PÂCLĂ s. 1. v. ceață. 2. (mai ales la pl.) v. vulcan noroios.

PUFNĂ s. v. vulcan noroios.

SALȚĂ s. v. vulcan noroios.

VULCAN NOROIOS s. (GEOL.) pâclă, pufnă, salță.

PÂCLĂ ~e f. 1) Ceață deasă^[1] care apare de obicei dimineața și seara. 2) Văl atmosferic albăstrui, alcătuit din particule solide microscopice, care lipsesc aerul de limpezime. 3) Stare de aer cald care produce nădușeală. 4) Vulcan noroios. /<sl. piklu

SALȚĂ s. f. erupție de noroi, cu emanații de gaze, în unele regiuni petrolifere sau gazifere; vulcan noroios. (< it. salsa)

BERCA, com. în jud. Buzău, pe Buzău; 9.516 loc. (1991). Expl. de petrol. Mat. de constr. (cărămidă, țiglă), sticlărie pentru menaj; panificație. Mănăstire (1694) în stil brîncovenesc. Vulcani noroioși (Pîclele Mari). Stație de c. f. Ruine ale unei cetăți. Menționată documentar din 1552.

bolboroase, (englo. = mud volcano) → vulcani noroioși.

gloduri, (engl.= mud volcano), → vulcan noroios.

pâcle, (engl.= mud vulcano) → vulcani noroioși.

vulcani noroioși (pl.), (engl.= mud volcano) produse ale emanațiilor de gaze, în general din zăcăminte de petrol sub presiune, care traversând rocile pelitice le îmbibă cu apă de zăcământ. Prin revărsarea noroiului la supr. solului sunt generate forme conice asemănătoare celor vulcanice, în centrul cărora se află „craterul”; înălțimea conului variază între 1 și 8 m, iar diametrul „craterului” are câțiva cm sau dm. V.n. nu sunt legați de o activitate vulcanică propriuzisă, deși pot fi uneori întâlniți în reg. vulcanice active (ex.: Rotorrua din Noua Zeelandă). V.n. se întâlnesc în reg. cu zăcăminte de petrol degradate, aflate aproape de supr. În România, v.n. se cunosc în zona Berca-Arbănași (Valea Buzăului) și la Hășag (jud. Sibiu). Sin. gloduri, ochiuri, pâcle, bolboroase, zalțe. (V.M.)

zalțe, → vulcan noroios.

