SEX-SIMBOL s. n. idealul sensibilității și al sexualității, reprezentat de o vedetă. (< engl. sex-symbol)

bikini s. n., adj. (modă) Costum de baie feminin foarte redus, alcătuit din două piese ◊ „În această teribilă vară, costumul de baie lansat cu tamtam, cu reclamă publicitară de cea mai profundă rezonanță, este costumul dintr-o singură piesă, dar care nu se știe prin ce miracol al croielii, este chiar mai insignifiant decât bikiniurile anilor trecuți.” Săpt. 17 V 74 p. 8. ◊ „Supranumită și «nimfa» datorită scenelor sexy cuprinse încă din primele episoade ale serialului, Charlene n-a rămas doar un sex-simbol al Dallasului, ci a devenit și un sex-simbol al Americii. Primele ei postere [...] doar într-un chilot bikini cât o frunzuliță de arțar, s-au vândut cu regim de best-seller.” As 74/93 p. 16; v. și Săpt. 6 VI 81 p. 8 (din engl., fr. bikini; PR 1947; MP 5257; DEX, DN3)

sex-simbol s. n. 1993 Persoană (mai ales femeie) care reprezintă modelul de frumusețe fizică al unei epoci, țări etc. v. bikini (din engl. sex-symbol)

MONROE [mənrəu], Marylin (pe numele adevărat Norma Jean Baker Morteson) (1926-1962), actriță americană de film. Sex-simbol al cinematografiei postbelice, a interpretat roluri în care femeia aparent naivă și neajutorată devine personificarea ispitei („Domnii preferă blondele”, „Cum să te măriți cu un milionar”, „Șapte ani de căsnicie”, „Stația de autobuz”, „Unora le place jazul”, „Inadaptații”). Obsesia de a-și dovedi talentul, precum și moartea prematură și misterioasă au făcut din ea unul din miturile lumii contemporane.

PITT, Brad (n. 1963), actor american de film. Sex-simbol al anilor ’90. Roluri de nonconformist sau de neadaptat, în care afirmă o vocație actoricească reală („Cândva pe aici trecea un râu”, „Interviu cu un vampir”, „Seven”, „Armata celor 12 maimuțe”, „Legendele toamnei”, „Sleepers”, „Prieten și dușman”, „Întâlnire cu Joe Black”).

HARLOW [há:rləu], Jean (pseud. lui Harlean Jean Carpentier) (1911-1937), actriță americană de film. Debutează în roluri de ingenuă, evoluând ulterior spre tipologia „vampelor” provocatoare, pasionale și capricioase („Patima blondă”, „Îngerii infernului”, „Frumoasa din Saigon”, „Saratoga”). Sex-simbol al cinematografiei anilor ’30.

*sex-simbol s. n., pl. sex-simboluri

SEX-SIMBOL, sex-simboluri, s. n. Vedetă care reprezintă idealul senzualității, al sexualității unei țări, unei epoci etc. – Din fr. sexe-symbole, engl. sex symbol.

SEX-SIMBOL (< fr.) s. n. Vedetă care reprezintă idealul senzualității, al sexualității.

sex-simbol s. n., pl. sex-simboluri

falus sn [At: DN³ / Pl: ~uri / E: fr, lat phallus] 1 (Ant) Reprezentare a organului sexual masculin erect, simbol al fecundității și al fertilității naturii. 2 Penis în erecție. 3 (Psa) Organ sexual masculin, considerat simbol al diferenței dintre sexe.

falus s.n. 1 (în antic.) Reprezentare simbolică a membrului viril, care se purta la anumite ceremonii și sărbători. 2 Membru viril; penis (în erecție). ♦ (psihanal.) Organ sexual masculin, considerat simbol al puterii suverane, virile a bărbatului, al diferenței între sexe. • pl. -uri. / <fr. phallus, lat. phallus, -i; cf. gr. φαλλος.

