LOVITURĂ, lovituri, s. f. 1. Atingere bruscă și puternică, izbitură; (concr.) zgomot (puternic) cauzat de o asemenea izbitură. ◊ Lovitură de grație = (adesea fig.) lovitură finală, care răpune definitiv pe cel lovit. ♦ Bătaie. 2. Fig. Supărare, durere sufletească; necaz; neajuns. 3. (Mil.) Atac puternic executat asupra inamicului în scopul zdrobirii lui și al capturării armamentului său. ♦ Atac îndrăzneț venit prin surprindere. ◊ Expr. A da lovitura = a obține un succes (important și) neașteptat. ♦ Descărcare a unei arme de foc; efect produs de această descărcare. 4. (În sintagmele și expr.) Lovitură de stat = act de violare a constituției stabilite prin care un grup de persoane preia cu forța puterea într-un stat. Lovitură de trăsnet = întâmplare, vorbă neașteptată. Lovitură de teatru = acțiune, întâmplare bruscă și neașteptată, care șochează, impresionează. 5. (Tehn.; în sintagma) Lovitură de berbec = creștere a presiunii unui lichid dintr-o conductă, produsă prin închiderea bruscă a unei supape. 6. (Sport) Ansamblu de mișcări rațional coordonate, folosit pentru manevrarea obiectului de joc, în vederea obținerii unui maxim de eficacitate. ◊ Lovitură de pedeapsă = sancțiune acordată de arbitru pentru o incorectitudine comisă de un jucător al unei echipe, care constă într-o lovitură executată de adversar în condiții avantajoase. Lovitură de colț = lovitură executată dintr-unul din unghiurile terenului de joc al echipei în apărare de către un jucător al echipei în atac; corner¹. Lovitură de picior căzută = dropgol. – Lovi + suf. -tură.

LOVITURĂ, lovituri, s. f. 1. Atingere bruscă și puternică, izbitură; (concr.) zgomot (puternic) cauzat de o asemenea izbitură. ◊ Lovitură de grație = (adesea fig.) lovitură finală, care răpune definitiv pe cel lovit. ♦ Bătaie. 2. Fig. Supărare, durere sufletească; necaz; neajuns. 3. (Mil.) Atac puternic executat asupra inamicului în scopul zdrobirii lui și al capturării armamentului său. ♦ Atac îndrăzneț venit prin surprindere. ◊ Expr. A da lovitura = a obține un succes (important și) neașteptat. ♦ Descărcare a unei arme de foc; efect produs de această descărcare. 4. (În sintagmele și expr.) Lovitură de stat = acțiune rapidă urmărind răsturnarea regimului politic existent și preluarea, prin forță, a puterii politice de către grupuri de persoane. Lovitură de trăsnet = întâmplare, vorbă neașteptată. Lovitură de teatru = acțiune, întâmplare bruscă și neașteptată, care șochează, impresionează. 5. (Tehn.; în sintagma) Lovitură de berbec = creștere a presiunii unui lichid dintr-o conductă, produsă prin închiderea bruscă a unei supape. 6. (Sport) Ansamblu de mișcări rațional coordonate, folosit pentru manevrarea obiectului de joc, în vederea obținerii unui maxim de eficacitate. ◊ Lovitură de pedeapsă = sancțiune acordată de arbitru pentru o incorectitudine comisă de un jucător al unei echipe, care constă într-o lovitură executată de adversar în condiții avantajoase. Lovitură de colț = lovitură executată dintr-unul din unghiurile terenului de joc al echipei în apărare de către un jucător al echipei în atac; corner¹. Lovitură de picior căzută = dropgol. – Lovi + suf. -tură.