BUZĂU 1. Rîu, afl. dr. al Siretului; 324 km. Izv. din N masivului Ciucaș și trece prin întorsura Buzăului, Nehoiu, Pătîrlagele și pe la N de municipiul Buzău. În cursul inf. irigații. Afl. pr.: Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău. 2. Pas pe valea superioară a rîului B., în apropiere de Întorsura Buzăului, făcînd legătura cu Depr. Bîrsei. Alt.: 869 m. 3. Cîmpia ~, porțiune a Cîmpiei Române, între Călmățui și Buzău, limitată de Cîmpia Gherghiței (la SV) și Cîmpia Rîmnicului (la NE). Culturi de plante industriale și cereale. 4. Munții ~, grupă muntoasă în Carpații de Curbură formată din cinci masive bine delimitate: Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru și Ivănețu. 5. Municipiu în NE Cîmpiei Române, reșed. jud. cu același nume; 146.556 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Ind. metalurgică (sîrmă și produse din sîrmă, cuie, electrozi pentru sudură), constr. de mașini (subansamble pentru tractoare, utilaje pentru material rulant feroviar, utilaj chimic și petrolier), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin), de prelucr. lemnului (mobilă), mat. de constr. (geamuri șlefuite, cărămidă, țiglă, prefabricate din beton), textilă (filatură de lînă, țesături de bumbac, tricotaje, topitorie de cînepă), alim. (produse de panificație, zahăr, ulei vegetal, bere etc.). Producția de sticlă pentru menaj, de geamuri securizate, semicristal și de bunuri metalice de larg consum. Muzeu. Monumente istorice: Episcopia (inițial schitul Frăsinet, sfîrșitul sec. 15, refăcut de Matei Basarab în 1650), Biserica Banu, construită în 1571 și refăcută în 1722; case din sec. 18 și 19. Menționat documentar pentru prima oară în 1431, ca punct de vamă, s-a dezvoltat în sec. 16, cînd a devenit sediul unei episcopii. Important centru tipografic (sec. 18-19). Declarat municipiu în 1968. 6. Jud. în SE României, în SE Carpaților Orientali, axat pe cursul superior și mijlociu al rîului Buzău; 6.072 km² (2,56% din supr. țării); 520.568 mii loc. (1991), din care 39,4% în mediul urban; densitate: 85,2 loc./km. Reșed.: municipiul Buzău. Orașe: Nehoiu, Pogoanele, Rîmnicu Sărat. Comune: 81. Relieful este reprezentat prin trei trepte majore (munți, dealuri subcarpatice, cîmpii) care coboară de la NV către SE. Treapta înaltă cuprinde M-ții Buzăului (constituiți din masivele Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru și Ivănețu) și prelungirile de SV ale M-ților Vrancea, iar cea mijlocie include Subcarpații Buzăului, formați dintr-un ansamblu de culmi deluroase (Dealurile Istrița, Ciolanu, Cornățel, Dîlma, Bîsoca ș.a.) separate de depr. (Nișcov, Cislău, Pătîrlagele, Sibiciu, Pîrscov ș.a.). Cîmpia extinsă în jumătatea SE a jud., este alcătuită din trei subunități pr. (Bărăganul Ialomiței, C. Buzău-Călmățui și C. Rîmnicului) aparținînd C. Române. Clima are caracter temperat-continental, cu nuanțe zonale determinate de formele de relief. În sectorul montan, temp. medii anuale sînt de 4-6°C, în cel deluros 8-10°C, iar în cel de cîmpie de 10,5°C. Precipitațiile variază între 1.200 mm anual în munți, 600-700 mm în dealurile subcarpatice și sub 500 mm anual în cîmpie. Vînturi predominante dinspre NE și SV. Rețeaua hidrografică, pr. este reprezentată de cursul superior și mijlociu al Buzăului, care colectează majoritatea rîurilor mici (Bîsca Mică, Siriu, Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău ș.a.). Terit. jud. mai este străbătut de cursurile superioare ale rîurilor Sărata, Călmățui și Rîmnic. Resurse naturale: zăcăminte de petrol (Berca, Arbănași, Tisău, Plopeasa, Scorțoasa, Beceni ș.a.) și gaze naturale (Tisău, Roșioru, Boldu, Ghergheasa), diatomită (Pătîrlagele), chihlimbar (perimetrul Mlăjet-Sibiciu-Colți-Bozioru), argilă (Simileasa), gresie, gips, nisipuri, ape minerale sulfuroase, feruginoase, clorosodice (Sărata-Monteoru, Fișici, Siriu, Nehoiu ș.a.), păduri. Economia. Principalele ramuri industriale sînt constr. de mașini și prelucr. metalelor (21,5% din prod. totală a jud.), cu unități la Buzău și Rîmnicu Sărat, în cadrul căreia se produc utilaje tehnologice pentru ind. metalurgică, petrolieră și chimică, subansamble pentru tractoare, garnituri de frînă și etanșare, materiale feroviare (schimbători cu ace flexibile, tirfoane), diverse produse din metal (mașini de gătit, sobe de încălzit, articole din tuci etc.). Alte ramuri, cu ponderi importante în prod. ind. a jud. sînt: metalurgia feroasă, 14,4% (sîrmă și produse din sîrmă la Buzău), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin la Buzău și Beceni, regenerarea uleiurilor la Rîmnicu Sărat), mat. de constr. (geamuri, prefabricate din beton la Buzău, var la Măgura, cărămizi la Berca, Pătîrlagele), prelucr. lemnului (Buzău, Rîmnicu Sărat, Nehoiu, Vernești, Gura Teghii), textilă (Buzău, Smeeni, Pătîrlagele), conf. (Rîmnicu Sărat, Buzău, Nehoiu), alim. (conserve de legume, preparate din carne și lapte, zahăr, uleiuri vegetale, vin etc.). În 1989, agricultura dispunea de 260.154 ha terenuri arabile, 119.336 ha pășuni și fînețe naturale, livezi și vii. Supr. arabile sînt dominate de culturile de porumb (88.108 ha), urmate de cele de grîu și secară (61.573 ha), plante de nutreț (26.410 ha), plante uleioase, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, orz și orzoaică, tutun, cartofi, legume etc. Culturile viticole (11.543 ha) au o extindere mai mare în zona dealurilor subcarpatice (Pietroasele, Vernești, Greceanca ș.a.). Pomicultura are prod. importante de prune, mere, pere, nuci (Nehoiu, Pătîrlagele, Cislău, Pîrscov, Chiojdu). În 1990, sectorul zootehnic dispunea de 438,7 mii capete ovine, 233 mii capete porcine, 172 mii capete bovine și 15 mii capete cabaline (la Chislău și Rușețu există mari crescătorii de cai de rasă); avicultură, sericicultură, apicultură. Căi de comunicație (1990): lungimea totală a rețelei feroviare este de 232 km, din care 108 electrificată, iar cea a drumurilor publice de 2.056 km, din care 307 km modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 387 școli generale, 22 licee, case memoriale, muzee, 156 cinematografe, 512 biblioteci etc. În cadrul manifestărilor etnofolclorice se remarcă „Drăgaica” care se desfășoară anual, în luna iunie, la Buzău. Turism. Pr. obiective de atracție turistice de pe terit. jud. B. sînt: elementele peisagistice (valea superioară a Buzăului, masivele muntoase Siriu și Penteleu, vulcanii noroioși din zonele Pîclele Mari și Mici, Beciu, fenomen unic în țară, declarat monument al naturii, „focurile nestinse” de la Lopătari, rezervația geologică cu stîncile de calcar de la Bădila, denumită „Sarea lui Buzău”, rezervația forestieră Milea-Viforîta, cu molizi seculari etc.), monumentele și locurile istorice (mănăstirea Ciolanu, biserica Cislău, schitul Bradu, complexul arheologic de la Sărata-Monteoru, tezaurul de la Pietroasele, complexul taberei de sculptură în aer liber de la Măgura etc.), stațiunile balneoclimaterice (Sărata-Monteoru, Fișici), bogăția și diversitatea elementelor etnografice (sculpturi în lemn în zona Bisoca, Lopătari, Chiojdu, țesături și covoare la Bisoca, Siriu, Lopătari, instrumente muzicale populare la Mînzălești, Cătina) etc. Indicativ auto: BZ.

