MEZZO-FORTE adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Cu intensitate mijlocie, între piano și forte. [Pr.: mețo-] – Cuv. it.

FORTE adj. invar. (Liv.) Tare, puternic. ◊ A se face forte = a se declara capabil, în stare să... // adv. (Muz.; ca indicație de execuție) intens, tare, puternic. ◊ Forte fortissimo = extrem de tare, cît se poate de tare; mezzo forte = nu prea tare^[1]; forte-piano = piano (și numai prima notă forte). [< it. forte, cf. fr. fort, lat. fortis]. corectat(ă)

MEZZO-FORTE loc. adv. (Muz.; ca indicație de execuție) Cu vocea sau intensitatea pe jumătate, cu jumătate din posibilitățile vocii. [Pron. -me-țo-. / < it. mezzo forte].

MEZZO-FORTE loc. adv. (muz.) cu intensitate moderată, între piano și forte. (< it. mezzo forte)

abreviații (< it. abbreviare „a prescurta”), cuvinte și semne convenționale întrebuințate pentru simplificarea scrierii muzicale [v. notație (1)], în scopul economisirii spațiului folosit de o partitură* și pentru ușurarea lecturii. În afara a. care se înscriu nemijlocit în portativ*: Ad° = adagio (1); ad lib. = ad libitum*; All° = allegro (1); All^tto = allegretto*; And^ino = andantino*; arp., arpeg. = arpeggio („arpegiu”) și arpeggiando*; a.t. = a tempo (v. al tempo); B.c = basso continuo, v. bas continuu; cad. = it. cadenza, v. cadență (2); c. f. = cantus firmus*; cont. = continuo, v. bas continuu; cresc. = crescendo; dal s. = dal segno*; d.c. = da capo*; d.c. al fine = it. da capo al fine, v. da capo; decresc. = decrescendo*; dim. și dimin. = diminuendo*; div. = divisi*; espr. = espressivo*; f, ff, fff = forte*, fortissimo*; fp = fortepiano; fz = forzando; gliss. = glissando*; G.O. = fr. grand orgue*; G.P. = Generalpause*; l.H. = germ. linke Hand, „mâna stângă” (v. și m); mf = mezzo forte*; m.i. = muta in*; MM. = metronom *Mälzel; mod. = moderato*; mp = mezzo* piano (v. și m); m.s. = mano sinistra „mâna stângă” (v. și m); obl. = obligato v. obligat; op. = opus*; p, pp, ppp = piano*, pianissimo*; Ped. = cu pedală (1); princ. = principale (v. obligat); rall. = rallentando*; rf, rfz, rinf. = rinforzando*; r.H. = germ. rechte Hand, „mâna dreaptă”; rip. = ripieno, v. concerto grosso; rit. = ritardando*, ritenuto*; S. = segno (v. al segno); seg. = it. segue, „continuă”; sf, sfz = sforzato, sforzando*; sord. = [con]sordino*; sost. = sostenuto*; spicc. = spicatto*; stacc. = staccato*; string. = stringendo*; ten. = tenuto*; tr, tr^~ = tril* (v. și ornamente); trem. = tremolo*; unis. = unisono*; v.s. = vide* sequens, vide* subito.

m abrevieri: 1. M. sau m., în muzica de orgă*, manualiter, v. manual. 2. în muzica pentru pian*, mână (m.d. = „mână dreaptă”, it. mano destra, fr. main droite; m.s. = „mână stângă”, it. mano sinistra, fr. m.g. = main gauche). 3. mezzo*; mf = mezzo forte*, mp = mezzo piano*; m.v. = mezza voce*. 4. meno (it.), „mai puțin”; meno mosso* = „mai puțin mișcat”.

mezzo-forte (it.) [zz pron. ț] adv.; abr. mf

MEZZO-FORTE adv. (Indică modul de executare a unei lucrări muzicale) Cu intensitate mijlocie, între piano și forte. [Pr.: mețo-] – Cuv. it.