lovitură sf [At: EUSTRATIE, PRAV. 3 / Pl: ~ri / E: lovi + -tură] 1 Aruncare într-o țintă cu un proiectil, cu o săgeată Si: lovire (1), lovit¹ (1). 2 Izbire a țintei Si: lovire (2), lovit¹ (2). 3 Distanță până la care poate ajunge un proiectil Si: lovit¹ (3). 4 Traiectorie a unui proiectil Si: lovit¹ (4). 5 Descărcare a unei arme de foc Si: lovit¹ (5). 6 Efect produs de descărcarea unei arme Si: lovit¹ (6). 7 Sunet care se propagă din descărcarea unei arme. 8 (Îs) ~ra glonțului Sunet înăbușit al glonțului, care se aude după ce s-a tras focul. 9 (Îas) Loc în care glonțul atinge ținta. 10 Lovire (4). 11 (Ccr) Zgomot puternic cauzat de o lovitură (10). 12 (Fig; îs) ~ de grație sau ~ra din (sau de pe) urmă ori ~ra cea (mai) din urmă Acțiune care distruge pe cineva. 13 (Îs) Ultima ~ ori ~ra decisivă Lovitură (10) care definitivează o acțiune distrugătoare. 14 (Îs) ~ de moarte Lovitură (10) care răpune definitiv pe cineva sau distruge ceva. 15 (Îlav) Dintr-o (singură) ~ Deodată. 16 (Fig) Acțiune fermă, întreprinsă asupra cuiva pentru atingerea unui scop. 17 (Mpl) Bătaie. 18 (Ccr) Loc unde a fost lovit cineva sau ceva Si: contuzie, rană, (îvp) pălitură. 19 (Îs) ~ de topor Scobitură pe care unii cai o au la marginea de sus a gâtului, înainte de a se uni cu greabănul, considerată un defect care micșorează valoarea animalului respectiv. 20 (Fig) Prejudiciu adus intereselor unei persoane. 21 (Fig; pex) Știrbire a onoarei cuiva. 22 (Fig) Mijloc de a scădea valoarea unei păreri, a unei teorii etc. 23 (Îe) A da (cuiva) o ~ A acționa în detrimentul cuiva, producându-i o pagubă, o vătămare. 24 (Îe) A primi o ~ A fi supus unei acțiuni care aduce o pagubă, o vătămare. 25 (Rar) Pedeapsă de la Dumnezeu. 26 Șoc provocat de o nenorocire. 27 Izbire puternică de un obstacol. 28 (Mpl) Izbire repetată a unui obiect de un altul, pentru a-l prelucra sau a-l repara. 29 (Mpl) Bătaie repetată într-un corp tare. 30 (Mpl) Zgomot produs de o lovitură (29). 31 (Mpl) Bătaie repetată a vâslelor în apă. 32 (Mpl) Zgomot produs de o lovitură (31). 33 (Mpl) Bătaie repetată a aripilor în aer. 34 (Mpl) Zgomot produs de o lovitură (33). 35 (Mpl) Bătaie repetată într-un gong. 36 (Mpl) Mișcare de oscilație a unui pendul. 37 (Mpl) Atingere a limbii clopotului de pereții acestuia. 38 (Pex) Sunet ritmic produs de gong, de ceasul cu pendul, de clopot. 39 (Mpl) Bătaie ritmică cu ciocănelul în toacă. 40 (Pex) Sunet produs de bătaia toacei. 41 (Mpl) Lovire (18). 42 (Rar) Ieșire bruscă a aerului inspirat, în momentul expirației. 43 (Fig) Fiecare dintre bătăile inimii sau ale pulsului. 44 Lovire (21). 45 (Înv) Încăierare. 46 (Mil; șîs) ~ militară Atac puternic asupra inamicului în scopul zdrobirii lui și al capturării armamentului său. 47 Atac îndrăzneț venit prin surprindere. 48 (Îs) ~ de stat Act de violare a constituției prin care un grup de persoane preia cu forța puterea într-un stat. 49-50 (Îs) ~ de bursă (Speculație îndrăzneață sau) schimbare bruscă a cursurilor bursei. 51-52 (Îs) ~ de teatru (Acțiune sau) întâmplare bruscă și neașteptată, care șochează sau impresionează profund. 53 (Îe) A da ~ra sau a da (rar, a face) o ~ A obține un succes important și neașteptat. 54 (Fig) Faptă a unui răufăcător Si: crimă, furt, tâlhărie. 55 (Pop) Acces al unei boli. 56 (Pop; șlp) Epilepsie. 57 (Pop) Paralizie. 58 (în credințele populare; îs) ~ de iele Paralizie a unei jumătăți a corpului, atribuită ielelor Si: hemiplegie, (reg) dambla, pocitură. 59 (Fig) Supărare. 60 (Fig) Nenorocire. 61 (Pop) Dezlănțuire a unor fenomene atmosferice Si: (înv) lovire (28). 62 (Fig; îs) ~ de trăsnet Întâmplare neprevăzută. 63 (Fig; îas) Vorbă neașteptată. 64 (La unele jocuri de cărți) Figură la care fiecare jucător dintr-o partidă contribuie cu o carte, una dintre cărțile jucate bătând pe celelalte. 65 (La unele jocuri de cărți; ccr) Carte care asigură jucătomlui ei succesul într-o lovitură (64). 66 (Spt) Ansamblu de mișcări rațional coordonate, folosit pentru manevrarea obiectului de joc, în vederea obținerii unui maxim de eficacitate. 67 (Spt; îs) ~ de pedeapsă Sancțiune acordată de arbitru pentru o incorectitudine comisă de un jucător al unei echipe, care constă într-o lovitură (66) executată de adversar în condiții avantajoase. 68 (Spt; îs) ~ de colț Lovitură (67) executată dintr-unul din unghiurile terenului de joc al echipei de apărare, de către un jucător al echipei de atac Si: corner. 69 (Spt; îs) ~ la poartă Încercare de a înscrie un punct. 70 (Spt; îs) ~ de picior căzută Dropgol. 71 (Thl; îs) ~ de berbec Creștere a presiunii unui lichid dintr-o conductă, produsă prin închiderea bruscă a unei supape.