ZIGOFILACÉE (< lat.) s. f. pl. Familie de plante dicotiledonate dialipetale (arbori, arbuști, semiarbuști și ierburi) (Zygophyllaceae). Cuprinde c. 500 de specii răspândite în reg. tropicale și subtropicale ale Globului. În România apar speciile colții babei (Tribulus terrestris) și, cu totul izolat, în jurul vulcanilor noroioși de la Păcie, gărdurarița (Nitraria schoberi).

SICILIA 1. Ins. italiană în M. Mediterană, constituind una dintre cele 20 de reg. ale Italiei, despărțită de Pen. Italică prin str. Messina; 25,7 mii km². În NE se desfășoară Apeninii Sicilieni cu alt. max. de 3.323 m (vulcanul Etna). Vulcani noroioși și izv. termale. Câmpii litorale. Reg. cu seismicitate ridicată. Climă mediteraneană în N, cu nuanțe semiaride în S și cu precipitații neregulate. Cereale, citrice, migdali, măslini, viticultură (reg. Marsala). Legumicultură. Creșterea cornutelor mari și mici, a porcinelor. Expl. de petrol, gaze naturale, sulf. Orașe pr.: Palermo, Catania, Messina. S. reprezintă patria-mamă a Mafiei. Cartagenezii au întemeiat în S. cele dintâi colonii în prima jumătate a sec. 8 î. Hr., iar grecii în a doua jumătate a sec. 8 î. Hr., orașe-polis, ca Messana, Naxos, Siracuza, Himera, Gela, Acragas. În urma Primului Război Punic S., cu excepția Siracuzei, a fost transformată în prov. romană. Din sec. 5 s-a aflat în stăpânirea vandalilor, ostrogoților, bizantinilor (sec. 6-9), arabilor (sec. 9-11) și apoi a normanzilor, care încep cucerirea ei în c. 1061. În 1127 Roger II reușește să unifice stăpânirilor normande din S. și S Italiei și este recunoscut ca rege de către Papalitate (1130). La sfârșitul sec. 12, S. a devenit posesiune a împăraților germani, iar în 1282, în urma Vecerniilor siciliene, francezii au fost izgoniți și S. a devenit posesiune aragoneză. În 1442, regele Aragónului Alfons V (rege al Siciliei, sub numele de Alfons I, din 1416), a unit (până la 1457) S. cu Neapole. Între 1504 și 1860 (cu unele întreruperi), împreună cu Regatul Neapolelui, a făcut parte din Regatul Celor Două Sicilii, aflat sub dominația spaniolă. În urma Războiului de Succesiune la Tronul Spaniei (1701-1714), intră în posesia lui Victor-Amedeo de Savoia, iar în 1720, în urma păcii de la Haga, trece în stăpânirea Austriei, pentru ca prin Pacea de la Viena (1735) să revină, împreună cu Neapole, Bourbonilor spanioli. În 1816 este restaurat Regatul Celor Două Sicilii până în 1860, când, în urma acțiunii lui Garibaldi, este înglobată Regatului Sardiniei, parte componentă a Italiei unificate (din 1861). La 10 iul. 1943, trupele aliate au debarcat în S., începând eliberarea Italiei. Din 1948, re.g autonomă cu statut special. 2. Canalul Siciliei, str. în partea centrală a M. Mediterane, între coasta nordică a Africii (Tunisia) și Sicilia. Lățime max.: 148 km. Ad. max.: 1.305 m. Cunoscut și sub numele de Canalul Tunis.