y s.m. invar. I1 A treizecea literă a alfabetului limbii române, care se folosește pentru redarea ortografiei originare a unor cuvinte străine. 2 Sunetul corespunzător acestei litere, avînd, în general, diverse valori ale lui „i”. 3 Semn grafic pentru această literă (y, Y). II 1 (mat.) Simbol literal pentru necunoscuta unei ecuații sau a unui sistem de ecuații și pentru variabila independentă a unei funcții 2 (chim.) Simbol pentru ytriu. III (genet.) Cromozom special care conține gene determinante pentru sex. • pronunț, și i grec.

x s.m. invar. I 1 A douăzeci și noua literă a alfabetului limbii române. 2 Grup consonantic corespunzător acestei litere, alcătuit dintr-o velară și o siflantă, care redă pe „cs” (la începutul cuvintelor sau în cuvinte ca „explozie”, „expoziție”) sau pe „gz” (în cuvinte ca „exemplu”, „examen”). 3 Semn grafic pentru această literă (x, X). II (mat.) Simbol literal pentru necunoscuta unei ecuații sau a unui sistem de ecuații și pentru variabila independentă a unei funcții. ♦ fig. Persoană, loc etc. necunoscut sau al cărui nume este lipsit de importanță ori de semnificație. III Simbol literal pentru cifra romană cu valoarea numerică 10 (X). IV (genet.) Cromozom special care conține gene determinante pentru sex. V (fiz.) Raze (sau radiație) X = radiație electromagnetică de mică lungime de undă situată, în spectru, în imediata vecinătate a radiațiilor ultraviolete, care impresionează placa fotografică, întrebuințată mai ales în medicină. • pronunț. și ics.

Y s. m. invar. 1. A treizecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (având în general diversele valori ale lui „i”); se folosește în neologisme cu caracter internațional și în nume proprii. 2. (MAT.) Simbol literal pentru necunoscuta unei ecuații sau a unui sistem de ecuații și pentru variabila independentă a unei funcții. 3. (GENET.) Cromozomul Y = cromozom care intervine în determinarea sexului. La om și la mai multe specii de animale combinația XY determină sexul masculin; în lipsa cromozomului X (cariotip OY) organismul nu este viabil. Are dimensiuni mai mici decât majoritatea celorlalți cromozomi. 4. Simbol chimic pentru ytriu.

x² [At: EUSTATIEVICI, GR. RUM. 125^v/17 / P: ics / E: fr x] 1 smi (Mat) Simbol literal pentru necunoscuta unei ecuații sau a unui sistem de ecuații. 2 smi (Mat) Simbol literal pentru variabila independentă a unei funcții. 3 smi (Fig) Persoană, loc etc. necunoscut. 4 smi (Fig) Persoană, loc etc. al căror nume este lipsit de importanță. 5 smi (Fig) Desemnează o persoană căreia vorbitorul dorește să-i păstreze anonimatul. 6 smi Simbol matematic pentru numărul 10 în sistemul roman de scriere a numerelor. 7 smi (Chm) Simbol literal pentru elementul xenon. 8 ain (Fiz; îs) Raze (sau radiație) ~ Radiație de natură electromagnetică de mică lungime de undă, care impresionează placa fotografică, fiind întrebuințată mai ales în medicină. 9 ain (Blg; îs) Cromozom ~ Cromozom special care conține gene determinante pentru sex. 9 ain (Cig; îs) Film (de clasa) ~ Film pornografic. 10 ain (Cig; îs) Film (de clasa) ~ Film pornografic.

muie sf [At: BL II, 174 / V: mâie, moi s / Pl: (rar) mui / E: rrm mui] (Arg) 1 Gură. 2 (Îe) A duce cu ~ia A face promisiuni înșelătoare Si: a amăgi, a înșela. 3 (Îae) A duce cu vorba. 4-5 (D. bărbați; îe) A da ~ (A invita o femeie să practice sau) a practica sexul oral. 6 (Șîe a da ~) Invitație la sex oral adresată unei persoane indiferent de sex, cu intenția de a jigni, de a înjosi. 7 Gest făcut prin ridicarea degetului cel mai lung de la mână și strângerea celorlalte patru, eventual orientându-l în direcția gurii, cu semnificația de muie (4-6). 8-9 (Rar; îe) A da ~ la statuie A sfida (lumea în general sau) simbolurile ei consacrate.