MEZZO-FORTE adv. (Indicînd modul de executare a unei bucăți muzicale) Cu intensitate potrivită, cu tărie mijlocie, între «piano» și «forte». Pasaj executat mezzo-forte. Pronunțat: me-țo-.

INDICAȚII DE EXECUȚIE MUZICALĂ. Adv. Adagietto, adagio, adagio assai, addolcendo, addolorando, adirato, affeto, affetuoso, affretando, allargando, alla breve, allegretto, allegro assai, amabile, amoroso, andante, andantino, a piacere, arioso, assai, a tempo, calando caloroso, cantabile, capriccioso, commodo, con anima, con brio, concertino, con moto, crescendo, descrescendo, diluendo, diminuendo, dolce, dolente, facile, forte-piano, fortissimo, forzato, frettando, funesto, furioso, giocoso, glissando, grave, imitando, irato, larghetto, largo, legato, lento, libero, maestoso, marcando, marcato, marciale, mezzo forte, mezzo piano, mezzo tinto, moderato, molto, morendo, non troppo, ostinato, patetico, pesante, pianissimo, piano, poco, precipitando, prestissimo, presto, rallentando, recitando, religioso, rinforzando, risoluto, ritardando, ritenuto, rubato, scherzando, sforzando, sforzato, smorzando, sostenuto, stacato, temperando, vibrando, vibrato, vivace, vivo. V. forme și genuri muzicale.

mezzo-forte av, sn [At: CONTEMP. 1949, nr. 120, 13/6 / P: me-țo~ / E: it mezzo-forte] 1-2 (Muz; indică modul de execuție) (Cu) intensitate mijlocie, între piano și forte.

mezzo-forte (muz.) [it. zz pron. rom. ț] adv.; abr. mf

MÉZZO-FÓRTE adv. (Muz.; și substantivat) (Cu) intensitate mijlocie (între piano și forte). Întrebuințînd doar mezzo-forte . . . concertul. . . a căpătat o expresie anemică. CONTEMP. 1 949, nr. 120, 13/6. - Pronunțat: me-țo-. – Din it. mezzo-forte.

FORTE I. adj. inv. tare, puternic. ♦ a se face ~ = a face toate eforturile pentru a reuși. II. adv. (muz.) tare. ♦ ~ fortissimo = extrem de tare; mezzo ~ = nu prea tare. (< it. forte, lat. fortis)