SIERRA NEVADA 1. Masiv muntos în extremitatea de S a Spaniei, în Cordillera Betica, alcătuit din roci cristaline, dolomite și calcare, extins pe 150 km lungime și 41 km lățime; alt. max.: 3.478 m (vf. Mulhacén, cel mai înalt din Pen. Iberică). Relief variat, cu forme rotunjite și cu câteva vârfuri ascuțite de tip alpin. Mici ghețari și zăpezi persistente la peste 3.000 m alt. Expl. de pirite și mercur. 2. [sierə nəvædə] Lanț muntos în V S.U.A. cuprins între depr. internă a Californiei și pod. Marelui Bazin, orientat NV-SE, reprezentând un horst format din granodiorite, asimetric, ridicat, extins pe 692 km lungime și 80-140 km lățime. Versantul de V, abrupt, domină depr. internă a Californiei cu c. 1.500 m, cel de E, mai domol, coboară treptat spre Marele Bazin. Vârfurile sunt peneplenizate și păstrează urme ale glaciației cuaternare. Alt. max.: 4.418 m (vf. Whitney). Reprezintă o reg. de seismicitate ridicată, cu numeroase izv. termale și vulcani noroioși. Climă de tip mediteranean montan cu precipitații abundente iarna. Versantul de V este acoperit cu păduri de foioase și conifere, local arborete de sequoia, iar cel de E cu păduri rare de pin. Între c. 2.200 și 2.800 m se desfășoară pajiștile alpine, iar la peste 3.000 m alt. este domeniul zăpezilor persistente și al ghețarilor. În acest lanț muntos se găsesc numeroase cascade, lacuri, canioane adânci, pasuri (Sonora 2.935 m, Ebbetts 2.680 m, Carson 2.620 m, Donner 2.175 m ș.a.) și parcuri naționale (Yosemite, Sequoia, Kings Canyon). Zăcăminte de minereuri polimetalice. Descoperit în mart. 1772 de căpitanul Pedro Fages și explorat în 1874 de Josiah D. Whitney (1819-1896). Stațiuni ale sporturilor de iarnă.

LOAMNEȘ, com. în jud. Sibiu, situată în Pod. Hârtibaciului, pe stânga râului Vișa; 3.020 loc. (2000). Stație (în satul L.) și halte de c. f. (în satele Hașag și Mândra). Nod rutier. Creșterea bovinelor. În arealul satului Hașag se află vulcani noroioși, incluși în cadrul unei rezervații geologice. În satul L., atestat documentar în 1320, există o biserică ortodoxă construită în 1810 pe locul uneia din 1600.

MONOR, com. în jud. Bistrița-Năsăud, situată în SE Dealurilor Bistriței, pe râul Luțu; 1.708 loc. (2000). Stație de c. f. Viticultură. Muzeu etnografic. Satul M. apare menționat documentar în 1319. Rezervație geologică (vulcani noroioși) extinsă pe 10 ha.