CORNER s. (SPORT) lovitură de colț. (A executa un ~.)

LOVITURĂ s. 1. izbitură, (pop.) pălitură, (reg.) ștos, (înv.) loveală. (O ~ puternică primită de cineva.) 2. v. plesnitură. 3. v. izbitură. 4. v. zvârlitură. 5. lovitură de colț v. corner; lovitură de picior căzută v. dropgol. 6. rană, (înv.) vătămătură. (Are o ~ ușoară la mână.)

CORNER ~e n. 1) (în fotbal) Lovitură de pedeapsă executată din colțul terenului; lovitură de colț. 2) ec. Achiziționare a unor mărfuri cu scopul comercializării acestora la preț de monopol. /<engl. corner

CORNER¹ s.n. Lovitură de colț la fotbal, care se acordă echipei în atac dacă mingea depășește linia de poartă, fiind atinsă ultima oară de un jucător din apărare. [< engl., fr. corner].

CORNER¹ s. n. lovitură de colț la fotbal care se acordă echipei în atac dacă mingea depășește linia de poartă, atinsă ultima oară de un jucător din apărare. (< engl., fr. corner)

corner (lovitură de colț, organizație monopolistă) s. n., pl. cornere

CORNER s. (SPORT) lovitură de colț. (A executa un ~.)

LOVITURĂ s. 1. izbitură, (pop.) pălitură, (reg.) ștos, (înv.) loveală. (O ~ puternică primită de cineva.) 2. izbitură, plesnitură. (Simte o ~ pe obraz.) 3. izbitură, trîntitură. (O ~ de ușă.) 4. aruncătură, azvîrlitură, izbitură, zvîrlitură. (~ calului nărăvaș.) 5. (SPORT) lovitură de colț = corner. 6. rană, (înv.) vătămătură. (Are o ~ ușoară la mînă.)

corner¹ sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: eg, fr corner] (La fotbal) Lovitură din colțul terenului, acordată echipei în atac, dacă un jucător din apărare trimite mingea în spatele liniei propriei porți.

