PETRESCU, Camil (1894-1957, n. București), scriitor și filozof român. Acad. (1948). A editat revistele „Săptămâna muncii intelectuale și artistice” (1924-1925) și „Cetatea literară” (1925-1926), teoretizând în paginile lor noocrația. Redactor-șef al „Revistei Fundațiilor Regale” (1940-1941, 1944-1947). Lirică de notație antirăzboinică („Ciclul morții”) sau de scrutare a esențelor („Trancedentalia”). Promotor al romanului modern, ilustrat prin romane citadine și de analiză psihologice gândite ca „dosare de existențe omenești”, dezbătând condiția intelectualului nonconformist, într-o societate ostilă valorilor spirituale („Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, „Patul lui Procust”). Vasta construcție narativă „Un om între oameni” se vrea o frescă a epocii de la 1848, însă romanul este tributar doctrinei „realismului socialist”. Drame de idei („Jocul ielelor”, „Danton”, „Suflete tari”, „Act venețian”), comedii („Mitică Popescu”), poemul eroicomic „Papuciada”, nuvele („Cei ce plătesc cu viața”, „Turnul de fildeș”). Eseuri („Teze și antiteze”, „Modalitatea estetică a teatrului”, „Fals tratat pentru uzul autorilor dramatici”). Memorialistică („Note zilnice: 1927-1940”). Preocupările sale filozofice s-au concretizat, mai ales în lucrarea publicată postum, „Doctrina substanței”, în care substanțialismul sistemelor anterioare (Bergson-Husserl) este redefinit într-un nou sistem, orientat către „concret”, ca metodă de gândire, care permite cunoașterea adecvată a concretului dat, ca teoria culturii și a valorilor ei imanente. Alte lucrări de reflecție filozofică: „Teze și antiteze”, „Modalitatea estetic a teatrului”, „Husserl. O introducere în filosofia fenomenologică”. Premiul Național (1939).

gríndenă, gríndeni s. f. v. grindină Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizonu-ntunecându-l, vin săgeți de pretutindeni – Mihai Eminescu (Scrisoarea a III-a), Înghețe-i gerul bocnă, bată-i grindeni, Și ploaia biciuiască-i pretutindeni; – Francois Villon (Baladă șugubeață, traducere Romulus Vulpescu), Merg spre turnul nalt, cât norii albi de grindeni, Margini nu se știu, priveliștea n-are – Camil Petrescu (Samarcanda, Patul lui Procust)

