3 intrări

Articole pe această temă:

O definiție


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

român (români), s. m.1. Locuitor al României; valah. – 2. Persoană, creștin. – 3. Țăran. – 4. (Înv.) Iobag, vecin. – Var. înv. și pop. rumîn. Mr. ar(u)mîn, istr. rumăr. Lat. romanus (Pușcariu 1474; Șeineanu, Semasiol., 231; REW 7371; Th. Gartner, Ueber den Volksnamen der Rumänen, Cernăuți 1893). Este dubletul lui roman, s. m., neol.; al lui roman, s. n. (nuvelă), din fr. roman; al lui roman, s. m. (mușețel-prost, Anthemis cotula; crizantemă, Crysanthemum leucanthemum), prin filieră sl., cf. sb. raman, rus. roman (Tiktin), cf. romaniță; și al lui rom, s. m. (țigan), probabil mgr. ’Pωμιός „grec”, cf. fr. romanichel „țigan”. Fonetic, forma rumîn este corectă, în timp ce romîn se datorează analogiei cu roman, fiind forma neol. de la sfîrșitul sec. XVI. Cf. și Cancel, Despre Rumîn și unele probleme lexicale slavo-române, București 1921. Rumîn „iobag” (cu acest sens nu se folosește forma român) s-a spus numai în vechea organizare socială din Munt. (în Mold. vecin, în Trans. iobag); obligațiile lui erau legarea de pămînt, dijma și slujba la proprietar, cf. Giurescu, Despre rumîni, București 1916. Nuanța de inferioritate socială legată de noțiunea de romanus apare încă din legile francilor, cf. Julien Havet, R. hist., II, 120-36. În limba modernă s-a șovăit mult în scrierea lui român cu î, și s-a preferat sistematic român, chiar și de către acei autori care au adoptat suprimarea lui â. Der. româncă, s. f.; românesc, adj. (român); românește, adv. (în română; clar, creștinește); românică, s. f. (român), cuvînt care se pune numai în gura țiganilor; românime, s. f. (neam românesc); românism, s. n. (ceea ce este tipic românesc); româniza, vb. (a deveni român); români (var. rumîni), vb. (a se boteza); străromân, adj. (preromân), format după germ. ur-; rumînie, s. f. (iobăgie). Din rom. provin alb. rëmër „păstor”, țig. sp. rumano „argou” (Besses 145) și natural numele etnic al românilor în toate limbile. Der. neol. (din fr.) romanic, adj.; romanesc, adj.; romancier, s. m.; romanist, s. m.; romanitate, s. f.; romaniza, vb.; romantic, adj.; romantism, s. n.; romanț, s. n. (nuvelă), înv., din it. romanzo; romanță, s. f.; romanțios, adj.

Intrare: Român
Român nume propriu
nume propriu (I3)
  • Român
Intrare: român (adj.)
român1 (adj.) adjectiv
adjectiv (A1)
Surse flexiune: DOR
masculin feminin
nearticulat articulat nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • român
  • românul
  • românu‑
  • româ
  • româna
plural
  • români
  • românii
  • române
  • românele
genitiv-dativ singular
  • român
  • românului
  • române
  • românei
plural
  • români
  • românilor
  • române
  • românelor
vocativ singular
plural
Intrare: român (s.m.)
substantiv masculin (M1)
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • român
  • românul
  • românu‑
plural
  • români
  • românii
genitiv-dativ singular
  • român
  • românului
plural
  • români
  • românilor
vocativ singular
  • românule
  • române
plural
  • românilor
substantiv masculin (M1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • rumân
  • rumânul
  • rumânu‑
plural
  • rumâni
  • rumânii
genitiv-dativ singular
  • rumân
  • rumânului
plural
  • rumâni
  • rumânilor
vocativ singular
  • rumânule
  • rumâne
plural
  • rumânilor
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)