corner (lovitură de colț; organizație monopolistă) s. n., pl. cornere

lovitură s.f. I 1 lovire. 2 izbitură, trântitură¹, <pop.> bușeală, <reg.> izbai. Tresări, speriată, la o lovitură de ușă. 3 izbitură, <înv. și pop.> lovire, <pop.> pălitură, picnitură, <reg.> izbai, izbă, izbeală, ștos, <înv.> loveală, lovită. Lovitura mașinii de parapet a avut consecințe grave. 4 izbitură, plesnitură, <rar> plesneală. Nu a reușit să se ferească la timp de lovitură. 5 contuzie, lovire, <rar> strivitură, <pop.> pălitură. 6 aruncătură, azvârlitură, izbitură, zvârlitură, <înv.> zvârlire. Lovitura calului a fost puternică. 7 (adesea cu determ. „de pușcă”, „de pistol”, „de tun”⁷) <înv.> lovire. Loviturile de tun nu au încetat toată ziua. 8 (înv.) v. Atingere. Lovire. Ochire. Ochit¹. 9 (milit.; în opoz. cu „defensivă”; înv.) v. Asalt. Asaltare. Atac. Iureș. Năvală. Năvălire. Ofensivă. 10 (milit.; înv.) v. Bătălie. Înfruntare. Luptă. 11 (la pl.; înv.) lovituri de palme v. Aplauze. II 1 lovitură decisivă = ultima lovitură (v. ultim). Boxerul i-a aplicat adversarului lovitura decisivă; lovitură de grație = <înv.> lovitura cea din urmă, lovitura cea mai din urmă, lovitura de pe urmă, lovitura din urmă. Prizonierul condamnat la moartea prin ghilotină își așteaptă lovitura de grație; lovitură de moarte = lovitură mortală = <înv.> lovitura morții. Refuzul ei a fost echivalent cu o lovitură de moarte; (art.; înv.) lovitura cea din urmă = lovitura cea mai din urmă = lovitura de pe urmă = lovitura din urmă v. Lovitura de grație; lovitura morții v. Lovitură de moarte. Lovitură mortală. 2 (polit.) lovitură de stat = puci, <înv.> lovire de stat. Guvernul a căzut în urma unei lovituri de stat. 3 (sport; la fotbal) lovitură de colț = corner. Fotbalistul execută o lovitură de colț; 3 (la rugbi) lovitură de picior căzută = dropgol. Lovitura de picior căzută este lovitura care reprezintă înscrierea a trei puncte. III (concr.) 1 (med., med. vet.) rană, <înv.> vătămătură. Are o lovitură ușoară la genunchi în urma căzăturii. 2 (med.; înv. și reg.) v. Epilepsie. 3 (med., med. vet.; înv.) v. Acces. Atac. Criză. Puseu. IV fig. 1 daună, lezare, prejudiciu, <fig.; înv. și pop.> pagubă, <fig.; pop.> vătămare, <fig.; înv.> lovire. Publicarea acestui articol calomnios i-a provocat mari lovituri morale. 2 furat¹, furt, hoție, pungășie, rapt, tâlhărie, <fig.> piraterie, <fig.; reg.> coșire. A fost închis de mai multe ori pentru lovituri în cartiere rezidențiale. 3 bucluc, încurcătură, năpastă, neajuns¹, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, rău, supărare, tevatură, <fig.; înv. și pop.> suspin, val, <fig.; pop. și fam.> pedeapsă, <fig.; reg.> crâșcare, <fig.; înv.> lovire, undă. Multe lovituri a avut în ultimul timp!

colț [At: DOSOFTEI, V. S. 20/2 / Pl: ~i sm, ~uri sn / E: ucr колици, cf bg колец srb kolac, pn kolec] 1 sm Dinte al animalelor și al oamenilor. 2 sm (Pop; îe) A-și arăta ~ii A manifesta o atitudine agresivă. 3 sm (Pop; îe) A scăpa din ~ii cuiva A scăpa dintr-o mare primejdie. 4-5 sm (Pop; îlv) A (se) lua în ~i A (se) certa. 6 sm (Îae) A fi gata de încăierare. 7 sm (Pop; îe) A fi la ~i A trăi rău. 8 sm (Pop; îe) A prins de la ~ A se obrăznici. 9 sm (Înv; îe) A avea ~i A fi obraznic. 10 sm (Îc) ~de-lup Bucățele mici de os desprinse dintr-un os mort, care ies printr-o fistulă împreună cu puroi. 11 sm (Îae) Răni pline de puroi. 12 sm (Îae) Tuberculoză osoasă. 13 sm (Reg; îc) ~ul lupului Cancer. 14 sm (Bot; reg; îae) Crăbin (Cirsium erisithales). 15 sm (Bot; reg; îc) ~ul babei sau ~ii babei Plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase Si: păducheniță, păduchele-caiului, păduchele-elefantului (Tribulus terrestris). 16 sm (Îae) Buruiană cu ghimpi. 17 sm (Bot; reg; îc) ~ul leului (după ger Löwenzahn) Capul călugărului (Leoilolon antumnalis). 18 sm (Bot; reg; îc) ~de-cal Specie de porumb cu bobul mare, lat și albicios Si: dinte-de-cal, dintele-calului. 19 sm (Pop; îs) Boală de ~i Boală a porcilor. 20 sm (Reg) Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 21 sm (Reg) Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață. 22 sm Vârf ascuțit, proeminent de stâncă, de gheață etc. 23 sm (Reg) Papilă pe limba rumegătoarelor. 24 sm (Mdv; lpl) Ridicături tăioase pe marginea măselelor cailor, care, prin rănile pe care le produc, împiedică mestecarea furajelor și cauzează indigestii și colici. 25 sm Șuviță de păr ondulat, trasă pe frunte sau pe tâmple. 26 sm Vârful plantelor, în special al ierbii, când încolțesc. 27 sm (D. plante; reg; îlv) A da ~ A încolți. 28 sm Plantă care încolțește. 29 sm Mugurul unei plante. 30 sm Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. 31 sn (Șîs) ~ de pâine Coltuc. 32 sn (îas; pgn) Orice bucată de pâine tăiată de la o margine. 33 sn (Îs) ~ul colțarului Unghiul din afară al echerului. 34 sn Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. 35 sn (Spt; îs) Lovitură de ~ Lovitură executată dintr-un colț al terenului când un jucător trimite balonul peste linia de fund a terenului. 36 sn (Îs) ~ul gurii Fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. 37 sn Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc. 38 sn Locul format de fiecare dintre colțuri. 39 sn (Înv) Loc îndepărtat. 40 sn (Înv) Ascunziș. 41 sn (Îlav) ~ cu... În unghiul format de străzile... 42 sn (Îla) În (sau c) ~uri Colțuros. 43 sn (Îlav) În (sau din) toate ~urile (lumii) (De) pretutindeni. 44 sn (Pop; îe) A prinde pe cineva la ~ A prinde pe cineva la strâmtoare. 45 sn (Pop; îe) A da din ~ (în ~) A recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. 46 sn (Îe) A pune la ~ A blama. 47 sn (Îae) A pedepsi. 48 sn (Fig) Coloană de susținere. 49 sn Conducător. 50 sn (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. 51 sn Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. 52 sn Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 53 sn Tăietură în formă aproximativ triunghiulară făcută pe marginea unei stofe. 54 sn Dantelă împletită triunghiular.

