UNT s. n. 1. Grăsime naturală, solidă, extrasă din lapte și folosită ca aliment. ◊ Loc. adv. Ca untul = fără efort, ușor. ◊ Expr. A scoate untul din cineva = a stoarce de puteri pe cineva, a vlăgui. A-l bate (pe cineva) de-i iese (sau să-i iasă) untul = a-l bate tare, rău (pe cineva). ♦ (Urmat de determinări care indică proveniența) Grăsime solidă extrasă din semințele, miezul etc. unor fructe (tropicale). Unt de cacao. 2. Compus: untul-vacii = plantă erbacee cu doi tuberculi, cu frunze lanceolate și cu flori liliachii, purpurii, roz sau albe, dispuse în ciorchine la vârful tulpinii; untișor (Orchis morio). – Lat. unctum.

a scoate untul (din cineva) expr. a stoarce de puteri (pe cineva).

UNT s. n. 1. Grăsime naturală, solidă, extrasă din lapte și folosită ca aliment. ◊ Unt vegetal = grăsime solidă extrasă din semințe sau din miezul fructelor unor plante tropicale. ◊ Loc. adv. Ca untul = fără efort, ușor. ◊ Expr. A scoate untul din cineva = a stoarce de puteri pe cineva, a vlăgui. A-l bate (pe cineva) de-i iese (sau să-i iasă) untul = a-l bate tare, rău (pe cineva). ♦ (Urmat de determinări care indică proveniența) Grăsime solidă extrasă din semințele, miezul etc. unor fructe (tropicale). Unt de cacao. 2. Compus: untul-vacii = plantă erbacee cu doi tuberculi, cu frunze lanceolate și cu flori liliachii, purpurii, roz sau albe, dispuse în ciorchine la vârful tulpinii; untișor (Orchis morio). – Lat. unctum.

UNT, (rar) unturi, s. n. 1. Grăsime naturală extrasă din laptele anumitor animale (domestice) și folosită ca aliment. Netezea calm cu cuțitul untul întins pe franzelă. VORNIC, P. 164. Cuhnia în care se pregăteau lăpturile, smîntînurile și unturile obicinuite la țară. MACEDONSKI, O. III 140. Lapte, brînză, unt și ouă, de-am putea sclipui să ducem În tîrg. CREANGĂ, P. 6. Silven, cînd vindea untul într-un paner pe piață, Era mult mai ferice. NEGRUZZI, S. II 256. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe ca «a merge», «a aluneca» etc.) Ca untul = ușor, fără efort. ◊ Expr. A scoate untul din cineva = a stoarce de puteri pe cineva, a vlăgui. A bate (pe cineva) să-i meargă untul v. merge (II 1). A bate apa-n piuă să se aleagă untul v. apă. ♦ (Urmat de determinări care indică proveniența) Grăsime vegetală, ulei. Untul de sunătoare nu e așa de bun pentru bube. DELAVRANCEA, S. 265. Să se puie... unt de trandafir și un dram de unt de livant. PISCUPESCU, O. 306. 2. Compus: untu-vacii = plantă erbacee cu tulpină simplă, cu flori liliachii, purpurii, rar albe (Orchis Morio); untișor (2).

stoarce [At: MINEIUL (1776), 158^v1/3 / Pzi: storc; Pfs: (înv) storșuiu / E: ml extorquere] 1-2 vtr (Complementul sau subiectul indică fructe, legume etc.) A (se) supune unei presiuni, a (se) strivi etc. cu mâinile, cu o mașină etc. pentru a (se) extrage (o parte din) sucul conținut Si: a pasa (2), a tescui (1), a zdrobi. 3 vt (Îvr; îe) A ~ (cuiva) ceapa (sau lămâia) în nas A înfrunta (pe cineva). 4 vt (C. i. obiecte, lucruri etc. îmbibate cu apă sau cu alt lichid) A răsuci, a strânge etc. manual, cu o mașină etc. pentru a face să iasă (o parte din) apa sau lichidul pe care îl conțin. 5-6 vt (Îe) A-și ~ viața sau a ~ (pe cineva) de puteri (ori de vlagă) A munci sau a face pe cineva să muncească din greu. 7-8 vt (Îae) A depune sau a face pe cineva să depună eforturi deosebite. 9 vr (Fam; îe) A-și ~ creierii (sau creierul, mintea) A se gândi intens pentru a găsi o soluție (pentru a ieși dintr-o dificultate, pentru a rezolva ceva dificil etc.) 10 vt (C. i. apa sau un lichid aflat în obiecte îmbibate) A face să se scurgă prin răsucire, strângere etc. manual sau cu o mașină etc. 11 vt (Olt; Mun; cu complementul „nasul”) A sufla (pentru a elimina mucozitățile). 12 vr (Pop; d. apa de ploaie) A se scurge (1). 13 vt (Rar; c. i. recipiente sau spații închise ori circumscrise care conțin lichide) A goli Si: (înv) a stoci (1). 14 vr (C. i. lichide care se află în circuite închise ori în vase) A lăsa să se scurgă sau a face să se scurgă până la ultima picătură. 15 vr (Ban; Trs) A se scurge (1). 16 vr (Ban; Olt; d. vite) A lepăda. 17 vt (C. i. inflamații, bube etc.) A supune unei apăsări pentru a elimina lichidul, substanța, materia purulentă etc. pe care le conține. 18 vt (C. i. lichidul, substanța, materia purulentă etc. dintr-o inflamație, dintr-o bubă etc.) A face să iasă și să curgă. 19 vr (Îrg) A strecura (1). 20 vt (C. i. substanțe vâscoase, lichide etc.) A separa de fructul, leguma sau de locul în care se află, de corpul din care face parte etc. Si: a extrage (8). 21 vt (Pex) A scoate (1). 22 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) (un râu de, câteva) lacrimi (sau, rar, o lacrimă, plâns) A face (pe cineva) să plângă. 23 vt (Îe) A ~ untul (sau măduva) din cineva A scoate untul (sau măduva) din cineva Vz unt. 24 vt (Pal; c. i. oameni, colectivități umane, ținuturi, țări etc.) A face să rămână fără (aproape) nimic Si: a istovi, a secătui (4), a slei² (1), a vlăgui, (rar) a seca² (1), (îrg) a scurge, (înv) a stoci (7) Vz sărăci (2, 3), exploata. 25-26 vtr (Complementul sau subiectul indică mijloace materiale, în special financiare, bogății naturale etc.) A (se) consuma (aproape) tot Si: a istovi, a secătui (4), a slei² (1), a vlăgui, (rar) a seca² (1), a scurge, (înv) a stoci (8) Vz sărăci, exploata. 27 vt (C. i. bani, profituri, avantaje, informații etc.) A obține cât mai mult de la cineva fără liberul consimțământ al acestuia și prin orice mijloc (de obicei prin viclenie, prin înșelăciune sau prin forță, prin amenințări etc.) Si: a extorca. 28 vt (De obicei fig sau în contexte figurate; c. i. bani, bunuri, produse etc. sau, pex, afirmații, declarații etc.) A dobândi cu mari eforturi Si: a smulge (27). 29 vt (Fig; c. i. posibilități, capacități, disponibilități etc. fizice, intelectuale, afective etc. ale oamenilor; adesea udp „de”) A face să ajungă la capăt, la limită Si: a epuiza (8), a extenua (1), a istovi, a seca² (1), a secătui (1), a suge, a vlăgui, a zdrobi, (înv) a zămorî, (reg) a dehobi (1), a stoci (4) Vz sfârși. 30 vt (Pex; c. i. oameni) A obosi peste măsură Si: a epuiza (8), a extenua (1), a istovi, a seca², a secătui, a suge (24), a vlăgui, a zdrobi, (înv) a zămorî, (reg) a dehobi (1), a stoci (5) Vz sfârși.

UNT n. Substanță grasă obținută din laptele unor animale domestice și întrebuințată ca aliment. ◊ A scoate ~ul din cineva a slei de puteri; a vlăgui. Ca pe ~ fără dificultăți; cu ușurință. ~ul-vacii plantă erbacee cu tulpina simplă și flori (liliachii, purpurii sau albe) dispuse în ciorchine, în vârful tulpinii. /<lat. unctum

jintuire sf [At: DA / V: jân~ / Pl: ~ri / E: jintui] (Reg) 1 Frământare a cașului pentru a scoate zer Si: jintă (1), jintuială (1), jintuit¹ (1). 2 (Fig) Stoarcere a cuiva de avere Si: jintuit¹ (2). 3 (Fig) Bătaie dată cuiva Si: jintuit¹ (3). 4 Aducere a cuiva la ordine Si: jintuit¹ (4). 5 Ungere a hainelor cu un fel de unt pentru a le feri de insecte Si: jintuit¹ (5). 6 Scormonire a focului Si: jintuit¹ (6). 7 Spargere a cărbunilor în foc Si: jintuit¹ (7). 8 Clătinare a unui vas pentru ca lichidul din el să se amestece bine Si: jintuit¹ (8). 9 Scurgere a unui lichid dintr-un vas în altul Si: jintuit¹ (9). 10 Întoarcere a verzei în butoi pentru a se înăcri Si: jintuit¹ (10).

MERGE, merg, vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca (pășind sau fiind purtat de un vehicul) dintr-un loc într-altul; a păși, a se deplasa. V. umbla, circula. Caii mergeau acum mai greu pe drumul desfundat. SADOVEANU, O. VII 80. Eu mergeam pe strîmtă cale de sub marginea pădurii. COȘBUC, P. I 317. Și-a mers el multă lume și țară. RETEGANUL, P. III 27. Mers-au ei și zi și noapte, nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. ◊ Expr. A merge glonț (sau întins) la... v. glonț. A merge ață = a merge drept la țintă. A merge în bobote v. bobot. A merge (sau a umbla) pe două cărări v. cărare. ♦ (Subiectul este drumul, calea etc.) A se întinde; a duce. Calea mergea trăgănată pe coastă; casele se răreau, trupul satului rămînea în urmă, în verdeața livezilor. SADOVEANU, O. I 35. Mergea atunci podul făcut de Sinan de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului... pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, O. II 123. Cărărușa merge-n vii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. 2. A pleca. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. N-ar trebui să meargă nerăsplătit de la fața ta. CREANGĂ, P. 299. Mergînd, dragă, de la tine, Plînge inima în mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. ◊ (În formule de urare, la despărțire) Alergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. ♦ (Determinat de un adverb de loc sau de un substantiv introdus prin «(pînă) la», «(pînă) în»), «întru», «către», «spre») A se duce, a porni. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei; serile arareori. GÎRLEANU, L. 34. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. CREANGĂ, P. 162. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I 183. Se scobora... ca să meargă la tabăra de la Sas-Sabeș. BĂLCESCU, O. II 258. ◊ Expr. A-i merge (cuiva ceva) la inimă v. inimă. A merge pînă... = a ajunge pînă la... Știam pînă unde merge afecțiunea mamei. CAMIL PETRESCU, U. N. 417. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II 323. Duhul de superstiție merse pînă a crede că și schimbarea portului ce ei făcuseră de vreo cîțiva ani fuse un semn rău. BĂLCESCU, O. II 258. A merge la pieire (sau, mai rar, la pieirea capului) = a ajunge în primejdie, a-și periclita existența. Să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. ♦ (Popular, urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A intra. A mers la armată. Nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă, ca să-și cîștige și ea ceva. SBIERA, P. 208. 3. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») A întovărăși, a însoți, a acompania. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască, după pustietăți? SP. POPESCU, M. G. 57. Dacă vei merge cu mine... habar să n-ai. ISPIRESCU, L. 16. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb și pace bună. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Determinat prin «pe urmă» sau «în urmă») A urmări pe cineva cu scopul de a-l prinde. În zadar mai merg în urma lor! RETEGANUL, P. I 37. ◊ Expr. A merge pe urma (sau pe urmele) cuiva v. urmă. (Popular, despre femei) A merge după cineva = a se mărita. Cum de-ai putut tu merge după un mire hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. II. 1. A se mișca în spațiu, a se duce, a străbate un drum pentru a ajunge într-un anumit loc. Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. Trenul mergea tot mai departe. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. ◊ (Despre lună, soare) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea și-i surîde dulce. BOLINTINEANU, O. 35. (Despre lucruri duse de om) Urciorul nu merge de multe ori la apă (= pînă la urmă ți se înfundă). ◊ Expr. (Despre mîncări) A merge pe gît = a aluneca pe gît. Mă răped în cramă ș-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. A bate (sau a freca, a croi, a flocăi pe cineva) de-i merg(sau să-i meargă) fulgii (sau peticele, colbul, untul) = a bate rău, a bate măr. Altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani, să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Scoteam mîțele de prin ocnițe și cotruțe și le flocăiam... de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă și vă croiesc de vă merg peticile. id. ib. 38. Joacă de-i merg peticele (sau de-i merge colbul) = joacă cu multă pasiune, cu mult foc. Zîna... au început deodată să joace, și unde nu juca și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. Și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. 2. (În legătură cu noțiuni temporale) A se apropia de... Băiatul merge pe opt ani. ◊ (Impersonal) Eu babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. ◊ Expr. Pe zi ce merge sau de ce, pe cît merge = pe măsură ce trece vremea, pe zi ce trece; progresiv. Și în chaosul uitării, oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă, ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I 160. Tîrgul Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I 192. Au început a.să ivi niște nourași, carii pe cît mergea acoperea ceriul. DRĂGHICI, R. 9. ♦ (Determinat prin «înainte») A continua. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. III. 1. (Familiar, despre bani) A fi în circulație, a circula, a avea curs. 2. (Despre veste, zvon, vorbă, faimă, nume) A se răspîndi, a ajunge să fie cunoscut de toată lumea, a se generaliza. Auzi! îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandrei noră! O, meargă-i numele! N-o vezi La horă? COȘBUC, P. I 126. Îi mersese vestea că face din cînepa cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10. IV. 1. (Despre un mecanism) A funcționa, a umbla. Ceasul merge bine. ▭ Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați care pun în mișcare valea. BOGZA, V. J. 82. ◊ Expr. A merge ca pe roate v. roată (1). 2. (În expr.) A-i merge (cuiva) gura v. gură. V. 1. (În legătură cu o activitate) A se prezenta într-un anumit fel, a o duce. Bietul Guraliuc făcea pozne; la instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. Umblam la școală, unde mergeam bine. Eram monitor, premiant. La TDRG. ♦ (Impersonal) A reuși, a avea succes. Cu mine nu-ți merge. ▭ Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ A evolua, a decurge, a se desfășura (într-un anumit fel). Se scuză că a lipsit atîta vreme și era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I 231. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare. CREANGĂ, A. 34. Treaba mergea strună. NEGRUZZI, S. I 343. ◊ (Impersonal) Cît mai ai de muncit ca să te plătești? – Eu știu, tovarășe dragă? După cum mi-o merge și mie. O lună...două luni... DUMITRIU, N. 268. A fost Cuminte om; dar nu știu cum Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I 229. ♦ (În legătură cu sănătatea sau cu starea cuiva) A o duce, a fi. Cum merge soția d-tale? Tot bolnavă? La TDRG. 2. (înlocuind alte verbe) A se potrivi. Aceste culori nu merg bine împreună. ♦ (Despre un material întrebuințat spre a face ceva din el) A se consuma, a intra, a se întrebuința. Ca să nu meargă miere multă, după ce le-au scos din cuptor, le ung pe deasupra cu miere. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta. ♦ (Despre venituri) A reveni. Și dobînda de 50 la sută merge la... La capetele întregi! DELAVRANCEA, O. II 366. ♦ (Impersonal) A se putea. Merge și fără zahăr. ▭ Ți-arăt eu ție! Cu dinții te rup! Ha, ha! Parcă așa merge? DUMITRIU, P. F. 22. Cu mine nu merge așa! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ Expr. Așa mai merge = așa e bine, se potrivește. Treacă (și) meargă = fie! să zicem că se poate. Greu lucru mă întrebași, mamă, dară aide, treacă-meargă. ISPIRESCU, L. 114. Cît pentr-o piele, treacă și meargă, Fiindcă singur spui c-ai dreptate. ALEXANDRESCU, M. 301. – Forme gramaticale; perf. s. mersei, part. mers. – Variantă: (regional) mere (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 81) vb. III.

unt² sn [At: PSALT. HUR. 3714 / Pl: (rar) ~uri / E: ml unctum] 1 Grăsime animală de consistență păstoasă, comestibilă, obținută din smântână sau din lapte. 2 (Îla) De ~ Moale¹ (1). 3 (Îal) Fin¹ (2). 4 (Îlav) Ca ~ul Fără efort Si: ușor (47). 5 (Pop; îe) A scoate ~ul (din cineva) A stoarce pe cineva de puteri Si: a vlăgui. 6 (Pop; îe) A bate (pe cineva) de-i iese (sau să-i iasă ~ul ori până se alege ~ul (din el) A bate pe cineva foarte tare. 7 (Reg; îe) A-i ieși cuiva ~ul din piele A ajunge într-o situație grea, dificilă. 8 (Pop; îe) A bate apa (în piuă) să se aleagă (sau să se facă) ~ A munci (din greu) fără nici un spor, fără rost. 9 (Pop; îe) Parcă-i uns cu ~ Se spune despre cineva care este frumos, gras, dolofan. 10 (Reg; îcs) De-a ~ul Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 11 (Iuz; îs) ~ artificial (sau, reg, de post) Margarină. 12 (Reg; îe) A-și mânca ~ul de pe pieptene A fi foarte zgârcit. 13 (Înv; astăzi numai îs ~ vegetal, sau urmat de determinări care specifică proveniența) Grăsime solidă sau păstoasă, obținută din semințe, boabe, miez de fructe (tropicale). 14 (Îrg; îas) Ulei² extras din vegetale. 15 (Reg; îs) ~ de naft Păcură (1). 16 (Reg; îas) Petrol. 17 (Reg; îas) Petrol lampant. 18 (Reg; îs) ~ de brad Rășină de brad. 19 (Înv; îs) ~ de Hale Un fel de vopsea. 20 (Îrg) Ulei² întrebuințat la săvârșirea unor ritualuri religioase Si: mir¹. 21 (Tăb) Reziduu provenit din grăsimile saponificate și din proteinele descompuse. 22 (Îc) ~ul-vacii Plantă erbacee din familia orhidaceelor, cu tulpina simplă, cu doi tuberculi, cu frunze lanceolate și cu flori liliachii, purpurii, roz sau, mai rar, albe, dispuse în ciorchine în vârful tulpinii Si: (reg) boașele-popii, bojor, boșie, bujorel, bujoreni, bujori, buruiene-de-copii, gemănariță, gonitoare, poroinic, salep, sculătoare, unt-și-brânză, untișor (6) (Orchis neorio). 23 (Bot; reg; îae) Poroinic (Orchis mascula, Orchis militaris, Orchis purpurea). 24 (Bot; reg; îc) ~ul-vacilor Untișor (4) (Ranunculus ficaria). 25 (Bot; reg; îc) ~-și-brânză Unt (22). 26 (Bot; reg; îc) ~ul-vacii-mirositor Stupiniță (Platantherea bifolia). 27 (Bot; reg; îc) ~-ul-babei Cornicei (Ranunculus arvensis). 28 (Bot; reg; îc) ~ul-pământului Fluierătoare (5) (Tamus communis).

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. Nuntașii au sărit la dînsul și au început să-l bată și să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoțomane, Bate-ți negrul Pe de-ntregul Și te du și fugi de mine. ALECSANDRI, P. P. 11. ◊ (Fig.) Bate șaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înțeleagă ceva fără să i se adreseze direct). ◊ Absol. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ Expr. A bate măr (sau ca mărul) v. măr. Îl bat de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. Îl bat de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. A bate la stroi v. stroi. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obișnuită în regimurile trecute). A bate la palmă = a lovi peste palmă (pedeapsă obișnuită în școala din trecut). Domnișoara Victoria... vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeț; Mold.) Pui de bate = bătaie strașnică. Rămîind fără tovarăși de ispravă și mai dîndu-mi și părintele Isaia un pui de bate așa din senin, chihăiam pe mama... că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-și bate capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-și frămînta mintea, a chibzui fel și chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu și-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ține stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-l ameți, a-l toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveștile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla după Junona, bătîndu-i capul și spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul sau cu gîndurile) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-și ascunsă el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeț bătut de gînduri multe. Ne lași atît de greu pe noi... GOGA, P.16. Pururea să bate cu gîndurile, ziua și noaptea, cum ar face o corabie. DRĂGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUȚĂ, O. A. 348. A-l bate (pe cineva) grija = a fi neliniștit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială [băiatului la școală]. CREANGĂ, A. 120. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) sau (rar) a-și bate limba = a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-și bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-și mai bată picioarele de pomană pe, la curte. REBREANU, R. I 191. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă [după fată]. CREANGĂ, P. 246. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-și bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. ◊ Fig. (în imprecații, mai ales glumețe) Bată-te norocul! ▭ Să vezi cum prinde mutul limbă... Bată-l cucu să-l bată! SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de povești. VLAHUȚĂ, O. A. 49S. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Șezi binișor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Refl. (În expr.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-și da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-și da lovituri în piept în semn de pocăință sau de supărare. Împărăteasa... începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept și smulgîndu-și și părui de supărare. RETEGANUL, P. II 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură= a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în fața unei întîmplări neașteptate sau îngrozitoare. Nu mai face și tu atîta vorbă ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. ♦ (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe umăr») A lovi ușor peste umăr spre a-i arăta bunăvoință/încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-l lovi ușor spre a-l mîngîia. Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Așteptînd să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicîndu-i Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. ◊ Expr. A bate palma (sau, glumeț, laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; a ajunge la o înțelegere, a se învoi, a-și da asentimentul pentru o convenție stabilită. Uncheșul Haralambie... după ce a bătut palma cu tinichigiul... s-a coborît din cerdac și s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să bați cu mine laba și să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereți. ◊ Intranz. (în expr.) A bate la ochi (mai rar la urechi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. Își puneau întrebări furișe, avînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare și să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. Înființase o societate secretă cu numele Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la cap = (despre o sobă sau o mașină de călcat) a provoca dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălțăminte, ham, șa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii și se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos își luă ziua-bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oștile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. gură. A se bate cu moartea = a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. ◊ Refl. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, și se bat o sută de noroade, mă Ghiță Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Tranz. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. 2. Tranz. (Cu privire la un dușman, o țară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul și băteau împărățiile. SADOVEANU, D. P. 75. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins (într-o discuție etc.); a ceda. ♦ (La jocul de cărți, în sport sau. într-o discuție) A cîștiga partida (de joc), a rămîne învingător. L-am bătut de două ori la șah. ♦ A prețui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) lovi întruna, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A bate apa-n piuă sau a bate apa să se aleagă untul v. apă. A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroșit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pînă-i cald. ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. c) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăișul coasei (așezat pe bîtcă), spre a-l ascuți. d) (Cu privire la cuie, nituri, țăruși etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntașii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. ♦ A fixa un obiect de altul țintuindu-l cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o bați în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alții... să bată... potcoavele. ȘEZ. II 10. e) (Folosit și absolut) A îndesa cu spata firele bătelii. Am țesut bine, dadă Reveca? – Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cusînzeana... cum țesea, de cîteori bătea cu brîgla, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate și-narmate. RETEGANUL, P. V 40. f) (Întrebuințat absolut sau cu complementul «apa») A da mereu cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, și pește să prinză, cîtuși de cît. ISPIRESCU, L. 280. Un al treilea pescar vine cu luntrea și bate apa pînă ce se sfîrșește de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.)A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele și să bată păpușoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. h) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toți merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii: – îi luase lelea Uța să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R. 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-l să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... și începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A bate toba = a lansa știri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) așa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. ◊ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep, «din») Veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. j) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. ext. a lovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini și se desprind... Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. ♦ (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. l) A îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader... întinse mîna la cărbune... și-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brînzei de oi atîrnă de la meșteșugul baciului de a prepara cașul și de la chipul de a o bate la putină. ȘEZ. VII 100. m) A lovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul și leșia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. Își muia cîte-o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul «mingea») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. ext. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărți;a amesteca cărțile de joc. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece. SADOVEANU, N. F. 50. ◊ Expr. (La jocul de cărți) A bate o carte (sau cărțile) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. Tranz. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeași cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... și să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leșului! ȘEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi, Ci de ochișorii mei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a face o acțiune fără să realizeze vreun progres. Producția în țările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creștere a producției industriale în aceste țări este legată numai de militarizarea economiei naționale, de pregătirile de război și de ducerea războaielor banditești de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. ♦ (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin...; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stînă și bal satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. ◊ Expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate cîmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (Intranz.) A bate în retragere = a) (despre o, armată) a se retrage din fața inamicului; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenția celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cere de pomană. ◊ Fig. Iarna bate la ușă. ▭ Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești; Ast an, la fiecare din ei belșugul bate. DEȘLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul și, prin prep. «în»), obiectul acțiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a amenința sau intimida pe cineva). Expr. A bate cu pumnul (sau cu pumnii) în masă, ca manifestare a mîniei. Izbucni, strigînd și bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. ◊ A lovi un animal spre a-l îndemna la mers. Călăreții... În caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roșii băteau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simțea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. ◊ Refl. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. 6. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul în vălmășagul de știri ce circulau și se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. ◊ Tranz. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te bați pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofițeri, murind, strigau în vaiete: Artileria... să bată... artileria... Și artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49 ◊ Tranz. (Învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri. BĂLCESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Pușca aceasta bate departe. ▭ În toate părțile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori și colțuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II 186. Miriște și imașuri, cît bate ochiul. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Despre plante) Cum ți-e grîul...? – Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A face aluzie, a aduce vorba, a pișcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat și a cugetat, înțelegînd unde bătea al șaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră și ceilalți șase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! CARAGIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre... Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înșelare bătea. CONTEMPORANUL, VI_II 213. 5. (În expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviți unde să-i găsești?... Numai atîta mă îngrijește, că Luluța nu bate nicidecum cu Guliță. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. Începu să bată ușor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA, N. 80. ◊ Tranz. Mă bate vîntul în față. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă și deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri și ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35 ◊ Tranz. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ◊ Tranz. Fig. (Despre secetă) Să știți că și în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-și trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în... S-au lungii pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineață tot mai covîrșitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 179. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeași ulicioară Bate luna în ferești, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai ivești! EMINESCU, O. I 112. ◊ Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAȘ, M. N. 19. Codrul... își deschide-a lui adîncuri fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «în», indicînd o parte a corpului)A lovi, a mișca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. ◊ (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinteni. EMINESCU, O. I 87. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a-și lovi palmele spre a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune și el după noi, bătînd din palme: «tata, vine tata!. SAHIA, N. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea și, cît ai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești. CREANGĂ, A. 97. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de amenințare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-și impună voința. Împăratul a bătut din picior: Luați-l! SADOVEANU, D. P. 32. Scaraoschi... mînios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea și bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57. A bate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau și băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înșelat în așteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Despre păsări; determinat prin «din aripi») A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoșii. SADOVEANU, F. J. 602. ◊ (Despre cîini; determinat prin «din coadă») A da din coadă. [Cățeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul (sau măsura) = a marca, prin mișcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăți muzicale. (Fig.) În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Și cărțile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. TOPÎRCEANU, M. 37. A bate mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, încît îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum îți bătea pe gît, sub mîna-mi, O vinișoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă Și simte că tot bate o inimă romînă. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Refl. Mi se bate inima. ♦ (Despre aparatul telegrafic) A funcționa. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. ♦ Tranz. (Învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă, a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeșă la București... la minister, la gazete. CARAGIALE, O. I 126. Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se băteau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. ◊ (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cînd mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ Tranz. San-Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 4. Intranz. (Despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuțit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muște cînii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămînt, și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cît bat și de la o vreme te părăsesc și se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Și cînii nu bat? (Ceața). SADOVEANU, P. C. 6. VII. Intranz. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea o nuanță de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd ușor în roșu, părea culcat, ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care crește cine știe unde, ca și copăceii aceia cu foi lungi, bătînd într-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Forme gramaticale: perf. s. bătui, part. bătut.

UNGE (ung; perf. unsei, †unș; part. uns) I. vb. tr. 1 A întinde peste cineva sau ceva uleiu, grăsime, unsoare, etc.: cînd postești, unge capul tău și spală fața ta (BIBL.); Iosif porunci... vracilor cum cu aromat să ungă pre tată-său, și vracii unseră pre Israil (PAL.); cînd botezi copilul... să ia și nașul den unt și să ungă copilul pre toate mădulările (PRV.-MB.); îi citi... rugăciunile de încoronare... și-i unse fruntea cu sfîntul mir (ODOB.); a scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, (și) ne-a uns peste tot trupul din creștet pînă’n tălpi (CRG.); îi ungea cu miere, ca să-i mănînce muștele (MUST.); ~ roata cu dohot; 👉 OSIE1; Ⓕ F 👉 BOT3, MIERE1, OCHIU I 4 ¶ 2 A întinde un strat de var, a humui, a vărui: cu asemenea amestec se văruește, se dă sau se unge tavanul caselor (PAMF.); fetița... l-a tocmit (cuptorul), l-a uns, l-a grijit cum a știut că-i mai bine (SB.) ¶ 3 F A trage o bătaie: îndată sări stăpînul și strigă spre slugi, iară aceștia... ți-l unseră bine pre cîntărețul nostru (ȚICH.); hotărînd să-i ungă o mamă de bătaie, sor' cu moartea (FLOR.). II. vb. refl. A-și întinde pe o parte a trupului, ca aromat sau ca mijloc de vindecare, uleiu, grăsime, o unsoare, etc.: pe căldurile cele, ne ungeam cu leșie tulbure, ședeam afară la soare cu pielea goală, pînă se usca cenușa pe noi... ca să ne treacă de rîie (CRG.); cenușe de nuci și de alune să amesteci cu untură de urs și să te ungi la păr (DRĂGH.) [lat. ŭngĕre].