X s. m. invar. 1. A douzeci și noua literă a alfabetului limbi române; reprezintă un grup consonantic alcătuit din o velară și o frictivă. 2. Simbol pentru cifra romană cu valoarea 10. 3. Radiație (sau raze) X = radiație electromagnetică de mică lungime de undă, situată în spectru între radiațiile ultraviolete și radiația y; este produsă prin tranzițiile electronilor de pe păturile apropiate de nucleele atomice ale elementelor grele în urma frânării unor particule cu energie cinetică mare (ex. electroni) sau a altor procese de excitare. R. X. este penetrantă, ionizantă și impresionează placa fotografică; este folosită în medicină pentru stabilirea diagnosticului (radiografiere, radioscopie, tomografiere, scintigrafie etc.) sau terapeutic, precum și în ind., pentru a constata defecte de structură; în doze mari are caracter nociv. A fost descoperită de W. Röntgen în 1895; el a numit-o r.x. deoarece nu-i cunoștea natura. Sin. radiație (sau raze) Röntgen. 2. (GENET.) Cromozomul X = cromozom care intervine în determinarea sexului; la om și la multe alte animale doi cromozomi X determină sexul feminin, pe când cariotipul XY determină sexul masculin. Înclude însă și diverse alte gene care nu au legătură cu sexul; prezența acestora pe cromozomul X explică faptul că unele boli ereditare se transmit prioritar la unul dintre sexe. De ex. hemofilia și daltonismul îi afectează în special pe bărbați, care pot primi cromozomul X cu alelă anormală de la mama purtătoare (la care însă prezența celuilalt cromozom X, normal, împiedică manifestarea tulburării respective). Prezența unuia sau mai multor cromozomi X supranumerari poate provoca diverse anomalii, ca de ex. sindromul Klinefelter (cu cariotip XXY). Lipsa unui X (cariotip XO) determină la femei sindromul Turner.