BASE-BALL s.n. Joc național cu mingea din America de Nord, care se practică între două echipe a cîte nouă jucători pe un teren cu patru platforme de cauciuc alb la colțuri, în care jucătorii sunt feriți de lovituri. [Pron. beisbol și beisbal. / < engl. base-ball].

DEȘELAT², -Ă, deșelați, -te, adj. (Despre animale, p. ext. despre oameni) Care are spinarea lovită, deformată, ruptă de poveri sau de lovituri; spetit. Cal deșelat. ◊ Fig. În două colțuri, pe două paturi vechi, deșelate, se vedeau de sub țoalele aspre de lînă, marginile cearceafurilor groase, sure, de cînepă. V. ROM. iulie 1953, 100. Vîrful gălbiu și ascuțit al musteților sale resfirate pe buze se arcuia perfect de simetric deasupra nărilor largi ale unui nas deșelat. HOGAȘ, M. N. 32. ♦ (Substantivat) Om fără vlagă, slăbănog, neputincios. Mai voinic și mai legat, Nu ca tine-un deșelat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 235. – Variantă: (regional) deșălat, -ă adj.

CROSS s. n. 1. (biol.) proces de fuzionare a materialului genetic adus de cei doi gameți. 2. (tenis) lovitură în diagonală, mingea trimițându-se pe partea dreaptă a adversarului, cât mai spre colțul terenului. (< engl. cross)

A TEȘI ~esc tranz. 1) (lemne, trunchiuri) A tăia pieziș. 2) (obiecte cu muchii, margini sau colțuri proeminente) A face să se teșească. 3) (obiecte alungite în partea de sus) A turti, strâmbând sau aplecând pe o parte. 4) fig. A culca la pământ (printr-o lovitură); a doborî; a prăvăli. /<bulg. teša