A ÎNTINDE întind 1. tranz. I. 1) (obiecte elastice) A trage de margini, mărind dimensiunile (lărgind sau lungind). ◊ ~ (sau a pune) o cursă (sau un laț) a) a pune o capcană; b) a ademeni prin înșelătorie. 2) (părți ale corpului) A mișca lungind (pe cât e posibil) în direcția voită. ~ gâtul. ~ brațul. ~ aripa. ~ piciorul. ◊ ~ mâna a cerși. ~ cuiva mâna (sau mâinile) a) a se saluta cu cineva, strângându-i mâna (sau mâinile); b) a scoate pe cineva dintr-o situație critică; a da ajutor. 3) (obiecte) A oferi punând la dispoziție cu mâna. ~ o telegramă. ~ un măr. 4) (arme) A pune în poziție de bătaie. ~ pușca. 5) (obiecte strânse, îndoite, împăturite) A desfășura cât permit dimensiunile. ~ o funie. ~ rufele (la uscat). ◊ ~ marfa a expune marfa pentru vânzare. ~ masa a pune masa pentru mâncare. 6) (substanțe moi) A așeza pe o suprafață, netezind uniform. ~ o foaie de aluat. ~ untul pe pâine. 7) A face să se întindă. II. (în îmbinări) 1) (sugerând ideea de solicitare permanentă): ~ în toate părțile a hărțui, a sâcâi. 2) (sugerând ideea de plecare): A o ~ (la drum) a) porni la drum (de obicei, pe jos); b) a fugi (pe neobservate); a o șterge. 2. intranz.: ~ la jug a lucra din greu. /<lat. entindere

ochiu m. (pl. ochi) 1. organ al vederii; 2. vedere, privire: a-și arunca ochii asupra cuiva; a mânca (sorbi) cu ochii, a privi cu nesațiu; a da ochi, a întâlni pe cineva; a lua ochii, a atrage privirile, a orbi de strălucire; a scoate ochii, fig. a face aspre mustrări; de ochii-lumii, pentru fală; văzând cu ochii, învederat; 3. ochiu de găină, bătătură între degetele picioarelor (după forma-i exterioară); 4. punct colorat pe cărțile de joc: zece ochi de pică. ║ n. (pl. ochiuri), 1. geam de fereastră; ochiul podului, coșul unei case țărănești; 2. încrucișarea firelor într’o țesetură de bumbac, într’o plasă; 3. verigă de lanț, de funie; 4. găurele ce se formează în pâine, brânză; 5. rotocoale de grăsime, pe suprafața supei; 6. ouă prăjite în unt; 7. chilioară de stup; 8. luminiș de crâng, rariște; 9. vârtej de apă; 10. boboc de floare, mugur; 11. Bot. nume de plante: ochiu-boului, floare ce seamănă cu un ochiu de bou, numită obișnuit mărgărită; ochiu-șarpelui, miozotis; ochiu-soarelui, eliotrop; 12. Zool. ochiul-boului, păsărică mică cât un ochiu de bou, numită în genere sfredeluș; ochiu-păunului, fluture cu ochi sclipitori pe aripi. [Lat. OCULUS].

brînză f., pl. inuz. e (met. din lat. zaberna, din care pe de o parte, s’a făcut zăgîrnă, torbă de pus brînza la scurs, ĭar pe de alta *zbîrnă, apoĭ brînză, de unde și ung. brindza, slovac. și rut. bryndza, pol. brendza. Tot așa: rus. dial. panér, brînză, it. „paner”; lat. mántĭca, desag., sp. manteca, unt; rom. ghivecĭ, oală și „un fel de mîncare”, saŭ cánură care la început însemna „țeavă”, apoĭ „firu înfășurat pe această țeavă”. Cp. și cu sfarog și sifon.). O substanță albă consistentă care se scoate din lapte (Cînd lașĭ laptele crud doŭă zile zile într’o oală, se formează la suprafață smîntîna. După ce ĭeĭ smîntîna cu lingura și ajungĭ la zer, puĭ oala să se’ncălzească lîngă foc, dar nu să fearbă. Astfel, brînza se întărește. Luînd oala și răsturnînd-o într’o pînză zeru se scurge, și rămîne brînză curată). Fig. Iron. A nu face brînză într’o afacere, a nu reuși. A strica brînza pe cineva, a te certa, a rupe relațiunile cu el. Nu e nicĭ o brînză de capu luĭ (orĭ de el), nu valorează nimic. V. caș, urdă, telemea.

PICA¹, pic, vb. I. Intranz. 1. A cădea (de la înălțime), a se deplasa (repede) spre pămînt; a se prăbuși. Paserea, drept mulțămită că o iertase cu viață, lăsă să-i pice din cioc pe oblîncul șelei voinicelului o piatră de zamfir mare și frumoasă. ODOBESCU, S. III 180. Meșterii gîndea Și ei își făcea Aripi zburătoare De șindrili ușoare. Apoi le-ntindea Și-n văzduh sărea, Dar pe loc cădea Și unde pica, Trupu-și despica. ALECSANDRI, P. P. 192. ◊ Expr. (Familiar) A-i pica cuiva mură în gură, se spune cînd cineva obține un bun, o favoare, un avantaj fără nici o osteneală. V. mură. Mihai știa că neamțul nu descărcase nici o pușcă, ca să apere aceste țări de neomeniile turcilor, și îi era ciudă cum să-i pice lui mură în gură o bucățică așa de bună din chiar senin. ISPIRESCU, M. V. 35. A pica cuiva nasul = a pierde mîndria, a se umili, v. nas. Nu i-a picat încă cașul de la gură = e încă copil nepriceput, fără experiență, v. caș. A pica cerul pe cineva = a) a se supăra rău; b) a rămîne stupefiat; c) a se simți rușinat (tare). ♦ (Despre brumă) A se lăsa, a se așterne. Iată storsul a trecut, Și badea încă n-o vint, Ba și bruma o picat, Badea-n cap nu m-o legat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. 2. (Despre lichide, mai ales despre ploaie) A cădea în picături. Ploaia peste case pică tot mai rar Și-n grămezi de neguri apele se strîng. TOPÎRCEANU, B. 78. Boabele de apă prelingîndu-se de pe streșini și picurînd în clipe ritmate... făceau un fel de cîntare. CARAGIALE, O. I 360. Sus la munte ninge, plouă, La Craiova pică rouă. ALECSANDRI, O. 128. ♦ Tranz. A face să cadă (pe cineva sau pe ceva) picături dintr-un lichid sau dintr-o materie topită; a picura. Peștișorii mărunți... înfipți în frigărui de lemn și fripți, după ce fuseseră picați cu unt proaspăt. MACEDONSKI, O. III 8. Să picați trei picături de sînge peste mortăciunea ce o plîngeți și va învia. ISPIRESCU, L. 345. ◊ Expr. (Întărind o propoziție negativă) Să-l pici (sau să-l fi picat) cu ceară (sau cu lumînarea) = să-i faci orice..., cu nici un preț... Grigoriță, care. nu mînca iute să-l fi picat cu ceară, gustă dintr-un ardei; ardeiul iute para focului. HOGAȘ, DR. 252. Hei, bădiță Costachi, zic eu în gîndul meu, dacă mă iai așa, nu-mi scoți tu vorbulița din gură să mă pici și cu luminarea. VLAHUȚĂ, O. AL. I 181. Nu-și astîmpăra gura cătră mai-marii săi, măcar să-l fi picat cu luminarea, CREANGĂ, A. 134. 3. A se desprinde (din locul său), a cădea (și a se pierde). Mai stăi de mă alintă Cu mîna ta cea mică, Și spune-mi de ce-i toamnă Și frunza de ce pică. BACOVIA, O. 82. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului Ș-așa cîntă de cu jale, De pică frunza pe cale; Ș-așa cîntă de duios, De pică frunzele jos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Copilaș cu cal de foc! Oprește negrul pe loc, Că-i pică potcoavele Și-ți răpune zilele. ALECSANDRI, P. P. 107. ◊ Expr. (Familiar) Pică de coaptă v. copt. ♦ (Familiar, despre îmbrăcăminte) A nu se mai ține (pe corp), a fi numai zdrențe. Amîndoi fost-ați la carte, De nici unul n-avui parte. Avui parte d-un mișel Pică țundra de pe el; El mi-o dă să i-o cîrpesc Eu o iau și o izbesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. 4. A-și pierde poziția verticală, a se răsturna, a cădea întins (la pămînt). Vină, bădița, prin dos, Că-i portița de rogoz, Cum pui mîna pică jos. HODOȘ, P. P. 43. Măi bădiță, păr galbăn, De dorul tău mă leagăn Cum se leagănă iarba Cînd o taie cu coasa; Cum o taie pică jos Și cum pică-ngălbenește... Așa dorul mă topește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. ◊ Expr. A pica de somn = a fi foarte somnoros, a moțăi. Ilinca își frecă ochii cu dosul palmei: pica de somn. AGÎRBICEANU, S. P. 36. Aș vrea să fiu un biet bunic, Adus din spate și pitic, Să-mi mîngîi barba albă; Să stau la foc, de somn să pic, Visînd la vremea dalbă. IOSIF, PATR. 29. A pica de oboseală = a fi foarte obosit, sleit, extenuat. A pica la (sau în) genunchi (înaintea cuiva) = a se pleca (înaintea cuiva) în semn de supunere sau admirație sau pentru a cere iertare, ajutor etc. Niciodată nu voi pica la genunchi înaintea domnului Hufeland sau înaintea oricui. KOGĂLNICEANU, S. 123. ♦ (Neobișnuit, despre clădiri) A se dărîma, a se surpa, a se nărui. Eu sînt ca omul acela care, după ce a clădit un pala! măreț.. vede picînd într-un minut edificiul său. BOLINTINEANU, O. 337. ♦ Fig. A cădea în luptă, a muri. [Ștefan cel Mare] dădu poruncă să alegem și să îngropăm pe morții noștri. Puțini picară, dar mari suflete. DELAVRANCEA, A. 46. Leul se întărîtase nevoie-mare. Acum nu mai era chip să-l lase în pace. Trebuia să pice unul din doi. ISPIRESCU, U. 31. Și nu mă lăsa să mor! Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. 5. A sosi (pe neașteptate); a se ivi, a apărea. Pică tocmai cînd Florica aprindea lampa, abia puțin după ce se ostoise discuția, și se luară cu vorba despre alte treburi. REBREANU, R. I 280. Domnul Mache șade la o masă în berărie și așteaptă să pice vreun amic. CARAGIALE, O. II 124. ◊ Expr. A pica în (sau, învechit, la) mîna sau în palma, în mîinile cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. De mi-ți mai pica vrodată în mină, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311. Ah! talharul, cum m-a înșalat, zicea Tîndală. Dar las’, că-mi va pica el în palmă! ȘEZ. III 131. Eu la mînă ți-am picat, Tu de moarte m-ai scăpat. Cînd la mînă mi-i pica, Eu de moarte te-oi scăpa. ALECSANDRI, P. P. 209. 6. (Construit cu dativul; familiar) A dobîndi ceva întîmplător, a cîștiga ceva ocazional (de obicei în mod ilicit). Bică primește un leu și optzeci de bani pe săptămînă, leafă, și cu ce-i mai «pică» – vorba lui – ajunge la patru lei. PAS, Z. I 260. În port erau case, birouri de comerț, de unde știa el că-i pică în fiecare zi ceva. BART, E. 20. Poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa din cînd în cînd cîte unul și ceva mai grosuț. CREANGĂ, A. 3. ◊ Expr. Dacă nu curge, pică v. curge. 7. (Învechit) A cădea (în... ), a da în..., a fi cuprins de... Nu pot să-ți spun ce părere de rău am simțit cînd am văzut în răvașul dumitale că bietul spătariul Alecsandri au picat într-o boală atîta de urîtă! KOGĂLNICEANU, S. 67. Armata romînească era supusă unei discipline strașnice. Neagoe-vv. ne arată că ostașii cari picau în vini se pedepseau. BĂLCESCU, O. I 18. Legislatorii Parnasului... neînțelegînd că viața nouă se tălmăcește prin literatură nouă, au apucat unii pe calea veche a pedantismului, alții au picat în pedantismul cuvintelor. RUSSO, S. 49. 8. (În expr.) Frumoasă (sau, rar, frumușică) de pică = frumoasă de n-are pereche, neînchipuit de frumoasă, ruptă din soare, frumoasă coz. Trana – șireata! – frumușică de pica, cu gropițe la colțurile gurei, dar cu chipul încă de copil, îi arunca priviri ce-l înnebuneau. MACEDONSKI, O. III 6. Tatăl lui Meleagru avea o fată... frumoasă de pica și tînără și fragedă ca un boboc de trandafir. ISPIRESCU, U. 72. (La masculin) Are ochii negri ca mura, frumoși de pică. DELAVRANCEA, S. 9.

APĂ, (I) ape, s. f. I. 1. Lichid transparent și incolor, care, în stare pură, este o combinație de oxigen și hidrogen. Era nevoie de multă apă – și apa o scotea din gîrla cu care se învecina curtea lui. PAS, L. I 71. ◊ Apă dulce = (în opoziție cu apa sărată a mărilor) apă de izvoare și de rîuri. Pești de mare și pești de apă dulce. ◊ Apă minerală = apă care conține în soluție săruri, gaze și substanțe radioactive. (De obicei eliptic, urmat de numele localității respective introdus prin prep. «de») Apă de Căciulata. Apă de Slănic. ◊ Apă moale = apă care conține foarte puțin calcar (de exemplu apa de ploaie). ◊ Expr. (Familiar) Apă de ploaie = vorbe goale, fără conținut; palavre. (Familiar) A bate apa în piuă sau a bate apa să se aleagă untul = a spune mereu același lucru, a vorbi mult și fără rost. A îmbăta (pe cineva) cu apă rece = a încînta (pe cineva) cu vorbe goale, cu făgăduieli. A fierbe (pe cineva) fără apă = a-i face (cuiva) necazuri, a-l chinui. A fi (toți) o apă = a fi de o seamă, a fi egali. A face o apă din... = a șterge deosebirile dintre..., a face uniform, egal. A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frămîntase... în creierii lui Iosif al II-lea. ODOBESCU, S. III 521. A intra la apă = a) (despre țesături) a-și micșora dimensiunile la muierea în apă; b) fig. a ajunge într-o situație grea. A băga (pe cineva) la apă = a-i face (cuiva) un mare necaz sau o mare neplăcere A nu avea (nici) după ce bea apă = a nu avea ce mînca, a fi sărac lipit. A scoate apă din piatră (seacă) = a reuși într-o întreprindere grea, a dovedi ingeniozitate. Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. A duce (sau a căra) apă cu ciurul v. ciur. A căra apă la puț = a face un lucru inutil. Apa morților = tremurare a aerului în zilele calde, care dă iluzia unei ape curgătoare pe o cîmpie întinsă. V. miraj, fata morgana. Peste întinderile de la hotarul vederilor jucau valurile apei morților, această fermecătoare și amăgitoare arătare. SANDU-ALDEA, U. P. 57. ◊ Cantitate limitată din acest lichid. A spăla rufele în două ape. ◊ (În basme și în superstiții) Apă neîncepută = apa scoasă prima oară (într-o anumită zi) dintr-o fîntînă sau dintr-un izvor și folosită în descîntece. Să mă spele în toate zilele cu apă neîncepută, să-mi dea orzul fiert în lapte dulce. ISPIRESCU, L. 15. Apă vie = apă care învie morții. Apă moartă = apă miraculoasă care poate închide rănile sau îmbina părțile corpului unui om tăiat în bucăți. Turnă apă moartă peste toate ranele și se ihchegă carnea. ISPIRESCU, L. 330. Să-mi aducă trei smicele de măr dulce șt apă vie și apă moartă, de unde se bat munții în capete. CREANGĂ, P. 272. Apă sfințită v. sfințit. 2. Masă de apă (1) formînd un rîu, un lac, o mare etc.; rîu, fluviu, (mai rar) mare. Se simțea rece, curat, ușor ca o apă de munte, ca un vînt de martie. DUMITRIU, N. 247. Am mers pe malul apei, în valuri să-mi îngrop Și cîntecul și-amarul. COȘBUC, P. I 60. Sub plopii rari apele sună Și plopii rari vîjîie-n vînt. COȘBUC, P. I 64. Numai apele în ropot s-aud din munte coborînd. VLAHUȚĂ, O. AL. 29. Trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari... CREANGĂ, P. 208. Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă. EMINESCU, O. I 147. Urciorul nu merge de multe ori la apă (= cel care persistă în acțiuni nejuste trebuie, pînă la urmă, să suporte consecințele faptelor sale). ◊ (Adesea determinat prin numele rîului, al fluviului, etc. la genitiv) Abia cătră amiază ajunseră la apa Bistriței. SADOVEANU, B. 69. Pe la poalele acestor munți curge apa Dunării. GOLESCU, Î. 55. Apă curgătoare = apă care curge pe o albie înclinată și se varsă în altă apă mai mare. Pîrăul, rîul și fluviul sînt ape curgătoare. ◊ Apă stătătoare = apă care se adună în depresiuni ale terenului (baltă, lac, mare). Pești de apă curgătoare Și de apă stătătoare, Cu năvodul pescuiți Și cu undița undiți. ALECSANDRI, P. A. 93. Ape teritoriale v. teritorial. ◊ Loc. adv. În susul apei v. sus. În josul apei v. jos. (în legătură cu verbele «a ști», «a vorbi», «a spune») Ca (de) pe apă sau ca apa = în mod curgător, curent. Parcă ești un zodieri, de le spui toate ca de pe apă! SBIERA, P. 236. Le-ați auzit [cum vorbesc franțuzește]? Ca apa! ALECSANDRI, T. I 166. ◊ Expr. A ști sau a vedea în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = a cunoaște gîndurile, dispoziția sau apucăturile cuiva. A-l lăsa pe cineva (să se scalde) în apele lui = a-l lăsa pe cineva în voia sa. Orice mîngîiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. SADOVEANU, O. II 232. A pluti în apele cuiva = a fi de părerea cuiva, a-l urma în totul. Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. ODOBESCU, S. III 155. A nu fi în apele lui sau a nu fi în toate apele = a simți o indispoziție fizică sau psihică, a fi abătut. Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. ALECSANDRI, T. 1433. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea cuiva. Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. CREANGĂ, P. 59. A-i lua sau a-i tăia (cuiva) apa de la moară = a crea (cuiva) condiții nefavorabile de acțiune sau de existență. A pescui în apă tulbure = a se folosi de împrejurări tulburi, pentru a realiza un cîștig. A se duce pe apa sîmbetei (sau a Dunării, a gîrlei) = a se prăpădi, a dispărea. Cînd să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sîmbetei. CAMILAR, N. 118. Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sîmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! PAS, L. 1255. Ce pe apă nu curge v. curge. ♦ (Mai ales la pl., determinat prin «a rîului», «a mării» etc.) întreaga cantitate de apă a unui rîu, a unei mări etc.; (poetic) valuri, unde. Au venit apele mari. ◊ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri... Ș-ale rîurilor ape ce sclipesc fugind în ropot. EMINESCU, O. I 76. ◊ Fig. Apele limpezi ale conștiinței. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 4/5. Lumina lunii străbătea apa geamului și, căzînd pieziș în luciul oglinzii, se revărsa în negrul din odaie. DAN, U. 186. 3. Fig. (Mai ales la pl.) Joc de culori, amintind undele apei, pe care îl fac în lumină anumite obiec.e lucioase (pietre prețioase, metale, mătăsuri). Lua fiecare inel, fiecare pereche de cercei, le ridica în fața ochilor, le făcea să-și joace apele și sclipirile în lumina blîndă a flăcării de petrol. DUMITRIU, N. 84. Pe pajiștea verde... se învîrtea hora. Fetele erau în catrințe de lînă, vrîstate în fel de fel de ape. SADOVEANU, O. I 73. Părul... undează, făcind ape-ape. DELAVRANCEA, S. 108. O pală de Taban, cu apele negre pe tăiș și cu mîner de pietre scumpe. ODOBESCU, S. I 132. ♦ Fața, luciul oglinzii. Oglinda era cu rame aurite și cu apa împîclită. C. PETRESCU, A. 338. II. 1. (Urmat de diverse determinări) Denumire dată unor preparate industriale, farmaceutice sau de parfumerie. Apă de trandafir. Apă de melisă. Apă de ochi. ◊ I-am turnat pe gît cîteva lingurițe de apă de colonie. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Apă de clor = soluție de clor în apă, folosită ca decolorant și dezinfectant. Apă de var = lapte de var, v. lapte. Apă tare = numele popular al acidului azotic. Apă regală ◊ amestec de acid clorhidric și acid azotic, care dizolvă toate metalele, inclusiv aurul și platina. Apă oxigenată v. oxigenat. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului omenesc: a) lacrimi. Bărbia i-o ridică, s-uită-n ochii-i plini de apă. EMINESCU, O. I 84; b) salivă. (Numai în expr.) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a avea o poftă mare de ceva, a dori ceva nespus de mult. Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. ISPIRESCU, L. 213; c) sudoare. Din cînd în cînd își scotea batista din buzunar, ștergea apa de pe obrajii dogoriți. C. PETRESCU, S. 106. ◊ Expr. A fi (numai) apă (sau o apă) = a fi foarte transpirat; d) lichid seros secretat de organism în anumite boli. Apă la genunchi. Apă la plămîni (= pleurezie). Apă la cap (= hidrocefalie). ◊ Expr. (Familiar) A avea apă la cap = a fi prost, idiot. A lăsa apă (unui animal) = a sparge o umflătură pentru a permite să se scurgă lichidul colectat; e) lichid în care stă fetusul.

păsat s [At: N. COSTIN, ap. LET. I, A 83/18 / V: (reg) pisat, pâsat, pusat / E: ml pinsatum] 1-2 Semințe de mei (1-2), decorticate și pisate. 3 (Pex) Boabe de porumb, mai rar și de alte cereale, pisate sau măcinate mare Si: (reg) bulgur, crupe, urluială. 4 (Îe) A face (pe cineva) ~ A nimici, a zdrobi pe cineva. 5 (Bot; Trs; șîc ~-mărunțel, ~ul-vrăbiei) Mei (Panicum miliaceum). 6 Mâncare preparată din păsat fiert, care se mănâncă, de obicei, amestecat cu lapte, cu unt și brânză, cu untură etc. Si: (reg) meșniță. 7 Terci de mălai sau de făină Si: (reg) cir. 8 (Îe) A-i curge (sau a-i cădea, a-i pica etc.) (cuiva) lapte (sau miere) în ~ Se zice despre cineva care are un noroc neașteptat sau când cuiva îi merge foarte bine. 9 (Îe) A vărsa laptele în ~ul cuiva A face un bine cuiva, a-l ajuta. 10 (Îe) A-i cădea ~ în gușă A-i veni cuiva ceva de-a gata, fară muncă și cam pe neașteptate. 11 (Îe) A fi lapte cu ~ sau a fi ~ dulce A fi lucru bun și plăcut, de mare folos pentru cineva. 12 (Reg) Colivă. 13 (Pan; reg) Măzăriche Si: mielușei. 14 (Pan; reg) Alice. 15 (Pan; reg) Puroi care se scoate dintr-un coș Si: (pop) viermuș, grăuncior. corectat(ă)

MAI² s. n. I. Măciucă (I 1); (învechit și regional) ciocan. Cu maiuri brațele și stinghiile le zdrobiră. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 44^v/18. Și cu maiuri de aramă frînseră-i picioarele. id. ib. decembrie 218^r/5. Și luă Iair. . . țărușul cortului și puse maiul în mîna ei. BIBLIA (1688), 176 /50, cf. CALENDARIU (1814), 110/17. Ocara obrazul și maiul capul să-ți bată. CANTEMIR, IST. 311. Puind lemnul cel săpat deasupra cununei, loveaște-l cu un mai, ca să se tipărească. . . florile (a. 1805). GRECU, P. 100. își muie cîte o bucată de carne, bătîndu-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149/19. Ajută cît poate, Dîndu-i cînd nuiele, cînd maiul să bată. PANN, Ș. II, 23/17. Manipulațiunea despicărei bilei. . . cere o desteritate practică cu atît mai admirabile, cu cît muncitorul n-are alte unelte decît o cusutură, o pană și un mai. I. IONESCU, M. 397. Maiurile dogarului sînt unele cu mînerul scurt, altele cu mînerul mai lung sau chiar foarte lung. DAME, T. 87, cf. 41, 115. Lemnului i se face o despicătură cu toporul, și în despicătură se pune icul, bătîndu-se apoi, cu o muche sau cu maiul. PAMFILE, I. C. 122, cf. id. A. R. 173. Și dintr-o dată, ca lovit cu un mai în creștetul capului, a închis ochii. GALAN, Z. R. 309. Dînd cu mai de fier, În miîni, în picioare, Cuiele bătea. MARIAN, NA. 111, cf. H IV 56, IX 497. În mîń șî-n pisoari să-m bată bășicii dzi fier cu maili dz-oțăl. ARH. FOLK. III, 134, cf. ALR I 723, ALR II 6670/2, 36, 76, 95, 130, 386, 705, 833, 848, 872, 876, 899, 928, 6703/95, A I 12, 23, V 33, VI 3, 26. ◊ (Ca termen de comparație pentru mărimea sau greutatea pumnului sau, p. e x t., a mîinii) Avea un pumn cît un mai. REBREANU, NUV. 107. Se întoarse cu greu și ridică mîna, mare cît un mai, cu frînghioarele albăstrii ale vinelor puternic reliefate. T. POPOVICI, S. 12. ◊ (Regional) De-a (peana și) maiul = numele unui joc de copii nedefinit mai de aproape. Cf. H II 32, IV 159. ♦ Expr. A se ține ca maiu cu coadă = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu statornicie de ceva. Cf. ZANNE, P. V, 399. ♦ Măciucă cu care se bat rădăcinile de pe lîngă mal, pentru a stîrni peștele. V. ș t i u l b u c. Țăranii. . . , îndată ce văd o retragere repede a apelor, se înarmează cu „maiuri” sau „măciuci” și cu „topoarele”, și ies „la doborît somnii”. ANTIPA, P. 290, cf. 562. ♦ (Regional) Buzdugan (Gîrda de Sus-Abrud). ALR II 4951/95. II. Nume pentru diferite unelte sau pentru părți ale unor unelte de lemn, asemănătoare ca formă sau ca întrebuințare cu maiul (I) 1. (Regional) Lopățică de fag cu care se bat rufele și torturile cînd se înălbesc. Pentru ca pînzele de cîlți să se facă albe, cînd se ghilesc, se bat cu maiul pe un bolohan mare și curat de piatră. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 178. Se întoarse, avînd subsuoară un coș de rufe ude de leșie, peste rufe scaunul de lăut și maiul. REBREANU, I, 191, cf. CHEST. V 170/27. Lau. . . cu maiu. ALR I 635, cf. 723, ALR II 3373, 4533, A VI 16, 26, IX 4. În pădure m-au tăiat, La apă am zburat (Maiul de cămăși). GOROVEI, C. 217. 2. Unealtă de bătucit pămîntul, alcătuită dintr-un lemn de forma unui trunchi de con, care are capătul de sus prevăzut cu două minere, iar capătul de jos îmbrăcat în oțel. V. bătător, bătălău, bătucitor. Ciocanele bâteau, maiurile greoaie de lemn icneau... toți lucrau cu un zor nemaipomenit la înjghebarea unui sat model. ANGHEL-IOSIF, C. L. 54. Zapciul îi lămuri că zidul se lucrează între două uluci de scînduri, între care se toarnă pămînt, bătut treptat cu maiul. CAMIL PETRESCU, O. II, 177. Peretele ori spatele celui zgîlțîit huia înfundat, de parcă cineva ar fi bătut cu maiul în pămînt. V. ROM. februarie 1955, 200. Unde dă cu maiul, Să crească mălaiul, Unde dă cu sapa, Să curgă ca apa. TEODORESCU, P. P. 210, cf. ALRM II/I h 412, A V 15. 3. (Regional) Pisălog. Scoase un drob de sare, îl trînti în piuă, se așeză și începu să lovească cu maiul. PREDA, D. 76, cf. ALR II 3957/2, 3979/29, 705, 848, A I 26. ♦ S p e c. (La pl., în forma maie) Pilugii de la piua de postav. Maiele, ca să poată întoarce dimiile, cînd le bat, sînt crestate la capătul de jos. DAMÉ, T. 168, cf. ALR SN II h 497, ALR II 6469/105, 6470/105, 836, 6473/105. 4. (Regional) Mustuitor. ALR SN I h 233. 5. (Regional) Bețigaș cu care se împinge dopul la pușculița de soc (Sînnicolaul Român-Oradea). ALR II 4379/316. 6. (Regional) Hădăragul îmblăciului (Pecenișca-Băile Herculane). ALRM SN I h 36/2. 7. (Regional) Rotița de la bătătorul de unt (Cîmpenii de Sus-Vașcău). A I 31. 8. (Regional) Teasc de călcat rufele; măngălău. ALR II 3386/47, 325. 9. (Regional) Fund pe care se taie tăițeii de supă (Beba Veche-Sînnicolaul Mare). ALR I 697/49. 10. (Regional, în sintagma) Maiul puștii = patul puștii (Glimboca-Caransebeș). ALRT II 18. Șăndariu o vru să die cu maiu pușci. ib. – Pl.: maiuri și (regional) maie. – Lat. malleus.

roată¹ sf [At: PSALT. 33 / V: (reg) rotă / Pl: roți, roate / E: ml rota] 1 Cerc de lemn sau de metal, cu spițe sau plin, care învârtindu-se în jurul unei osii, servește la rularea pe o cale a unui vehicul. 2 (Îs) Caii (sau boii, perechea) de la (sau la) ~ Rotaș (1). 3-4 (Îljv) De la ~te Foarte tare Si: strașnic. 5 (Îe) A pune pe ~te A organiza (o lucrare, o acțiune) în așa fel încât să se realizeze fără piedici. 6 (Îe) A merge (sau a fi) ca pe ~te A se realiza fără piedici. 7 (Îae) A fi activ. 8 (Îe) A-i fi (cuiva) carul într-o ~ A avea o stare materială rea, precară. 9 (Îe) A-i lua (cuiva) ~tele de la sanie Se zice despre un datornic foarte sărac, de la care nu ai ce lua. 10 (Îe) A se întoarce ~ta A se schimba situația (în defavoarea cuiva). 11 (Rar; d. o situație, o stare; îe) A fi pe ~ A fi schimbător. 12 (Îe) A veni ~ta la știrbină (și drăguș la căuș) A fi nevoit a cere ajutorul cuiva care nu ți-e binevoitor, care te are la mână. 13 (Îe) A da (sau a împinge) la ~ pe cineva, a pune umărul la ~ A ajuta (pe cineva). 14 (Îe) A trage (sau a fi, a împinge) la ~ A duce greul. 15 (Îe) Du-te (sau să te duci) unde a dus surdul (sau dracul) ~ta și mutul iapa, să mergi cum s-a dus surdu cu mutu și ~ta cu iapa Se spune celui pe care nu vrei să-l mai vezi, nici să-i auzi numele. 16 (Îe) Alba nainte, albă la ~ Se spune despre cei săraci care folosesc același lucru (în toate împrejurările). 17 (Îe) Cât se-nvârtește o ~ Cât ai clipi din ochi Si: foarte repede. 18 (Îe) (A fi) cât ~a carului (A fi) foarte mare. 19 (Îe) A-și face ~ A-și face loc. 20 (Îae) A-și croi o situație. 21 (Îrg; pex) Car (1). 22 (Reg; pex) Bicicletă (1). 23 Denumire generică pentru organ de mașină în formă de cerc de metal sau de lemn, cu spițe sau plin, care servește într-un sistem tehnic la transmiterea sau la transformarea unei mișcări. 24 (Îs) ~ta lumii (sau a vremii, a istoriei) Succesiunea evenimentelor. 25 (Și determinat prin „olarului”) Mașină de lucru rudimentară, construită dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor vertical, pe care olarul rotunjește lutul, dând formă oalelor. 26 Cerc de lemn, cu spițe care servește la scos apa cu găleata din fântână. 27 (Determinat prin „norocului”) Cerc mare, numerotat cu numere câștigătoare, care este învârtit cu mâna de cumpărătorul unui bilet de tragere. 28 (Îe) A trage la ~ A juca la roata (26) norocului. 29 (Și determinat prin „de tors”) Unealtă care servește la torsul lânii, cânepii și inului. 30 (Reg; și determinat prin „de depănat”) Sucală. 31 (Trs; Mun) Vârtelniță. 32 (Reg; determinat prin „de urzit”) Urzitor. 33 (Trs; Mol; și determinat prin „fusului” sau „de fus”) Prâsnel la fusul de tors. 34 (Reg) Scripete la ițele războiului de țesut. 35 (Mol; rar determinat prin „de bătut”) Unealtă folosită (la stână) pentru zdrobirea laptelui închegat spre a-l strâge în caș. 36 (Reg) Bătător de unt. 37 Instalație formată dintr-o roată (23) cu cupe, pusă în mișcare de cai sau de boi, cu ajutorul căreia se scoate apă pentru stropitul grădinilor. 38 (Înv) Unealtă care servea la desprinderea firului de pe gogoșile de mătase. 39 (Reg) Sfredel de care se servesc tâmplarii, dulgherii Si: coarbă² (1). 40 (Reg) Cerc de metal cu care se acoperă ochiurile de pe plită. 41 (Reg; determinat prin „de apă”) Morișcă. 42 (Pan) Obiect, desen sau contur rotund Si: cerc (3), disc (1), sferă. 43 (Pan) Obiect fabricat, așezat sau împachetat în formă de cerc, de colac sau de covrig. 44 (Pan) Partea răsfrântă a unei căciuli. 45 (Reg; pan; lpl) Model de cusătură pe haine. 46 (Mol; pan; lpl) Împletitură de ciorapi. 47 (Reg; pan) Motiv ornamental în lemn. 48 (Reg; pan; îs) ~ta genunchiului Rotulă. 49 (Mar; pan) Râtul porcului. 50 Ansamblu format din ființe sau lucruri (de același fel) așezate în formă de cerc. 51 (Rar; îlav) Roate-roate în mai multe cercuri. 52 (Îe) A (se) face ~ (în jurul sau împrejurul cuiva sau a ceva) A înconjura. 53 (Adverbial; de obicei pe lângă verbe ca „a așeza”, „a sta”, „a veni” etc.) În formă de cerc Si: împrejur. 54 (Reg; șîs ~ de vânat) Vânătoare cu gonaci Si: goană (7). 55 (Îvr; determinat prin „de munci”) Instrument de tortură și de execuție a osândiților, folosit în Evul Mediu. 56 Mișcare circulară Si: cerc (5), învârtitură, rotocol. 57 (Pex) Spațiu liber de formă circulară. 58 (Îs) ~ta morții Acrobație care constă în alergarea în cerc cu motocicleta pe pereții unei construcții speciale. 59 (Construit de obicei cu verbe ca „a se duce”, „a se întoarce”, „a merge”; îlav) De-a ~ta De-a rostogolul. 60 (Îe) A da (o) ~ sau (rar) ~te A merge de jur împrejur. 61 (Îe) A face (o) a da o ~ (sau ~ ta) A alerga (14). 62 (Adverbial) În formă de roată Si: circular (3). 63 (Art.) Dans popular cu strigături, jucat numai de feciori. 64 Melodia pe care se joacă roata (62). 65 (Reg; art.; îcn de-a ~ta) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 66 (Reg; în jocul cu mingea; d. una dintre cele două echipe; îe) A fi la ~ A fi la bătaie. 67 (Și determinat prin „țiganului”, „gigantică”, de obicei în legătură cu verbe ca „a face”, „a se da”) Figură de acrobație constând în rotirea laterală a corpului prin sprijinirea succesivă pe mâini și pe picioare. 68 (Pop; îs) ~ta stelelor Coroana (24) boreală. 69 (Bot) Ochiul-boului (Callistephus chinesis).