PÂCLELE, masiv deluros în Subcarpații Buzăului, delimitat de văile râurilor Sărățel (V), Buzău (S) și Slănic (E), alcătuit predominant din gresii, argile și marne nisipoase. Alt. max.: 509 m (vf. Pâclele Mari). În arealul platourilor de la Pâclele Mari și Pâclele Mici de pe terit. com. Berca și Beceni se află câte o zonă ocupată de vulcani noroioși, extinsă pe 19,7 ha și, respectiv 9,4 ha, declarată rezervație științifică complexă (1924). la periferia vulcanilor noroioși apar pâlcuri de vegetație halofilă (Salicornia europaea, Obione verrucifera) și tufe de Nitraria schöberi, element est-continental aflat la limita vestică a arealului său mondial. Pantele masivului P. sunt ocupate de pajiști alcătuite din năgară (Stipa capillata), colilie (Stipa lessingiana), ruscuță de primăvară (Adonis vernalis) ș.a., iar pe alocuri se găsesc pâlcuri de liliac sălbatic (Syringa vulgaris), mojdrean (Fraxinus ornus), scumpie (Cotinus coggygria) ș.a.

KERCI 1. Strâmtoare între pen. cu același nume (în V) și pen. Taman (în E), care leagă Marea Neagră de Marea Azov. Supr.: c. 3.000 km². Lățime: 4-15 km. 2. Peninsulă în extremitatea de SE a Ucrainei, fiind prelungirea estică a pen. Crimeea. Relief colinar (190 m alt.). Vulcani noroioși. Expl. de min. de fier. 3. Oraș în Ucraina, în pen. omonimă, port la str. cu același nume; 178 mii loc. (1991). Expl. de min. de fier. Pescuit. Șantiere navale. Siderurgie. Fabrici alim. (conserve din pește, ulei vegetal, îngrășăminte chimice). Muzeu de Istorie și Arheologie. Teatru. Biserica Sf. Ioan Botezătorul (sec. 10-13). Întemeiat de milesieni (sec. 6 î. Hr.) sub numele Panticapaion. A avut un important rol în Antichitate, fiind capitala Regatului Bosporan (sec. 5-4 î. Hr.). Ocupat (107 î. Hr.) de Mitride VI Eupator, regele Pontului, aflat ulterior sub dominație romană; a fost distrus de huni (sec. 4) și reconstruit de împăratul Iustinian (sec. 6). Sub influență genoveză (sec. 14), a fost cucerit de turci (1475), apoi inclus în Imperiul Rus (1774).