ÍNDICE (< it., lat.) s. m. 1. (MAT.) Simbol numeric sau literal scris alături de un alt simbol literal pentru a deosebi elementele unei mulțimi, termenii unui șir etc. (ex. a₁, a₂..., a_n). 2. (STATIST., EC.) Mărime relativă rezultată din compararea (prin raportare) a doi indicatori (unul luat la numitor, ca bază de comparare sau raportare, iar celălalt la numărător, ca mărime raportată), care caracterizează modificarea în timp (dinamică) a unui fenomen economic sau exprimă raportul de mărime dintre două fenomene de același fel care se desfășoară în același timp, dar în spații diferite. De cele mai multe ori, i. au caracter de medie. ◊ I. valoric = mărime relativă ce caracterizează dinamica valorică a unui fenomen (ex. a producției ori a vânzării de mărfuri) sub aspectul schimbării cantităților și a prețurilor. ◊ Indicele volumului fizic = mărime relativă ce caracterizează dinamica unui fenomen sub aspectul modificărilor cantitative, făcând abstracție de modificarea prețurilor. ◊ Indicele prețului (sau al prețurilor) = mărime relativă ce caracterizează modificarea prețului (sau al prețurilor) între două perioade comparate. ◊ Indicele productivității muncii = mărime relativă exprimată prin raportul dintre nivelul (curent) realizat al productivității muncii și nivelul ei dintr-o perioadă trecută. ◊ Indicele salariului mediu = mărime relativă ce caracterizează dinamica salariului mediu (într-o întreprindere, instituție, ramură de activitate sau pe întreaga economie). ◊ Indicele costului vieții = mărime relativă care exprimă variația medie a prețurilor mărfurilor alimentare și nealimentare și a tarifelor serviciilor ce intră în consumul diferitelor grupe de populație. 3. Mărime care caracterizează o proprietate a unei substanțe, a unui sistem tehnic etc. ◊ (FIZ.) I. de refracție = mărime optică ce caracterizează materialele transparente, definită ca raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidență și de refracție ale unei raze de lumină care pătrunde din vid în mediul respectiv; este egal cu raportul vitezelor luminii în vid și în mediul dat. ◊ (CHIM.) I. de aciditate = măsură a acidității libere din uleiuri și grăsimi, exprimată prin numărul de miligrame de hidroxid de potasiu necesar pentru neutralizarea acizilor grași liberi dintr-un gram de substanță. ◊ I. de iod = cantitatea de iod, exprimată în procente, adiționată de un ulei sau de o grăsime, care măsoară gradul de nesaturație al acestora. ◊ I. de saponificare = numărul de miligrame de hidroxid de potasiu necesar pentru completa saponificare a unui gram de ulei sau de grăsime, prin fierberea acestora cu hidroxid de potasiu în soluție alcoolică. 4. I. antropometric = raport procentual între diferitele dimensiuni ale corpului omenesc (ex. i. cefalic). 5. (BIOL.) I. centrometric = raportul dintre lungimea brațelor mici și cea totală a cromozomului. ◊ I. de diversitate = raportul dintre numărul total de specii și cel de indivizi dintr-o biocenoză. ◊ I. de sex = raportul dintre numărul de cromozomi de sex X și cel al seturilor de autozomi. 6. (TEHN.) Semn trasat pe o scară, pe o curbă etc. pentru a permite așezarea în raport cu acesta a părților unui sistem tehnic, ale unei diagrame, fotografii etc. ♦ Ac sau piesă mobilă a unui instrument de măsurat, care servește la citirea pe scara gradată a numărului diviziunii până la care s-a deplasat partea mobilă a instrumentului. 7. (GEOGR.) I. climatic = mărime scalară folosită pentru caracterizarea climei și a solului zonal dintr-o anumită regiune a globului, calculată în raport cu temperatura medie anuală și cu media sumelor precipitațiilor anuale înregistrate la o stație meteorologică. ◊ I. de ariditate = relație care definește gradul de uscăciune a climei unei regiuni în funcție de diverși factori climatici. ◊ I. de continentalitate = parametru care indică un complex de particularități climatice, determinate de acțiunea uscatului asupra proceselor de formare a climei. Se definește prin gradul de continentalism. 8. (BIBL.) Index (II, 3). 9. (MAT., INFORM.) Simbol sau expresie folosite pentru a deosebi între ele elemente de același tip (de ex. pentru a indica poziția unui element într-un tablou); index (III, 3).