ROMAN (< fr. roman) Specie a genului epic, în proză, construcție cu acțiune complexă și de mare întindere, personaje numeroase, intrigă complicată. Greu de definit și de clasificat, datorită complexității și interferențelor lui cu alte genuri literare, romanul se dezvoltă în literatura modernă îndeosebi, deși scrieri asemănătoare se întîlnesc în literatura antică, greacă sau latină (Theogen și Haricleia de Heliodor, la greci; Satyricon de Petronius, Măgarul de aur de Apuleius, la romani); în literatura evului mediu, Roman de la rose, Roman de Troie, Roman dAlexandre, alături de acestea circulînd romanele cavalerești și alte forme de romane ca romanul pastoral, satiric, picaresc, acesta îndeosebi în Spania, cu eroi din lumea vagabonzilor, cerșetorilor, aventurierilor, de un crud realism și o limbă cu rezonanțe argotice. Datorită elementelor noi pe care le aduce în structura romanului clasic – lărgirea cadrului epic, diversitatea mediilor sociale surprinse de autor, transformările sufletești ale personajelor sale etc. – Balzac este socotit creatorul romanului modem. Felurit ca structură și conținut, romanul apare ca un adevărat gen proteic, după unii teoreticieni, iar perspectivele de cercetare ale lui (istorice, sociologice, psihologice, filozofice) sînt multiple. Diversele lui clasificări, privite din punctul de vedere al conținutului, ca romanul istoric, social, pastoral, didactic, umoristic, satiric, epistolar, intim, de moravuri, psihologic, de aventuri, de capă și spadă (de cape et dépée), polițist, de ficțiune sau fantastico-științific, sînt greu acceptate în rigiditatea lor, datorită interferenței de elemente variate, structurale și de conținut. Chiar și încercări de clasificare a romanului în urban, rural, al provinciei, exotic, burghez, al proletariatului, clasificare care are drept criteriu cadrul social sau geografic, cum și aceea de roman al existenței, al unei generații, bazată pe întinderea acțiunii, precum și clasificări ca roman de observație, de roman-dramă, roman de acțiune și caracter, de anticipație, experimental sau noul roman, cultivat de romancierii francezi, romanul de formare sau bildungsroman, acesta avînd ca obiect formarea sufletească a omului, nu limpezesc dificila problemă a clasificării romanului. „Critica analitică a romanului deosebește în general trei elemente constitutive ale acestuia: intriga, caracterizarea personajelor și cadrul, ultimul, care capătă atît de lesne semnificația simbolică, este denumit, în unele teorii moderne, ”atmosferă„ sau ”tonalitate„. Este inutil să subliniem că toate aceste elemente se determină reciproc.” (R. Wellek și A. Warren – Teoria literaturii) În arta romanului s-au produs, pe parcursul cîtorva secole de existență, o serie de modificări sau mutații, mai ales în privința structurii, a compoziției, ca și în aceea a construirii personajelor. Romanul tradițional de tip balzacian sau tolstoian se prezintă ca o construcție masivă. În Teoria romanului, G. Lukacs socotește arhitectonica romanului o reușită asupra haosului nelimitat de care individul este înconjurat. Arhitectonica aceasta este rezultatul prezenței în roman a eroului, a personajului. „Dimensiunile lumii se reduc la experiențele trăite de către erou și suma acestora este organizată de orientarea evoluției eroului către sensul vieții sale.” Romanul clasic are un caracter linear, închis, finit. De exemplu, în romanul Roșu și Negru de Stendhal este narată adolescența lui Juilen Sorel, încercarea acestuia de a pătrunde în mediul aristocratic, de a parveni, apoi moartea sa. Circuitul este perfect închis; ultima pagină a romanului închide universul construit. Rigorile, compoziționale – proporția, echilibrul volumelor narative, coerența, soliditatea construcției, corelațiile dintre compartimentele romanului – caracterizează zeci și zeci de modalități ale romanului clasic, tradițional. Romanul modern însă este lipsit de legi, după cum îl caracterizează Gide. În romanul modern ne întâmpină o deplină libertate imaginativă și constructivă. De aici a rezultat un apreciabil număr de structuri romanești, concretizate în romane ca: În căutarea timpului pierdut de Proust, Valurile de Virginia Woolf, Ulysse al lui James Joyce, Procesul de Kafka ș.a., în literatura străină, iar în literatura noastră: Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război și Patul lui Procust de Camil Petrescu, O moarte care nu dovedește nimic și Ioana de A. Holban ș.a. Romancierii moderni proclamă virtuțile romanului deschis, liber în mișcările sale, ceea ce dă romanului similitudine perfectă cu viața. Unii romancieri moderni au viziunea panoramicului (James Joyce), alții sînt adepți ai vagului și fragmentarismului (Sarraute). Odată cu Proust, se manifestă tendința cuprinderii în roman a noianului de percepții pe care fiecare individ le poartă cu sine, în locul cuprinderii spațiale (societatea) sau a celei temporale (istoria). Romanul Patul lui Procust al lui Camil Petrescu este construit într-o unică perspectivă și organizat prin stratificarea acelor „dosare ale existenței” din jurnalul doamnei T. al lui Fred Vasilescu și corespondența lui Ladima. S-au produs schimbări și în legătură cu concepția despre personaj și realizarea lui. Valoarea romanului tradițional o constituie acea logică internă a caracterelor și corelația la fel de logică dintre caractere și evenimente. Romanul modern respinge aceste trăsături, precum și acea previzibilitate a evenimentelor, anticipate uneori chiar din prima pagină, ca un program, care trebuie realizat. Locul tipului sau al caracterului continuu din romanul tradițional îl ia tipul sau caracterul discontinuu, cu acalmiile și crizele sale. Aceste mutații în structura romanului și în conceperea personajului sînt semnul înnoirii artei romanului contemporan. Structura compozițională a romanului mai implică și alte probleme de artă, ca: ritmul dezvoltării, care coordonează într-un anumit fel materialul de viață, prin încetinire și desfășurare lentă sau prin accelerare și desfășurare trepidantă; succesiunea momentelor în ordine cronologică a dezvoltării lor sau prin răsturnarea cronologiei evenimentelor; perspectiva compozițională, uneori mai mobilă, prin multiplicarea unghiurilor de vedere, prin apropiere sau depărtare, cuprinzînd ansamblul sau detaliul de viață. În literatura noastră, începuturile romanului sînt influențate de romantism (ex. Manoil și Elena de D. Bolintineanu).

SCRISOARE (de la a scrie < lat. scribere) Specie literară a prozei memorialistice. Scrisorile conțin confesiuni, aprecieri asupra vieții, a oamenilor și locurilor, presupunând însă un interlocutor. De aici derivă acel ritm sprinten de conversație al stilului epistolar, într-o formă familiară, agreabilă. Scrisoarea este folosită adesea și ca modalitate de expunere în structura unui roman, ca de exemplu romanul epistolar (ex. Noua Eloisă de J.J. Rousseau; Patul lui Procust de Camil Petrescu). În literatura universală, scriitori ca Voltaire (Scrisori filozofice), Fr. Schiller (Scrisori despre educația estetică a omului), R.M. Rilke (Scrisori către un tînăr poet) ș.a. au ilustrat acest gen, iar în literatura noastră C. Negruzzi (Negru pe alb), I. Ghica (Scrisori către V. Alecsandri). În cuprinsul unor asemenea scrieri se întîlnesc detalii care fixează o epocă, un tip, moravuri etc., deosebit de reliefate (ex. Fiziologia provințialului, de C. Negruzzi; Ciuma din vremea lui Caragea de I. Ghica; Vasile Porojan de V. Alecsandri). Scrisorile se interferează cu literatura în diferite moduri, devenind adesea adevărate schițe de moravuri, cu tipuri bine individualizate. În scrisori, interesul scriitorului este orientat exclusiv spre viața din afară, ca la orice prozator realist. Geneza scrisorilor este individuală. Ea se colorează diferit de la scriitor la scriitor. Astfel, Scrisorile lui I. Ghica către V. Alecsandri, deși își propun să informeze despre moravuri și tipuri dispărute, se particularizează ca orice creație literară. O trăsătură comună însă le caracterizează: obiectivitatea, discreția povestitorului, pentru că acesta nu este preocupat să se autoanalizeze, ci, rămînînd în penumbră, dă curs evenimentelor pe care le-a trăit și conturează tipurile și moravurile pe care le-a cunoscut. Termenul scrisoare mai denumește și o specie a poeziei lirice, cu elemente satirice în cuprinsul ei, sinonimă cu epistola, gen de poezie cultivat la romani de Horațiu (Epistolae) la francezi de Boileau (Les épitres), în poezia noastră de M. Eminescu (Scrisorile), D. Anghel, Șt. O. Iosif (Caleidoscopul lui A. Mirea).