MĂMĂLIGĂ s. f. 1. Pastă alimentară preparată din făină de mei, de hrișcă, de orz, astăzi măi ales de porumb ; (regional) mandră² (1), coleașă. V. terci. Cf. MAN. GÖTT. Hrana noastră. . . la vreme de post, mămăligă uscată (a. 1 793). URICARIUL, VI, 168, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Numai măligă, măligă d-atîția ani! JIPESCU, O. 67. De mîncare? O ceapă, un usturoi și-o bucată de mămăligă rece. CREANGĂ, P. 6. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită. id. ib. 143, .cf. 145, 147, 153. Mămăliga de hrișcă și de orz e cunoscută numai de sătenii de la țară; cei de la munte – spun bătrînii – în vremea unei foamete cumplite, de demult, au mîncat mămăligă de scoarță de fag măcinată. ȘEZ. V, 6. Din mei se face mămăligă, iar istrienii fac pîne. ib. XV, 66. Pe cînd Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniță Tăun Sun-afurisit din goarnă. COȘBUC, P. I, 326. Mămăliga se numește o pastă consistentă gătită din făină de porumb. . . în timpurile trecute se gătea. . . din mei (Millium sativum). ENC. ROM. III, 183. Mămăliga se răstoarnă pe fundul de mămăligă. . . numit și cărpător în Ardeal. PAMFILE, I. C. 195, cf. 68. Culese, fir cu fir, fărmăturile de mămăligă. BUJOR, S. 29, cf. 59. Na, măi Ghiță, și ia vezi și tu de mămăligă, zise el, dînd ceaunul unuia dintre flăcăuani. HOGAȘ. M. N. 65. Mîncările obișnuite sînt măliga cu brînzî, urda, cașul sărat. DIACONU, P. 19. Întingea în topiturâ bucăți mari de mămăligă, pe care le căptușea apoi cu brînzâ. SADOVEANU, B. 95. Am ciorbă de știucă și o mămăligă aproape întreagă. GALACTION, O. 47. Beau vin și mîncau pastramă cu mămăligă rece. CĂLINESCU, E. 311. Soldații mîncau mămăligă cu pastramă. CAMIL PETRESCU, O. III, 170, cf. 215. Scoate un codru galben de mămăligă. Îl presară cu sare. Mușcă din el, mestecă, înghite. STANCU, D. 264. Îngrijesc de copii, pregătesc mămăliga. BOGZA, Ț. 45, cf. H X 97, XII 302. Cu barbátul băutor Nu-i coace pită-n cuptor, îi face măliga-n oală. Ș-aceea-i, mînca-o goală. ȘEZ. I, 142, cf. MAT. FOLK. 1 399. Spuse fomeii că să duce la stînă să mînce măligă cu hurdă. GRAIUL, I, 237, cf. 474, 545, 546. Boala o dobîndesc cei ce mănîncă mămăligă goală. PAMFILE, B. 13, cf. CHEST. VIII 7/1, 15/29, 17/10, 18/3, 93/32. Nu știe încă nici cum se mănîncă mămăliga, se spune unui om prea tînăr și lipsit de experiență. Cf. ISPIRESCU, L. 177, ZANNE, P. III, 610. A prins mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de ceilalți, cînd a ajuns la o situație (mai) înaltă. Cf. CREANGĂ, P. 209, IORDAN, STIL. 320, ZANNE, P. III, 612. Numai într-un tăciune Nu se face mămăligă, Nici poate ceva să frigă. ZANNE, P. I, 293. Decît să mănînc mămăligă cu unt Și să mă uit în pămînt, Mai bine să mănînc pîine cu sare Și să mă uit la soare. id. ib. M, 608. Nimene nu-ți pune sare în mămăligă (= de interesele tale e bine să te ocupi personal). Cf. id. ib. 606. La mămăliga mare, vin multe haimanale. id. ib. 607. Amestecă vorba, ca făcălețul mămăliga, se spune la adresa cuiva care vorbește prostii sau se bîlbîie. Cf. id. ib. II, 829. Parcă e cu mămăliga-n gură sau parcă are mămăligă-n gură, se spune la adresa cuiva care vorbește neclar, fiind bîlbîit sau prost. Cf. id. ib. 839, III, 614. Stai (sau șezi), mămăligă, să te mănînc, se spune, în ironie, la adresa unui om leneș. Cf. id. ib. III 606. E bun de tăiat mămăliga, se spune la adresa unui om prost. Cf. id. ib. 614. ◊ (Precedat de „o bucată de”, „un boț de”, „o coajă de”, sugerează ideea de existență mizeră) Toată viața lui a muncit pentru-un boț de mămăligă, V. ROM. februarie 1954, 241. Tu, flăcăuaș sărăcuț de la țară, Care-ți fărîmai bucuria sub sapă Pe-un boț de mămăligă ca ceapă. DEȘLIU, G. 53. ◊ Mămăligă mărginenească v. m ă r g i n e n e s c. Mămăligă boierească v. b o i e r e s c. Mămăligă moartă v. m o r t. ◊ Expr. A o pune de mămăligă sau (Mold.) a pune de mămăligă fără făină = a se afla sau a ajunge într-o situație dificilă, neplăcută, într-o încurcătură ; a da greș. Măi Chirică, d-apoi știi că și boieriul, cîtu-i de boieri, a pus-o de mămăligă. CREANGĂ, P. 161. Cînd ți-o fi frică, să-ți iei rămas bun, c-ai pus-o de mămăligă. REBREANU, NUV. 123. Luați seama la Marinică să nu vă facă vreo rușine că dînsul a cam pus-o de mămăligă! id. R. I, 137, cf. IORDAN, STIL. 44, 320. S-a închis școala, mamă. Am pus-o de mămăligă. STANCU, D. 107. V-ați zbătut cu proiectul nostru, de nu mai aveam zi, de nu mai aveam noapte, și acum ați pus-o de mămăligă. V. ROM. aprilie 1 954, 43. Am pus-o de mămăligă și. . . așteptăm să vedem, ce-o mai fi. PAS, Z. III, 105. De piere zmeoaica, îi creapă și fiul, atunci-mpărâția zmeilor a pus-o de mămăligă, oamenii nu vor mai avea să le mai ducă grijă. RETEGANUL, P. I, 36. A face (pe cineva sau ceva) mămăligă = a distruge, a nimici, a face praf, zob, pilaf. Trimite avioane să arunce bombe peste oraș. Ne face mămăligă. PAS, Z. IV, 39. (Regional) A căuta nod în mămăligă = a căuta nod în papură, v. n o d. Cf. ZANNE, P. III, 611. (Regional) A-și scoate mămăliga = a-și cîștiga strictul necesar pentru trai. Cf. id. ib. Ața mămăligii v. a ț ă. A rămîne cu ața mămăligii v. a ț ă. ♦ (În sintagma) Mămăliga ursului = figură pe care o fac copiii la scrînciobul cu frînghie, învîrtindu-se astfel ca frîngbiile să se răsucească, și lăsîndu-le apoi să se dezrăsucească cu putere. În scrînciobul cel mic, de frînghie, răsucindu-te în el și apoi desucindu-te, faci ceea ce se numește „mămăliga” ursului. PAMFILE, J. I, 75. 2. (Familiar) Epitet depreciativ pentru un om lipsit de energie și de inițiativă. V. m ă l a i (II 3). În gară, afară de șef, nu-s decît trei oameni. Toți niște mămăligi! GALAN, Z. R. 296, cf. I. CR. VI, 152, CHEST. VIII 15/27, CV 1 949, nr. 3, 15. ◊ (Comparat ca un adjectiv) Am fost mai mămăligă decît alții și m-am lăsat potopit de rușine și de necaz. PAS, L. I, 147. 3. C o m p u s: mămăliga-bradului = ciupercă de culoare galbenă-portocalie, care crește pe brazii putrezi (Trichia favoginea). Cf. PANȚU; PL. - Pl.: mămăligi. – Și: (regional, prin haplologie) mălígă s. f. – Etimologia necunoscută.

BATE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. și refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat și violent (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.) A bate peste obraji, peste gură, peste picioare. A bate la palmă, la tălpi, la spate. A bate în cap. ◊ Expr. (Tranz.) A fi bătut în cap = a fi îndobitocit de loviturile primite în cap. Bătut în cap = prost, nebun, țicnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi ușor cu palma umărul, mâna sau spatele cuiva spre a atrage atenția, a-l reconforta sau a-i arăta bunăvoința; a lovi în același fel o parte a corpului unui animal spre a-l liniști sau a-l mângâia. ◊ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicăli, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.) A se bate pe burtă cu cineva = a fi într-o intimitate familiară cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzacție, dând mâna cu el în semn de învoială. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dușman în luptă, în război. ◊ Expr. A bate un record (sportiv) = a depăși un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se război. ◊ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi în opoziție, în contradicție, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se luminează de ziuă sau amurgește. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul până-i cald. ◊ Loc. vb. (Fam.) A bate la mașină = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate monedă = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredințat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau măsura) = a lovi (ușor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucăți muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multă cale) = a parcurge o distanță lungă. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o acțiune, a nu înainta într-o problemă. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discută, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect țintuindu-l de ceva. A bătut tablourile pe pereți. Bătuse capacul lăzii în cuie. ♦ A freca învârtind și lovind de pereții unui vas. Batem albușurile până se fac spumă. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apăsa producând bășici, răni sau bătături. Mă bate un pantof. ♦ (La războiul de țesut) A presa cu spata firele din băteală. II. Intranz. 1. A izbi în ceva făcând zgomot; a ciocăni (la poartă, la ușă, la fereastră). Valurile bat de zidurile cetății. Cine bate oare la fereastra mea? ◊ Expr. A bate la ușa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropăi. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gură degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trăncăni. 2. A face o mișcare (relativ regulată). ◊ Expr. A bate din aripi = (despre păsări) a face mișcarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate mătănii = a îngenunchea și a atinge fruntea cu pământul de mai multe ori la rând, în semn de pocăință sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului omenesc) A avea pulsații ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frică. Îmi bat tâmplele. ◊ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A funcționa dereglat, scoțând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul până la o anumită distanță, până într-un anumit punct. O pușcă veche care nu mai bătea decât la 100 de pași. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A lătra. ♦ Intranz. și tranz. (Despre aștri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ți pălăria, să nu te bată soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critică la ceva. Bate în ciocoi. ◊ Expr. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fată, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (lovind) peste semănături, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din luptă; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanță de... Bate în albastru. III. Intranz. și tranz. A emite zgomote ritmice care indică ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite țăcănitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ◊ Expr. (Tranz.) A bate o telegramă (sau o depeșă) = a da, a transmite o telegramă. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toacă etc.) A emite sunete ritmice cu o anumită semnificație. – Lat. batt(u)ere.

BATE, bat, vb. III. I. 1. Tranz. și refl. A (se) lovi, a (se) izbi repetat și violent (cu palma, cu pumnul, cu bățul, cu biciul etc.). A bate peste obraji, peste gură, peste picioare. A bate la palmă, la tălpi, la spate. A bate în cap. ◊ Expr. (Tranz.) Bătut în cap = prost, nebun, țicnit. (Refl.) A se bate cu pumnii în piept = a se mândri, a se fuduli; a face caz de ceva. ♦ Tranz. A atinge, a lovi ușor cu palma umărul, mâna sau spatele cuiva spre a-i atrage atenția, a-l reconforta sau a-i arăta bunăvoința; a lovi în același fel o parte a corpului unui animal spre a-l liniști sau a-l mângâia. ◊ Expr. A bate pe cineva la cap sau a bate capul cuiva = a cicăli, a plictisi pe cineva cu vorba. (Refl. recipr.; fam.) A se bate pe burtă cu cineva = a fi într-o intimitate familiară cu cineva. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a da mâna cu cineva; p. ext. a încheia cu cineva o tranzacție, dând mâna cu el în semn de învoială. 2. Tranz. A învinge un adversar într-un joc, la un concurs (sportiv); a birui un dușman în luptă, în război. ◊ Expr. A bate un record (sportiv) = a depăși un record (sportiv). ♦ Refl. A se lupta, a se război. ◊ Loc. vb. (Refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ◊ Expr. (Refl. recipr.) A se bate cap în cap = a fi în opoziție, în contradicție, a nu se potrivi. Se bate ziua cu noaptea = se luminează de ziuă sau amurgește. 3. Tranz. A lovi, a izbi repetat (cu un instrument potrivit) un obiect, un material etc. în diverse scopuri. Gospodina bate covoarele. Bate fierul până-i cald. ◊ Loc. vb. (Fam.) A bate la mașină = a dactilografia. A bate la ochi = a frapa (1). ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate monedă = a) a fabrica monede de metal; b) a insista asupra erorii cuiva, în defavoarea lui. A bate toba = a spune peste tot un secret (intim) încredințat de cineva. A bate o carte = a juca o carte de joc. A bate tactul (sau măsura) = a lovi (ușor) un obiect cu mâna sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucăți muzicale sau al unui vers. A bate mult drum (sau multă cale) = a parcurge o distanță lungă. A bate podurile = a vagabonda. A bate (pasul) pe loc = a nu realiza nici un progres într-o acțiune, a nu înainta într-o problemă. A bate câmpii = a spune cu totul altceva decât ceea ce se discută, a divaga, a vorbi aiurea. ♦ A fixa un obiect țintuindu-l de ceva. A bătut tablourile pe pereți. Bătuse capacul lăzii în cuie. ♦ A freca învârtind și lovind de pereții unui vas. Batem albușurile până fac spumă. Bate untul în putinei. ♦ A freca, a apăsa producând bășici, răni sau bătături. Mă bate un pantof. ♦ (La războiul de țesut) A presa cu spata firele din băteală. II. Intranz. 1. A izbi în ceva făcând zgomot; a ciocăni (la poartă, la ușă, la fereastră). Valurile bat în zidul cetății. Cine bate oare la fereastra mea? ◊ Expr. A bate la ușa cuiva = a veni la cineva spre a-i cere un ajutor material. A bate din picioare = a tropăi. A bate din (sau în) palme = a aplauda. A bate din gură degeaba (sau în vânt) = a vorbi în zadar, a trăncăni. 2. A face o mișcare (relativ regulată). ◊ Expr. A bate din aripi = (despre păsări) a face mișcarea de zbor lovind aerul cu aripile. A bate mătănii = a îngenunchea și a atinge fruntea cu pământul de mai multe ori la rând, în semn de pocăință sau de cucernicie. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului omenesc) A avea pulsații ritmice; a palpita, a zvâcni. Îi bate inima de frică. Îmi bat tâmplele. ◊ Refl. Mi se bate ochiul drept. ♦ (Despre un motor sau un organ de motor) A funcționa dereglat, scoțând zgomote anormale. 3. (Despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul până la o anumită distanță, până într-un anumit punct. O pușcă veche care nu mai bătea decât la 100 de pași. ♦ (Înv.) A bombarda. ♦ (Reg.; despre câini) A lătra. ♦ Intranz. și tranz. (Despre aștri) A atinge (ceva) cu razele. Pune-ți pălăria, să nu te bată soarele la cap. ♦ (Despre ape) A se izbi (de maluri etc.). 4. A face aluzie critică la ceva. Bate în ciocoi. ◊ Expr. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în derâdere pe cineva; b) a necinsti, a viola o fată, o femeie. 5. (Despre vânt) A sufla. 6. (Despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (lovind) peste semănături, livezi etc. 7. (În expr.) A bate în retragere = a) a se retrage din luptă; b) a retracta cele spuse mai înainte. 8. (Despre culori) A se apropia de..., a avea o nuanță de... Bate în albastru. III. Intranz. și tranz. A emite zgomote ritmice care indică ceva. ♦ (Înv.; despre telegraf) A emite țăcănitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ◊ Expr. (Tranz.) A bate o telegramă (sau o depeșă) = a da, a transmite o telegramă. ♦ (Despre un clopot, un ceasornic, despre toacă etc.) A emite sunete ritmice cu o anumită semnificație. – Lat. batt(u)ere.

BĂTAIE. Subst. Bătaie, bătăiță (dim.), batere, bătut, corecție; încăierare, încăierătură (rar), încăierat (reg.), răfuială, păruială (fam.), burdușeală (fig., fam.), burdușire (fig., fam.), pumneală (rar), snopeală, chelfăneală (pop. și fam.), calcavură (glumeț); fustigație (rar), flagelare; o mamă de bătaie, o bătaie soră cu moartea, pui de bătaie, bătaie zdravănă (strașnică), scărmănătură (fig., fam.), scărmăneală (fig.), scărmănat (fig., fam.), scărpinat (fig., fam.), scărpinare (fig., fam.), cotonogeală (fam.), mardeală (arg.), cafteală (arg.), caft (arg.), ghiontuială (rar), bușeală, ciomăgeală, bastonadă (livr.), bușitură, lovitură, scatoalcă (fam.), izbitură, izbire, ghiont, ghiontire, ghiontit, îmbrîncire, îmbrînceală, îmbrîncitură, pumn, pălitură, pocnire; palmă, pălmuire, ștearsă (fam.), tiflă, bleandă (reg.), tapangea (înv.), leapșă (pop. și fam.). Hăituială, goană, harță. Bătăuș, pumnaci, dălcăuc, ciomăgaș (fam.), ciomăgar (fam.), haidamac (fam.), haidău (reg.), mardeiaș (arg.). Adj. Bătăuș, bătăios, agresiv, violent, impulsiv, războinic, belicos (livr.), belicist (rar). Bătut, pălmuit, stîlcit, zdrobit, strivit, mutilat, schilodit, desfigurat. Vb. A se bate, a se lovi, a se încăiera, a se lua la bătaie, a se încăibăra (reg.), a se lua în coarne (cu cineva), a se părui (fam.), a se lua de cap (cu cineva), a se răfui, a sări la bătaie, a lua (pe cineva) de piept; a se înghionti, a-și da ghionți, a se ghionti, a se îmbrînci, a se pălmui, a se bate ca orbii (ca orbeții), a-și scoate ochii unul altuia. A bate, a da o bătaie, a ridica mîna (asupra cuiva), a atinge (arg.), a cotonogi (fam.), a burduși (fig., fam.), a dobzăla (reg.), a jnăpăi (reg.), a otînji (reg.), a mardi (arg.), a cafti (arg.), a toroipăni (reg., fam.), a face pe cineva (tot) huc, a face (pe cineva) zob, a zobi (reg.), a sminti (în bătaie), a buși, a lovi, a izbi, a păli (pop.), a trînti, a îmbrînci, a ghionti, a înghionti, a da ghionți, a scărmăna (fig., fam.), a scărpina (fig., fam.), a croi (fig., fam.), a măsura pe cineva pe spinare, a-i îndrepta (cuiva) spatele, a-i face (cuiva) divan pe spinare, a chelfăni (pop. și fam.), a întinde (pe cineva) ca pe o opincă scurtă, a stinge (a zvînta, a snopi, a stîlci, a sminti, a cocoșa, a ucide, a prăpădi) în bătăi, a bate zdravăn, a bate rău, a bate preș, a-i scutura (cuiva) cojocul, a-i scutura (cuiva) nădragii (de praf), a-i face (cuiva) pielea cojoc, a-i scurta (cuiva) cojocul, a-i muta (cuiva) ceafa, a-i face (cuiva) chica topor, a-i face (cuiva) morișcă din chică, a-i face (cuiva) părul măciucă, a-i face (cuiva) pielea burduf de cimpoi, a-i tăbăci (cuiva) pielea, a-i face (cuiva) pielea tobă (cojoc), a-l face pe cineva bucăți (bucăți-bucățele, cîlți, grămadă, pulbere, scrum, țăndări), a-i rupe (cuiva) oasele (ciolanele), a-i frînge (cuiva) coastele, a face (pe cineva) tobă de bătaie, a-i face (cuiva) pîntecele (spinarea) tobă (cobză), a-i muta (a-i strîmba) (cuiva) fălcile, a-i muta (cuiva) căpriorii, a lăsa (pe cineva) lat, a da (cuiva) bani de cheltuială, a bate (a freca, a croi pe cineva) de-i merg fulgii (peticele, colbul, untul), a bate măr, a rupe (pe cineva) în coș, a bate ca la fasole, a face (pe cineva) piftie (pilaf, turtă papară, chiseliță, pastramă), a omorî (pe cineva) în bătaie, a frămînta (pe cineva) în picioare, a lua (pe cineva) în unghii, a trage (cuiva) o mamă de bătaie, a-i freca (cuiva) ridichea; a pălmui, a lua (pe cineva) la (în) palme, a purta (a duce) (pe cineva) în palme, a trage (cuiva) o palmă, a căra (cuiva) (la) pumni (palme), a plesni (pe cineva) peste față, a șterge (rar); a lua (pe cineva) la bătaie (la trînteală, la briptă); a lovi (a păli) (pe cineva), a-i trage (cuiva) una în numele tatălui, a-i da (cuiva) de nuntă, a lovi (a izbi, a trăsni) (pe cineva) la mir; a umple de sînge. A primi o mamă de bătaie, a o încasa (fig., fam.), a căpăta, a lua un caftan, a o lua la moacă (fam.), a-și culege măselele de pe jos, a mînca bătaie (papară, trînteală, pumni, palme, chelfăneală), a-și lua merticul, a fi ciuca bătăilor; a-l mînca (pe cineva) spinarea (pielea). V. ceartă, omor, pedeapsă.

ochĭ m., pl. tot așa (lat. óculus și óclus, dim. d. *ocus, vgr. ophthalmós, [răd. op, de unde vine optic]; scr. aksha-m saŭ akshi, germ. auge, vsl. oko [V. ocnă]; it. óechio, pv. uelh, fr. oeil, sp. ojo, pg. olho). Fie-care din cele doŭă organe cu care vede omu și cele-lalte animale: unele animale inferioare aŭ maĭ mulțĭ ochĭ. Vedere, privire, uĭtătură: a avea ochĭ ager. Punct colorat pe cărțile de joc: doĭ ochĭ de cupă. A face ochĭ, a-ĭ deschide după ce te-aĭ deșteptat din somn (fam.), ĭar la animalele care se nasc cu ochiĭ închișĭ a-ĭ deschide după 5-6 zile. A deschide saŭ a face ochiĭ în patru (adică: părțĭ), a fi foarte atent: ochiĭ în patru! A lua ochiĭ, a orbi pin strălucire saŭ pin violență: era un soare (saŭ sufla un crivăț) de-țĭ lua ochiĭ. A lua la ochĭ, a ochi, a căuta să loveștĭ pin foc de armă (comanda militară: la ochĭ!) și fig. a însemna, a observa: profesoru l-a luat la ochĭ (în bine saŭ în răŭ) pe acest elev. A-țĭ arunca ochiĭ, a te uĭta, a examina. A mînca (saŭ a sorbi) din ochĭ (saŭ cu ochiĭ), a privi cu admirațiune, cu nesațiŭ. A da ochiĭ cu cineva, a te întîlni cu el. A scoate cuĭva ochiĭ (fig.), a-ĭ imputa, a-ĭ tot aduce aminte ceva. Văzînd cu ochiĭ, întun mod care se poate constata foarte ușor: acest copil crește văzînd cu ochiĭ. De ochiĭ lumiĭ, pentru lume: surîdea numaĭ de ochiĭ lumiĭ, dar în realitate era trist. A închide ochiĭ, 1. a tolera făcîndu-te că nu vezĭ (fig.); 2. a muri. A deschide ochiĭ (fig.), a observa atent. A face cu ochiu saŭ din ochĭ (sing.), a face cuĭva semn cu ochĭu. A face cuĭva ochĭ dulcĭ, a-ĭ arăta dragoste. Cu ochiĭ închișĭ, orbește, ca orbu. În ochĭ, pe față, verde: ĭ-am spus în ochĭ că refuz. A pune ochiĭ pe, a ochi, a-țĭ alege din ochĭ, a căuta să obțiĭ. Din ochĭ, din privire, cu uĭtătura: a alege din ochĭ. A te uĭta cu ochĭ bunĭ saŭ răĭ, a te uĭta cu simpatie saŭ antipatie. Asta bate la ochĭ, asta atrage atențiunea. N’are ochĭ decît pentru ĭa, nu vrea să se uĭte de cît la ĭa (de mult ce-o ĭubește). A nu perde din ochĭ, a supraveghea continuŭ. A ĭubi ca ochiĭ din cap, a ĭubi foarte mult. Îĭ joacă ochiĭ în cap, are ochĭ foarte viĭ și care se uĭtă’n toate părțile. Între patru ochĭ, numaĭ între doŭă persoane, în secret. A nu închide ochiĭ, a nu putea adormi; Mincĭună cu ochĭ și cu sprincene, mincĭună gogonată, cu coadă, prea evidentă. Adv. Un pahar plin ochĭ, foarte plin. Prov. Banu e ochĭu draculuĭ, îĭ tentează pe toțĭ. Ochĭu stăpînuluĭ îngrașă vita, supravegherea stăpînuluĭ îngrașă vita. Ochiĭ îs oglinda sufletuluĭ, pasiunile, sentimentele se oglindesc pe față. Ochĭ pentru ochĭ și dinte pentru dinte, pedeapsa trebuĭe să fie egală cu greșeala, adică pedeapsa talionuluĭ. S. n., pl. ochĭurĭ. Uŭă întregĭ prăjite în unt. (V. scrob). Geam de fereastră. Mugur (Rar). Fire scoase în relief cu vergeaŭa (ca niște mugurĭ) la o țesătură. Spațiile dintre fire la o țesătură. Laț. Vîrtej, anafor (Munt.). Luminiș (poĭană) într’o pădure saŭ în stuf pe lac. Alte lucrurĭ care seamănă a ochĭurĭ (ca spațiile dintre firele plaseĭ ș. a. Zool. Ochĭu bouluĭ (Mold. Bucov. Trans.) aușel, o păsărică. Ochĭu păunuluĭ, un fel de fluture mare. Bot. Ochĭu bouluĭ, mărgărită. Ochĭu șarpeluĭ (Trans.), urechea șoariceluĭ (V. ureche). Ochĭu soareluĭ, eliotrop. Min. Ochĭ (sing.) de pisică, de tigru, V. cŭarț.