PUMN, pumni, s. m. 1. Mînă închisă, cu degetele strînse și îndoite. Își răzimă pumnul de straja săbiei. SADOVEANU, O. VII 168. Își sprijinea pumnul sub bărbie cu degetul mic. CAMIL PETRESCU, N. 54. Dealuri neregulate... încep a se ivi pe la ferestre, ca niște pumni monstruoși. VLAHUȚĂ, O. AL. II 32. ◊ Expr. A sta cu capul în pumni = a-și ține capul sprijinit la tîmple în pumni, uneori ca expresie a unei concentrări. Pe marginea rîului, așezat pe o piatră, Gîngu stă cu capul în pumni uitîndu-se-n rostogolirea turbure a apelor. C. PETRESCU, S. 55. A rîde în pumni = a rîde pe ascuns, pe înfundate și cu satisfacție. A plînge în pumni = a plînge pe ascuns, de necaz sau de durere. Mergeam zgribuliți și plîngeam în pumni, de plăieșii numai icneau și-și mușcau buzele de frig și necaz. CREANGĂ, A. 30. A bate (cuiva) în (sau din) pumni = a-și lovi pumnii unul de altul pentru a necăji pe cineva; a face în ciudă cuiva sau a lua în rîs pe cineva. Mă întreceam cu fetele cele mari din tors; și din astă pricină, răutăcioasa de Măriuca Săvucului, care, drept să vă spun, nu-mi era urîtă, făcea adeseori în ciuda mea, și-mi bătea din pumni, poreclindu-mă Ion Torcălău. CREANGĂ, A. 63. Cioara cum se văzu scapată din primejdie, zbură într-un fag și bătu în pumni vulpii c-o amăgit-o. ȘEZ. III 188. A se bate cu pumnii în (rar peste) cap v. bate (I 1). A se bate cu pumnii în piept v. bate (II). (În metafore și comparații) Deodată, trupul lui Manlache s-a închircit strîns pumn și s-a răsturnat. Apoi s-a întins țeapăn ca un trunchi de copac și n-a mai clintit. POPA, V. 159. (Exprimă, în mod relativ, ideea de foarte mare sau foarte mic) Ochiuri de fereastră, cît pumnul, se uitau chiorîș la boier. SADOVEANU, P. 49. Și viind și muma lor, care plînsese de dînșii cu lacrimile cît pumnul, îi îmbrățișă și dînsa. ISPIRESCU, L. 70. O grămadă de cățeluși, mici cît pumnul și orbi ca sobolii. ODOBESCU, S. III 42. ◊ Expr. Un pumn de... = ceva mic, firav. Nimeni n-ar fi bănuit atîta suflet și energie într-un pumn de femeie. BART, E. 315. A strînge (sau a încleșta) pumnii = a lua o atitudine amenințătoare. A i se încleșta pumnii și fălcile = a se încorda, a fi cuprins de mînie, de indignare. Pumnii și fălcile i se încleștau, auzind strigătele amenințătoare ale subprefectului. BUJOR, S. 121. 2. Lovitură dată cu pumnul (1). Cuscrul Ilie își trase un pumn în căciulă. SADOVEANU, O. VII 351. Cînd i-am tras un pumn o făcut hîc și o căzut de-a rostogolul în celalalt colț al vagonului. ALECSANDRI, T. I 311. 3. Mîna ținută cu palma făcută căuș (de obicei pentru a putea reține un lichid). Eleflerescu aprinse o țigară, fumînd în pumn. C. PETRESCU, C. V. 295. Mama toarnă cu tot zorul Apă-n pumni și se grăbește La copil și-i răcorește Obrăjorul. COȘBUC, P. I 222. 3. Conținutul mîinii făcute căuș; cantitate (mică) de ceva, număr (mic) de oameni. V. mînă. Trei pruni, frățini ce stau să moară își tremur creasta lor bolnavă, Un vînt le-a spînzurat de vîrfuri Un pumn de fire de otavă. GOGA, P. 19. Duse la gură un pumn de zăpadă. I se păru dulce ca o porție de înghețată. BART, E. 308. Luă în șorț vro doi pumni de mălai. ISPIRESCU, L. 333. ◊ Fig. Pumnul acela de oase fără de astîmpăr, energia aceea se cheltuia așa zadarnic. ANGHEL, PR. 5. 4. Măsură de lungime (azi întrebuințată numai de pescari). [Armăsarul] este sur, de 16 pumni de înalt, de 6 ani. I. IONESCU, D. 262. 5. Manșetă (împodobită cu cusături și găurele) la mînecile cămășilor țărănești.