REZERVÁȚIE (< fr., engl.) s. f. 1. Întindere redusă din teritoriul unui stat înlăuntrul căreia au posibilitatea să trăiască anumite grupuri de băștinași păstrându-și stilul specific de viață (ex. r. din S.U.A. în care trăiesc indienii). 2. Arie protejată prin lege pentru conservarea unor ecosisteme, specii de plante sau animale, elemente geografice etc. de interes științific sau peisagistic. În funcție de modul de administrare și obiectivele urmărite se disting: Rezervație a biosferei, arie protejată care se întinde pe o suprafață mare și cuprinde un complex de ecosisteme terestre și acvatice cu biocenoze unice, cu peisaje armonioase naturale sau rezultate din amenajarea tradițională a terit., ecosisteme modificate sub influența omului și care pot fi readuse la starea naturală, comunități umane a căror existență este bazată pe valorificarea resurselor naturale pe principiul dezvoltării durabile și armonioase. Fac parte dintr-o rețea internațională organizată prin programul U.N.E.S.C.O. „Omul și Biosfera” (MAB), care cuprinde eșantioane caracteristice ale diverselor biomuri de pe glob. În cuprinsul lor se pot delimita zone cu regim diferențiat de protecție ecologică: zone strict protejate, cu regim de rezervație științifică, zone tampon, cu rol de protecție a ariilor strict protejate, în care sunt admise activități limitate de valorificare s resurselor disponibile, zone de reconstrucție ecologică, în care se realizează acțiuni de refacere a mediului deteriorat, zone ce pot fi valorificate economic prin practici tradiționale sau ecologice, în limitele capacității de regenerare a resurselor. Rezervație naturală = arie care are ca scop protecție și conservarea unor ecosisteme naturale și seminaturale și a unor specii de plante sau animale importante sub aspect faunistic, geologic, peisagistic etc. Managementul rezervațiilor naturale are în vedere (în funcție de natura lor) măsuri active de asigurare a menținerii habitatelor și protejare a anumitor specii, grupa de specii sau comunități vegetale și animale. Pe lângă activități științifice pot fi admise, după caz, activități turistice sau recreaționale organizate. În unele cazuri sunt admise activități de valorificare durabilă a unor resurse naturale care nu dăunează obiectivelor sau chiar sunt necesare pentru menținerea specificului locului (ex. cosirea fânețelor). Deoarece modificarea antropică a peisajului se produce într-un ritm accelerat, în prezent se consideră importantă conservarea unor eșantioane reprezentative din diverse tipuri de biocenoze, chiar dintre cele alcătuite alcătuite din specii relativ comune. Totuși multe dintre rezervații au un obiect de interes clar precizat (protejarea unor specii rare, periclitate, specii la limită de areal, obiective geologice, paleontologice, geomorfologice remarcabile). Se disting următoarele categorii: rezervații botanice (floristice), zoologice (faunistice), inclusiv refugiile ornitologice, forestiere, geologice – geomorfologice, paleontologice (numite șu puncte sau locuri fosilifere), speologice, peisagistice, mixte, de zonă umedă, de resurse genetice etc. De fapt cele mai multe rezervații au caracter complex: acolo unde s-a păstrat o vegetație abundentă, cu un anumit specific, există de cele mai multe ori și o faună interesantă, ambele adesea asociate și cu un peisaj aparte. Printre cele mai valoroase rezervații din România se numără rezervații botanice ca Bosanci Ponoare și Bosanci Frumoasa din Pod. Sucevei, Fântânița – Murfatlar din Dobrogea, Fânațele Clujului, Fânațele de la Suatu (cu endemitul strict local Astragalus peterfii), Zaul de Câmpie (cu bujor de stepă, Paeonia tenuifolia) din Pod. Transilvaniei, șesul Craiul Scărița – Belioara din M-ții Apuseni, Pietrele Roșii – Tulgheș și mlaștinile cu relicte glaciare din Carpații Orientali (Poiana Stampei, Tinovul Mohoș, Tinovul Luci cu Betula nana), poienile cu narcise de la Dumbrava Vadului, lacul și pârâul Pețea de la Băile Felix cu nufărul termal (Nymphaea lotus thermalis); rezervații zoologice ca rezervația pentru păsări de apă de la Satchinez în Banat, lacul Geaca din Pod. Transilvaniei; rezervații mixte: vulcanii noroioși de la Pâclele Mari și Pâclele Mici, cu Nitraria schoberi, specie est-continentală la limită de areal, în unica stațiune din țară, Valea lui David de lângă Iași cu floră și faună est-continentală (reptile ca vipera de stepă, unele nevertebrate), iezerele Cindrelului și iezerul Șurian cu peisaj glaciar, floră și faună alpină și subalpină, Cheile Sohodului din munții Vâlcan, Cheia Turzii din M-ții Apuseni, pădurile Hagieni, Esechiori și Dumbrăveni din Dobrogea, cu floră și faună sudică; rezervații geologice: Creasta Cocoșului din m-ții Gutâi, muntele Puciosu și Valea Iadului cu emanații postvulcanice din Carpații Orientali, blocurile de calcar de la Bădila – Sarea lui Buzău din Subcarpați, coloanele de de bazalt de la Detunate și olistolitele din M-ții Apuseni, bazaltele de la Racoș, Râpa Roșie de la Sebeș; rezervații paleontologice: rezervația Chiuzbaia de la poalele m-ților Igniș (unul dintre cele mai bogate depozite de floră fosilă pliocenă din Europa), Cozla – Pietricica – Cernegura din împrejurimile orașului Piatra Neamț, cu abundente urme de pești fosili din Oligocen, Mălușteni din pod. Bârladului și dealul Repedea de la Iași, Suslănești (muscelele Argeșului), Dealul cu Melci de la Vidra din Apuseni cu gasteropode din Cretacicul superior, Punctul fosilifer de la Agighiol din Dobrogea, cu o bogată faună marină triasică, în special amoniți; peșteri ocrotite: Peștera Muierii la poalele Parângului, Gura Plaiului al poalele Vâlcanului, Topolnița în pod. Mehedinți, Meziad în Apuseni, Limanu, Gura Dobrogei și Peștera de la Movile din Dobrogea; rezervații forestiere: arboretele de castan de la Tismana și cele de la Baia Mare, codrul secular Slătioara din M-ții Rarău, laricetul de la Vidolm din M-ții Apuseni, pădurea Stârmina de lângă Drobeta-Turnu Severin. Rezervație științifică = arie care are ca scop protecția și conservarea unor habitate naturale cuprinzând elemente reprezentative de mare interes științific sub aspect floristic, faunistic, geologic, speologic, paleontologic sau de altă natură. Mărimea ei este determinată de arealul necesar pentru asigurarea integrității zonei protejate. În cadrul ei se asigură un regim strict de protecție, prin care habitatele să fie păstrate pe cât posibil neperturbate, nefiind admise decât activități științifice nedistructive, cu acordul forului științific competent. Poate fi o arie de sine stătătoare sau o porțiune din interiorul unui parc național sau natural care necesită măsuri speciale de protecție și în care nu este permis accesul publicului.