PIȘCA, pișc, vb. I. 1. Tranz. A apuca pielea cu vîrful degetelor și a o strînge (pînă începe să doară); a ciupi. Da dumneata ce tot vrei cu mine...? Mă-nghiontești, mă piști, ce naiba vrei? GALAN, Z. R. 244. Ia du-te în casă, trezește-ți copilul din somn și el atunci are să înceapă a plînge; pe urmă pișcă-l tot cîte oleacă și el are să înceapă a țipa. CREANGĂ, P. 173. ◊ Fig. Frusina pișcă inima tuturor bărbaților. GALACTION, O. I 128. ♦ (Cu privire la coardele sau strunele unor instrumente muzicale) A apuca cu degetele, a ridica apoi puțin în sus și a-i da drumul brusc pentru a scoate sunete. Moțăia, însă degetele pișcau, arare, strunele. PAS, L. I 33. Chitaristul... pișcă, patetic și cadențat, coardele chitarei. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Tranz. A rupe sau a tăia cîte puțin din ceva (cu unghiile sau cu un instrument). O iapă... pișcată la urechea dreaptă. La TDRG. ◊ Refl. pas. Vîrful [caierului] se mai pișcă, adică se mai scoate din el păr și se pune către partea de jos a caierului. PAMFILE, I. C. 8. Se pișcă vîrfurile plantelor, pentru a se întîrzia înflorirea. La TDRG. ♦ (Familiar) A se alege cu ceva. ◊ Absol. Cum știi... mai mult cu șeiacul ne hrănim; și apoi, de nu curge, măcar picură și cine mișcă, tot pișcă. CREANGĂ, P. 110. ♦ (Familiar) A fura cîte puțin, pe nesimțite; a ciupi, a șterpeli. Ț-a pișca din lîna oilor. ȘEZ. I 194. 3. Tranz. (Despre insecte) A înțepa, a mușca. Mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici. HOGAȘ, M. N. 11. [Fătul babei] s-au făcut purice... și s-au vîrît în cămeașa lui, și unde n-au început a mi-l mușca și a mi-l pișca într-un fel ca acela, că zmăul nu mai avea astîmpăr. SBIERA, P. 143. Strînge-ți, leleo, buzele, Că le pișcă muștele. ALECSANDRI, P. P. 340. ◊ Expr. Ca (și) cum (sau cît) te-ar pișca un purice = foarte puțin, aproape de loc. Dar la o împărăție, ca cum te-ar pișca un purice, nu se mai bagă în samă. CREANGĂ, P. 258. ♦ (Despre animale și păsări) A apuca (pe cineva) cu gura, cu dinții, cu ciocul, fără a face o rană, a mușca numai de piele; a ciupi. Lupii... au găsit în fundul munților iapa babei. Cum au dat de ea, unde nu mi-o încep ei, unul a o pișca, altul a o mușca, unul a o împinge, altul a o ghionti și așa mai departe. SBIERA, P. 59. De șoimei pișcată, D-ogari mursicată. TEODORESCU, P. P. 59. 4. Tranz. (Despre vînt, frig etc.) A înțepa, a arde. Gerul ne pișcă obrazul. STANCU, U.R.S.S. 36. ◊ Intranz. Frigul pișca ușurel de vîrful nasului. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ♦ (Despre brumă, ger etc.) A vătăma, parțial, frunzele sau fructele plantelor. Toamna, tîrziu, după ce bruma pișcase frunzele, ea ședea cu Anca la fereastră. SLAVICI, O. II 52. 5. Tranz. (Despre băuturi alcoolice, condimente sau mîncări condimentate) A provoca senzația de arsură; a ustura. Simt untul sfîrîind și pișcîndu-mă de limbă. SADOVEANU, O. VIII 161. ◊ Intranz. Ardeiul iute pișcă. 6. Tranz. (Glumeț) A lovi, a atinge, a bate ușor pe cineva. Traian n-avusese nevoie să fie pișcat ca să intre în el învățăturile vechi. Le deprinsese pe toate din plăcere. SADOVEANU, P. M. 148. ♦ Fig. A înțepa cu vorba; a șfichiui. 7. Refl. (Mold.; despre lună și lumina ei) A începe să scadă, să descrească. Eu socot, uncheșule, așa: cum s-a pișca lumina, cum se schimbă vremea. SADOVEANU, O. A. I 158. Noi dintr-un ceaslov Putem ști ziua lunii și ceasul cînd se pișcă. NEGRUZZI, S. II 178.

BATE (bat) I. vb. tr. 1 A lovi de mai multe ori pe cineva, a-i da lovituri cu mîna, cu un băț, etc. pentru a-l pedepsi, pentru a-i face rău: ~ cu pumnii, cu mîna, cu picioarele, cu bățul; ~ măr pe cineva, a-l bate rău, a-l stîlci în bătăi; ~ la tălpi pe cineva, a pedepsi pe cineva lovindu-l peste tălpi cu o nuia, cu un băț; Fig. ~ la tălpi (sau la pingea), a prăpădi, a cheltui în jocuri și în petreceri: cînd puneau mîna pe cîte o para, o băteau la tălpi pe must (I.-GH.); proverb ~ șeaua să priceapă iapa 👉 IAPĂ; ~ pe umăr pe cineva, a-l lovi ușurel cu mîna peste umăr în chip prietenos ¶ 2 A lovi cu putere de ceva, a izbi: muierea rea singură-și dă palme și-și bate capul de pereți (PANN) ¶ 3 A pedepsi (vorb. de urgia dumnezeească, mai ales în blesteme): Dumnezeu nu bate cu bățul, se zice cînd vine peste cineva o nenorocire; bată-te varga lui Dumnezeu! bată-te mînia lui Dumnezeu!; de asemenea, în jurăminte și blesteme: să mă bată Dumnezeu dacă mint; bată-l Dumnezeu! Alte expresiuni ca: bată-l norocul! bată-l fericea! bată-l cucul! bată-l crucea! bată-l pîrdalnicul! bată-l pustia! etc. se întrebuințează adesea ca exclamațiuni de uimire sau de admirare: sare ca o maimuță pe armăsar, parcă-l văz, bată-l Dumnezeu! (I.-GH.) ¶ 4 🎖️ A învinge, a birui (în războiu, în luptă): Ștefan cel Mare a bătut pe Turci în mai multe rînduri ¶ 5 🎖️A lovi, a ataca o cetate cu tunuri, cu puști, cu mașini de războiu, pentru a o cuprinde: Vineri de dimineață au început a batere cetatea (GR.-UR.); de aci (vorb. de puști sau de tunuri) a trage, a lovi, a ținti, a împușca: număram tunurile care băteau Silistria (I.-GH.); ~ războiu, a purta războiu, a se lupta, a se război ¶ 6 Fig. A învinge, a întrece, a se arăta mai tare (într’o discuție, într’o polemică, la joc): l-am bătut de două ori la biliard ¶ 7 A da lovituri cu o unealtă pentru a prelucra ceva, pentru a scoate ceva dintr’un lucru: 🚜 ~ pămîntul (aria, etc.), a întări pămîntul prin lovituri cu maiul, cu picioarele, etc.; 🔧 ~ fierul, a-l lucra cu ciocanul, a-l ciocăni: proverb: bate fierul cît e cald, nu scăpa prilejul din mînă, nu pierde vremea, zorește o afacere cînd vezi că e bine îndrumată; 🚜 ~ coasa, a ciocăni coasa cu ciocanul pentru a o ascuți; 🪙 ~ monetă, a face bani: 🚜 ~ grîul, porumbul, etc. a desface prin lovituri cu îmblăciul, etc, grăunțele de grîu, boabele de porumb, etc., a îmblăti; ⛓ ~ pînza, a lovi cu vătalele firele de bătătură pentru a face țesătura mai deasă; ~ un pom, a-l scutura, a-i lovi crengile cu o prăjină, cu o nuia, ca să pice fructele; proverb: bate nucile pînă nu pică frunza, să facem ori-ce lucru Ia vreme; ~ hainele, covoarele, a le lovi cu un băț ca să iasă praful din ele ¶ 8 A amesteca bine prin lovituri date cu o unealtă: ~ ouăle; ~ laptele; ~ apa să aleagă unt, a face o muncă zadarnică, a lucra fără rost; 🍽 ~ mazărea, fasolea, lintea, a reduce boabele fierte de mazăre, etc. în stare aproape lichidă, frecîndu-le și amestecîndu-le bine; ♠️ ~ cărțile (de joc), a le amesteca ¶ 9 A înfige, a vîrî, a băga în ceva. a înțepeni prin lovituri repetate: ~ un cuiu, un piron în perete; ~ un par, un țăruș în pămînt; ~ broasca la ușă; ~ potcoava; ~ cercuri la o bute ¶ 10 🎼 A face să răsune prin lovituri (vorb. de unele instrumente muzicale): ~ toba, toaca; proverb: bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte; ~ tactul, măsura, a măsura tactul, timpul, lovind ușor cu ceva; – a juca lovind tare cu picioarele în pămînt: ~ brîul, chindia ¶ 11 ⛹ A asvîrli, a arunca departe, a repezi, lovind cu ceva: ~ mingea, țurca, poarca, etc. ¶ 12 A umbla des într’un loc, a străbate, a cutreiera: se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele (I.-GH.); toată ziulica bate prundurile după scăldat, în loc să pască cei cîrlani (CRG.); ordonă... să bată codrii, ca să prinză pe fugari (NEG.); de aci proverb: ~ drumurile, ~ ulițele, ~ podurile, ~ cîmpurile, a umbla haimana, a umbla încoace și încolo pe drumuri fără nici un rost; ~ cîmpii, a vorbi într’aiurea; ~ ușile (L.-M.), a umbla din casă în casă fără căpătîiu ¶ 13 🐑 A mîna: ~ oile ¶ 14 A da lovituri, a lovi (vorb, de unele părți ale corpului): a-și ~ pieptul cu pumnii; pr. ext.: a-și ~ picioarele, a se osteni de geaba; de geabă vă mai bateți picioarele ducîndu-vă (CRG.); a-și ~ gura, a-și ~ limba (ZNN.). a vorbi de geaba, fără nici un folos ¶ 15 A vătăma, a răni prin frecare, prin apăsare: ghetele m’au bătut rău la picioare; l-a bătut jugul la ceafă ¶ 16 familiar A munci, a chinui, a nu da pace: ~ capul cuiva, a nu-i da pace, a-l supăra cu o cerere; a-și ~ capul, mintea, gîndul, firea, a-și frămînta mintea, a se osteni cercetînd ceva; a-l ~ la cap, a-l ameți, a-i produce amețeli (vorb. de băuturi spirtoase, de cărbuni aprinși): l-au bătut cărbunii la cap; și ’n mod absolut (fără obiect direct): aceasta-i altă băutură: bate mai tare la cap (SB.); a-l ~ gîndurile (sau gîndul), cugetul, mintea, a-l îndemna cugetul, a-l împinge să facă ceva ¶ 17 🌦 A vătăma, a aduce stricăciuni, a bîntui (vorb. de ploaie, grindină, brumă, etc.): Româncele serbează toate Joile de după Paști... ca grindina să nu le bată holdele (MAR.) ¶ 18 🌦 A sufla tare (vorb. de vînt): cînd vînturile îl bat, frunzele-i cad la pămînt (GOL.) ¶ 19 A izbi, a lovi cu putere (vorb. de apă. de valuri): corabia mare și valuri mari o bat (PANN) ¶ 20 🌦 A lovi, a atinge, a învălui cu razele sale (vorb. de soare, de lună): luna-l bătea în față (VLAH.) ¶ 21 A atinge: părul i se făcuse cu totul de aur și-i crescuse de bătea pulpele (ISP.) ¶ 22 ⛪ ~ mătănii, a face mătănii; a bătut mătănii pentru mîntuirea țării, milostiva Domnița Elena (VLAH.) ¶ 23 🐑 ~ un berbec, ~ un țap, a-l întoarce, a-l castra ¶ 24 🐒 ~ o iapă, a o încăleca (armăsarul) pentru fecundațiune ¶ 25 A-și ~ joc de cineva, a-l lua în rîs, a-l batjocori, a-l lua în bătaie de joc. II. vb. intr. 1 A lovi, a da una sau mai multe lovituri în ceva (cu obiectul indirect precedat de în): bătea cu pumnii în ușă și-mi striga de zor să-i deschid (VLAH.); ~ cu piciorul în pămînt; de aci, în mod absolut: bate și ți se va deschide, cere și ți se va da; ~ în palme, a lovi de mai multe ori cu o palmă în cealaltă, a plesni din mîini: a) în semn de aprobare, de mulțumire, de bucurie; b) pentru a chema o slugă: bătu în palme și porunci feciorului să-mi aștearnă în odaia copiilor (I.-GH.); proverb: cît ai bate în palme, într’o clipă, îndată, numai decît ¶ 2 A lovi, a da lovituri în ceva (cu obiectul indirect precedat de la): ~ la ușă, la poartă; Fig.: în sfîrșit succesele au început să bată și la ușa mea (VLAH.); Fig.: (Crăciunul) bate la ușă, se apropie, nu e departe; proverb: cine bate la poarta altuia, o să bată și altul la poarta lui, cine cere un serviciu de la altul, va veni vremea să i se ceară și lui ¶ 3 A lovi, a da lovituri în ceva (cu obiectul indirect precedat de din): ~ din picior, a) a lovi cu piciorul în pămînt; b) Fig. a porunci, a se răsti; Fig.: ~ din pinteni, a fi foarte bucuros, a nu mai putea de bucurie ¶ 4 A izbi, a lovi cu putere (cu obiectul indirect precedat de în): zidul de afară în care bat valurile Oltului (VLAH.) ¶ 5 A mișca: ~ din aripi sau cu aripile; proverb: ~ din (sau în) buze, a duce lipsă de un lucru de mare trebuință, a rămînea înșelat în așteptările sale, a nu se alege cu nimic ¶ 6 🫀 A se mișca în mod ritmic, a svîcni: a-i ~ inima, pieptul, vîna, pulsul, tîmpla; Fig.: a cărui inimă bate la ori-ce faptă nobilă (I.-GH.) ¶ 7 🌦 A sufla (vorb. de vînt); îi bate vîntul în traistă, e sărac lipit; proverb: cîinii latră, vîntul bate, lumea multe vorbește, dar omului să nu-i pese, ci să-și vadă de treabă ¶ 8 🌦 A cădea cu putere, cu sgomot (vorb. de ploaie, de grindină, etc.): cînd bate piatra, înfige toporul în pămînt, că-i bine (ȘEZ.): într’o seară lungă de iarnă, pe cînd ninsoarea bătea în geamuri (I.-GH.) ¶ 9 🎼 A răsuna, a suna (vorb. de tobă, clopot, etc,): băteau dobele, de gîndeai că bubue (RET.); clopotele bisericii domnești... băteau cu glas jalnic (ODOB.); de asemenea vorb. de un ceasornic: ceasornicul ce bătea de se auzea peste tot tîrgul (LET.); de aci, familiar: ~ la auz ori la urechi, a atrage luarea aminte, a face vîlvă; înființase o societate secretă, cu numele de eterie, nume modest, care nu bătea la auz (I.-GH.); Fig.: ~ bine (sau rău la urechi), a suna frumos (urît), a plăcea (a nu plăcea) auzului ¶ 10 A lătra: cîinii... au început a ~ strașnic (SEV.); proverb: cîinele bate, vîntul duce, lumea multe vorbește, dar omului să nu-i pese, ci să-și vadă de treabă ¶ 11 A lovi, a atinge, a învălui cu razele sale, a lumina (vorb. de soare, lună, stele, de lumina focului, etc.): cînd am deschis ochii, soarele bătea în geam (VLAH.) ¶ 12 ⚔️ A împușca, a ținti: Turcii băteau cu tunurile în Muscali de-i prăpădeau (I.-GH.); cît bate pușca, cît de departe poate să ajungă, să străbată glonțul puștii; de aci, Fig.: cît bate ochiul, cît vezi cu ochii, cît poți cuprinde cu vederea, cît vezi de departe ¶ 13 ~ la ochi, a atrage prea mult luarea aminte (trezind interes sau bănuială) ¶ 14 vorb. de colori: ~ în roșu, în galben, etc., a da în roșu, în galben, a se apropia întru cîtva de una din aceste colori ¶ 15 Mold. ~ (cu...), a avea tragere de inimă, a avea simpatie: Luluța nu bate nicidecum cu Guliță (ALECS.). III. vb. refl. 1 A se lovi unul pe altul, a-și da lovituri unul altuia: băieții se bat între ei; s’au bătut cu pietre, cu pumnii, cu picioarele, cu ciomagul, cu sabia, etc.; (construit cu în): s’a bătut în duel; berbecii se bat în capete; ~ cap în cap sau în capete ¶ 2 🎖️ A se lupta pe cîmpul de bătaie, a se război: Românii s’au bătut totdeauna, n’a fost războiu fără ca ei să nu fi sărit asupra păgînilor (I.-GH.) ¶ 3 Fig. ~ cu moartea, a trage de moarte, a fi în agonie; ~ cu morile de vînt, a se lupta cu primejdii sau greutăți închipuite; ~ cu gîndurile, a se frămînta cu mintea ¶ 4 A se certa, a se lupta, a căuta să se întreacă unii pe alții pentru a căpăta ceva: liftele streine... cari se băteau mereu pe biata țară se retrăseseră peste Dunăre (I.-GH.); de aci, Fig. Mold. Bucov. a căuta cu drag pe cineva sau ceva, a-i plăcea din cale afară; (băiatul) se bate tare după femei (VOR.); o vită care se bate foarte tare după sare se numește în unele părți ale Bucovinei mîrsită (MAR.) ¶ 5 A se lovi pe sine, a-și da lovituri: începe a plînge și a se ~ cu pumnii în cap (I.-GH.); proverb: ~ cu mîna (sau cu palma) peste gură 👉 GURĂ ¶ 6 A se lovi cu putere de ceva, a se izbi: s’a bătut cu capul de toți pereții; proverb: omul pînă cînd nu se bate cu capul de pragul de sus, nu-l vede pe cel de jos 👉 PRAG ¶ 7 🫀 A se mișca în mod ritmic, a se clăti, a svîcni: i se bate inima, vîna, pulsul, tîmpla, pieptul, ochiul, sprînceana ¶ 8 A se svîrcoli, a se sbate: nu te-a frămîntat dorul ca să te bați pe iarbă noaptea întreagă fără să adormi (DLVR.); proverb: ~ ca peștele pe uscat, a duce o viață plină de necazuri [lat. batt(u)ĕre].

