CERIU n. Metal moale, lucios, întrebuințat în aliaje, la fabricarea pietrelor de brichetă, a gloanțelor și proiectilelor trasoare etc. [Sil. ce-riu] /<fr. cérium

CERIU (< fr. {i}; {s} lat. Ceres) s. n. Element chimic (Ce; nr. at. 58, m. at. 140,12; p. t. 807 °C, p. f. 3.468 °C) din familia lantanoidelor, moale, ductil și strălucitor. Este folosit (aliat cu lantan și fier) la fabricarea pietrelor de brichetă (aliat cu cobalt), la confecționarea magneților permanenți, în metalurgie. A fost descoperit de M.H. Klaproth, W. Hisinger, J.J. Berzelius în 1803.

CERIU s. n. Metal moale, ductil și strălucitor, folosit la oxidarea sitelor incandescente, la smălțuirea ceramicii și la fabricarea pietrelor de brichetă.

ceriu¹ sn [At: DEX² / Pl: ? / E: fr cérium] Element chimic, metal moale, ductil și strălucitor, folosit, în aliaj cu lantan și fier, la fabricarea pietrelor de brichete, a gloanțelor și a proiectilelor.

PIROFORIC, -Ă, piroforici, -e, adj. 1. (Chim.) Care are proprietățile unui pirofor, care se aprinde în contact cu oxigenul sau cu aerul (mai ales cînd se află în stare de pulbere). Fier piroforic. 2. (Fiz.) Care produce scîntei sau se aprinde ușor prin frecare sau prin ciocnire. Pietre piroforice pentru brichete. Chibrituri piroforice.

CĂLAN, oraș în jud. Hunedoara, pe stg. Streiului; 15.024 loc. (1991). Expl. de bentonite (Sîntămăria de Piatră), vechi centru siderurgic (1863); produse metalice diverse (tuburi de scurgere, articole sanitare, sobe și mașini de gătit, cazane pentru băi, vase emailate etc.); uzină cocsochimică (semicocs în brichete); reparații de utilaj minier; panificație. Stațiune balneoclimaterică sezonieră, cu ape mezotermale (25-29°C), bicabornatate, calcice, magneziene. Amintit în documente pentru prima dată în 1387 ca sat cnezial. În raza orașului se găsesc două biserici; cea din satul Streisîngeorz (sec. 11), în forme romanice simplificate, cu un tablou votiv din 1409 și cea din satul Strei (sec. 13, cu pictură interioară din sec. 14). Declarat oraș în 1968.