ANALIZĂ Tip de investigare lingvistică acoperind cercetări dintre cele mai diverse, a căror unitate este dată de natura, direcția și obiectivele cercetării; ca natură, este o cercetare de tip sincronic* descriptiv*; ca direcție, cercetarea se desfășoară de la aspectele sintagmatice* (corpus de fraze) spre cele paradigmatice* (unități lingvistice); ca obiective majore, își propune segmentarea și clasificarea unităților decupate. Se opune cercetărilor de tip sintetic* (sau generativ*). Cercetarea lingvistică a propus mai multe tipuri de analiză, majoritatea utilizate și în lingvistica românească pentru descrierea unor fragmente ale limbii române. Tipurile mai jos inventariate, deși deosebite ca moment de apariție (analiza discursului și cea a conversației sunt, de ex., ulterioare analizei distribuționale), ca metodă și tehnică de cercetare (unele tipuri de analiză, ca cea gramaticală, de ex., sunt realizate cu metode tradiționale; altele, cu metode modeme de tip structuralist*; în cazul analizei de tip structuralist, tehnica poate fi și ea diferită), ca domeniu lingvistic investigat (de ex., nivelul fonetic vs. fonologie; nivelul fonologie vs. morfologic etc.), ca grad de aplicabilitate (există tipuri de analiză, ca cea distribuțională, cu aplicabilitate generală și altele, ca, de ex., a erorilor, limitată sub aspectul domeniului de aplicare), toate corespund naturii, direcției și obiectivelor generale ale cercetării analitice*. 1. ~ în constituenți imediați Tehnică de analiză de tip structuralist* având următoarele caracteristici: se constituie din operații succesive de segmentare; fiecare operație delimitează câte două segmente, numite „constituenți* imediați”; pleacă de la enunț* și are drept constituenți ultimi morfemele*, trecând peste barierele tradiției lingvistice: sintaxa frazei / sintaxa propoziției / morfologie; orice schemă a unei analize în constituenți imediați are forma: el citește o carte frumoasă /el . . . citește o carte frumoasă / citește . . . o carte frumoasă / cit- . . . -ește . . . o carte frumoasă / -eșt . . – -e . . . o carte frumoas- . . . -ă / cart- . . . -e 2. ~ contextuală Tip de analiză bazată pe particularitățile contextului* lingvistic. Analiza distribuțională și cea combinatorie sunt tipuri de analiză contextuală. 2.1. ~ distribuțională / distributivă Metodă de descriere introdusă de gramatica structuralistă, în special de școala descriptivistă* americană (L. Bloomfield, Ch. Hockett, Z. Harris), care, propunându-și eliminarea integrală a sensului din analiză și descriere, a impus o procedură bazată în exclusivitate pe distribuție*, deci pe posibilitățile și incompa- tibilitățile de asociere a componentelor. Plecând de la un corpus* de fraze, considerat reprezentativ pentru limba analizată (sau pentru domeniul urmărit), analiza distribuțională realizează descrierea corpusului prin: inventarierea co-ocurențelor*, deci a vecinătăților de dreapta și de stânga; analiza relațiilor distributive, stabilind tipurile de distribuție (complementară, defectivă, contrastivă) și clasele* de distribuție. • Analiza distribuțională, aplicată la început domeniului fonologie, s-a extins la toate nivelele lingvistice, oferind o procedură imanentă* (deci, bazată pe relațiile interne, lingvistice) și formală* (fără raportare la sens) pentru stabilirea inventarului de unități și clasificarea lor. indiferent de nivel. • Analiza distribuțională. absolutizată, la un moment dat, ca reprezentând obiectivul suprem și unic al oricărei descrieri lingvistice, își păstrează astăzi valabilitatea, oferind, în cadrul unor construcții teoretice mai largi și altfel orientate, procedee și tehnici de descriere. Gramatica generativă* însăși, ale cărei obiective sunt opuse celor de tip analitic*, păstrează elemente din analiza distribuțională sub forma disponibilităților de combinare ale centrelor predicative și a restricțiilor impuse de acestea argumentelor*. 2.2. ~ combinatorie Analiză de tip structuralist, aplicată în special nivelului sintactic, care își propune examinarea, în cadrul relațiilor de succesiune (sintagmatice*), a libertăților și, mai ales, a constrângerilor„ exercitate de cuvinte unele asupra altora în procesul combinării lor în propoziții și fraze. Valență*, distribuție*, constrângere* sunt concepte esențiale ale analizei combinatorii. Obiectivul ei principal este extragerea regulilor de combinare proprii unei limbi la un moment dat. • Tipurile de reguli din analiza combinatorie au fost preluate și încorporate în modelul generativ* sub forma regulilor de subcategorizare* strictă și selecțională*. 