salță f. 1. sos: salță din vin cu usturoiu și cu sare; 2. mic vulcan noroios, ca la Policiori, în județul Buzău. [Gr. mod. SÁLTZA (din it. salsa)].

SALȚĂ², salțe, s. f. Vulcan noroios.

SCORȚOASA, com. în jud. Buzău, situată în Subcarpații Buzăului, în depr. Policiori-Grabicina, la poalele dealurilor Bocu și Pâclele, la confl. râului Sărățel cu Băligoasa; 3.316 loc. (2005). Expl. de petrol (în satele S. și Plopeasa). Pomicultură (meri, pruni, nuci, peri). În satul Grabicina de Jos s-au produs (febr. 1998) puternice alunecări de teren care au afectat grav numeroase gospodării țărănești. În raza comunei se află rezervația naturală „Vulcanii noroioși de la Pâclele Mari”.

PÎCLĂ s. 1. (MET.) ceață, negură, (pop.) negureală, negureață, (reg.) buracă, (prin Transilv.) buștină, (prin Mold.) mocirlă, (înv.) mîglă. (Era o ~ de nu vedeai la doi pași.) 2. (GEOL.; mai ales pe pl.) pufnă, salță, vulcan noroios.

PUFNĂ s. (GEOL.) pîclă, salță, vulcan noroios.

SALȚĂ s. (GEOL.) pîclă, pufnă, vulcan noroios.

VULCAN NOROIOS s. (GEOL.) pîclă, pufnă, salță.

pâclă sf [At: VARLAAM – IOASAF, 39^v/1 / Pl: ~le / E: slv пьклъ „păcură”] 1 (Șlp) Ceață deasă, care apare îndeosebi dimineața și seara și care reduce mult vizibilitatea Si: negură, (pop) negureală, negureață. 2-3 Întuneric (mare). 4 (Fig; înv) Ignoranță. 5 (Pex) Strat dens de fum. 6 Aer viciat, încărcat cu fum de țigară, dintr-un local public. 7 (Rar) Strat gros de nori. 8 (Fig; rar; udp „de”) Mulțime. 9 (Fig; îvr) Plictiseală. 10 (Lpl; cu determinări nume de culori) Văl atmosferic de culori diferite, care micșorează claritatea atmosferei la orizont, fiind provocat în special de refracția inegală a luminii în straturile de aer cu temperaturi diferite, încălzite de suprafața solului. 11 Strat de aer foarte încălzit, care produce arșiță, zăpușeală în timpul verii. 12 (Înv) Mocirlă. 13 (Reg) Chiciură. 14 (Glg) Vulcan noroios Si: pufnă.

pufnă sf [At: DM / Pl: ~ne / E: cf pufni] Ridicătură conică formată prin erupția la suprafața pământului a gazelor degajate dintr-un zăcământ de hidrocarburi care au antrenat apă și nămol Si: pâclă, vulcan noroios.