MÎNCÁ vb. I. Tranz. (Folosit și a b s o l.) 1. (Complementul indică un aliment) A mesteca în gură și a înghiți (spre a-și potoli foamea); a folosi în alimentație, a consuma. Se uscă înrima mea că uitai a mînca pînrea mea. PSALT. HUR. 83^v/5. Luo pănre și. . . începu a mînca. COD. VOR. 94/3, cf. 49/13. Mărăncu measerii și satură-se. PSALT. 38, cf. 208. Fericit amu cine are a mînca mîncare. CORESI, EV. 419, cf. 21, 25, 51. Avram va să dea mie carne de berbeace, de să mîrăncu (cca 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 191/23. Să-i dai pîine să mânînce (a. 1600-1625). GCR I, 66/3, cf. 90/32. Carne. . . să nu mănînce. PRAV. GOV., ap. GCR I, 90/32, cf. PRAV. 128. Nu-ș spală mînile sale cînd mănîncă pîine. N. TEST. (1648), 19^v/32. Mîncăm de ne săturăm. DOSOFTEI, V. S. octombrie 80^v/35. N-au fost leage să mănînce cineva azimă (a. 1699). GCR I, 330/37, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 226. De la doisprezăce ani înainte să nu mănînce pești (a. 1750). GCR II, 67/14. Au mîncat cu poftă cîteva cartofle. DRĂGHICI, R. 138/20. Mă culc cu dînsu alăturea, mănînc cu dînsu. ALECSANDRI, T. 615. Și mînîncă fata la plăcinte și mînîncă, hăt bine. CREANGĂ, P. 290, cf. 210, 289, 313. Vă trimit un pachețel cu zaharicale: să le mlncați sănătoși! CARAGIALE, O. VII, 200, cf. ODOBESCU, S. III, 10. Ce s-ar face popii, de-ar fi să nu murim? . . . Dar cei cîți ne mănîncă cu poftă din pomană? MACEDONSKI, O. I, 43, cf. SADOVEANU, O. II, 405. Îmi reamintesc cum mîncam bucățica aceea de pîine. SAHIA, N. 32. Parc-aș mînca ceva bun, ceva rar. CĂLINESCU, E. O. II, 179. Oamenii mîncau . . . hartane de pui. CAMIL PETRESCU, O. III, 176. Am un păr cu pere moi Și le-om mînca amîndoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 48. Nu-mi tignește nici ce mînc. id. ib. 89, cf. 118, 120, 162, 183, 317, 394, 462, 506. ◊ (În proverbe și zicători) Cine va să mânînce miezul, trebuie mai întîi să spargă coaja. ZANNE, P. I, 226. Nebunii dau mese și înțelepții mănîncă. id. ib. 647. Nu e nebun cel ce mănîncă șapte pîini, ci cel ce i le dă. PANN, P. V. I, 129/19, cf. ZANNE, P. IV, 43, 80. De vei să mănînci pîne, nu-ți bate joc de tărîțe. ZANNE, P. IV, 50. Cazi, pară (sau stai, mămăligă), să te mănînc sau și a mînca e greu, se zice unui om leneș. Cf. id. ib. I, 244, III, 616, 627, ȘEZ. I, 219. Cine-și mănîncă sămînța de in, își mănîncă cămașa, se spune despre risipitori. Cf. ZANNE, P. I, 199. Cine mănîncă puțin, mănîncă de multe ori, se spune despre cei cumpătați și prevăzători. Cf. id. ib. III, 619. Cine cerne toată ziua, nu mănîncă mămăligă, id. ib. III, 519. Cel ce a mîncat-o îi știe gustul. id. ib. 357, cf. 571. Mănîncă-ți hreanul, Că ți-ai dat banul sau săpun ai cumpărat, săpun mănînci. id. ib. 577. Cine mănîncă (ou) și nu se pică (sau picură) ? id. ib. 622, cf. IV, 34. Cine se amestecă în tărîțe (sau în lături), îl mănîncă porcii. Cf. NEGRUZZI, S. I, 248, ZANNE, P. III, 204. Cu lingura îi dă să mânînce și cu coada îi scoate ochii. ZANNE, P. III, 592. Cum îți vei săra, așa vei mînca sau cum a semănat, așa a(și) mîncat. Cf. id. ib. I, 284, IV, 102. Cu vorbe dulci mai multă pîine mănînci. id. ib. II, 810. Colacul nu-i al cui se menește, ci al cui îl mănîncă. id. ib. III, 532. În dorul căpșunilor (sau fragilor) mîncăm frunzele (sau foile). Cf. PANN, P. V. III, 101/15, 119/6, ISPIRESCU, U. 17, ZANNE, P. I, 132, 182. Și-a trăit traiul, și-a mîncat mălaiul. Cf. ALECSANDRI, T. 216, CREANGĂ, P. 319, ZANNE, P. III, 598. Unul mănîncă aguridă și la altul se strepezesc dinții sau părinții să mânînce merele și dinții feciorilor să strepezească. Cf. CORESI, EV. 168, ZANNE, P. III, 438. Vaci n-avem, brînză mîncam. Cf. ZANNE, P. III, 487. Vai de acela ce are pîine și n-are dinți să o mânînce. Cf. id. ib. IV, 52. Parcă mănîncă numai vinerea (sau gheață friptă). Cf. ISPIRESCU, L. 101, ZANNE, P. III, 630. Parcă a mîncat scurmuș (sau picior) de găină (sau de curcă), se zice despre cel care nu poate păstra un secret. Cf. ZANNE, P. I, 457, 466, III, 631. Boii ară și caii mănîncă sau orzul îl ară boii și-l mănîncă caii, unul seamănă și altul mănîncă, unul ține frigarea și altul mănîncă, cine adună și cine mănîncă. Cf. id. ib. I, 112, 229, 283, III, 542, 556, V, 10. Decît să mînînc pîine cu unt Și să mă uit în pămînt, Mai bine (să mînînc) pîine cu sare Și să mă uit (la el sau la ea ca) la soare. Cf. PANN, P. V. II, 129/2, ZANNE, P. III, 607. ◊ Mănînci? = numele unui joc de copii. ȘEZ. IX, 10, cf. PAMFILE, j. I, 58. ◊ E x p r. A mînca ca în tîrgul (sau ca în satul) lui Cremene (sau ca în codru) = a mînca fără socoteală, cît poate, cum îi place. A mînca cît (sau ca) un lup (sau cît patru, cît șapte, cît un turc din cei calici, ca o căpușă, ca o lăcustă, ca un popă, ca diacul la pomene, de parcă n-a văzut fir verde) = a mînca mult și cu lăcomie. Cf. ZANNE, P. I, 398, 497, III, 624, 632, 636, ȘEZ. i, 218, CHEST. VIII 100/7. A mînca ca o pasăre (sau ca o vrabie) = a mînca puțin, ALEXI, W. A mînca de-a gata = a profita de munca altuia. Cf. SBIERA, P. 254, ZANNE, P. III, 632. A mînca pe sponci v. sponcă. A avea ce mînca = a avea din ce trăi. Slava domnului, am ce mînca la casa d-tale. CREANGĂ, P. 188. A mînca pîinea (sau pîinea și sarea, pita) cuiva = a fi găzduit, întreținut de cineva; a fi în slujba cuiva, a se folosi de binefacerile cuiva. Cf. ZANNE, P. IV, 58, 109. Cine mănăncă părea mea, rădică spre mere sfadă. PSALT. 79. Dumnezeu i-au osîndit, căci s-au viclenit de către stăpînul lor, împăratul, a cărui au mîncat pînea și sare, și au vrut să se închine la svezul. N. COSTIN, ap. ZANNE, P. IV, 58. Taina stăpînului căruia i-am mîncat pita, n-am putut-o descoperi. NECULCE, L. 218. Eu mănînc pînea cocoanei Duduchii. FILIMON, O. I, 139. A mînca pîine și sare (de pe un talger) cu cineva (sau împreună) sau a mînca toți o pîine și o sare sau a mînca (cu cineva sau toți) dintr-un blid (sau dintr-o zeamă) = a trăi la un loc, a conviețui; a se afla în raporturi de strînsă prietenie cu cineva. Pine și sare nu mai mâncăm împreună, dacă d-na doctor nu se ține de vorbă. CARAGIALE, O. VII, 90. Să facă ce va face cu pruncul său. . . că de nu, pîne și sare de pe un talger cu el nu va mînca. MARIAN, O. I, 182. Bate-l, Doamne, om urît. . . Nu știu cum naiba-am brodit Să mînc cu el dintr-un blid ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 167, cf. CHEST. II 2/51. A fi mîncat pîine (sau pită) din multe cuptoare sau a fi mîncat (mai) multe paști (sau mai mulți crăciuni decît cineva) = a fi-(mai) bătrîn; a fi cu (mai) multă experiență. Cf. ZANNE, P. IV, 69, VI, 528. A mînca singur bucatele și a lăsa altora zeama = a trage singur foloasele. Cf. LM, ZANNE, P. III, 496. A-și mînca de sub unghii (sau de sub unghie, de sub tălpi, de sub dînsul) = a fi foarte zgîrcit. Cf. PANN, P. V. III, 77/17, IORDAN, STIL. 13, ZANNE, P. II, 444, 454, III, 633, CIAUȘANU, GL., COMAN, GL. Fata lui Hagi-Cănuță. . . n-a fost învățată la casa părintească să-și mânînce de sub unghie ! CARAGIALE, S. N. 28. De fapt sînt cam zgîrie-brînză. își mănîncă de sub unghii. IOVESCU, N. 94. (Regional) A mînca borșul (sau asmațuchi, calupul, lumînarea, mucul, schimbeaua, șofranul) cuiva = a se păcăli, a fi înșelat de cineva într-o afacere. Cf. ZANNE, P. I, 287, III, 53, 215, 251, 450, 482, IV, 116. A mînca răbdări prăjite (sau ciuperci, coaste fripte) = a nu mînca nimic, a răbda de foame. Cf. SBIERA, P. 184, ZANNE, P. III, 527, 534. A mînca praz (sau borș, haram, rahat, ciuperci) =a minți; a flecări. Cf. ZANNE, P. IV, 98, 100. Măi tartorule, nu mînca haram și spune drept, tu ești Gerilă? CREANGĂ, P. 240. (Parcă) a mîncat bureți (sau ciuperci, ceapa-ciorii, laur, măsălar) = (parcă) e nebun. Cf. ZANNE, P. I, 203, III, 499, 528, 633. A-i mînca colacul (sau colacii, coliva) cuiva sau a-i mînca (cuiva) din colivă = a) (de obicei în imprecații) a vedea mort pe cineva. Cf. id. ib. VI, 522; b) a nenoroci; a omorî pe cineva, id. ib. 525. A fi mîncat (sau a ști) moarea cuiva v. moare. Îi mănîncă cîinii (sau rațele) din traistă (sau din buzunar), se zice: a) despre un om mic de statură. Cf. ZANNE, P. I, 385, 635; b) despre un om prost, bleg. Omul nostru era un om din aceia căruia-i mîncau cîinii din traistă și toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. A mînca foc pentru cineva = a face orice pentru a servi pe cineva, a-și pune viața în primejdie pentru cineva. Celor ce nu știau carte, le scria și le citea scrisorile. Iar soldații mîncau foc pentru el. CAMILAR, N. I, 31. A mînca foc (sau jăratic) = (despre cai) a fi foarte iute. Trase la scară o căruță ferecată, cu patru telegari, de mîncau foc. ISPIRESCU, ap. ZANNE, P. I, 182. Și-a cumpărat buiestraș, de mîncă foc, nu altceva, BRĂTESCU-VOINEȘTI, î. 59. Chiar pe drumul de care vorbirăm, venea în goana mare o droșcă cu niște armăsari cari mîncau foc. RĂDULESCU-CODIN, Î. 161, cf. ZANNE, P. I, 182, 200. (Regional) A mînca nori de. . . = a fi extraordinar de . . ., fără seamăn de . . . Mîncă nori de frumoasă. COMAN, GL. (Regional) A mînca pămînt de durere = a suferi peste măsură. PAMFILE, J. I, 126. (Regional) A mînca lut și pămînt = a tăgădui cu încăpățînare. ZANNE, P. III, 631. A mînca piatră = a răzbi toate greutățile. Omul harnic mănîncă piatră. SLAVICI, O. I, 57. A(-și) mînca averea (sau banii, aurul) cu lingura = a cheltui fără măsură. E în stare să ia un bărbat tînăr. . . care i-a mînca toată averea cu lingura. ALECSANDRI, T. 807; b) a fi foarte bogat. ZANNE, P. I, 116, cf. V, 26, 73. A mînca (cuiva sau a-și mînca cu cineva sau cu ceva) viața (sau zilele, tinerețele, norocul etc.) = a(-și) irosi existența, a(-și) distruge viața. Tu, Florine, nu ești făcut să-ți mînînci viața c-o țărancă ca Florica. ALECSANDRI, T. 908. Fată frumoasă. . . să-și mănînce ea tinerețele cu un ăla. CARAGIALE, O. VI, 16. Își mîncau zilele, lucrînd prin alte sate învecinate. SLAVICI, N. I, 9. Îi mîncasem tinerețele cu nebuniile noastre. BRĂESCU, V. 20. Mi-a mîncat viața . . .nu-l rabde pămîntul. REBREANU, NUV. 56. Mi-a mâncat tinerețea cu tine, ticălosule ! CĂLINESCU, E. O. II, 48. Noi cu ei ne mîncâm viața. CAMIL PETRESCU, O. II, 219. Suveica și ițele îi mănîncă zilele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 604. Trăsnita asta de fată are să-mi mănînce zilele cu-ndărătnicia ei. RETEGANUL, P. I, 52. Vezi cu cine-mi mînc viața. DOINE, 242. (Învechit și regional) A mînca (cuiva sau a-și mînca) capul = a (se) distruge, a (se) nimici. Aceaia apoi au mîncat capul lui Barnovschii Vodă, că pîră de la nepriieteni nu lipsiia. M. COSTIN, O. 102. C-ave mulți și mari neprieteni la Duca Vodă, de sta în tot ceasul să-i mînînce capul. NECULCE, L. 62. Venisă lucru de îmbla beizade să mănînce capul lui Neculachi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III 271/1. Tu mi-ai mîncat capu, vere Gligore. PETICĂ, O. 238. Domnule, măria ta ! Pe Codreanul nu-l ierta, Că el capul ți-a mînca. ALECSANDRI, P. P. 90. Atîția holtei își mîncaseră capul cu paza fetei. SBIERA, P. 52. A-și mînca credința (sau omenia, lefteria, regional leanca) = a-și pierde prestigiul, cinstea. Cf. GORJAN, H. I 45/32. Își mănîncă credința ca țiganul biserica. PANN, P. V. I, 51/14. (F i g.) Pîrîul nostru și-a mîncat credința la sfinția-ta ? GALACTION, O. 205, cf. ZANNE, P. III, 205, VI, 382. A-i mînca inima (sau sufletul cuiva) = a necăji (pe cineva) peste măsură. Cf. ȘEZ. IX, 146. (Îți vine) să-l (sau s-o) mănînci (din ochi ori de viu, de vie), se spune despre o persoană frumoasă, atrăgătoare. Vezi ce frumușică-i diavoloaica ! Îți vine s-o mănînci de vie. ALECSANDRI, T. 415. Îți vine s-o mănînci de dragă. ap. TDRG, cf. ZANNE, P. ii, 356, III, 632. A mînca (pe cineva sau ceva) din ochi (sau cu ochii) (de viu) v. o c h i. Mînca-ți-aș ochii sau mînca(-mi)-te-aș, propoziție incidență prin care vorbitorul își exprimă afecțiunea față de persoana căreia i se adresează, căutînd să-i cîștige bunăvoința. Spune, cioară degrab, că te omor. – Spui, coconașule, mînca-te-aș. FILIMON, ap. TDRG. Răspunde: cum te cheamă ? – Vasile Corbu, mînca-ți-aș ochii. ALECSANDRI, T. 235, cf. ZANNE, P. II, 357. CIAUȘANU, V. 178. Mănîncă-l fript sau mănînc-o friptă, formulă care exprimă disprețul vorbitorului față de cineva sau de ceva (precum și renunțarea sa). Uite ce fată ne-a dat Dumnezeu ! Uite și bucură-te și mănînc-o friptă ! REBREANU, I. 88. A mînca bătaie (sau trînteală, chelfăneală etc.) = a căpăta bătaie, a fi lovit, bătut; p. e x t. a fi învins (într-o luptă, la o întrecere, la un joc de societate etc.). Ba să-ți cauți treaba, că mănînci trînteală. ALEXANDRESCU, M. 355. Știi c-am mai mîncat eu o dată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. Toți strămoșii mei luptară. . . dar nici unul dintre ei N-a mîncat bătaie. EFTIMIU, Î. 12. Mai mîncă de la stăpîn o dragă de bătaie. RETEGANUL, P. III, 29. A mînca pumni (sau palme, bastoane etc.) = a fi bătut, lovit. Se încolți cu oamenii și mîncă la repezeală niște pumni. REBREANU, R. II, 175. Palmă bună de mînca, Din beție se trezea. TEODORESCU, P. P. 544. A mînca (o) săpuneală (sau papară) = a) a fi bătut, lovit. Cu toată stăruința lui moș Fotea . . . Smărăndița a mîncat papara. CREANGĂ, A. 3; b) a fi (aspru) certat. A fugi (sau a alerga) mîncînd pămîntul (sau de mănîncă pămînt ori pămîntul) sau a mînca pămînt (ori pămîntul) (fugind ori alergînd) = a fugi foarte repede, în mare goană. Cum au văzut pre unguri, îndată, de ar fi fost mișei, ar fi fugit mîncînd pămîntu. MAIOR, IST. 76/5, cf. 220/16. De omul rău să fugi mîncînd pămîntul. PANN, P. V. I, 167/20. Aleargă de groaza pieirei bătut, Mănîncă pămîntul. COȘBUC, F. 29, cf. GÎRLEANU, L.. 113. Vor începe nemții să fugă, mîncînd pămîntul. BENIUC, M. C. I, 383, cf. ZANNE, P. II, 572. F i g. (Sugerînd iuțeala, rapiditatea unei mișcări, a unei acțiuni) Cîndí toarce, mănîncă caierul. DELAVRANCEA, S. 12. Roțile veneau mîncînd meridianele, miliarde de roți de fier se rostogoleau unele după altele. CAMILAR, N. II, 101. ◊ (Prin analogie) Soba asta mănîncă multe lemne. CADE. R e f l. p a s. Ostropielul. . . să mănîncă cu găinuși de pădure. (a. 1749). GCR II, 44/29. (În proverbe) Nu se mănîncă în toate zilele plăcinte. Cf. ZANNE, P. IV, 91. Ce s-a mîncat s-a și uitat. Cf. id. ib. III, 622. Ce-a fost verde s-a uscat, Ce-a fost dulce s-a mîncat. id. ib. 538. Cu greu se mănîncă pita lui vodă, se spunea, în trecut, despre greutatea serviciului militar. Cf. id. ib. IV, 688. Nu știe încă cum se mănîncă mămăliga. Cf. ISPIRESCU, L. 14, ZANNE, P. IV, 610. După ce umblă el, nu se mănîncă. Cf. CREANGĂ, P. 99. Spune și el ce nu se mănîncă. Cf. PAMFILE, J. II, 153. Nu tot ce zboară se mănîncă. Cf. NEGRUZZI, S. I, 251, ZANNE, P. I, 115, 643, 644, 645. (E x p r.) A crede că tot ce (sau toate cîte) zboară se mănîncă = a-și imagina că poate obține orice, a-și face iluzii, a fi naiv. Cf. PANN, P. V. I, 86/4, NEGRUZZI, S. I, 251, ZANNE, P. I, 643, 644, II, 768. R e f l. i m p e r s. Elisabeta, de cîte ori se mănîncă la noi pe zi ? SAHIA, N. 57. ♦ l n t r a n z. A se hrăni, a se nutri, a se alimenta. Am fost flămînd și nu mi-ați dat să mănînc. VARLAAM, ap. GCR I, 104/16. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise mălai mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. 66. Pare că nu mîncase de o lună. ISPIRESCU, L. 17. Omul nu trăiește să mănînce, ci mănîncă să trăiască. ZANNE, P. III, 617. ♦ (Azi familiar) A trăi din . . . Truda rodului tău mînca-veri. PSALT. 275. Mănîncă den fărîmele cealea ce cad den masa domnilor săi. N. TEST. (1648), 20^v/10. Mănîncă munca altuia. CHEIA ÎN. 97^v/27. A fost învățător în sat, iar azi mănîncă o pensie de cinci zloți pe lună. REBREANU, I. 14. ♦ (Complementul indică un bun material) A lua, a-și însuși (pe nedrept), a răpi; a cheltui, a risipi. Fiulŭ tău acesta mîncă avuțiia ta. CORESI, EV. 31. Bînd și alte cheltuiale rrele făcînd . . . mînîncă (talantul) cu ceia ce n-au. VARLAAM, C. 247. Nu vor să li dea venitul și-l mănâncă ei de 20 de ani și mai bine (a. 1 707). IORGA, S. D. VI, 128. Și au mîncat banii toți Dumitrașcu Vodă. NECULCE, L. 86. Nevoindu-se maștera să le mănînce avearea părinților. MINEIUL (1776), 186^r2/15. Dobîndise un complice cu care să poată mînca în siguranță starea postelnicului. FILIMON, O. I, 142, cf. 94. Fratele hotărî să le călugărească numaidecît, spre a putea să le mănînce partea lor de moștenire. BOLiNTiNEANU, O. 351. Crîșmariul nostru așa-i că ți-a mîncat nouă sute de lei ? CREANGĂ, A. 17, cf. 76. Pentru mîndra cea din colț Mîncai șeptezeci de zloți. JARNIK-BÎRSEANU, D. 376, cf. 181, 280. (R e f l. p a s.) Nu li se plătește . . . li se mănîncă lefile de capi. BĂLCESCU, M. V. 257. ♦ F i g. (Învechit și popular; complementul indică oameni, popoare) A exploata, a spolia, a jecmăni. Era la Gălaț păn' la Bîrlad tot tătari. . . de-au șădzut toată vara, de-au mîncat pre bieții oameni, de-au rămas numai cu sufletele. NECULCE, L. 354, cf. 116. Mîncați și păscuți am fost noi săracii de cătră cei bogați. SADOVEANU, P. M. 29. Am așteptat să-mi vie bărbatul. . . L-am întrebat: – De mult te mânîncă megieșii și neamurile ? STANCU, D. 21. ♦ F i g. (Complementul indică un sentiment de durere, un necaz etc.) A suferi, a pătimi, a avea parte de . . . Cît necaz o mîncat el pin țări străine ! ALECSANDRI, ap. CADE. Are să mănînce și el rușinea cu lingura, n-ai grijă ! REBREANU, I. 184. De cînd d-acas-am plecat, Mult dor de voi am mîncat. BIBICESCU, P. P. 102. ♦ (Învechit și regional, cu complementul „otravă”) A înghiți, a lua. De frica împăratului au mîncat otravă singur și-au murit. NECULCE, L. 353. ♦ (Familiar; la jocul de șah; complementul indică o piesă) A cîștiga de la adversar. Eu am să mănînc pionul. SADOVEANU, O. XI, 675. (Familiar; complementul indică un sunet, o literă sau un cuvînt) A omite (în vorbire sau în scris). 2. (Despre animale și păsări sălbatice) A rupe în bucăți, a sfîșia (și a devora). Mărăncă elu (s t r i c a t u – a u D., o r r o a s e a H) mascur de luncă și un singuru sălbatec măncatu-l-au. PSALT. 166. De să va prileji să piară acealt dobitoace, sau să le mănânce lupii, acesta să le plătească. PRAV. 18. Să aseamănă unui om ce fugea de un inorog. . . ca nu cumva sâ-l ajungă și să-l mănînce (a. 1654). GCR I, 165/22. Poate într-această noapte mă vor mînca fiarăle ! DRĂGHICI, R. 45/31. De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mîncat ! CREANGĂ, P. 25, cf. 133. Mai bine mă făcea maica un mînz și mă mînca un lup ! SADOVEANU, O. I, 157. Ce-a mîncai lupul e bun mîncat. ZANNE, P. I, 523. (R e f l. r e c i p r.) Lupii nu se mănîncă între dînșii. id. ib. 525. ◊ (În imprecații) Hi, mînca-o-ar lupii. ALECSANDRI, T. 394. Mînca-l-ar corbii. MARIAN, O. II, 24. (Prin analogie, despre oameni) Vai, cum m-ai mîncat, dușmane. BĂRAC, A. 62/5. Da unde-s ticăloșii, să-i mănînc ! ALECSANDRI, T. I, 91. Cu nevastă-mea, mizerabile ! Te-am mîncat! CARAGIALE, M. 47. M-ai mîncat friptă ! fecior de lele. ISPIRESCU, L. 195. Mai vorbești l Vai, trâsni-m-ar, c-acuma-l mînc ! DAVIDOGLU, M. 65. Savină, drăguța mea, Ia, leagă tu bîrnețul Că mă mîncă păgînul ! PAMFILE, Ț. 92. ◊ F i g. Vorincea . . . mînca zece premianți cu pătrunderea și cunoștințele sale. VLAHUȚĂ, N. 29. ◊ E x p r. A mînca carne de (sau din) om sau a-și mînca din carne (sau carnea de pe el), se spune despre un om rău, crud. Cf. LM, ZANNE, P. II, 62, 63. ♦ R e f l. r e c i p r. (Popular) A se bate. ALR SN II h 376. ♦ R e f l. r e c i p r. F i g. (Despre indivizi sau colectivități sociale) A se certa, a se dușmăni; a se prigoni, a se săpa, a-și face rău unul altuia. Și așe tot să pîrîe și să mînca unii pe alții. NECULCE, L. 100. Stavarachi se mînca cu socrul său Manoli (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 238/34. Cu prilegiul acesta au început Solomon a se mînca cu Geza. ȘINCAI, HR. I, 206/14, cf. 260/28. Niște republice ce să mînîncă între iale. BELDIMAN, N. P. II, 63/25. Femeie, taci! Nu te mînca cu mine. SLAVICI, ap. TDRG. Începură . . . să se mănînce una pe alta, să-și facă o sumedenie de mici mizerii. AGÎRBICEANU, A. 486. Moștenitorii s-au certat și s-au mîncat multă vreme. SADOVEANU, E. 120. Așa m-am mîncat eu cu părinții mei de v-am adus pe feciorul d-voastră acasă. ȘEZ. I, 230, cf. 220. Să mîncă zua cu noaptea = se înnoptează. ALR SN III h 769/157. ♦ R e f l. r e c i p r. (Regional) A se cicăli, a se certa în glumă (Chișindia-Vașcău). CV 1952, nr. 2, 37. Nu te teme, măi Petre, că numa se mîncă cu tine. ib. 3. (Despre insecte) A pișca, a ciupi. Tremise pre ei muște cînrești și-i mînca. PSALT. HUR. 66^r/24. Te voi unge cu miere și te voi lega de stîlpul porții, ca să te mănînce muștele. FILIMON, O. I, 133. Fugi d-aci te du la luncă, Că puricii te mănîncă. TEODORESCU, P. P. 326, cf. ȘEZ. I, 127, 153. Așa joacă și caii Cînd îi mîncă țînțarii. DOINE, 279. ◊ (În imprecații, adesea glumeț) Om bun, mînca-te-ar puricii, să te mănînce ! CREANGĂ, P. 172. Să te mănînce păduchii ! Com. PAȘCA. ♦ (Precedat de un pron. pers. la acuz.; despre corp sau părți ale corpului) A produce senzație de mîncărime, însoțită de nevoia de a se scărpina. Mă mănîncă mîna. . . de mă prăpădește. I. NEGRUZZI, S. IV, 491, cf. ȘEZ. III, 47. Mă mănîncă tot trupul. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Impersonal) Îl mănîncă într-o parte și se scarpină în alta. ZANNE, P. II, 603. Unde-l mînîncă, acolo-l scarpină. Cf. id. ib. ◊ E x p r. (În superstiții) ÎI mănîncă palma dreaptă = simte o senzație de mîncărime în palma dreaptă, semn că va țrebui să dea o sumă de bani. îl mânîncă palma stîngă = simte o senzație de mîncărime în palma stîngă, semn că va primi o sumă de bani. A-l mînca spinarea (sau pielea) = a se comporta ca și cum ar cere fie bătut. ÎI păștea păcatul și-l mînca spinarea, sărăcuțul ! CREANGĂ, P. 24. Taci, mă, din gură și pleacă d-aici. . . ori te mănîncă pielea. . , PREDA, Î. 50. Ci tot numai el a bătut-o pre dînsa cînd o mînca pielea și căuta vreo pricină. MARIAN, O. I, 347, cf. ZANNE, P. II, 421. A-l mînca ( cineva) mîna (sau palma) = a fi dornic, nerăbdător să bată pe cineva. ZANNE, P. II, 388. A-l mînca (pe cineva) tălpile = a nu avea astîmpăr să stea într-un loc, a fi nerăbdător să plece Cf. ZANNE, P. I, 206. Da acasă nu puteai sta măi femeie ? Zău, parcă te mănîncă tălpile. REBREANU, I. 15. A-l mînca (pe cineva) să . . . = a simți impulsul, îndemnul să . . ., a fi tentat să. . . Ei, parcă mă mănîncă, să-ți rup cîte coaste! COȘBUC, S. 133. Mă mănîncă să mă duc la iarmaroc. PAMFILE, J. I, 126. 4. (Complementul indică un lucru necomestibil) A roade cu dinții, a-și înfige dinții în . . . (din pricina enervării, a neastîmpărului etc.). Șiruri lungi de călăreți viteji. . . își reped caii care sforăie, mîncîndu-și zăbalele. DELAVRANCEA, O. II, 164. Cînd Herdelea pomeni de casă, popa tăcu, puse ochii în pămînt și-și mîncă unghiile cîteva minute. REBREANU, I. 360. 5. (Despre viermi, molii, agenți fizici s chimici) A roade, a distruge. Veșmentele voastre moliile mîncară-le. COD. VOR. 132/10. Vădzu. un om spîndzurat. . . și-l mînca viermii (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 326/20. Voiu fi ca o haină ce iaste mîncată de molie (a. 1633). GCR I, 81/37. Viermii aceia vor mînca și vor roade pre oamenii aceia. CHEIA ÎN. 97^v/27, cf. GCR I, 112/11. Amețiți de limbe moarte, de planeți, de colbul școlii, Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii. EMINESCU, O. I, 140. Pe rîpoasa, nici murele nu se fac, iar în vale apa mănîncă rodul. SLAVICI, ap. CADE. Prutul. . . mîncîndu-și mereu malurile-i nisipoase. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Ursuz, platanul, mîncat și găurit de ploi, Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi. ANGHEL-IOSIF, C. M. II, 37. Profesorul. . . a izbutit să dezlege deplin chrilicele mîncate de ploi. SADOVEANU, O. VII, 354. Merg pe lunga săliță a celulelor cu podeaua ei de cărămidă, mîncată de umezeală. CAMIL PETRESCU, O. I, 388, cf. II, 80, III, 191. Avea mîinile subțiri, albe și degetele mîncate de leșie. T. POPOVICI, SE. 39. Viermii îl mănîncă de viu, se zice despre un om leneș. Cf. PANN, P. V. III 128/10, ZANNE, P. I, 690. L-a băgat mumă-sa în ladă și l-au mîncat moliile, se zice a) despre cei care de mici copii au fost răsfățați de părinți. Cf. PANN, P. V. II, 139/13, ZANNE, P. 555; b) despre un om urît și ciupit de vărsat. Cf. ZANNE, P. I, 555. ◊ (În imprecații, uneori glumeț) Auzi, tu muiere, da unde-i Traian, ăla mic. – O murit amu-s două luni, păgînule, mînce-te viermii cei neadormiți ! T. POPOVICI, SE. 127. Mînca-te-ar, bade, viermii. JARNIK-BÎRSEANU, D. 251, cf. 281. Mult mi-e dragă, mînce-o viermii! HODOȘ, P. P. 171. ◊ Refl. Fundul buții s-a mîncat și acuma se prelinge încet toată moarea. Com. din FRATA-CLUJ. ♦ (Despre boli) A distruge (treptat), a măcina, a mina. Așa de mîncat era de holeră bietul om, că vedeam că fără agiutor nu s-ar fi mai putut întoarce acasă. RUSSO, S. 30. Cum i-a mîncat rîia prin streini, mititeii! CREANGĂ, A. 32. Oftica îi mănîncă pieptul pe dinăuntru. STANCU, D. 281. ÎI mîncă racul. ALR I 1645/578. ◊ (În imprecații) Mînca- v-ar ciuma să vă mînînce. CREANGĂ, P. 11. Mînca-l-ar brînca să-l mînînce [de purcel]. . . că mult mă mai înăduși cu dînsul! id. ib. 76. Ciofule, mînca-te-ar boala, La ce-ai stricat lelii oala. MARIAN, O. I, 229. **F i g. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.) A face (pe cineva) să sufere; a chinui. Ba de la o vreme încoace, urîtul îi mînca și mai tare. CREANGĂ, P. 73. Vedea pe mă-sa slabă, mîncată de necazuri, zbuciumată de necurmatele amărăciuni. VLAHUȚĂ, O. A. 140. Omulețul ăsta, mîncat de pizmă, îi purta și lui Cornean sîmbetele. AGÎRBICEANU, A. 475. Mi se pare mie că alte necazuri te mănîncă pe tine. REBREANU, I. 109, cf. 317. Mîncatu-s de nevoi Ca iarba de cele oi ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 191, cf. 121. Luncă, luncă, vale-adîncă, Doru-n tine mă mănîncă. RETEGANUL, TR. 96, cf. 183. Nici un gînd nu l-o mîncat în viață. id. P. III, 55, cf. II, 49. ◊ E x p r. (Regional) A fi mîncat ca alba (sau iapa) de ham = a fi sătul, plictisit de ceva. SCRIBAN, D. (R e f l.; regional) A se mînca cu lucrul = a se chinui, a se speti muncind. Să știu cînta ca cucul, nu m-aș mînca cu lucrul. JARNIK-BÎRSEANU, D. 136. Nu mă mîne cu lucrul. RETEGANUL, TR. 62, cf. 80. ♦ (Rar, despre crăpături, galerii etc.) A sparge, a găuri (un teren). Muntele întreg e mîncat de ganguri, de goluri mari. AGÎRBICEANU, A. 424, cf. 523. Stîncile aspre. . . sînt mîncate de crăpături. BOGZA, Ț. 24. 6. F i g. A face să dispară; a consuma, a nimici, a distruge. Foc aprinse-se de mănia mea. . . și mărăncă pămîntul. PSALT. 315. Și focul lui fi-va de va mînca tot pămîntul. CORESI, EV. 36. Ascuțitul săbiei vă va mînca. MINEIUL (1776), 143^v1/3. Cumplită sabia împărăției mele te va mînca. DIONISIE, C. 186. Mînă, blestematule, acuma la furci să te mănînce. BĂRAC, T. 62/4. Sabia atunci mănîncă carne și nu cruță pe nimine. RUSSO, S. 131. Noroc ai tu că nu sînt eu primar, că pușcăria te-ar mînca. PETICĂ, O. 235. Pe ea ar fi mîncat-o mînăstirea, iar pe tine și pe mine ne mînca spînzurătoarea. GALACTION, O. 72. S-a isprăvit, nu mai era nici o scăpare. O să-l mănînce ocna. ARGHEZI, C. J. 239. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 457. Pămîntu pă toate le mănîncă. ȘEZ. III, 100. ◊ (în imprecații) Nu șezi cu dînșii. . . să-ți scoată peri albi, mînca-i-ar pămîntul, să-i mănînce. CRFEANGĂ, A. 38. Ridică-te neguriță. . . De pe casa badiului, Să i-o văz, mînca-o-ar focul. JARNIK-BÎRSEANU, D. 161, cf. 386, Of, mînca-te-ar focul, moarte, Cum mai faci și tu dreptate. MARIAN, Î. 120. Mînca-te-ar funia. ȘEZ. II, 228. Mînca-te-ar sîcreata (pustia). Com. din ZAGRA-NĂSĂUD. – Prez. ind.: pers. 1 mănînc și (regional) mîninc, mînc, 2 mănînci, (regional) mînîncă, mînci, 3 mănîncă, (regional) mînîncă, mîncă, 4 mîncăm, 5 mîncați, 6 mănîncă, (regional) mînîncă, mîncă. – Lat. manducare.