3. ~ gramaticală Procedură impusă de practica gramaticii școlare, cu obiective diferite după nivelul sintactic / morfologic la care se realizează. Analiza sintactică își propune : segmentarea unei fraze în propozițiile componente, stabilirea raporturilor și a funcției fiecărei propoziții; segmentarea propozițiilor în părți de propoziție, stabilirea raporturilor și a funcției pentru fiecare parte de propoziție; alcătuirea schemei* sintactice, unde se înregistrează componentele și relațiile. Analiza morfologică își propune calificarea morfologică a fiecărui component dintr-o propoziție prin indicarea părții de vorbire căreia îi aparține și a caracteristicilor de flexiune. 4. ~ fonetică Operație de identificare a sunetelor care se realizează în fluxul vorbirii (într-un cuvânt și/ sau la granița dintre cuvinte) și de descriere a trăsăturilor articulatorii* și/ sau acustice* ale acestora. Analiza parametrilor articulatorii și acustici de bază ai sunetelor dintr-o limbă se efectuează în laboratoare fonetice, cu ajutorul unor aparate speciale. Analiza fonetică poate urmări simpla descriere a caracteristicilor și a compatibilităților de combinare a sunetelor sau relevarea particularităților de realizare a unor unități fonetice, condiționate de context (vezi și ALOFON, -Ă). În primul caz, analiza fonetică este corelată cu o transcriere* fonetică normalizantă: cenzurat, de ex., va fi transcris [čenzurat], fiecare dintre cele opt sunete identificate în structura acestui cuvânt fiind descris în raport cu un set de parametri articulatorii (pentru vocale: localizarea, apertura*, labializarea*, timbrul*; pentru consoane: modul de articulare, localizarea, sonoritatea*) sau acustici (acut / grav; compact / difuz; întrerupt / continuu* etc.). În cel de al doilea caz, analiza fonetică este corelată cu o transcriere fonetică riguroasă: transcrierea cuvântului cenzurat va fi [čĕnzurat^h], semnalându-se faptul că vocala [e], urmată de o consoană nazală, este nazalizată, iar oclusiva [t], la finală de cuvânt, are o pronunțare ușor aspirată. 5. ~ fonologică (sin. fonematică) Operație de reducție a alofonelor* vocalice și consonantice dintr-o limbă. Analiza fonologică are ca rezultat determinarea inventarului de unități invariante* (foneme) dintr-o limbă. Reducția variantelor diverselor foneme se realizează ținând seama de tipul de distribuție* în care se află acestea, precum și de prezența sau absența unor raporturi de comutare*. Unitățile invariante se caracterizează prin distribuție contrastivă și prin raporturi de comutare cel puțin într-un anumit tip de context fonetic; distribuția complementară caracterizează alofonele diferitelor foneme. în română, [n] și [η], de ex., se află în distribuție complementară, al doilea sunet apărând numai înaintea unei oclusive velare, pe când [n] și [t] sunt în distribuție contrastivă și comută, înainte de [a] (de ex., na/ta); [n] și [η] sunt alofone ale aceluiași fonem, pe când [n] și [t] sunt foneme distincte. Soluțiile de interpretare fonologică a unor secvențe sonore nu sunt unice. [k] și [g] din limba română, de ex., au fost interpretate de anumiți cercetători drept unități monofonematice, iar de alții – drept succesiune de unități: [k, g] + vocală palatală. 6. ~ morfematică / morfemică a) Operație de segmentare a unui cuvânt derivat' sau flexibil* în morfemele componente, urmărite la nivelul realizărilor contextuale ale acestora, deci al alomorfelor*. Analiza morfematică se realizează în etape, fiecare etapă obligând la compararea formei supuse analizei cu altă formă din paradigmă* sau, în cazul derivatului, cu forma cuvântului de bază*. • Analiza morfematică a cuvântului înfricoșători, de ex., se efectuează în următoarele etape: prin compararea cu forma înfricoșător, se detașează morfemul desinență* -i (realizat ca i asilabic), purtător al semnificațiilor ”masc. pl.