voce (it. voce; fr. voix; germ. Stimme; engl. voice; rus. golos). 1. Ansamblul sunetelor emise de om datorită unei energii sonore create la nivelul aparatului fonator. Organele participante la actul fonației sunt: plămânii, diafragma, traheea, laringele, glota, corzile vocale, cavitatea laringo-bucală și cea nazală. Motorul este respirația. V. cântată este rezultatul a două forțe asociate și integrate: cea musculară-laringeană și cea aeriană, respiratorie. Sediul fonației* este în laringe. Trecând prin laringe, curentul de aer ieșit din plămâni, sub presiune, este debitat „în valuri” succesive, punând în vibrație* corzile vocale care delimitează deschiderea glotei. Teoria clasică susținea că v. este realizată de vibrația corzilor vocale sub efectul respirației și de mușchii laringeali ajutători. Teoriile moderne stabilesc că vibrația corzilor vocale este un act neuro-muscular, comandat exclusiv de influxul motor al creierului și, deci geneza vibrațiilor corzilor vocale este una cerebrală (Husson, 1950). Presiunea subglotică nu modifică înălțimea* sunetului, ci reglează intensitatea*. Aerul ieșit prin glotă și supus variațiilor de presiune în cavitatea faringo-bucală constituie v. propriu-zisă. După configurația cavității, v. ia un timbru* vocalic, adică apare sub forma unei anumite vocale. Consoanele se formează în câteva puncte strangulate ale cavității. Amplificarea sunetului astfel emis se produce în rezonatori (cutia toracică și cutia craniană). În funcție de calitatea vibrațiilor corzilor și de sediul rezonanței, teoria clasică considera trei registre (I) (de piept, de falset*, de cap) iar teoria modernă două, eliminând falsetul. Diferența între v. vorbită și cea cântată este foarte mare, din punct de vedere al presiunii subglotice, al numărului de foni* și ca solicitare a centrilor nervoși ce comandă (la nivelul subcortical vorbirea, la nivel cortical cântul). De aceea cântul creează un complex de senzații vibratorii intense care pot fi controlate; întrate în conștiință, aceste senzații devin schema corporală vocală a cântărețului și, în funcție de ea, se stabilesc caracteristicile tehnicii sale vocale. Acesta este scopul educației, al învățării tehnicii vocale. Tehnica vocală tinde să facă controlabil și conștient actul fonator, să sensibilizeze subiectul la calitatea emisiei, să creeze reacții voluntare adaptate la cerințele frumuseții vocale: precizie a sunetului, puritate, penetranță, egalitate pe toată întinderea, conține poza de glas, dezvoltarea respirației, a agilității, perfecționarea dicției și interpretarea muzicală. ♦ Întinderea și timbrul specific al unei v. sunt date de lungimea corzilor și de caractere anatomo-fiziologice și neurohormonale determinate. Timbrul este fizionomia personală a fiecărei v., nedefinibil, indescriptibil și nerepetabil. O tehnică bună îl pune în valoare. În funcție de extensie și timbru, v. se împart după schema: V. feminine: soprana (1) (do-mi₃), V. bărbătești: tenor (1) (Si-do₂), bariton (I, 1) (La₁-la), bas (I, 1) (Do₁-mi). În funcție de exigențele repertoriului liric, tipurile fundamentale s-au divizat în tipuri secundare (numeroase, cu granițe fluide și denumiri variate). Cităm câteva: s. acută (legeră, de coloratură*), lirică, dram., spinto; mezzosopr. dramatică; c. a. falcon, dugazon; t. leger, liric, dram., eroic, de mezzo carattere; bar. liric, verdian, dram. Spiel-bar; b. cantabil, profund etc. Arta cântului are o istorie străveche. Grecii și romanii cunoșteau termeni tehnici, aveau pedagogi (fonascus*) și acordau atenție culturii v. în vederea cântului, teatrului și oratoriei. Dificultățile muzicii liturgice medievale dovedesc stăpânirea artei vocale (evident, după alte canoane estetice – ca de ex. v. nevibrată). O dată cu apariția operei* în sec. 17 se dezvoltă bel-canto (v. canto), care explorează toate posibilitățile v., codificându-le. Sec. 19 preia această moștenire, adusă de Rossini la culmi – dar transformă idealul estetic al belcantoului prin poetizarea lui (Bellini, Donizetti) și apoi înlocuirea lui cu ideea expresivității și veridicității dram. (Verdi, Puccini), punând pe primul plan cerințele declamației (Wagner, Debussy, Musorgski), ceea ce impune schimbarea metodelor de cânt, amplificarea volumului v. și renunțarea la hedonismul belcantoului. Sec. 20 extinde până la extreme zona vocalului, incluzând forme de expresie și sonorități nebănuite (Berg, Schönberg, Stravinski, Nono etc.). 2. (în polif. și în armonia clasică) Partea care revine unui interpret (sau partide (1)) având un sens complet și oarecum independent, dar și dependent de structura multivocală*. Pornind de la discantus* și duplum (v. motet), cele 2 v. ale polif. vocale din sec. 12 – până la forma renascentistă la cinci v. principale (cantus*, altus, contraltus, tenor (3), bassus) sau până la muzica fr. din sec. 16-18 (desus – 1 și 1 – haute-contre, taille, concordant, basse-taille și basse-contre – v. bas (I, 2)) terminologia ca și componența propriu-zisă a formațiilor s-a schimbat permanent, îmbogățindu-se prin divizări și adăugiri. În polif. vocală timpurie, denumirea v. nu a corespuns, până în sec. 17, cu întinderea lor fiziologică. În sec. 18-19 s-a stabilit structura devenită clasică a formației pe patru v. (s., a., t. și b.). 3. Partea scrisă, reprezentând o v. (2), extrasă dintr-o partitură de cor* sau de orchestră*. Sin.: partidă (2); știmă.