salță² sf [At: RESMERIȚĂ, D. / V: (rar) ~lsă / Pl: ~țe / E: it salsa] (Glg) Ridicătură conică formată prin erupția la suprafața pământului a gazelor degajate dintr-un zăcământ de hidrocarburi, care antrenează apă și noroi Si: pâclă, vulcan noroios.

vulcan s.m. 1 (geomorf) Deschidere, crater în scoarța terestră prin care magma, sub formă de lavă, de gaze etc., iese la suprafață, dînd naștere unei forme de relief muntoase, conice; relief conic, cu caracter muntos, rezultat prin acumularea lavei și a produselor piroclastice în jurul craterului. Obiectele casei, așa cum le-a surprins lava vulcanului, au fost duse și depozitate la muzeul din Napoli (RALEA). ◊ Vulcan activ = vulcan care continuă să erupă periodic. Vulcani periodici v. periodic. Vulcan stins v. stins. ◊ Expr. A sta (ca) pe un vulcan = a fi amenințat de o primejdie, de un pericol gata oricînd să se dezlănțuie, ◊ Compar. În istorie puterile irezistibile lucrează în ascuns ca vulcanii de pe fundul mării (BLA.). △ (sugerează ideea de înflăcărare, de forță năvalnică, devastatoare. Sufletul lui e un vulcan (HEL.). 2 (geomorf.) Vulcan noroios = ridicătură conică formată prin erupția la suprafața pămîntului a gazelor degajate dintr-un zăcămînt de hidrocarburi care au antrenat apă și nămol. 3 Fig. Loc de unde poate porni o acțiune primejdioasă; stare de lucruri periculoasă sau amenințătoare; pericol iminent. Nu lux, nu automobile și castele, puiule! Astea-s pojghița care acopere un vulcan de dureri (REBR.). 4 Fig. Om cu un temperament impetuos. Eram un tînăr vulcan în plină erupție literară (VOIC.). • pl. -i. /<it. vulcano, germ, Vulkan; cf. lat. vulcanus, -i <nm. pr. Vulcan, zeul focului, în mit. romană.

lahar, (engl.= lahar), curgere de mâl sau „avalanșă rece” asociată activității vulcanice și determinată de amestecul maselor de apă provenite din partea sup. a aparatelor vulcanice, cu dep. de cenușă, lapili sau scorii de pe pantele conului. Curgerea de l. coboară sub acțiunea gravitației, iar produsele se depun la baza conului sub forma unui dep. slab sortat și nestratificat, de tipul → debritelor L. poate ajunge până la 40-50 km de locul de origine. L. se întâlnește în jurul unor foarte numeroși vulcani. Sin. curgere noroioasă.

SALȚĂ ~e f. Vulcan care erupe cu mase noroioase. /< it. salsa

vulcan¹ sm [At: CĂLĂTORIE, I, 144^v/7 / V: (înv) vol~ / Pl: ~i sm, (înv) ~e, ~uri sn / E: fr volcan, it vulcano, ger Vulkan] 1 (Glg) Ridicătură muntoasă de formă conică, formată prin erupția la suprafața solului a lavei și a unor produse magmatice, având în centru o deschizătură largă. 2 (Îs) ~ activ Vulcan (1) ale cărui procese eruptive sunt în plină desfășurare sau care a erupt într-o perioadă apropiată. 3 (Îs) ~ stins Vulcan (1) care și-a încetat activitatea cu milenii în urmă. 4 (Îs) ~ adormit Vulcan (1) activ care nu erupe o perioadă de timp. 5 (Îs) ~ noroios (sau, pop, glodos) Ridicătură de formă conică, formată prin erupția la suprafața pământului a gazelor degajate dintr-un zăcământ de hidrocarburi care au antrenat ape subterane și noroi Si: (pop) pâclă, pufnă, salță. 6 (Fig) Locul de unde poate porni o acțiune primejdioasă. 7 (Fig) Stare de lucruri periculoasă sau amenințătoare. 8 (Fig) Pericol iminent. 9 (Îe) A sta (sau a dansa) (ca) pe (un) ~ A fi amenințat de un pericol gata oricând să se dezlănțuie. 10 (Fig) Violență impetuoasă care erupe sau e gata să erupă. 11 (Fig) Persoană cu un temperament impetuos.