„; prin raportarea formei înfricoșător la baza verbală înfricoșa, se detașează sufixul* lexical -tor (realizat în varianta -ător); prin raportarea formei înfricoșa la baza adjectivală fricos, se detașează două morfeme lexicale: prefixul* în- și sufixul -a; prin raportarea formei fricos la baza substantivală frică, se decupează radicalul *fric- și sufixul lexical -os (realizat contextual ca -oș-, dată fiind includerea într-o operație ulterioară de derivare: fricos > înfricoșa). Rezultatul îl constituie lanțul de segmente morfemice: în-fricoș ător-i. • Analiza morfematică nu duce totdeauna la soluții unice, fie ca efect al adoptării unor soluții diferite de analiză fonematică (vezi 5), fie ca efect al unei interpretări morfematice diferite. În asemenea situații, trebuie optat, în urma examinării avantajelor și a dezavantajelor de segmentare (vezi EVALUARE), pentru una dintre soluții, decizia fiind de tip subiectiv, b) Operație de stabilire a invariantelor* morfemice, deci de trecere de la clasele de realizări concrete (de la alomorfe*) la inventarul de morfeme, operație cunoscută și sub numele de ”reducție a alomorfelor„ (vezi ALOMORF). 7. ~ semică (componențială) Metodă de descriere a sensurilor cuvintelor, bazată pe seme*, componente sau constituenți. Se procedează la o abordare relațională a sensurilor care prezintă un număr oarecare de afinități (seme comune) și care se diferențiază măcar printr-un sem (considerat definitoriu, distinctiv în relația dată). De aceea, analiza semică se aplică unor paradigme*, clase sau microsisteme de sensuri ai căror membri pot fi comparați. Analiza semică prezintă sensurile (semnificatele*) lexicale ca pe fascicole de seme pentru a-l releva pe acela care este definitoriu într-o relație semantică dată. Dacă se compară a asculta și a a auzi, verbe care desemnează amândouă o activitate senzorială auditivă, semul definitoriu este ”+ volitiv„. în schimb, în relația dintre a auzi și a vedea, verbe care au comun semul ”activitate senzorială„, diferența semică este ”tipul de activitate senzorială„. Cuvântul tată se definește prin fascicolul de seme ”relație de rudenie„ + ”generație ascendentă„ + ”sex masculin„; dacă se comută sexul (-”masculin„ sau + ”feminin„) se stabilește o opoziție imediată între tată și mamă. • Analiza semică s-a aplicat unor clase de sensuri (paradigme*, câmpuri*, sinonime*, antonime*) stabilite inductiv (prin intuiție), ca în exemplele de mai sus. Este posibilă și analiza semică deductivă, bazată pe concepte semantice universale, formulate binar, cum ar fi: [± Animat], [± Uman], [± Masculin], [± Vegetal], [ ± Concret], [± Adult]. În acest ultim caz, analiza semică are o aplicare limitată la anumite cuvinte ale limbilor (nume de rudenie, nume de animale, de ex.). • Analiza semică a cunoscut reprezentări formalizate (matrice*/ tablouri sau arbori*), care pun în evidență elementele distinctive, de ex.: ”obiect„, ”masă„, ”destinație generală„, ”intelectuală„, ”comercială„, ”industrială„ versus ”masă„, ”birou„, ”tejghea„, ”banc". • Analiza semică s-a practicat în semantica europeană (Hjelmslev, Coșeriu, Pottier, Greimas, Mounin, Picoche, Rastier, Geckeier, Lyons, Alinei ș.a.) cu unele diferențe, dar având în comun orientarea metodologică structuralistă. • În lingvistica generativă* americană, analiza semică este subordonată sintaxei și urmărește găsirea restricțiilor selective* (care fac ca o categorie A să nu se combine cu altă categorie B, de ex., substantivul sinceritate nu se poate combina decât cu un număr limitat de verbe sau substantive desemnând persoane). • în semantica* românească, analiza semică a avut în vedere inventare mai largi de sensuri, stabilite cu ajutorul dicționarelor*; obiectivele metodologice s-au combinat cu unele aplicative (vezi CÂMP; ANTONIM; POLISEMIE; SINONIMIE; LEXICOGRAFIE; LINGVISTICĂ APLICATĂ). • în etapa actuală a dezvoltării lingvisticii, analiza semică nu mai reprezintă un scop în sine, ci interesează eficiența ei în descrierea practică a lexicului unei limbi (mai ales din perspectiva lexicografîei computerizate); deficiența principală a analizei semice este limitarea (cantitativă și calitativă) a aplicării ei în descrierea, cuvintelor din orice limbă. Vezi ARHILEXEM; ARHISEMEM; CLASEM; LEXEM; LEXICOLOGIE; SEM; SEMEM. 