NĂRUI vb. IV. 1. Refl. și tranz. A (se) dărîma, a (se) surpa, a (se) prăbuși, a (se) prăvăli; spec. (despre construcții) a (se) ruina. I-au lovit din toate părțile și năruind copacii cei înținați asupra lor, multă oaste leșească au perit. ureche, let. i, 138/30. Munții cei înalți, și malurile ceale înalte, cînd să năruiesc... durăt fac mai mare. m. costin, ap. gcr i, 199/29. Marea surpă și mănîncă neîncetat țermurii uscatului, aceea ce năruiește de o parte, mută la alta ori grămădește în adîncimile sale. ar (1830), 8¹/31. Au văzut năruindu-să piatra sub care era peștera lui. drăghici, r. 112/1. Din mîncătura apei, o parte din acel mal, acu cîțiva ani, s-a năruit. odobescu, s. ii, 178. Și lovind în față-n spate, ca și crivățul și gerul, Pe pămînt lor li se pare că se năruie tot cerul. eminescu, o. i, 148. Un turn înalt pe care grozavul cutremur îl năruie dintr-o zguduitură. caragiale, o. iii, 100. S-a năruit cu blestem altarul fumegînd. cerna, p. 18, cf. 51. A clătit stîlpii din loc și-a năruit bolta. delavrancea, o. ii, 160, cf. 17. Un zgomot surd de ape puternic frămîntate îmi izbi auzul, muntele din față păru că se năruie peste mine. hogaș, m. n. 223. Să pui să taie colțul ist de deal, că se năruie peste mine. id. dr. i, 133. Parcă ar fi vrut să năruie pereții, să intre în casă. ardeleanu, u. d. 158, cf. 216. Șanțurile noastre erau pline de apă și de noroi; pămîntul moale se năruia, surpat de umezeală. sadoveanu, o. ii, 72. [Casele] s-au năruit treptat, iar cenușa li s-a împrăștiat în vînt. bogza, c. o. 241. În lupta cu elementele naturii, vasul și oamenii primesc lovituri grele. Un catarg se năruie. v. rom. ianuarie 1954, 219. Baricada se năruia destul de repede. ib. august, 1955, 46. Într-o bojdeucă pe jumătate năruită de obuz, Toader Făclie cînta. camilar, n. i, 376. Venea un omăt, un vînt ori altă apăsare, și acoperișurile se năruiau în capul oamenilor. galan, z. r. 90. Obuzul căzuse chiar în perete, năruindu-l. t. popovici, se. 148. [Dunăre] de ce curgi așa tulbure?... Ori malurile ți se năruie. șez. iv, 11, cf. chest. ii 13/22, 72, 156, 173, 201, 212, 213, 256, alr i 395/125, 360, 388, 412, 538, alr ii/i h 274. ◊ Fig. Bălcescu se gîndi că într-adevăr odată dezlănțuită revoluția... va nărui stăpînirea lui Bibescu. camil petrescu, o. ii, 14. Plecarea lui Vlad li năruia visurile clădite pînă acum. v. rom. iulie 1954, 55, cf. martie 1954, 142. Năvăliți să deschidem drumuri largi, de belșug, Să năruim trîndăveli și tăgadă. deșliu, g. 28. Setea mă năruie, Fierbe pe piatră Firul de apă prelins din cișmea. labiș, p. 37. 2. Refl. (Despre ființe) A se prăbuși cu toată greutatea corpului; a cădea inert. Ludovic Craiu s-au năruit într-o mlaștină călcat de calul său și acolo s-au nădușit. ureche, let, i, 155/37. I-a venit preotului să se năruiască lîngă patul cu pînze albe și, smulgîndu-și părul, să-și ceară iertare. galaction, o. 202. Vita se trase înapoi năruindu-se peste celelalte. călinescu, e. o. i, 109. Se năruise la masa lui de lucru, cu capul în mîini. pas, l. i, 257. Cineva urcă dintr-un salt treptele de afară..., se izbi de ușă (se nărui, mai curînd, pe ușă) și râmase locului. GALAN, B. II, 10, cf. ȘEZ. III, 82. 3. Refl. (Rar) A se năpusti (2), a năvăli (1, 2), a tăbărî. Așa fără de veste se năruia pe țară Atotsfărămătoare urgia cea tatară. i. negruzzi, s. ii, 116. Crîncenă, vijelia se năruia asupra noastră. stancu, r. a. i, 82. – prez. ind.: nărui și năruiesc; pers. 3 și: (regional) năroaie. chest. ii 13/10. – Etimologia necunoscută.