MÉRGE vb. III. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se mișca deplasîndu-se dintr-un loc în altul; a umbla, a se deplasa. Mărrgîndu și apropiindu-me cătră Damascu. COD. VOR. 38/25, cf. 26/9. Să le arate taina, ca să vază toți cîți mergea pre cale. CORESI, EV. 89. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc. PRAV. 5. De-l va petreace ca un priatel și mărgînd să va prileji într-acea greșală, nu să va certa. ib. 310, cf. 39, 168, 285. Și veți învăța pre iale pre feciorii voștri, să le grăiască șăzînd în casă și mergînd în cale și culcîndu-să și sculîndu-sâ. BIBLIA (1 688), 134²/15. Mărgînd doi oameni pre cale (sec. XVII). CAT. MAN. I, 383. Și așa vitejaște au mers pînă lîngă curtea împăratului. ANON. BRÎNCOV., CM II, 322. Să meargă pe drumul cel mare, de la Ocna pînă la Sculeni (a.823). URICARIUL, XIV, 289. Nu se știe cît au mers. CREANGĂ, P. 275. După ce merse cale lungă depărtată, ajunse la niște munți mari și înalți. ISPIRESCU, L. 19, cf. 34, 43. Bătrînul, slab, cu ochii plini De lacrimi și bănat – Mergea de-un gînd nebun purtat. COȘBUC, P. I, 233, cf. 317. Că-i iarba mare, d'e nu pot horind a mere. ap. VAIDA. Pe de-o lăture de sat Mere-un păun retezat, Dar nu-i păun retezat, Ci-i bădița fermecat. JARNIK-B]RSEANU, D. 11. Prin pădurea cu nuiele Merg răgute tinerele. id. ib. 309, cf. 17, 81, 253, 313, 497. Merge badea meu cu plugul Tot alăturea cu drumul. HODOȘ, P. P. 45. Alele ! mergînd pe drum Bătrînețele m-ajung. DOINE, 90, cf. 8, 15. Mergînd amândoi pe drum, iată că întîlnesc un grec. ȘEZ. IV, 6. Pe drumul care merg eu Nu e iarbă, nici dudău. ib. 218. Merse fără preget pe pustiul de zăduf. POPESCU, B. III, 111. Îmi place cum miege cálu ăsta. ALR II 969/172. Meream înăpoia cociei. ib. 3 212/53, cf. 3 212/64, 95, 157, 219, 228, 250, 272, 279, 284, 310, 316. O mărs o buca di drum. ib. 4 395/551. Pornește-a merje. A III 5. Mergăi printr-o pădurice, Găsii nouă ouă de vovice; Luai nouă, Lăsai două, Ca vovicea să mai ouă (Cartofii). GOROVEI, C. 20, cf. PASCU, C. 243. ◊ (Întărit prin repetare, arată durata prelungită a acțiunii) Și merge și merge, pînă ce înnoptează bine. CREANGĂ, P. 187. Și merg ei o zi și merg două și merg patruzeci și nouă. id. ib. 199, cf. 207, 301. Merse Făt-Frumos, merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, L. 5. Merseră, merseră, cale lungă depărtată. id. ib. 22, cf. 26. De urît aș mere, mere, Calea mi se face stele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 211. Mai merge ce mai merge. ȘEZ. I, 5. ◊ (Cu determinări care indică modul de deplasare) a) (Determinarea indică dacă deplasarea se face pe jos sau cu un mijloc de locomoție) De acolo vrumu se luomu Pavelu. . . și vrea însuș pedestru se mearrgă. COD. VOR. 18/8. Un om s-au rugat să-i dau un cal, să margă călare dzeace mile de pămînt. PRAV. 41. Au mărs pre picioare. . . 2 mile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^r/9. Ea mergea bine pe cal. BOLINTINEANU, O. 428. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, CÍ. ȘEZ. I, 153. Mere călărește. ALR I 1 120/333. Mere cu bițicli [= bicicleta]. ALR II 2 575/260. b) (Determinarea indică sau sugerează ritmul de deplasare) Și, mergând tare, sosi în țara tătărască, și agiunsă la amândouă oștile tătărăști. HERODOT (1 645), 247. Gloata silită de foame Va căuta să meargă bărbătește. BUDAI-DELEANU, Ț. 106. Ei mergind ca vîntul se ceartă și se-ntreabă. EMINESCU, O. I, 447. Cătră sară pornește și el mergînd în pasul calului. CREANGĂ, P. 198. Și cînd venea ea, nene, dobora copacii: așa de iute mergea. ISPIRESCU, L. 5. Cîrdul mergea acum încet. PREDA, Î. 145, cf. V. ROM. septembrie 1 954. Și te uită după el Cum mere de cătinel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. Așa zice popa nost Cînd moare cel fără rost: Mergeți tare, Că bani n-are. id. ib. 468. Merseră ca gîndul, de întreceau vîntul. RETEGANUL, P. III, 14. c) (Determinarea indică poziția corpului în timpul deplasării) Cf. ZANNE, P. II, 101. Merge în patru picioare. ALRM I/II h 328. Merge în brînci. ib. Merge de-a bușilea. ib. Merge capră. ib. Merge de-a oaia. ib. Merge în patru mîini. ib., cf. A III 16. d) (Despre cai; determinarea indică poziția picioarelor în timpul deplasării, adesea și ritmul de deplasare) Calu a fos mergînd îm buiestru. GRAIUL, I, 34. Meri în trap. A I 23. Meri în galop. ib. Me-n paș. ib. 31. Merje calu de-a-nsăltatilea. ib. III 17. e) (Cu alte determinări modale) Gheorghiță, să mergi binișor mîne dimineață. TEODOREANU, M. II, 194, cf. ALR II 3 723/102, ZANNE, P. IV, 255. ◊ Expr. A merge pe două (sau trei, patru, șapte, nouă) cărări v. c ă r a r e. A merge în bobote v. b o b o t. A merge în dorul lelii v. d o r. (Regional) A merge de-a roata (sau de-a zbîrdigoala) = a se da peste cap, a se da tumba. Cf. ALR I 367/80, 218. F i g. Auzită fă mie demăreața meserearea ta, că în tire upăvăiiu; spune-mi, Doamne, calea într-însă se mergu. PSALT. 296, cf. 55. Înțelegu-te și deregu-te în calea ceasta ce mergi. CORESI, ap. GCR I, 13/23. Mă va păzi pre mine, în calea care mărg acum (a. 1 683). GCR I, 273/36. (T r a n z., învechit, rar) Au mers căi strîmbe. BIBLIA (1 688), 176²/20. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) De inima căruței atârnau păcornița cu feleștiocul și posteuca, care se izbeau una de alta, cînd mergea căruța. CREANGĂ, P. 106, cf. 40. Trenul mergea tot mai departe, se apropia tot mai mult de țelul călătoriei. D. ZAMFIRESCU, R. 78. Care de munte cu coviltire merg înaintea noastră tihnit. CAMIL PETRESCU, U. N. 219. Pe drumul Orăzii Merg carăle Gheorghiții. POMPILIU, B. 27. Merg carele după vin. JARNIK-BÎRSEANU, D. 53. ◊ (Despre aștri) Nu văz stele strălucind Nici luna pe ceri mergînd. ȘEZ. II, 9, cf. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ◊ F i g. Îi mergeau și gîndurile prin cap. GANE, N. II, 100. ♦ (Cu determinări locale; împreună cu aceste determinări, verbul capătă diverse accepții) a) (Cu determinarea „înainte”) A preceda (în spațiu). Înrainte mearge-veri amu înraintea feațeei Domnului a găta calea lui. PSALT. 335. (Despre abstracte) Dereptatea. . . înainte mearge și pure în cale urmele sale. ib. 176. Va mearge dereptatea ta înaintea ta și slava lu Dumnezeu acoperi-te-va. CORESI, EV. 52; b) (cu determinări ca „sus”, „în sus”, „la deal” etc.) a urca, a sui. Mere la deal cu greu. ALR II 3 113/228. Ion mere cîtinel la deal. ib. 3 113/235, cf. 3 113/141. Din treapta cea mai de jos, cînd vei aluneca în jos, lesne te mai scoli de jos, iar din cea mai de sus anevoie mergi în sus. ZANNE, P. III, 412; c) (cu determinări ca „jos”, „în jos”, „la vale” etc.) a coborî. Gios mergea în mare în corabie. PSALT. 230. Nu zice că „pogorî^”, ce „mergea în jos”. CORESI, EV. 391, cf. GCR II, 359, ALR I 1 221/159; d) (maghiarism regional; cu determinarea „din drum”) a-și schimba direcția de mers, a se abate din drum. Cf. ALR II 3 421/64, 105, 250, 310, 325, 334. ♦ T r a n z. (Învechit și regional) A străbate, a parcurge. Atîta mergeam de reapede acesta drum, cît îm părea că zburăm. DOSOFTEI, V. S. septembrie 11^v/33. Și-a mers el multă lume și țară și nu și-a căpătat stăpîn. RETEGANUL, P. III, 27. ♦ A colinda din loc în loc, a trece dintr-un loc în altul. Și de-aciia ieșind și mergea pren Galileiu; și nu vrea de să-l știe cineva. CORESI, EV. 77, cf. 256. Mergînd prin țară, domnul întîlni o seamă de turci. BĂLCESCU, M. V. 242. Îi deteră voie să meargă prin toate locurile de prin prejur, pe unde va voi. ISPIRESCU, L. 8. Tot într-un pas mergeau de la o casă la alta. ȘEZ. III, 184, cf. ZANNE, P. III, 246, IV, 162, V, 106. ♦ (Cu determinări ca „la dreapta”, „la stînga”, „hăis”, „cea”) A (o) coti (spre. . .). Mărg la direapta sau la stînga. ALR II 5 637/316. Merem hois sau cea. ib. 5 637/334, cf. 5 637/349, 353, 531, 791. ♦ (Despre obiecte sau, p. e x t., despre ființe) A se deplasa prin aer; a zbura, a pluti. Și așa mearge pe deasupra pământului ca de doi coți. N. COSTIN, ap. GCR I, 201/26. ♦ (Despre nave ori despre alte obiecte plutitoare sau, p. ext., despre ființe) A se deplasa plutind pe apă; a pluti. Corăbiile mergeau ca săgeata. ISPIRESCU, L. 25. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. VLAHUȚĂ, R. P. 5. Faci valuri pîn apă ca să morgă [barca]. ALR II 2 522/386. Curcubeta încă merge cît merge deasupra apei. . ., dar odată se cufundă. ZANNE, P. III, 537. ♦ (Familiar, despre mîncări sau băuturi; de obicei determinat prin „pe gît”) A putea fi înghițit ușor (și repede); a aluneca pe gît. Mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Lupul nostru începe a mânca hîlpov; și gogîlț, gogîlț, gogîlț, îi mergeau sarmalele întregi. id. ib. 32. ◊ (Glumeț, printr-o lărgire a sensului) Să-mi pun pelea la pază din partea lui Chitiuță, și apoi oi vedea eu cum i-o merge îmbucătura. ȘEZ. IX, 67. 2. (Deplasarea este văzută în stadiul inițial; de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A pleca, a porni, a se duce; a se îndrepta (spre....). Deaci ieși, se mearrgă întru Machiedonia. COD. VOR. 14/17. Gotoviți doao sute de voinici, se mearrgă pănră la Chiesariia. ib. 54/11, cf. 8/7, 38/25, 52/18, 68/19. Îngerii oameniloru, a bărbaților și a muierilor, mergu la Dumnezeu să se închine (cca 1 550). GCR I, 1/9. Voinicul, cînd mearge la războiu, elu se teame și e întru grije multă. CORESI, EV. 78. Lazar, soțul nostru, au adurmit. Ce merg, să deștept el. id. ib. 95, cf. 170, 314. Eu iarăși merș la Ier[u]s[a]lim cu Varnavași luai Tit cu mine (cca 1 569-1 575). GCR I,* 15/28. Eu merși la iad, vrăjmașul cîlcaiu. COD. TOD. 208. Merș și vădzuiu acolo sadurile raiului. ib. 210, cf. 220. Te scoală de mergi întru tîmpinarea lui și-i spune lui de toate (cca 1 600-1 625). GCR I, 67/2, cf. 74/14. Iară den cîte avem aicea, toate vom să le lăsăm; și numai goli vom să meargem ca și cum ne-am născut (a. 1 642). id. ib. 97/2, cf. 115/31. Să cunoști asupra cărora oameni mergi tu cu oaste. HERODOT (1 645), 363. De va veni neștine la un priiatin, să poftească un cal, sau un bou, să margă pănă la cutare loc. PRAV. 41. Au trimis de l-au chemat, să margă să o găsească. ib. 189, cf. 309, 321. Iară cum auzi Is[us] că iaste Ioan prins, mearse în Galilea. N. TEST. (1 648), 6^r/3, cf. m o l i t v e n i c (sec. XVII), 311. Noi după cuvîntul dumitale am mers la numitul sat Trudeștii (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 66. Lăsă Chesariia și iarăși mearsă în pustie. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/29. Meargeți în satul carele e în preajma voastra, și îndată. . . veți găsi un mînzu legat (a. 1 693). GCR I, 310/27. Vrînd să margă la biserică întru o duminică dimineața . . . au audzit un glas mare de om strigînd. NECULCE, L. 11, cf. 261. Ne-au părut râu și am mărsu de am supărat pe dumnealui giupănul Iordachi Rusăt (a. 1 710). BUL. COM. IST. IV, 194. Mergînd eu la curte marți seara și vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie de voia mea. ANTIM, P. XXIII . Obiceaiu au împărații cînd vor să meargă la un loc unde vor vrea, întîi să trimiță slugile (a. 1 747). GCR II, 39/3, cf. 64/10. Va merge starostele la casa vreunui ciubotar (a. 1 776). URICARIUL, XIV, 11. Preste puțin iară mearsem la locul acela. MINEIUL (1 776), 29^V2 /11. Fac curături pentru aratu . . . de strică pădurele numai pentru că nu vor să margă la cîmp pentru depărtarea locului (a. 1 792). URICARIUL, L, 348. Să mergem la bărbierie, Să ne rază pe datorie (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 105/13, cf. 115/6. Să margă la starea locului. . . să le împartă și pădurea cu bună dreptate (a. 1803). URICARIUL, XXV, 91. Să meargă la sat la Bărgăoani și să strîngă oameni bătrîni și să le împarță moșia (a. 1 806). ib. 133. Ermina de-aci mersă nevăzută, Lăsînd pe voinic în uimire adîncă. BUDAI-DELEANU, Ț. 140. Mutîndu-și apoi lăcașul său, mearsă Din Stambul. id. T. V. 109, cf. MARCOVICI, D. 15/14. Au năimit pe un om cu îndatorire, ca. . . să meargă să vestească tatălui său. DRĂGHICI, R. 6/17, cf. 18/22. Aflînd de la vezir că îl poftește frate-său să meargă la India, îi păru cu totul bine. GORJAN, H. I, 2/29, cf. 4/16. Un loc pustiu și tainic, de curînd aflat la lume, Unde spre tămăduire pătimașii merg anume. CONACHI, P. 85. Să meargă la tabăra de la Sas-Sebeș. BĂLCESCU, M. V. 392. Merse în mijlocul bisericii și . . . se înturnă spre nord. NEGRUZZI, S. I, 149. Să mergem împreună acilea la un loc, Să-ți arăt un frumos și mare dobitoc. ALEXANDRESCU, O. I, 343. Ei, dar gătește-te, Luluță, c-o să mergem la tîrg. ALECSANDRI, T. I, 183, cf. 63, 281. Eu mă duc și te las pe tine aicea. . . , dar înainte de-a merge, voi să-ți arăt în ce consistă nebunia vieții mele. EMINESCU, G. P. 91, cf. id. N. 3. I-a zis cu ciudă să iasă din ogradă și să meargă unde știe. CREANGĂ, P. 98. Dumineca viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. id. ib. 162. D-le Nae . . . Nu mai mergem pe la o țuică? CARAGIALE, O. VI, 163. Se înduplecă de rugăciunele neguțătorului și pofti să meargă să-i vază marfa. ISPIRESCU, L. 24. Mergînd spre răsărit, ajunse la curtea unui împărat. id. ib. 33, cf. id. U. 42. Văd în zori, cum merg s-adune Mură fetele: doinesc, Rîd pe drum și hohotesc. COȘBUC, P. I, 262. E, ai să mergi la război. DELAVRANCEA, O. II, 200. E timpul spre palat să mergem. DENSUSIANU, L. A. 130. Dimineața mergea la cîmp, ca de obicei. GÎRLEANU, L. 114. Todosia nici n-o zări pînă cînd merse să închidă poarta. REBREANU, I. 31. Ne urcăm mai bine în mașină și mergem la redacție. C. PETRESCU, C. V. 158, cf. id. R. DR. 16, SAHIA, N. 42, CĂLINESCU, E. 96. E neapărat nevoie să meargă o delegație la Constantinopol. CAMIL PETRESCU, O. III, 97. Mă pregătesc de plecare. . . - Ce tot băsădești? Unde vrei să meri? T. POPOVICI, S. 266, cf. id. SE. 66. Du-mă bade și pe mine Unde mergi, în țâri străine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 63. Cîndu-i mere a peți Și la mine nu-i veni, Căluți se poticnească. id. ib. 266. La moară nu te-oi mîna, De nu-i mere, nu-i mînca. id. ib. 392. Numai pe acel timp merge paserea după hrană și nu-i la cuib. SBIERA, P. 25. Să-și aleagă un cal mîndru, sireap, și apoi să meargă undeva în pețite. id. ib. 50, cf. 262, HODOȘ, P. P. 44, 47. Eu merg la lucru, unde voi căpăta ceva, tu stai în piață. RETEGANUL, P. II, 19, cf. I, 2. Merg țiganii-a colinda. DOINE, 79, cf. 82, 219, 253, 298. Eu ziceam că merg la fragi. ȘEZ. III, 156, cf. IV, 172, MAT. FOLK. 1 468. Să meargă unde îi vor duce ochii. BOTA, P. 5. Să margă s-adepe caii. ALR I 298/61, Merem cu oile să le împriorâm. ib. 619/218. Am mers la drum de cu noapte. ALR II 2 391/334. Tu nu vez că-ș ia pălăria și merge. ib. 3 037/192. Cînd ai mărs la tîrg, am zis să nu te uiț de leacuri. ib. 3 115/325. Hai să merem cală casă, că- i noapte. ib. 3 207/250. Merem la săniet. ib. 4 369/219. Mem la sapă la cucuruz cu plugul. ib. 5 132/64. Me cu boii la munți, A I 23. La culesul viei nu merge cu struguri în traistă. ZANNE, P. III, 407. La vînat cu pușca sacă să nu mergi. id. ib. IV, 680, cf. 527. Am o păserea Intr-un vîrf de nuia, Tot se caină ca vai de ea, Că nu mere nime să o ia (Aluna). GOROVEI, C. 11. ◊ (În corelație cu a s e î n t o a r c e, a v e n i) Grăiesc unuia să meargă, și mearge, și altuia să vie, și vine. CORESI, EV. 223. Din cvartirul seraschierului vin și merg curierii fără de răstimp. GT (1 839), 57²/41. Badea mere și se-ntoarce, Sînul meu durerea-l stoarce ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 127. Oi veni Pe la Suceavă, Că dor-oi veni mai degrabă. Pîn-a mere și-a veni, Cărările s-ar stecli. MARIAN, NU. 500. Dacă mei . . ., vin-di grabă. ALR I 340/65, cf. 340/90, 98, 308, 345. ◊ (La imperativ, ca termen – sau în formule – de urare ori de îndemn) Mergi – și fii încredințată -, nimic nu m-a turburat. HELIADE, o. i, 431, cf. 457. Mergi, dar, fără mâhnire, te du și fii voioasă. ALECSANDRI, P. I, 138. Te du cu bine în cale depărtată Și mergi drept la Moldova în mari viteji bogată. id. T. II, 92, cf. 133. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Mergi cu bine, fătul mieu. id. ib. 185. Mergeți în pace, dragii miei. id. ib. 199, cf. 275. Nu stați, dragii mei, că nu-i de-a sta; mergeți în plata lui D-zeu sfîntul. RETEGANUL, P. V, 42, cf. ALR I 1 498/217. ◊ Expr. A merge înaintea cuiva sau a-i merge (cuiva) înainte = a se duce în întîmpinarea cuiva; a íntímpina (pe cineva). Nu se așteaptă feciorul să vie pînă la el, ce-i mearse înainte, de apucă pre el și-l sărută. CORESI, EV. 29, cf. 86. (Popular) A merge de la... = a pleca despărțindu-se de cineva. Mergînd, mîndră, de la voi, Plîngu-mi ochii amândoi. JARNIK-BÎRSEANU, D. 113, cf. 108. (Popular) A merge (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori sa etc.) = a-și relua treburile obișnuite, a-și vedea de interesele sale. Cei trei camarazi se despart, să meargă fiecare la treaba lui. CARAGIALE, O. II, 66. Zicînd acestea, s-au despărțit unul de altul, și fiecarele au mers în treaba sa. SBIERA, P. 200. (Regional) Mergi-ncolo! = a) pleacă de aici! lasă-mă în pace! Cf. ALR II 3108/228; b) nu mai spune! extraordinar: de necrezut! Com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. (Regional) Mergi în treabă-ți = pleacă de aici! lasă-mă în pace! Sîntem osteniți de drum și flămânzi, am intrat la d-ta, să cerem ceva de mâncare... – Mergeți în treabă-vă ! RETEGANUL, P. I, 56. (Regional) A merge în porneală v. p o r n e a l ă. A merge ață (sau întins, țintă, regional, oblu) v. a ț ă, î n t i n s, ț i n t ă, o b l u. A merge glonț v. g l o n ț. A(-i) merge (ceva) (drept) la inimă (sau la suflet) = a(-i) plăcea foarte mult, á(-i) da satisfacție, a(-i) produce mulțumire. Cînd doinea în zori de ziuă . . . știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I, 139. Văzu pe masa lui mîncări de-acele ce merg la inimă. id. ib. III, 26. Cuvinte pline de foc, cari să meargă drept la inimă. GHEREA, ST. CR. II, 99. Cu mândra de-acum un an Dintr-un măr mă săturam; Da cu mândra din- tr-ăst an Mînc un măr și două pere. La inimă tot nu mere. JARNIK-BÎRSEANU, D. 155. O puică ș-un cocoș. . . Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare; Și le pică cu slănină, Ca să-mi meargă la inimă. id. ib. 456. Fie pita cît de bună, Dacă-s în țară străină, Nu mai mere la inimă. MÎNDRESCU, L. P, 22. Mîncă ce mîncă, dar părea că aruncă la spate, căci nu-i mergea la inimă nici o îmbucătură. FUNDESCU, L. P. 97. ◊ (Cu determinări locale de felul „înainte”, „mai înainte”, „mai departe”, care arată continuarea deplasării, de obicei a deplasării întrerupte) De ocolea de la acel conac rădicîndu-sâ mers-au și mai nainte la satul Cărstiianul (a. 1 700). GCR I, 333/29. Cine va veni pănă aice, mai înainte să nu margă. ALEXANDRIA (1 784), ap. GCR II, 133/37. După ce ranele-ș legă doftorește, Mearsă înainte pe cale apucată. BUDAI-DELEANU, T. V. 150. Părăsit dar cu totul de puteri a merge mai înainte. . . au fost silit. . . să rămîie acolo. DRĂGHICI, R. 160/31. Nemaiputînd struni calul și neîndrăznind a mai merge înainte, se întoarnă rușinat. CREANGĂ, P. 185, cf. ISPIRESCU, L. 18. ◊ F i g. (În limbajul bisericesc) Părintele nostru Martin, răbdînd multe nevoi în Hărson răpăosâ și mearsă către Dumnăzâu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/34. Dar de vași muri cineva. . . merge cătră prea bunul Dumnezău. DRĂGHICI, R. 72/19. ◊ (Prin extensiune, despre vehicule) Domnule, mă rog, trenul acesta merge la Tîrgoviște? BASSARABESCU, V. 48. ◊ (Despre aștri) Luna după dealuri mergînd să se culce îi arată calea. BOLINTINEANU, O, 35. ◊ A se duce în vizită, a vizita; a frecventa. Nu. . . să meargem la crăcime și să ne îmbătăm. CORESI, ap. GCR I, 24/20. Sv[î]nt[u]l părintele nostru Ioan. . . mearse pre la sv[î]nt[e]le locurile. DOSOFTEI, V. S. octombrie 42^v/9. În fiecare seară merg la cinematograf. CAMIL PETRESCU, P. 296. Dintre două mândre-a mele Nu știu la care-oi mai mere. MARIAN, O. II, 357, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 33. Mersui la voi, Mi-l țipă mâ-ta dinapoi (Scaunul). GOROVEI, C. 330, cf. PASCU, C. 243. ♦ (De obicei cu determinări de felul „la școală”, „la universitate”) A urma, a frecventa cursurile unei instituții de învățămînt. De cuconi mearseră la școală. DOSOFTEI, V. S. septembrie 23^r/5. Dorul tău mă bagă-n boală, De nu poci merge la școală. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31, cf. ALR II 2 987/29, 899. Care prunci mărg la școală? ib. 2 991/279, cf. 2 991/260, 310, 325, 334, 551, 762, A I 21. ♦ (Învechit și regional; despre ființe sau obiecte; cu determinări locale care indică un spațiu delimitat) A intra, a pătrunde. Pavelu luo bărrbații a doao dzi demăreața și se curâți. . . și mearrse în băsearecă. COD VOR. 32/17, cf. 70/24, 76/21. În vreamea aceaia mearse Isus în Capernaum. CORESI, EV. 54. Nu sînt destoinic, ca supt coperimîntul mieu să mergi. id. ib. 223, cf. 384. Din pămînt ești și iară în pământ veri mearge (cca 1 600-1 625). GCR I, 65/6. Dacă mearsă în besearică cu alți arhierei, îi deade patriarhul ev[an]g[he]liia. DOSOFTEI, V. S. octombrie 52^v/11. Și derease ei în cale dereaptâ, se între (întru să meargă D) în cetate. PSALT. 228. Se pleacă crengile frăgariului, se sucesc, ca să creape, cît merg în pămînt, apoi se îngroapă. ECONOMIA, 210/23. Degeaba așa nu mersesiți înlăuntru. KOTZEBUE, U. 6^v/27. Că doresc a o vede Cum doresc în rai a me. POMPILIU, B. 52. Măi bădiță Neculai, Nu gîndi că mergi la rai. ȘEZ. I, 172, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. În pămîntul uscat pociumpul merge greu. Com. PAȘCA. Am mărs cu tății dodată-n casă. ALR II 3 164/279, cf. 3 164/310. În cruce vine o scoabă de fier, prin scoabă mere ruda. ib. 5 647/260. Țevea care mere-n apă rece. ib. 6 356/250. I mai copt, nu me unghia în el. A I 23. ♦ (Învecbit; deplasarea este văzută în stadiul final) A ajunge, a sosi. Aceștia ainte mearrseră (s o s i r ă N. TEST. 1 648) și aștepta noi întru Troada. COD. VOR. 16/4. Răspunse lui bolnavul: Doamne, om n-am, cum, cîndu se turbură apa, să mă bage în lac; e cînd merg eu, altul mainte de mine au deștins. CORESI, EV. 143. ◊ F i g. (Sens curent; cu determinări introduse prin prep. „pînă”) Spiritul de superstiție și de misticism. . . merse pînă a crede că și schimbarea portului. . . fusese un semn rău. BĂLCESCU, M. V. 392, cf. HASDEU, I. V. 206. O prietenă a mers cu îndrăzneala pînă chiar să-mi tragă palme. CARAGIALE, O. II, 135. Turcii . . . merseră pînă a ridica de pe malul românesc șlepuri cu grîne. D. ZAMFIRESCU, R. 54. ◊ E x p r. A merge prea departe = a trece peste limitele îngăduite. Cf. COSTINESCU. ♦ (Popular, cu determinări introduse prin prep. „în” sau „la”) A se angaja, a intra (într-o slujbă). O învăță tot ce trebuia să știe un viteaz care merge la așa slujbă înaltă. ISPIRESCU, L. 13. Să merg în cănțelărie, Să mă-nvâț și eu a scrie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 26. Fata babei însă au fost șăzut pînă acuma tot pe-acasă. . .; nu voia nici să lucre, nici să meargă în slujbă. SBIERA, P. 208. ♦ (Cu determinări de felul „la armată”, „în armată”, „la oaste”) A se înrola. De va lua calul să margă la oaste, atunce nu iaste cu cale aceasta vină. PRAV. 53. Numaidecît să poruncească să meargă la oaste. IST. Ț. R. 54. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la”) A cere sfatul, a consulta; a cere sprijinul, a apela. Stăpînul. . . să margă la giudeț și să-i facă leage, să-i dea boul. PRAV. 19, cf. 237. Pentru vrăji și pentru ceia ce mărg la vrăjitori. EUSTRATIE, ap. GCR I, 116/2. Bărbatu și nevasta „mergea pă la popi”, de cerea să-i despărțească. PITIȘ, ȘCH. 153. Numa ce s-o julit la un ghejet și gata, mere la domn părinte să-i cetească. STĂNOIU, C. I. 52. 3. (Cu determinări nume de ființă, sau cu echivalente ale acestora, introduse de obicei prin prep. „cu”) A însoți, a întovărăși, a acompania. Ceia ce merrgea cu meînre, toți cădzură spre pămîntu. COD. VOR. 76/28. Și mergea cu nusa iudeii plîngea-se. CORESI, EV. 96. Lot încă rnearse cu el. PALIA (1 581), 48/7. Să meargă toți cu dînsul, să-l petreacă pînă la groapă (cca 1 600-1 650). GCR I, 139/37. Și luă cu el și pre ceaialanți fraț și marsăm cu dînsa (a. 1692). id. ib. 307/1. L-au și întrebat de primește să meargă cu dînsul. DRĂGHICI, R. 6/2, cf. 26/9. Oriunde vei merge cu mine, nu cumva să bleștești din gură. CREANGĂ, P. 207. Așa mi-a fost sortit și n-am ce face; trebuie să merg cu Harap-Alb, și pace bună. id. ib. 274. Nu era mai nimerit să fi mers cu noi și fetele celea, decît să se ducă ele după gură-cască. . .!? SP. POPESCU, M. G. 57. Rîd suratele gătite Mînă-n mînă cu flăcăii; Și mi-e drag să merg cu dînșii, Să-i privesc și să-i ascult. IOSIF, PATR. 38. Mergi apoi cu mine, și cu restul îți aleg o cravată pă cinste. C. PETRESCU, C. V. 55, cf. 323. Nici unu dintre voi să nu margă cu mine. ALR II 3 098/551. Aș vrea să meargă cu mine. A III 3. Spune-mi cu cine mergi și-ți voi spune ce plătești. ZANNE, P. IV, 220. (În context figurat) Înnoptez pintre prăpăstii, pintre rîpi, pintre ponoară . . . Dar în zădar! că durerea merge. . . Cu mine. CONACHI, C. 103. ◊ (Cu determinarea subînțeleasă) Eu știu un vin bun, într-un loc unde sînt servit bine . . . Mergi? C. PETRESCU, C. V. 305. ◊ E x p r. A merge mînă în mînă (cu . . .) = (despre întîmplări, fenomene etc.) a se afla în strînsă legătură, a fi strîns legate între ele. Rasismul și anticomunismul merg mînă-n mînă, aspecte ale aceleiași plăgi a capitalismului. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 392. ♦ (În expr.) A merge după (cineva) = a) (Învechit) a urma (pe cineva). Cine va sluji mie, după mine să meargă ! CORESI, EV. 68. Păsați după mine și face-voiu pre voi vînâtori de oameni. Ei amu lăsară mreaja, după el mearseră. id. ib. 208. Nu iaste datoare muiaria să margă după bărbat, cînd va vrea. . . bărbatul să lăcuiască într-alt sat. PRAV. 168, cf. ANTIM, P. 3, ZANNE, P. II, 122, 608; b) (Învechit și popular, despre femei) a urma (pe cineva) în căsătorie; a se căsători (cu cineva). Femeile vaviloncițe ce-au mărs după evrei și carii n-or vrea să se desparță, să nu-i treci cu tine Iordanul. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 107^r/21. Nu poci suferi a mearge după căsătoriu mai prost decît mine. id. ib. noiembrie 161^v/24. Să nu mergi tu după tineri, macar sărac, macar avut. BIBLIA (1 688), 193²/12. A u amăgit-o un grec, de s-au măritat după dînsul. . . Și după ce-au mărsu dup-acel grec, au amăgit-o. NECULCE, L. 82. Mi te cere-un diecel: Mere-i, mîndră, după el? – După diac nu m-oi duce. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75, cf. 181, 452. Of! draga mea! da cum de-ai putut tu merge după un măre hîd ca acesta! SBIERA, P. 20. Vin la maica de mă cere, Că io după tine-oi mere. MÎNDRESCU, L. P. 53, cf. HODOȘ, P. P. 187. Merge-aș, bade, după tine, Dar pămîntu nu mă ține, Că ți-i casa jelitoare. MARIAN, SA. 9. Tată, te-ai dus la fata împăratului, să vezi, merge după mine? ȘEZ. II 109; c) a accepta, a urma sfaturile, învățăturile cuiva. Se schimbă și în dereapta și în stîngă. . . sau i se și pare că mearge după Hristos. CORESI, EV. 71, cf. 438. Ș-au închis și pe Iordachi vornicul . . . ș-au pus câmaican în locul lui pe Ion Buhuș. . . , ca să poprească țara să nu margă după dînsu să-l pîrască. NECULCE, L. 166; d) (rar) a urmări. Iar deca merge omul după dînsul [după șarpe], și-l ajunge . . ., el își acopere capul cu tot trupul (a. 1 654). GCR I 166/39. A merge pe urma (sau urmele) cuiva v. u r m ă. (Învechit) A merge pe legea cuiva = a accepta sau a respecta o credință. Să ispitescu pre ei, de vor mearge pre leagea mea au ba. BIBLIA (1 688), 50²/34. (Regional) A merge în urma cuiva = a urmări. I-am văzut, chiar pe drumul acesta trecură. . . – Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor ! RETEGANUL, P. I, 37. (Învechit) A merge în (sau la) sfatul cuiva = a accepta, a urma sfaturile cuiva. Ferice bărbat ce nu mearge la sfatul necuraților și pre calea păcătoșilor nu stă. PSALT. 1. Ferice de omul ce n-a miarge în sfatul celor fără de liage Și cu răii nu va sta-n cărare. DOSOFTEI, PS. 11/8. (Învechit) A merge spre nuntă sau (regional) în cununie (cu...) =a se căsători, a se cununa. El era născut den fată, nu den muiare ce mersease spre nuntă. CORESI, EV. 527. Cînd o mers în cununie, icoanile-o prins a plînge. MÎNDRESCU, L. P. 182. Ce iubesc mamii nu-i place; De-ar plăcea mamii ca mie, Mîne-aș mere-n cununie. MARIAN, NU. 82. ♦ (La unele jocuri, mai ales la jocul de cărți) A se angaja, a participa (la joc). Pune miza, zise căpitanul de intendență. – Am pu-u-u-s doi franci. . . – Dumneata mergi, domnule maior? – Da. D. ZAMFIRESCU, R. 203, cf. BUL. FIL. V, 261. II. 1. (Despre ape curgătoare) A curge. Un părâu . . . mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/ll. Iată că merg patru rîuri din raiu, unul Tigru, altul Efrat, altul Fison, altul Gheon. ALEXANDRIA, 106/16. Ș-așa cîntă de cu jele, De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură, De stă Oltul și nu cură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 106, cf. DOINE, 97. Peste noi a trece vînt, Și picăm fără de rînd. P'îngă noi, d-a mere apă, Și picăm fără de seamă. BÎRLEA, B. 10. Me apa la Criș. ALR I 422/80. Ampoiu meie lin. ALR II 2 505/102, cf. 2 505/157, 3 498/386. 2. (Popular, despre lichide sau despre secreții organice) A curge, a se scurge. Bătaia, cînd să face cu toiagul, și mai vîrtos cîndu să va svărîma lemnul, sau să facă cu acesta rane să margă sînge . . . , atunce de pururia să va certa bărbatul. PRAV. 159. Am descoperit smochinele, și. . . le mergea laptele. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 106^v/1. Să apropie de Alexandru și-și plecă capul la domnul său și-i mergea lacrămile din ochii lui izvor. ALEXANDRIA, 168/16. Bădiță . . . Tare râu sîngele părău. RETEGANUL, TR. 134. Merg balele. ALRM II/I h 55, cf. ALR II 4 211/362, 4 212/95, 362. Mier lăcrămile pe obraz. ALR II/I MN 4, 6 829/836 Întotdeauna îi merge lacrimi din ochi. ib. h 17. 3. (Popular, despre praf, fum, aburi etc.) j ieși (din. . .); a se desprinde din. . . (deplasîndu-se în spațiu). Atunci e mai bun semănați orzului, cînd după grapă mearge pulbere. ECONOMIA, 39/4. Ian caută la obiele, Cum merg fumul din ele. DOINE, 136, cf. ALRM II/I h 310. 388. Le-am frecat hanele să margă zgura din ele. ALR I 643/295. Merze aburi din gunoi. ALR II/I MN 129, 3 864/27, cf. ib. 3 864/29, 36, 76. ◊ E x p r. (În legătură cu diverse verbe, mai ales cu „a bate” sau cu echivalente ale acestuia pe lîngă care expresia capătă valoare adverbială) De-i merge (sau să-i meargă) colbul (sau fulgii, peticii, peticile, untul, rar, scînteile) = zdravăn, tare, violent. Și înherbîntă o tigaie de o înfocă de-i mergea scînteaiele. DOSOFTEI, V. S septembrie 7^v/4, cf. BARONZI, L. 48. Scoteau mîțele de prin ocnițe și cotruțe, și le flocăiam și le șmotream. . . de le mergea colbul. CREANGĂ, A. 37. Acuș iau varga din coardă, și vă croiesc de vă merg petecile. id. ib. 38, cf. id. P. 24, 148 O lovi o dată cu mîțele de-i merse fulgii. ISPIRESCU ap. CADE. Bărbatul său însă. . . mi-o bătu ș de astă dată de-i merse colbul. MARIAN, O. I 347. N-am eu vreme de pierdut și mi-i capu la altele, altfel mi ți i-aș freca eu pe mîrlani să le meargă untul. C. PETRESCU, R. DR. 117. Te muștruluiește de-ți merge untul. BRĂESCU, V. A 132. Cam cu chef cum era, au început deodată să joace, și unde nu juca, și juca de-i mergea petecele. SBIERA, P. 37. S-au dat la jucat, și juca și juca de-i mergea colbul. id. ib. 39. De feli nu-i cruțau, ci-i măcilăreau de le mergeai peticele. MARIAN, T. 228. Le-a tras o bătaie de le-a mers colbul și i-a alungat departe. id. ib 267, cf. ȘEZ. III, 143. L-a bătut de i-au mers fulgii. ZANNE, P. IV, 274, cf. 162, III, 294. Te pălesc de-ți merg fulgii. ALR I 1 435/887. ♦ (Prin Transilv., despre pete, murdărie etc.) A dispărea, a se șterge (prin frecare, curățire etc.). Com. din ALBA IULIA. III. (De obicei cu determinări locale) 1. (Despre drumuri) A duce (la. . .), a o lua (spre . . .) Amîndouă drumurile acestea merg tot la Țuțora. (a. 1803). URICARIUL, XXV, 258. Drumul care mergea la capiște era presărat cu flori. BELDIMAN N. P. I, 61/13. Arată-mi drumu cum mere cătă casă. ALR II 3 459/102. Să mă-ndrepți că-ncătrău mere drumu ăsta. ib. 3 459/235, cf. 2 938/235, 250. ♦ (Despre întinderi de pămînt, drumuri linii de hotar etc.) A se întinde, a ține (pînă la. . . sau de la . . . , de la pînă la . . .), a ajunge (pînă la. . . sau de la pînă la . . .). Această moșie țearca căriea îi merge hotarul de la un loc pe valea Sulinarului. . . până în via Mecolei (a. 1 776). URICARIUL, VII, 20. Acele pămînturi din Maxinești merg pînă la hotarul Honcului și lovesc în capul iazului Bălăneștilor (a. 1 797), ib. XXV, 242. Mergea atunci podul. . . de la capul cel de lîngă orașul Giurgiului. . . pînă la poalele castelului. BĂLCESCU, M. V. 164. Atîta rămăsese din livada. . . ce mersese pînă-n ulița din dos. REBREANU, I. 47. %Cărărușa merge-n rît, Dragi am fost și ne-am urît; Cârărușa merge-n vii, Dragi am fost de mici copii. JARNIK-BÎRSEANU, 162. 2. A se extinde, a se propaga, a se generaliza. Focu într-însu înrainte mearge și arde împregiuru dracii lui. PSALT. 201. Apoi au început a slobodzi drăgănimea flintele . . . din om în om împregiur. Ca. . . fulgerul, așe merge focul împregiur. NECULCE, L. 232. Mere pîrjol pîn tătă pădurea. ALR 1 692/270. Marsă sun [= ecou] pîm pădure. ib. 1367/80. Mere răsunu. ib. 1367/295, cf. 1367/93. Căscătura așa merge din omu-n om, ca pasărea-n zbor. ALR II/I MN 10, 6 869/705, cf. ib. 6 869/886. 3. (Despre vești, evenimente etc.) A ajunge la cunoștința cuiva; a se răspîndi (la toți). Aceastași poroncă și domnului muntenesc lui Gligorie vodă i-au mărsu. N. COSTIN, LET. II, 3/21. N-au așteptat pănă le va merge răspunsul, ce îndată au trimis ordinanțu la toți oștenii. AXINTE URICARIUL, ib. 147/28. Mersăse cuvîntul din om în om. . . pănă . . . la urechile celor mari (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 235/32. Cărțile de poronci, ce le vor fi mers, cît au fost în treabă ispravnicii (a. 1820). URICARIUL, I, 254. Un aspru împărat, La care cum au mers asemine știință Au și găsit de cuviință. Pe om se-l de subt judecată. DONICI, F. I, 29/6. Zgomotul serenadelor și serbătorilor deșteptă atențiunea vecinilor și vestea merse pînă la postelnicul. FILIMON, O. I, 119. ◊ E x p r. Merge vorba sau vorba merge = se spune, se vorbește (peste tot). Pe timpii de atunci, mergea vorba că îndeobște călugării de la Sîntele-Locuri erau. . . învățați. ODOBESCU, S. II, 36. Vorba mergea că ar fi dat trupul la dobitoace, și că de aceea nu s-au găsit decît mantaua și iarmurca. CONTEMPORANUL, II, 221. El, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba. MARIAN, T. 323. Mai mergea vorba că e și tare învățat. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Îi merge (cuiva) vestea (sau numele, vorba etc.) = se spune despre el că. . . , i s-a dus vestea (că. . .); este denumit, i se spune. Duduca asta se vede că are duh, de vreme ce i-a mers buhu de la Burdujani pănă la Galați. NEGRUZZI, S. III, 75. Și de-atunci i-a mers lui Ciubuc numele de omu lui vodă. CREANGĂ, A. 20. Îi mergea numele că este cea mai frumoasă făptură omenească de sub soare. ISPIRESCU, U. 10, cf. COȘBUC, P. I, 238. De vreo zece ani Vălenilor le mersese vestea departe. AGÎRBICEANU, A. 74. Îi mersese vestea că face din cînepă cea picată sub melițoi sute de coți de pînză. SBIERA, P. 220, cf. ZANNE, P. V, 510. (Cu schimbarea topicii și a accentului stilistic, peiorativ) E un tîrîie-brîu, căruia numai vorba-i merge că-i la Iași, la învățătură. MIRONESCU, S. A. 137. Meargă-i numele! = (în imprecații) să nu se mai audă despre el sau ea (decît numele)! să se facă de rîsul lumii ! Îi umblă-n cap, tu soră, S-ajungă ea Lucsandei noră ! O, meargă-i numele! COȘBUC, B. 123. IV. 1. (Despre acțiuni, fenomene, evenimente etc.; de obicei cu determinări modale) A se desfășura, a evolua, a decurge. Va vedea cum merg vremile. AXINTE URICARIUL, LET. II, 171/8. Vâdzîndu pe Antohie Vodă că-i mărgu lucrurili cu-ntemeiere bună, începu în sfaturi cu boieri pribegi. NECULCE, L. 135. Mulți sînt care pot zice că încă lucrurile nu merg bine. HELIADE, O. II, 415. Sabia această pînă Nu mi să va da în mînă, Toate merg într-un zădar. PANN, E. II, 52/12. Să închizi ochii și să-ți cauți de treabă. . . iară trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130, cf. BOLINTINEANU, O. 141. Toate îmi mergeau după plac, fără leac de supărare, de parcă era toată lumea a mea! CREANGĂ, A. 34, cf. 4. Harap-Alb vede el bine unde merge treaba. id. P. 219, cf. 248. Terzetul final din actul întîi a mers admirabil. CARAGIALE, O. I, 3. Pînă acum m-ai ascultat la orice ți-am zis, și toate ți-au mers bine. ISPIRESCU, L. 21. Toate merg bine. ODOBESCU, S. III, 66. Îi mergeau prost afacerile, era încurcat și pe la bănci, AGÎRBICEANU,123, cf. id. P. M. 137. Era vesel parcă toate i-ar fi mers în plin. REBREANU, R. I, 231. Tare-i plăcea cum mere treaba la rumâni la botez. PRIBEAGUL, P. R. 105. Mergea treaba de-a mai mare dragul, fără sîcîieli, fără bateri pe loc. V. ROM. noiembrie 1953, 161. Să meargă treaba-n plin. teodorescu, P. P. 151, cf. RETEGANUL, P. II, 3, ZANNE, P. III, 154, 187, IV, 636. ( E x p r.) A(-i) merge strună (sau găitan, ca din apă) v. s t r u n ă, g ă i t a n, a p ă. ◊ I m p e r s. Dar cu limba merge altfel: ea nu are vreme hotărîtă că în atîtea luni sau în atîția ani. . . să se formeze. HELIADE, O. II, 129. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă) A se desfășura (destul de) bine, normal; a da rezultate (destul de) mulțumitoare. Apoi de mărs o mărs [executarea cîntecului], frate Dincă, da nu-ș cum. . . , voi oltenii o luați mereu prea iute. CAMIL PETRESCU, B. 177. Fac cereale, domnule colonel. . . – Și merge? – Merge . . . Dar, pe lîngă cereale, m-am gîndit să fac și puțin astrahan. . . Și merge. CAMILAR, N. II, 98. ♦ (Despre aparate, mecanisme, sisteme tehnice) A fi în funcțiune sau a putea fi pus în funcțiune; a funcționa. Cf. LM. Ceasornicul nu merge. DDRF. Un cuptor electric pentru topit oțelul consumă el singur, atunci cînd merge, cea mai mare parte din miile de kilowați. BOGZA, V. J. 82. Plugu gazdii mere tăt ca ș-a meu. ALR I 242/257, cf. ALR II 6 714/172, 6 715/172. ◊ E x p r. A-i merge (cuiva) gura v. g u r ă. 2. I m p e r s. (Despre ființe, cu complementul în dativ; de obicei cu determinări modale ca „bine”, „rău” etc.) A o duce, a-i fi (într-un anumit fel). Și deodată mergea cu năroc lui Ștefan Vodă. URECHE, LET. I, 101/17. Să-ți margă tot bine și cu năroc. VARLAAM, C. 261. Petru Vodă... socotind că nu-i merge pe treaba lui. . . s-au dus în țara leșască. N. COSTIN, LET. II, 37/25. Să fii mai îngăduit, măria ta, păn' li s-ar fi vădzut. . . cum le merge. NECULCE, L. 219. Cătră seară le merse brașovenilor mai bine, căci luară de la români un tun. BĂLCESCU, M. V. 519. Las' pe mine, că te-oi iuți eu, bade Stane. . . nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611, cf. 970. Mă! că rău mi-a mai mers astăzi! CREANGĂ, P. 46, cf. 144, id. A. 52. Hotărîră ca o parte din zi să lucreze, o parte să citească . . . Așa făcură, și le mergea bine. ISPIRESCU, L. 49. Și-a fost Cuminte om; dar nu știu cum, Așa i-a mers de prost. COȘBUC, P. I, 229, cf. 260. Nici mie n-o să-mi meargă râu. Avendrea e priceput la toate. STANCU, D. 252. Nu l-am mai întrebat cum îi merge. V. ROM. mai 1955, 42. Nu-i mergea bine în nici o treabă, măcar de ar fi muncit el orișicît. SBIERA, P. 187, cf. 195. Cu popă și cu iepure cine să întîlnește la drum, bine nu-i merge. ȘEZ. I, 18, cf. 51, GOROVEI, CR. 43. La pruncii aiștea le me bine. ALR I 259/80, cf. 259/61, 63, 103, 170, 231, 308, 343, 839, ALR II 3 175/102. ◊ (În formule de urare) Să-ți meargă tot cu bine. HODOȘ, P. P. 214. ◊ (Prin extensiune, despre plante) Cu cît se seamănă mai afund și mai rar cucuruzul, cu atîta îi mearge mai bine. ECONOMIA, 41/27. Prin aceasta multe buruiene se vor stîrpi, și cartofelor le va merge atîta de bine, ca și cînd ar fi fost prășite. IONESCU, C. 81/11, cf. 182/4. ♦ (Cu determinarea subînțeleasă; adesea în construcții negative) A o duce bine, a-i fi bine, a avea succes; a-i prii. Văzînd și domnul că nu-i merge în pămîntul Moldovei, fiind învățat în Țara Românească cu venituri mai mari, au scris la Țarigrad (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 200/15. ♦ (Adesea în construcții negative) A reuși, a izbuti. Începu să povestească amănunțit cum „a pus mîna” el cîndva pe cămara lui Răghină. . . , cum „i-a mers”. V. ROM. mai 1954, 72. ♦ Cu mine nu i-a mers. 3. (De obicei cu determinări modale de felul lui „înainte”, „bine”, „încet”, „greu”) A înainta, a progresa; a se dezvolta. Carile dintr-un loc mai înainte nu mearge nici mai adaoge, acela prea pe lesne îndărăpt să dă și scade. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/7. În acest chip lucrul merge înainte. I. IONESCU, C. 58/14. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, M, V. 3. Fără să perdem un minut, am cercat să facem ceva; știți însă că la noi lucrurile merg încet. ap. SBIERA, F. S. 240. Umblam la școală, unde mergeam bine. ap. TDRG. Nu-mi merge lucrul din mână. Com. din BRAȘOV, cf. DEȘLIU, G. 15, TULBURE, V. R. 43. ◊ I m p e r s. Eu scriu mereu și merge greu. CARAGIALE, O. VII, 62. ♦ (Despre oameni; cú determinări de felul „(tot) înainte”, „mai departe”) A persevera, a continua. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, P. 142. 4. (În e x p r.) A merge pe . . . = (despre oameni sau în construcții impersonale; urmat de o determinare numerică) a se apropia de sau a se îndrepta spre data la care împlinește un an în plus. Asta nu se poate spune. Eu, babei mele – că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa --. . . și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. Iaca eu sînt om de merg pe șaptezeci și patru de ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. (Cu o construcție învechită) De vreame ce cel. . . ce face greșalâ, va fi de optspredzeace ai mărgînd, atunce să-l bage în hiară. PRAV. 261. A merge spre. . . (sau către. . .) = a se apropia de un anumit stadiu de evoluție, de o anumită fază, de perioada de timp imediat următoare. [Holda] merge spre copt. ALR SN I h 43. (I m p e r s.) Mergea spre toamnă. ap. CADE. (I m p e r s.) De ce (sau, rar, pe cît) merge sau pe zi (ori pe an) ce merge = pe măsură ce trece timpul; tot mai mult. Holera, de ce merge, crește în Paris. CR (1832), 87²/11, cf. DRĂGHICI, R. 9/10. De ce merge, se întinde gustul cititului. GT (1839), 27²/44. Siguritatea se întemeiază pe an ce merge. ib. 173²/16. Tîrgul-Frumos, de ce merge, se face urît. NEGRUZZI, S. I, 192. Oricum orele alerge, Ea, din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I, 160. Pe zi ce merge, perfectul compus, datorită tocmai expresivității lui, tinde să ia pretutindeni locul celui simplu. IORDAN, STIL. 151. 5. (Despre ființe) A trece (dintr-o situație în alta), a ajunge (într-o anumită situație). Mearge-voru din virtute în silă. PSALT. 173. A trupului hrană sfîrșaște-se și întru putredire mearge. CORESI, EV. 233. Cu lacrămile în ochi îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la peirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Scoală, Adame, hai cu mine, Să miei de la rău la bine. BÎRLEA, B. 91. ♦ (Regional; despre obiecte) A se face, a deveni (Voivozi-Șimleul Silvaniei). ALR II 3 952/325. Tăt o mărs țîră [= s-a făcut cioburi], ib. V. 1. (Despre materiale, în special despre alimente) A fi necesar (în cantități determinate) la realizarea unui produs; a se consuma, a se întrebuința, a se cheltui. Fac nouă turtițe, le ung cu miere și le dau la cuptor; mulți însă, ca să nu meargă miere multă. . ., le ung pe deasupra. SEVASTOS, N. 78. Unde merge mia, meargă și suta (dacă s-a cheltuit atît de mult, se mai poate cheltui încă puțin; p. e x t. fie, treacă de la mine!). Cf. ZANNE, P. V. 424. ♦ (Rar; cu determinări nume de alimente introduse prin prep. „pe”) A se hrăni, a se alimenta. Din toate drumurile, acest de iarnă este acel mai greu, fiindcă vitele merg numai pe fîn și cheltuiala se rădică. I. IONESCU, C. 221/17. 2. (Învechit și popular) A se calcula, a se socoti; a se adăuga (la socoteală). Căci [peste] acele multe și mari supărări ce se făcea peste locuitori, le mai merge săracilor încă al doilea văcărit (a. 1 757). URICARIUL, IV, 9/1. Și dobînda de 50 la sută merge la. . . – La capelele întregi! DELAVRANCEA, O. II, 366. 3. (Mat.; despre numere) A se cuprinde, a intra în alt număr. Patru-n opt merge de două ori. ALR II 2 353/36, cf. 2 353/47, 76, 105. Doi mere de două ori în patru. ib. 2 353/250, cf. 2 353/260, 279. VI. 1. (De obicei impers.; adesea în construcții negative) A fi posibil, acceptabil, permis sau valabil; a se putea, a se accepta, a se admite. Înțeleg să aveți respect de opinia publică;. . . dar, de respectul opiniei publice, să nesocotiți pe un confrate bătrîn – iar nu merge. CARAGIALE, O. VII, 425. Opt versuri, le-am făcut! așa cu gluma. . . O, de-aș găsi acum o rimă-n „uma”; Dar, haid! și fără rimă văd c-a mers. COȘBUC, P. II, 267. Toate merg pînă la un timp. BRĂTESCU-VOINEȘTI, ap. CADE. Ți-o spun hotărît, nu mai merge, trebuie să facem economie. BRĂTESCU, V. 5. Te înșeli amar!. . . Cu mine nu merge așa! . . . Nu scapi cu una, cu două! C. PETRESCU, A. R. 14. ◊ E x p r. (Mai ales în construcții negative) A-i merge la socoteală = a-i conveni. Cf. CADE. Treacă-meargă v. t r e c e. ♦ A se potrivi; a se armoniza, a se asorta. Albastrul merge bine cu albul. 2. (Jur.; despre termene, clauze etc.) A intra în vigoare; a curge. Prescripțiunea începe să meargă numai din momentul punerii în întîrziere. COD. PEN. R.P.R. 599. 3. (Prin nordul Transilv.; despre vorbe, expresii etc.) A se (putea) folosi, a se (putea) întrebuința; a se spune, a se zice. Cf. ALR II/I MN 68, 2 630/284, alr i 383/278. 4. (Rar) A avea valoarea de . . .; a fi socotit, considerat ca avînd valoarea de . . .; a valora, a face. Pui patru cărți jos, dai cîte patru fiecărui, iei carte cu carte, sau cu șapte iei trei și patru de jos. . . la urmă, cărțile „merg două” (dacă ai cel puțin 37), spatiile 1. PAMFILE, J. I, 15. 5. (Despre bani, p. ext. despre documente care conferă anumite drepturi) A fi valabil, a fi în uz, a avea curs. Banii vechi nu mai merg. SCRIBAN, D. 6. (Despre salarii, venituri etc.) A reveni (cuiva) în continuare. Leafa îi merge pe vacanță. SCRIBAN, D. 7. (Învechit, despre bunuri materiale) A-i reveni cuiva de drept, a fi atribuit cuiva. De s-ari pedepsi cineva cu moarte, averea lui, după obiceiul țărăi aceiia, să margă la rude și la urmașii lui. N. COSTIN, L. 578. 7.(Învechit, rar, despre legi) A prevedea, a specifica, a stipula. Un plugar oarecarele de să va prileji să aibă a să pîrî cu cineva pentru vreun pămînt sâmănat și nu-ș va întreba întÎi la giudeț, să vadzâ cumu-i va miarge leagia . . . PRAV. 3. VII. A umbla îmbrăcat într-un anumit fel; a se îmbrăca (într-un anumit fel); a purta. Își legase multă vreme capul cu o basma, apoi începu a merge vara cu capul gol. CĂLINESCU, S. 142. - Prez. ind.: merg și (prin Transilv.) meg (ALR II 4 797/130), pers. 2 (prin Transilv.) și megi (ib. 4 797/130, 172), pers. 3 (prin Transilv.) și mege, pers. 4 (popular) accentuat și mergém (BUL. FIL. II, 105, IORDAN, L. R. A. 128), (prin Transilv.) și megem (ALR II 4 797/172), pers. 6 (prin Olt.) și merge (ib. 4 797/886); perf. s.: pers. 1 mersei și (regional) mergei (ARH. FOLK. I, 168), mergâi, mersui, (învechit) merși, merșu, pers. 3 (regional) și mersu (D. POP, M. 154), pers. 4 (învechit) și mersem m. m. perf. pers. 5 (învechit, rar) și mersesiți. – Și: (regional, mai ales Transilv.) mére (prez. ind. pers. 2 meri, 3 mere, 4 merem, 5 mereți, 6 mer ZANNE, P. VI, 46, ALR SN I h 124/812) vb. III ; (regional, mai ales Maram. și nordul Transilv.) me (prez. ind. pers. 2 mei, 3 me și meie, 4 mem și meiem ALR II 4 797/102, pers. 5 meți și meiți ib. 4 797/104, 106) vb. III. – Lat. mergere „a se cufunda”.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