Patul lui Procust – Procust (sau Procrust) e numele unui bandit din vechime, originar din Atica (regiune a Greciei cu capitala Atena). Înzestrat cu o forță excepțională, el ataca drumeții între Atena și Megara. Tîlharul își făcuse o faimă sinistră prin procedeul său diabolic de tortură: două paturi de fier, unul mare și altul mic, pe care își întindea victimele. Dacă trupurile lor erau prea lungi, el le reteza picioarele, ca să încapă în patul cel mic. Dacă dimpotrivă victimele erau oameni scunzi, Procust le scotea picioarele din încheieturi și le trăgea pînă atingeau măsura patului cel mare. Teseu l-a ucis pe tîlhar prin același supliciu. Această legendă greacă a dat naștere expresiei „patul lui Procust”, spre a ilustra în special mutilările care se aduc unor opere literare, cu scopul de a încăpea în tiparul voit; sau, în general, pentru a indica forme fixe și prestabilite, constrîngeri nefirești. Expresia a servit lui Camil Petrescu pentru un roman, care poartă titlul Patul lui Procust. (Vezi și Erostrat). LIT.

GUJAT s. m., adj. m. Grobian; neobrăzat; bădăran; indelicat; nerușinat (mai ales cu femeile). − Domnule, ești un gujat... CAMIL PETRESCU, Patul lui Procust. Fără să-mi descopere ea anumite răsfrîngeri de orgoliu și anumite gingășii, fără să-mi fi arătat savoarea umilinței, nu m-aș fi întovărășit niciodată cu un om care m-a făcut „gujat” în plină lume; fără ea n-aș fi știut că a te întîlni noaptea cu un astfel de om și a porni cu el apoi la Sinaia poate însemna o bucurie scăzută, grea, mai adîncă decît o călătorie la Londra, pe care o așteptam atît cînd eram student. CAMIL PETRESCU, Patul lui Procust. – Fr. goujat (valet, scutier al vechilor cavaleri).

PAT¹ ~uri n. 1) Mobilă formată dintr-o suprafață orizontală fixată pe patru picioare, având, de obicei, două rezemătoare laterale, care servește omului pentru dormit sau pentru a sta culcat. ~ cu somieră. ~ cu saltea. ◊ ~ pliant pat ușor și pliabil din pânză (de cort), montată pe un schelet metalic. Fotoliu ~ fotoliu care se poate întinde pentru a fi folosit ca pat. A sta la ~ a fi (grav) bolnav. A fi pe ~ul de moarte (sau morții) v. MOARTE. ~ul lui Procust măsură în care cineva încearcă să potrivească ceva cu forța. 2) Așternut sau tot ce se așterne pentru culcat; culcuș. ~ din paie. ~ moale. ◊ A face (sau a așterne) ~ul a pregăti așternutul pentru culcare. A strânge ~ul a aduna așternutul. 3) rar Targă pe care sunt purtate sicriile; năsălie. 4) Strat de material pe care se așază alte materiale. ~ de beton. ◊ ~ de cale ferată strat de balast pe care se așază traversele unei căi ferate. 5) Element al unui dispozitiv, al unei mașini sau al unui sistem tehnic pe care se reazemă, alunecă sau se rostogolesc alte elemente ale acestora. ~ de strung. 6) Partea de lemn a armei pe care sunt fixate țeava și mecanismul; stratul puștii. /<ngr. pátos

PROCUST (în mitologia greacă), tâlhar din Atica. Înzestrat cu o forță fizică supraomenească. După ce-i jefuia pe călătorii prinși la drumul mare, îi reducea la dimensiunile patului în care erau culcați: celor înalți, care nu încăpeau în pat, le tăia picioarele, iar celor scunzi le zdrobea mădularele, ca să-i poată întinde pe toată lungimea patului. A fost supus supliciului născocit de el însuși de către Teseu. P. este simbolul banalizării, al reducerii omului la convențional, este tiranul totalitar (om, partid, regim) care nu suportă decât acțiuni și judecăți conforme propriilor sale criterii. Numit și Damastes sau Polypemon.