8. ~ stilistică Tip de analiză care urmărește evidențierea resurselor expresive* ale unui text* sau apartenența acestuia la o anumită varietate funcțională* a limbii (vezi FUNCȚIONAL₃). În concordanță cu accepția dată termenilor stil* și stilistică*, analiza stilistică are ca obiective: caracterizarea stilului individual al scriitorilor (relevând particularitățile expresive existente la toate nivelele limbii – fonetică, lexic, gramatică); descrierea textului de poezie / proză în funcție de un model prestabilit: retoric-figurativ pentru poezie (vezi FIGURĂ), naratologic ori descriptiv pentru proză (vezi NARAȚIE); stabilirea apartenenței textului la un anumit stil / limbaj funcțional (beletristic, științific sau juridic-administrativ), ținând seama de trăsăturile specifice acestor variante și identificabile în textul analizat. Analiza stilistică se poate realiza diacronic (vezi DIACRONIE), prin compararea unor momente succesive cronologic din evoluția genurilor / speciilor literare, a nivelelor figurative sau chiar a procedeelor stilistice izolate; de ex.: dezvoltarea genului liric; istoria narației într-un spațiu cultural determinat; constituirea sistemului figurilor sintactice; procedee ale oralității la scriitorii români din sec. al XIX-lea; apariția și dezvoltarea metaforei / comparației / simbolului etc. 9. ~ contrastivă Tip de analiză efectuată cu metodele structuralismului* constând în compararea organizării a două limbi cu scopul identificării, pe nivele lingvistice (fonologie, morfologie, sintaxă, lexic), a zonelor de contrast și a celor cu organizare identică, în vederea unui obiectiv aplicativ imediat: optimizarea procedeelor și a materialelor pedagogice de învățare a limbilor străine. Ipoteza teoretică a analizei contrastive este că zonele de contrast maxim din organizarea a două limbi sunt potențial generatoare de erori în achiziția limbii străine (așa-numitul transfer* negativ), în timp ce zonele cu organizare identică sau asemănătoare facilitează învățarea (așa-numitul transfer pozitiv). Analiza contrastivă este una dintre direcțiile de interes ale lingvisticii aplicate*. 10. ~ a erorilor În predarea și învățarea limbilor străine, tehnică de identificare, inventariere, clasificare și interpretare a erorilor, intervenind ca efect al transferului* negativ de la limba sursă* la limba țintă*. Analiza erorilor este, ca și analiza contrastivă (vezi 9), o direcție a lingvisticii aplicate, având același obiectiv aplicativ imediat: optimizarea procedeelor și a materialelor didactice de învățare a limbilor străine. Dar în timp ce analiza contrastivă urmărește identificarea zonelor potențial generatoare de erori, analiza erorilor extrage maximum de consecințe aplicative din interpretarea erorilor înseși. 11. ~ a discursului Concept frecvent folosit în lingvistica actuală, dar cu accepțiuni diverse. a) Unii specialiști consideră că analiza discursului nu desemnează nici o perspectivă teoretică, nici un cadru metodologic, ci numai un obiect de studiu: discursul*, cu întreaga varietate a formelor sale de manifestare. Domeniu configurat la intersecția unor discipline diverse, analiza discursului depășește limitele stricte ale lingvisticii, înglobând cercetări foarte diferite ca fundamentare teoretică și metodologică, de la cercetările de gramatică* a textului (T. van Dijk, J. Petöfi, R. de Beaugrande), până la cele de structură a conversației* în cele mai variate tipuri de situații comunicative: în clasă, la tribunal, la doctor, între prieteni etc. (M. Coulthard, D. Brazii, M. Montgomery, W. Labov etc.). b) În opinia altor specialiști, analiza discursului se caracterizează prin extinderea tehnicilor de analiză lingvistică dincolo de nivelul frazei, cu scopul de a determina regulile care permit distingerea discursului coerent de cel incoerent (vezi COERENȚĂ). Se admite astfel ideea izomorfismului* frază – discurs, analiza discursului fiind, în esență, o lingvistică transfrastică. Corpusul de date folosit este relativ restrâns, de multe ori un singur text, construit de specialiști și nu înregistrat. Analiza discursului este opusă analizei* conversației, mai ales sub aspect metodologic. 12. ~ a conversației (conversațională) Concept definit diferit în lingvistica actuală. Unii specialiști o consideră componentă a analizei* discursului, alții o opun acestui tip de analiză, înțelegând-o ca pe o cercetare empirică, inductivă, care urmărește identificarea unor tipare recurente într-un material faptic vast, obținut prin înregistrarea directă a celor mai diverse tipuri de conversație*. G.P.D. (1,2,3,6,9, 10); L.I.R. (4, 5,11, 12); A.B.V. (7); M.M. (8).