ALEGE, aleg, vb. III. 1. Tranz. A opta pentru unul sau mai multe obiecte, ființe, situații sau soluții care stau în față, a-și fixa preferința (după criterii obiective ori subiective). Scoase... o cutie de piele și alese o țigară. DUMITRIU, B. F. 35. Ți-am adus... un cățelandru pe care l-am ales dintre puii de ast’ toamnă ai Vidrei. SADOVEANU, N. F. 14. Alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm? ISPIRESCU, L. 42. ◊ Expr. A alege pe sprînceană v. sprînceană. A ales pînă a cules = s-a păcălit din dorința de a apuca ceva mai bun. ♦ A decide, a tranșa. (Absol. fig.) Numai sabia va alege. TEODORESCU, P. P. 110. ◊ Expr. Urma alege = sfîrșitul decide, este hotărîtor. M-am luat cu muntele pieptiș, Cu pădurosul acesta... Rîzi tu, rîzi... Dar urma va alege. BENIUC, A. R. 22. Auzind Fătul-babei cuvintele fetei, au chitit în sine: Bine, bine! Om vedea! Urma va alege! SBIERA, P. 142. ◊ Refl. impers. Eu am stat în preajma, cancelariei, ca să aflu ce s-alege cu tine. SADOVEANU, N. F. 149. Astfel luai hotărîrea să mă astîmpăr locului, pînă se va alege la o parte. HOGAȘ, M. N. 170. Arde-mi-te-ai codru des! Văd bine că s-au ales Din tine să nu mai ies! ALECSANDRI, P. P. 252. 2. Tranz. A desemna (pe cineva) prin vot, a vota; a delega (pentru îndeplinirea unei sarcini). Dacă tu nu vrei să sprijini pe Cațavencu, dacă tu nu vrei să-l alegi... îl sprijin eu, îl aleg eu. CARAGIALE, O. I 132. Cu cîtă înțelegere și rînduială... alegeau [revoluționarii] guvernul în Cîmpul Libertății. BĂLCESCU, O. I 352. 3. Tranz. A deosebi dintre alții, a distinge, a recunoaște dintre mai mulți (de același fel). Calul ai să-l poți alege punînd în mijlocul hergheliei o tavă plină cu jăratec, și care dintre cai a veni la jăratec să mănînce... acela are să te scape. CREANGĂ, P. 192. ♦ Refl. A se despărți dintre alții, a ieși la iveală dintr-o mulțime. Și așa, se aleg vreo doi oameni din sat și se duc la casa leneșului. CREANGĂ, P. 329. ◊ Tranz. (Complementul indică un tot) A despărți, a împărți (după anumite criterii) formînd mai multe grupe, mai multe tabere; a separa. Soarele dorind să vază... Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. Aleg steava (= herghelia)-n giumătate Și mă duc... Drept la tîrg la Brancoveț, Unde-s caii mai cu preț. ALECSANDRI, P. P. 314. ◊ Expr. A alege cărare = a despărți părul în două printr-o linie dreaptă trasă cu pieptenele. Acu mă uit în oglindă și, cu pieptenele, îmi aleg o cărare dreaptă, foarte dreaptă. SADOVEANU, M. 194. ◊ Refl. După ce s-au ales unii de alții, Ion-vodă s-a văzut mai slăbit, dar i-a crescut îndîrjirea. SADOVEANU, O. I 5. ◊ Refl. A ieși în evidență (dintre alții). Pe cer grămezile de stele Răsar ca niciodată parcă, iar luna plină printre ele S-alege albă și scînteie. ANGHEL, Î. G. 37. ♦ Refl. impers. (Cu dativul pronumelui personal) A apărea clar, limpede. Mi se alicește albind ceva; dară nu știu ce este, că nu mi s-alege, fiind prea departe. ISPIRESCU, L. 336. 4. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A rămîne cu ceva (folositor sau păgubitor) de pe urma unei acțiuni, a unei situații, a unei împrejurări. Domnul Marinică voia să te convingă că trebuie să rămîi lîngă el... dacă vrei să te alegi cu ceva. PAS, Z. I 312. Dintr-o păreche de boi, m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. 5. Tranz. (Complementul este un substantiv colectiv sau un nume de materie) A despărți partea bună de partea nefolositoare, a curăța prin selecție. Curăță cartofii, ori aleg fasolea. PAS, L. I 81. Să-mi alegeți macul deoparte, fir de fir, și nisipul de altă parte. CREANGĂ, P. 262. ◊ Fig. A înțelege clar spusele cuiva. Bălan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151. Nu putură vorba-i să-nțeleagă, Ce răspuns le dete, nu pot să-i aleagă. PANN, P. V. II 140. 6. Tranz. (Complementul arată o substanță amestecată cu alta, de densitate diferită) A deosebi de rest (făcînd să se ridice la suprafață, să cadă la fund etc.). Vei bate și putineiul, ca să alegi untul. ȘEZ. V 131. ◊ Refl. Zărul se fierbe și se alege din el urdă dulce. La HEM. ◊ Fig. Nu să alege cîștigul din pagubă. PANN, P. V. II 85. 7. Refl. (Urmat de un nume predicativ) A ajunge într-o situație neașteptată (de obicei rea). Nedelcu s-a ales un pungaș de rînd. VLAHUȚĂ, O. AL. II 68. ◊ (În construcții impersonale, urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «de») Ce s-a ales din toată familia lui... nu mai știe nimic. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Dacă nu era el... cine știe ce se alegea de capul meu. ISPIRESCU, L. 301. Aș transcrie aci cu plăcere toată acea încîntătoare descripțiune [a lui Gogol]... dar atunci ce s-or mai alege din descrierea Bărăganului, pe care m-am încercat a o face eu romînește? ODOBESCU, S. III 20. ◊ Expr. A se alege praf și pulbere de cineva (sau de ceva) sau (eliptic) a se alege praful = a se distruge complet, a nu mai rămîne nimic. Un mitocan, mă rog! Zice că-i negustor, alege-s-ar praful! CARAGIALE, O. I 50. - Forme gramaticale; perf. s. alesei, part. ales.

NEBUN, -Ă adj., subst. I. adj. 1. (Învechit și popular) Negativ al lui bun; care nu este bun, rău; spec. păcătos; îndărătnic; leneș; stricat; nemernic (3), netrebnic. Fărădelegea cugetă într-așternutul său, pristani tuturoru cailoru nebure (calea rea psalt. 65), pizmi nu ogodi. psalt. hur. 30^r/19. Și-mi zis[e] îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni, ceia ce se mestecă împreună în rugăciunea periților (cca 1550). gcr i, 2/22, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/20. Neblagodareniia... dîrji și nebuni i face. coresi, ev. 422, cf. 305. Fii nebuni simt și fără înțel[e]sătură, mîndri simt a fac[e] rău (a. 1600-1650). gcr i, 141/27. Cum au înțeles că nu-i Antohi Vodă domnu și-i Neculai Vodă s-au și spăriet de faptele lor cele nebune ce făcusă. neculce, l. 193, cf. 65. Pomeneaște la anul 520 precum, cu nebună paza slujitorilor carii era la Dunăre, gothii au trecut în Misia. cantemir, hr. 207. Rușinăm nebună înțelepciunea neînțelepților înțelepți ai lumii aceștiia (a. 1703). gcr i, 348/13. La Brașov... era toți nebunii boiarii țării strînși (începutul sec. XVIII), mag. ist. iv, 61/31. Înțelepciunea elinească nebună a fi o ai arătat. mineiul (1776), 49^r1/31, cf. lb, cihac, ii, 22. La elenii aceia, zeii cei buni ca și cei nebuni... toți fierbeau într-o oală, cum se zice. ispirescu, u. 4, cf. bul. Fil. v, 228. Doar ne-ați dat o călăuză nebună, Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună Prin gropiș, Prin răsturniș. teodorescu, p. p. 180, cf. alr i 1 560/40, alr ii 3 597/886, 3 672/172, 551, 3 739/250, 791. Casă năbună. alr ii/i h 256/29. Vinul îl bei de bun, Și el te face nebun. zanne, p. iv, 182. ◊ (Cu determinări, complemente de relație) Nebun de cap. dr. iv,1 053. ♦ (Substantivat) Neome și nebune, nu te temi, nu te rușinezi, ce încă iubire de oameni acmu ți-aduci aminte și de miluire și de mingîiare ? coresi, ev. 368. Sfaturile și socoteala acestor 2 nebuni, Dumitrașco și Toma, i-au făcut dă se-au rușinat și biruința au pierdut. n. greceanu, cm ii, 183. ♦ (Învechit, rar; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Care nu este vrednic, demn (de...). Bogații în ce chip grăiesc așa și fac și nesătui arătîndu-se și nebuni de darul Domnului nostru Dumnezeu. coresi, ev. 399. ♦ (Regional; despre ciuperci) Care nu este comestibil; otrăvitor. cf. n rv 71. Nu vorbi tot minuni, Dor n-ai mîncat bureți nebuni. marian, nu. 415, cf. gr. s. v, 45. Bureț d-ăi nebuni. alr ii 6 405/182. Vribe nebune. ib. 6 405/346. ♦ (Regional) Mere nebune = numele unei specii de mere nedefinite mai de aproape. cf. grecescu, fl. 222, bianu, d. s. ◊ Muiere nebună = vrăjitoare. cf. alr i 1 397/315. ♦ (Regional; substantivat, m.) Drac (Brusturi-Oradea). cf. alr i 616/302. 2. (Mai ales despre oameni; în opoziție cu cuminte, înțelept) Lipsit de judecată dreaptă, de rațiune, fără minte, nesocotit (3), necugetat, (învechit și popular) nebunatic (1); p. ext. slab de minte, prost, netot (I 2), (regional) pater¹. Că așa iaste voia lu Dumnedzeu, binrefăcătorilor se înfrănre nesciința oameniloru celora nebunrilor (oamenilor celor fără minte biblia 1688). cod. vor. 148/24. Cinci [fete] era din cele înțeleapte și cinci nebune. tetraev. (1574), 244. Dară de vrea fi cerșut și capul tău, o nebune Iroade, acea fără de rușine jucătoare, fi-ți-l vreai dat ei? coresi, ev. 546. Ca pre un dobitoc nebun mînă-l diavolul să pască porcii în holdele sale. varlaam, c. 17, cf. 445. Cine dintru oameni are hi atâta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață neștine pentru bani? id. ib. 161. Giudețul să îndeamnă a mai micșura certarea celui vinovat, de cum spune pravila, când cel vinovat iaste surd sau mut; de vreame ce unul de aceștia iaste ca și un prunc micșor și ca unul de cei fără minte, nebun. prav. 293. O nebuni galateani, cine vă amegi să nu îngăduiți dereptăției? n. test. (1648), 252^v/24, cf. 206^v/34. De aceea nu fiți nebuni, ci să pricepeți ce este voia lui Dumnezeu! neagoe, înv. 18/1. Împăratul este cam nebun, lipsit de minte și celea ce nu să cade a face, acelea face. ist. ț. r. 102, cf. anon. car. Cine-ș lasă lucrul pentru altul, nebun esti (a. 1779). gcr ii, 121/14, cf. 83/27. O găină clocea niște oao de șarpe cu toată osîrdiia. Iară o rîndurea dintr-un copaci o văzu și-i zisă: oh, nebună ce ești tu, pentru ce clocești aceaste oao? (a. 1812). id. ib. 211/31. Doamna Mariiai este frumoasă, prea frumoasă, dar ce să-i fac că este nebună, prea nebună. kotzebue, u. 4^v/16, cf. lb. [Omul este] uneori cuminte foarte, alte dăți nebun mai mare. conachi, p. 275. Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească! alecsandri, poezii, 366, cf. lm. Baba, cînd vede că și-a bătut găina joc de dînsa, o prinde ș-o bale, ș-o bate pîn-o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgîrcită și nebună a rămas de tot săracă. creangă, o. 24. Nu sînt oamenii așa de nebuni cum crede lumea la oraș! rebreanu, r. ii, 46. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun; Oamenii-s cu gînduri multe, Merg în crîșmă să le uite. jarnîk-bîrseanu, d. 385. Are muierea asta tri copii, și capu-i tăt nebun. alr ii 2 960/250. Omul bătrîn și nebun, leagă-l de gard și-i dă fîn, se spune despre cel care a îmbătrînit și tot fără minte a rămas. Cf. zanne, p. ii 489. Nu e nebun cel ce mănîncă șepte mălaie, ci e nebun cel ce i le dă. id. ib. iii, 601, cf. iv, 43, 80. ◊ (Substantivat) Ințeleageți acmu fără de mente întru oameri și neburii. psalt. 196. Nebune! ce veri tu semîna nu va învie (a. 1569-1575). gcr i, *13/34. Nebunele își luară lumânările lor și nu luară cu eale unt în vasele lor. tetraev. (1574), 244. Iară nebunii ce nu înțeleg a lu Dumnezeu mîndrie șf tocmeala... pre Dumnezeu fac vinovat sau pre oameni de al lor rău. coresi, ev. 60, cf. 397. Fie cine veade că înțelepții încă mor, împreună nebunul și neînțeleptul pier (a. 1651). gcr i, 155/18. Și încă amăgeșt[i] și pruncii nebunilor a nu să-nchina dumnedzăilor. dosoftei, v. s. septembrie 6^r/3. Cinsteaște mai vrătos pre cel bun și înțelept decăt pre cei răi și nebuni. fl. d. (1680), 14^v/14. O, nebunule și deșertule de minte! cum că amăgitoare și mincinoasă să fiu dzici. cantemir, ap. gcr i, 324/21. Cum iaste soarele de întunearec, așa iaste deosebită și viața înțeleptului de a nebunului. c. cantacuzino, cm i, 64. Nebunule întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine (a. 1785). gcr ii, 149/4. O, nebunul eu, cum am îndrăznit pînă într-atîta să vă mîhnesc ! drăghici, r. 10/5, cf. 86/3. Crezi tu că vom putea noi singuri secerași strînge atîta amar de grîu...? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela? creangă, p. 156, cf. 259. Sînteți cochete, ușuratice, vanitoase, căutați să treziți în noi amor, să ne sfîșiați inima și apoi să rîdeți de noi, nebunii. f (1900), 548. Nebunul are inima lui în gură și înțeleptul are limba lui în inimă. antim , ap. gcr ii, 5/39. Cel înțelept cînd tace mai mult spune decît cel nebun cînd vorbește. golescu, ap. DDRF. Un nebun aruncă o piatră-n baltă și zece cuminți să năcăjesc s-o scoată. șez. i, 218, cf. pamfile, j. ii, 156, zanne, p. viii, 663. Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248, cf. zanne, p. vi, 668. Vai de cel ce a nemerit la ușă de nebun. zanne, p. viii, 663. Nebunii cheltuiesc și înțelepții dobîndesc. id. ib. 664. (Expr.) A prinde șarpele cu mîna nebunului = a scăpa dintr-o primejdie sau dintr-o încurcătură, băgînd pe altul mai prost în ea. cf. id. ib. i, 657. ♦ (Despre manifestările oamenilor) Care denotă lipsă de judecată, de rațiune, nechibzuit, prostesc, nebunesc (2); care nu este întemeiat, deșert. O, necredință nebună ce avea fariseii, că vedea orbul cu ochi mărturisind și spuind adevărat și nu credea. varlaam, c. 125. Cu nebune și nesocotite făgăduieli pe țarul îndemnînd, fără de vreame acea sumă dă oaste dentru ale sale oști au dăspărțit. R. greceanu, cm ii, 183. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că zău, nu știu ce se poate întîmpla. negruzzi, s. i, 146. Nebunele lui fapte. lm. Pînă cînd să ni se spună Același vechi cuvînt nebun, Că viața-i rea? demetrescu, o. 80. Se petrecu... un eveniment care întări credința nebună a sectarilor despre venirea lui Antichrist. f (1906), 20. Răpus de-un gînd nebun pe semne, Uitat-am pilda lui Isop, Vîrtejului să nu mă-ndemne. goga, p. 35. Niște nebune cuvinte pe care le-ar fi rostit după multă băutură de vin Ciogolea spatar, într-o adunare de boieri. sadoveanu, o. xi, 323, cf. v, 702. Joc amețitor, nebun, fără astîmpăr. bArt, s. m. 15. Eu am prins gînduri nebune Să mă duc cu mîndra-n lume. jarnik-bîrseanu, d. 56. ♦ (Învechit; despre oameni) Care este simplu, care nu este învățat, cultivat. (Substantivat) Din săraci și de ruda proasta și necărtulari alease Hristos apostolii săi... Pentr-aceea grăiaște și Pavel apostol de dzice că Dumnedzău aleasă pre cei nebuni din lume, ca să rușineadze pre cei înțelepți. varlaam, c. 156. ♦ (Regional) Năuc (2). cf. alrm i/i h 193. 3. (Despre ființe) Vioi, zglobiu, zburdalnic, nebunatic (2); zvăpăiat, neastîmpărat (2), năzbîtios; nestăpînit, nestăvilit. cf. polizu, cihac, ii, 22. Deși pleca spre bătrînețe, aceasta muiere e încă... nebună. lm. Ce frumoasă, ce nebună e albastra-mi dulce floare! eminescu, o. i, 55. O, dragii mei prieteni! Luptați, cîntați, iubiți... Rămîneți pururi veseli, nebuni și fericiți. cerna, p. 61, cf. 42. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. iosif, v. 64. Era veselă, era nebună așa cum nimeni nu o cunoscuse pînă atunci. ardeleanu, d. 133. În cinstea ta, Cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete, Voi scri trei ode. minulescu, v. 38. Fusese o fătuță nebună și fără griji. t. popovici, se. 16. Mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. alecsandri, p. p. 72. Ei, Ioneasă Cîrciumăreasă, Ai grajd bun De un cal nebun? corcea, b. 62. I năbun că pîncă nu stă locului. alr i 1 517/295. ◊ Fig. N-avu parte De suflete ce cîntă împreună, De viața care colcăie nebună. cerna, p. 38. Pe infinita depărtare De azuriu... Nebune, Îmbătate Se-aleargă razele de soare. camil petrescu, v. 98. A trebuit să-mi pun Căluș pe coardă, Pe-a inimii, că prea era nebună. beniuc, v. 93. ◊ (Substantivat) Aș dori mult să văd pe aceste nebune, zise Elena. Mai ales pe Zoe Șeni, deși nu aprob purtarea lor în timpul carnavalului. bolintineanu, o. 417. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? creangă, p. 131. Mimi – o nebună, Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună. macedonski, o. i, 82. Iepurii, nebunii... Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. coșbuc, p. ii, 19. Mîine-poimîine e și nebuna cealaltă de măritat. rebreanu, i. 88. Cînd văzu baba Ioana că porcul, în loc să soarbă, mai mult se hîlborește, îi luă ceaunul mormăind: văd că te-ai săturat și-ți arde de joacă, nebunule. id. R. i, 147. ♦ (Transilv.) Care nu este serios, care este flecar; de nimic. cf. lb, lm, alr ii/i h 30. 4. Care suferă de o boală mintală, dezechilibrat mintal; dement, alienat, (popular) smintit, (învechit și regional) nerod (I 2). Cela ce să va face și să va arăta cum iaste nebun... iară el nu iaste cu adevărat nebun, acela să va certa deplin, după pravilă. prav. 267, cf. 245, st. lex. 171^vl/18. Portariul s-au gîndit că iaste nebun și zis[e]: du-te în calea ta (a. 1692). gcr i, 297/30. Negreșit că mă socotea nebun. negruzzi, s. i, 66. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! eminescu, o. i, 158, cf. id. n. 7. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sermanul! Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. creangă, p. 243, cf. 157. Vecinii îl credeau nebun, căci ochii lui cenușii luceau straniu sub fruntea-i palidă. f (1900), 607. Ce vă tot uitați la mine? Nu-s nebună! eftimiu, i. 122. Înaltă, despletită, albă ca de var Mi se părea Ofelia nebună. bacovia, o. 78, cf. 38, 181. Ce nebun profet mai vine să ne spună că-i trimisul Celui ce făcu pămîntul din nimic? minulescu, v. 53. S-a întors din război nebun. sahia, n. 58. Cazna ridicolă a unui împărat nebun care a bătut marea cu nuiele ca să-i potolească furtuna. arghezi, t. c. 82, cf. alrm i/i h 192, alrm ii/i h 161, alr ii 3 670/250. Omul nebun, cînd vorbește, din mîini și din picere nici cum contenește, că cu toate grăiește. zanne, p. viii, 663. ◊ Expr. (Familiar) Ești nebun?, se spune pentru a arăta dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva. cf. călinescu, e. o. ii, 47; barbu, ș. n. 8. ◊ (Substantivat) Cela ce va vinde otravă omului necunoscut sau nebunului... să să cearte. prav. 109, cf. ST. lex. 171^V1/17 . Nebunii și ucigașii... N-au năzăritură de cinste cu-nțelepție? conachi, p. 285. Gardul, în copilărie, Vecinic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. coșbuc, f. 125. Am intrat pe poarta ospiciului... Nebunii se plimbau în halaturi albe. c. petrescu, s. 193. Într-o grădină publică, tăcută, Pe un nebun l-am auzit răcnind. bacovia, o. 50. Cît despre icrele de crap, eu le pun deasupra celor de știucă... numai cît, asemenea salată trebuie cu rînduială făcută, după altă vorbă înțeleaptă: adică să toarne undelemnul un chior, să picure alămîia un zgîrcit și să le bată un nebun. sadoveanu, o. ix, 443. Se uită la el mirat, sau poate chiar altfel, cum te uiți la un nebun. tudoran, p. 15. Copiii, nebunii și omul beat vorbesc adevărul. zanne, p. ii, 70. De nebun și de muierea rea, fiece înțelept fuge. id. ib. 290. Nebunul de la Răstoacă, Tot el cîntă, tot el joacă, se spune despre cel care vorbește fără să fie ascultat. id. ib. vi, 274. Cînd grăiești cu cel nebun, aibi ciomagul lîngă tine. id. ib. viii, 663. Nu te pune cu nebunul și cu cel prost de minte. id. ib. 665, cf. 663, iii, 118. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale și prostului nici să-i faci, nici să-ți facă. negruzzi, s. i, 248. (Ca termen de comparație) Atuncea ca o nebună, aleargă. conachi, p. 86, cf. 264, 278. Vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele țipau. creangă, p. 240. Setilă... zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile, ca un nebun. id. ib. 261, cf. 141, 247, 252. Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?... și eu te căutam ca o nebună. caragiale, o. ii, 241. Petre alerga ca un nebun, agitînd barda. rebreanu, r. ii, 204. Mi s-a făcut părul măciucă. M-am ridicat și am fugit ca un nebun. v. rom. februarie 1955, 151. ◊ Casă de nebuni v. casă. Săptămîna nebunilor v. săptămînă. (Regional) Trif nebun = numele unei sărbători băbești neprecizate ca dată. Cf ALR II/I mn 113, 2850/228. ◊ Expr. A (o) face pe nebunul = a-și acorda o importanță exagerată, a fi mereu mîndru, cu nasul pe sus, nemulțumit. cf. alexi, w., barbu, ș. n. 73. ♦ Fig. (Cu valoare de superlativ) Extrem de repede, de tare, de violent; care se face cu disperare. Vîntul... fuge nebun Printre tufe-nțepătoare și nuiele de alun. alecsandri, poezii, 146. Lumea toată, aflînd că vine grozăvia, pornește să fugă nebună. caragiale, o. iv, 135. Aleargă nebun. ddrf. Românii... s-au bătut nebuni. coșbuc, b. 83. Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag. cerna, p. 69, cf. 96. Se temea de toate umbrele, și totuși alerga nebun după umbre. rebreanu, n. 38. Trenul fugea nebun. mironescu, s. a. 132. Pînza sfîșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. bart, s. m. 51. M-oi repezi nebun în soare. beniuc, v. 12. (Adverbial) Nebun s-aruncă dînsa, din tot al ei avînt, Dar lunecă și cade. coșbuc, p. ii, 189. ◊ Expr. A umbla (sau a fi) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi extrem de îndrăgostit, extrem de pasionat de cineva sau de ceva, a-i plăcea peste măsură de mult cineva sau ceva. Aceste domnițe... erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind. ispirescu, l. 232. Cînd eram fată, ...știi, Mărie, că umblam nebună după el. davidoglu, m. 43. ♦ (Familiar; adesea substantivat și ca termen de apostrofare) (Om) descreierat, smintit, țicnit, zănatic. Vărul tău Leonil îi un nebun și un obraznic și dacă l-oi mai videa pe-aici, am să-i rup urechile. alecsandri, t. 330. Baba cloanța cea nebună, Care-aleargă descîntînd. id. p. i, 12. Pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîțiva nebuni carii s-au încumes a o face, de-abia au ajuns pînă la cîmpia unde ai văzut oasele cele multe. ispirescu, l. 5. Te pomenești că nebunul ăsta nu mai vine mîine. sahia, n. 103. Mă duc să mă omor. Mă arunc pe linie... – E nebună rău. sebastian, t. 243. Iți repet: ești nebun și nu-nțeleg să-mi faci asemenea scene. baranga, r. f. 7. ◊ (Prin lărgirea sensului) Bată-te Dumnezeu, cocoș nebun! murmură bătrînul. rebreanu, i. 43. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Scos din minți, înnebunit; buimac, năuc (2), zăpăcit, aiurit. În loc... să leie copiii sfintei Dumineci cum i-a lăut fata moșneagului..., ea i-a opărit pe toți de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. creangă, p. 292. Era nebun de bucurie. ispirescu, l. 226. Mica Rosalba privea nebună de bucurie. vlahuță, o. a. 137. ◊ Expr. A fi nebun de carte, se spune despre cineva care a învățat foarte mult. cf. zanne, p. v, 148. 6. Care denotă nebunie (4), care e propriu nebuniei, dement; p. ext. fantasmagoric, bizar. Stilul... ajunge exagerat, necorect, plin de comparații bizare, aproape nebune. gherea, st. cr. ii, 119. Un glas întunecat îmi sună la ureche și graiul lui nebun Și groaznic ca blestemul mă-ndeamnă să le spun. petică, o. 179. Cascadele-n noapte rîdeau Șoptindu-și povestea nebună. densusianu, l. a. 25. Dacă mi-am schimbat portul, am făcut-o ca să nu întoarcă lumea ochii după mine și să nu mă ia a doua oară drept un maniac, cum m-a mai socotit pe vremea cînd umblam cu Oarță după comorile mele nebune. c. petrescu, a. 324. Melodia... se stingea într-o aiurare nebună. sadoveanu, o. i, 56. 7. Care nu are limite, margini, măsură (atît e de intens, de tare, de mare etc.); p. ext. enorm, extraordinar; groaznic, cumplit; halucinant. Toată nebuna lui mirare cînd David îi arată petecul din veșmîntul lui. heliade, o. n, 131. Spaimă nebună. lm. Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor. eminescu, o. i, 20, cf. iv, 40. Acești miliardari duc o viață de somptuozitate, de un lux nebun. gherea, st. cr. ii, 316. Lasă-ți patima nebună care sufletu-ți zdrobește, Vino-n codru unde numai vecinic liniște domnește. f (1897), 196. Unde avea să mă ducă pasiunea asta nebună și nesocotită? ib. (1900), 570. Parcă-i văd ș-acuma în faptul dimineții, C-un strigăt de izbîndă, dînd zbor nebun săgeții. cerna, p. 17, cf. 67. Boierul strigă din caleașcă: „Hei! cine vrea această pungă? Voinicul ăla s-o ajungă!” O goană de ogari nebună, Toți se răped, că toți o vor. iosif, v. 27, cf. 34. Și într-un moment de nebună mîndrie am plecat repede înainte fără un cuvînt, fără un gest. petică, o. 328. Apusul se îneca... în nourii de praf pe care Harap îi ridica din fuga lui nebună. galaction, o. 78. Mă uit la tine și indignat mă mir De unde-ți vin aceste instincte de vampir, Această-nverșunare nebună, fără scop? topîrceanu, p. o. 16, cf. id. b. 33. Muncitorii aproape goi, cu șiruri de sudoare pe spate și piept..., creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. sahia, n. 33. Își repezi calul într-un avînt nebun. sadoveanu, o. i, 159, cf. 297. Vasul in goana lui nebună de pasăre de noapte... își moaie parcă vîrful aripelor desfăcute în negrul apei. bart, s. m. 15, cf. 40. Cum alergam ca furtuna In fugă nebună, pe bețe! Hi! cal năzdrăvan. beniuc, v. 23. II. Subst. 1. s. m. Numele unei piese la jocul de șah. Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege. alecsandri, poezii, 87. 2. s. m. (Rar) Măscărici, bufon (la curțile suveranilor sau nobililor). Un rege al Franței... avea și el nebunul sau mucalitul său, ca toți regii cei vechi și ca toți cei mari. bolliac, o. 236. Despot avea pe lîngă el un soi de caraghioz... într-o zi... nebunul scoase săbia și se făcu că se răstește asupra comesenilor lui Despot. xenopol, i. r. v, 76. ♦ Personaj imaginar, invocat ca sperietoare pentru copiii mici. Pentru copiii mărunți, tot în ceata ființelor acestea intră și țiganul, țiganca, baba, ...turcul, nebunul ș. a., care vin cu traista în spinare și intră din casă în casă, adunînd pe copiii care plîng. pamfile, dușm. 275. 3. s. f. (Bot.; regional) Ciumăfaie (Datura stramonium). Ciumafaiul se mai numește: laur, turbare, ciuma-fetei, cimăfoaie, bolandariță, porc, nebună, buruian. șez. xv, 150. 4. s. f. art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. cf. VARONE, D., com. din PLENIȚA-BĂILEȘTI. – pl.: nebuni, -e. – Și: (regional) neabun, -ă (alrm ii/i h 161/386), năbun, -ă adj., subst. – pref. ne- + bun.

APĂ A avea apă în vine = A fi insensibil, nepăsător: Tu crezi că eu am apă-n vine… că eu… că eu nu te iubesc? (MIHAI EMINESCU) A avea apă la cap (pop.) = A fi prost, idiot: Învață tare greu, parcă are apă la cap. A bate apa în piuă = A spune mereu aceleași lucruri, a vorbi mult și fără rost, plictisind pe cei din jur: Eu știu ce știu eu: degeaba mai bateți apa-n piuă să se-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată. (ION CREANGĂ) A băga (pe cineva) la apă = A face (cuiva) un mare neajuns, o mare neplăcere, a băga pe cineva în bucluc: Dacă mai procedezi așa, ne bagi pe toți la apă. Riscăm chiar să ajungem cu toții după gratii. A căra (sau a duce) apă cu ciurul (sau a căra apă la puț) = A face încercări zadarnice, a lucra fără spor, a face o muncă inutilă: Eram și eu pe acolo și dedeam o mână de ajutor la nuntă, căram apă cu ciurul. (P. ISPIRESCU) A cere pământ și apă = A cere supunere deplină din partea dușmanului (la vechii perși): Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă. (MIHAI EMINESCU) A da apă la șoareci = A plânge: Ei, da, asta ar mai lipsi, se înfuriase el, ia nu mai da aici apă la șoareci și ieși afară... (MARIN PREDA) Nu, nu te pârăsc! fiindcă mi-i milă de tine!... doar știi că-ți dă bătaie soră cu moartea!... gata, nu mai da apă la șoareci! nu vezi că nici nu știi să plângi ca lumea? (http://www.viata-libera.ro) A face apa unei lăuze = A duce o lăuză la preot ca să o sfințească: După naștere, femeia a mers la biserica din sat ca să-i facă apa. A face o apă (din toate) = A șterge toate deosebirile dintre…: A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frământase... în creierii lui Iosif al II-lea. (AL. ODOBESCU) A fi (numai) o apă (pfm.) = A fi foarte transpirat: După meci, fotbaliștii erau numai o apă. A fi (toți) o apă = A fi (toți) la fel: Sunt toți o apă și un pământ, chiar și după ce începi să consimți că ești și tu asemenea lor. (RADU ALDULESCU) Individual, jucătorii sunt toți o apă și un pământ. Este vorba de indolență și poate și lipsă de valoare. (www.gazetanoua.ro/) A fi (toți) o apă și un pământ (d. oameni) = A fi (toți) la fel, a fi egali: Îmi place egalitatea. Nu admit eu deosebiri și distincțiuni d-alea între făpturile lui Dumnezeu. Cer să fim toți o apă. (ION GHICA) A fierbe pe cineva fără apă = A chinui pe cineva fără milă: Cu o infinită plăcere, replică Dora, mulțumită că-și fierbe fără apă berbanții, începu să recite, spre uluirea celorlalți. (MARIUS ONICEANU) De mai bine de o oră mă fierbi fără apă și nu cred că mai rezist mult. A intra la apă = A ajunge într-o situație grea, neplăcută: Și de-l prindeam viu, la Stoicovici, ori nu la el, nu intra Stoicovici la apă? Intra. (D.R. POPESCU) A îmbăta pe cineva cu apă rece = A încânta pe cineva cu vorbe goale, cu făgăduieli deșarte, cu promisiuni mincinoase: În zadar, marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru în scurt timp a făcut de multe ori trista experiență a acestui fel de îmbătare gratuită. (I. L. CARAGIALE) A închega apele = A face să înghețe apele sau să stea pe loc: Mai umblară ei ce umblară și, la urma urmelor, aflară despre un vrăjitor meșter carele închega și apele. (P. ISPIRESCU) Vrăjitoarele au putere a închega apa, a lega ploile, a ghici soarta oamenilor trăgând în 41 bobi de porumb, a vindeca de feluri de boale prin descântece și prin apă ne-ncepută. (VAILE ALECSANDRI) A lăsa apa (unui animal) (pop.) = A sparge (sau a înțepa) o bubă, o umflătură ca să se scurgă lichidul din ea: Veterinarul a trebuit, până la urmă, să-i lase apa vițelului. A lăsa pe cineva (să se scalde) în apele sale = A lăsa pe cineva în voia lui: Orice mângâiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. (MIHAIL SADOVEANU) A nu avea (nici) după ce bea apă = A fi extrem de sărac: A fost odată un om și o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. (P. ISPIRESCU) Ce are neica de nu i-a primit pețitul? Au nu e voinic? Or e bețiv, stricător de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apă? (BARBU DELAVRANCEA) Un bețiv de frunte era și iepurele și sărac de n-avea după ce bea apă. (POP.) Am ajuns de râs între megiași. Nu mai avem casă, nu mai avem masă. N-avem după ce bea apa. (P. ISPIRESCU) A nu fi (sau a nu călători) în apele sale = A nu se simți bine, a fi abătut: Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. (VASILE ALECSANDRI) – Omule, nu ești în toate apele tale... Revino-ți! A nu fi cu toată apa sau în toate apele sale = A nu fi în toate mințile: Hadley o observa atent pe Pauline, o studia, nu o întreba nimic despre Ernest, dar vedea că Pauline nu era în apele ei. (AURORA LIICEANU) A pescui în apă tulbure = A profita în urma unei situații confuze: Este mentalitatea defetiștilor și a celor care pescuiesc în apă tulbure. Poporul și soldatul nostru sunt de altă părere. (http://www.historia.ro) A pluti în apele cuiva = A fi de aceeași părere cu cineva: Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. (AL. ODOBESCU) A scăpa căciula pe apă = A pierde ocazia: Credea că va reuși, dar și de data asta a scăpat căciula pe apă. A scoate apă (și) din piatră (seacă) = A realiza un lucru aproape imposibil, a reuși într-o acțiune foarte grea, a fi foarte ingenios: Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. (BARBU DELAVRANCEA) A scrie pe apă = A da uitării: Când cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă, /Să le scrii cum cere lumea, vro istorie pe apă? (MIHAI EMINESCU) A se duce pe apa sâmbetei = A se distruge, a se pierde, a dispărea: Noi amenințam domnia și țara cu turburare, pe când [î]i era omului mai greu, pentru că puțin ne pasă nouă daca merge și țară și domnie pe apa Sâmbetei, numai nouă să ne meargă bine. (MIHAI EMINESCU) Când să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sâmbetei. (EUSEBIU CAMILAR) Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sâmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! (ION PAS) A sorbi (pe cineva) într-o lingură (sau într-un pahar) de apă = A plăcea pe cineva foarte mult: […] fiindcă o vedea că era puțintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, și așa de subțirică de parcă era trasă prin inel. (P. ISPIRESCU) Așa îi era de dragă, încât îi venea să o soarbă într-o lingură de apă. A spăla (sau a da) (ceva) în mai multe ape = A spăla în mai multe rânduri de apă: Se spală orezul în mai multe ape, până când apa este curată. Se pune orezul într-o oală, adăugăm apa și se dă la foc. (www.oceanfish.ro/) A ști (sau a vedea) în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = A cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva: Să pleci de la Pandurii la Craiova, care nu știi în ce ape se scaldă, nu știu ce să spun. (http://sptfm.ro/) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) (pfm.) = A avea poftă de ceva, a dori ceva foarte mult:Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. (P. ISPIRESCU) […] iară când trecu pe la grădină, îi lăsa gura apă și nu putu nici să se umbrească puțin de arșița soarelui. (IDEM) A-i lăsa gura apă = A dori mult ceva (mai ales o mâncare): Îi zâmbea mustața împăratului și îi lăsa gura apă, când se gândea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise până atunci... (P. ISPIRESCU) Argatul de la grădinărie ședea în colțul lui unde se așezase și privea, lăsându-i gura apă. (IDEM) A-i lua (sau a-i tăia) cuiva apa (de la moară) = A împiedica pe cineva în acțiunile sale, a-i cauza greutăți, creându-i condiții nefavorabile: M-am zbătut cât am putut, da-mi luase apa. (I. L. CARAGIALE) A-i veni cuiva apa la moară = A se schimba împrejurările în favoarea cuiva: Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. (ION CREANGĂ) Apă chioară = a) Apă curată. b) Băutură sau mâncare excesiv diluată: Ăsta nu-i borș, ci apă chioară. (fig.) Vorbe goale: Miron Iuga n-asculta discursul prefectului. El disprețuia mijloacele acestea de- a încurca pe săteni cu apă chioară bătută-n piuă. (LIVIU REBREANU) Apă de ploaie = Se spune despre ceva fără valoare, lipsit de conținut, de temei, de seriozitate:Ordinul dat de dumneavoastră e apă de ploaie. (CAMIL PETRESCU) Are apă la picioare (pop.) = Se spune despre cineva anume care alunecă și cade mereu: Greu mai urci, parcă ai avea apă la picioare. Minte de încheagă (sau îngheață) apele = Spune minciuni mari: Textul îmbobocește la recitire! Iată, personajul principal minte, minte de îngheață apele; (VERONICA d. NICULESCU) S-o fi întâlnit cu vipera aia care încheagă apele și-i scoate din minți și pe boșorogi... (GIB I. MIHĂESCU) Ce nu e limpede? E clar cine minte de îngheață apele. (http://www.revista22.ro) Sângele apă nu se face = Sentimentul înrudirii de sânge nu slăbește sau nu se pierde niciodată: Pe plaiul străinătății, trimișii din ambele Principate adevereau zicerea poporală: Sângele apă nu se face! Ei se legau împreună de la cea întâi vedere, ca niște frați buni ce s-ar întâlni după ani mulți de despărțire; (VASILE ALECSANDRI) Vezi că, măre, sângele apă nu se face, și rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet. (P. ISPIRESCU) Te-a trecut apa sub limbă sau îți îngheață apa sub limbă (reg.) = E ger mare: E o vreme de-ți îngheață apa sub limbă. Toți se scaldă într-o apă = Toți sunt deopotrivă: Oricât ai încerca să mă convingi, cred că toți se scaldă într-o apă.