MÎRÎÍ vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre cîini) A scoate un șir de sunete guturale, aspre, hîrîite, exprimînd de obicei iritarea, nemulțumirea. Cf. POLIZU. Clini ce mírîiesc Cînd văd alți cîini că apucă oasele ce ei ochesc. BOLLIAC, O. 107, cf. PONTBRIANT. D., CIHAC, II, 203, LM. Bubico se uită la mine și mîrîie-n surdină. CARAGIALE, O. II, 96, cf. 95. Miclăuș stătu în loc mîrîind ca în preajmă de vînat. ODOBESCU, S. III, 183. Cînele a-nceput Mîrîind să miște capul. COȘBUC, P. I, 251, cf. 252, BARCIANU, ALEXI, W. Ce mîrîi, cîne ! accentele divine Ce- acuma-ntregul suflet îmi robesc, Cu note d-astea nu se potrivesc. GORUN, F. 51, cf. ȘĂINEANU, D. U. Avea o droaie de căței albi. . . care mîrîiau, lătrau, săreau. BRĂESCU, A. 28. Un cîne alb, ciobănesc, se alătura de noi mîrîind, apoi se liniști, trăgîndu-se lîngă bătrîn. SADOVEANU, O. IV, 242. Cînele mîrîia încet, prelung; îl auzeam prin păreți, prin geamuri. id. ib. 481. La umbră, sub masă, un cîine flocos visa mîrîind prin somn. BART, E. 20. Niște cîni hămăiau și mîrîiau înfricoșați. CAMILAR, N. I, 94, cf. 86, H I 286, IV 56, V 4, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Tranz. Se uită la Bercu cu răbdarea cu care un dulău bătrîn îngăduie unui cotei să-l mîrîie. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. ◊ (Despre alte animale) Cînd m-am întors (motanul) . . . ronțăia mîrîind. BRĂESCU, A. 59. Iepurele mîrîie. H X 499. Cu socotința că-i motanul meu . . . îl prind și-l încep a-l netezi. . . Zamfirachi, ori de cîte ori îl netezeam, mîrîia și miona încetișor. ȘEZ. I, 147. Dracu să răzbia, Dẑi la urs scăpa. Ursul mărăia, Pră dracu-l skipa. ARH. FOLK. III, 101, cf. MAT. DIALECT. I, 138. 2. P. a n a l. (Despre oameni; peiorativ) A scoate sunete caracteristice (ca semn de nemulțumire, enervare); p. e x t. a vorbi neclar, încet, printre dinți, a bombăni, a mormăi. Cf. LB. Nu vorbea cum trebuie, ci numai mîrîia. CAZIMIR, GB. 221. Să știi c-a primit și ea răvaș ! – A primit, mîrîi morarul. Îmi spuse mai nainte la circiumă poștașul. SADOVEANU, M. C. 76. S-a tîmpit turcul din amor, mîrîia mereu Alecu Vulpe. CAMIL PWTRESCU, O. III, 83, cf.126, STANCU, D. 339, CAMILAR, N. I, 366. „S-or fi pus la masă și e rușine să venim cînd mănîncă”, a mîrîit tata. PAS, Z. I, 176, cf. POMPILIU, B. 17; ȘEZ. VII, 182. Iar Stanislav mîrîia, Casa de se detuna. MAT. FOLK. 83, cf. com. MARIAN, ALR II/I h 31. ◊ (Despre ființe mitologice închipuite ca niște oameni) [Ielele] trec piste sate, Mult mai trufașe Merg la orașe. Hîrîie, Mîrîie, Duduie, Zguduie. I. VĂCĂRESCUL, P. 343/26. ◊ F i g. Peste satele tupilate în dosul perdelelor de pomi, tunetul mîrîia mînios. T. POPOVICI, SE. 59. ♦ T r a n z. A spune ceva în silă, pe un ton morocănos, nemulțumit. Nicolaie Dragoș mîrîi ceva, dar cum vorbeau mulți deodată și tot strigînd de-a valma, nu i se auzi glasul, ci i se vedeau numai dinții, albi și puternici ca niște colți de cîine care mușcă. REBREANU, R. II, 93. O aproba stingher, neconvins, cu un soi de politeță speriată, mîrîind vag un început de răspuns pe care nu izbutea nicicum să-l articuleze. GALAN, B. II, 43. ♦ A protesta, a cîrti. În multe părți, țăranii stau liniștiți, dar nu vor să iasă la muncă și tot mîrîie. CARAGIALE, O. VII, 66. A cărat mereu, de dimineață pînă seară, ce i-a poruncit stâpînul. . . A răbdat huiduieli și lovituri fără să mîrîie, parcă n-ar fi avut sînge în vine. REBREANU, NUV. 100. Era abia după cununie. Dar mai pe urmă fata împăratului începu a cam mîrîi și a cîrti, că ei nu-i îndămînă aice de șezut. SBIERA, P. 43. ♦ (Despre copii mici) A plînge, a scînci, a miorlăi. Începu iar să mîrîie, dar iar încetă singur, plictisit. N-avea chef de plîns cu temei. REBREANU, NUV. 243, cf. ALR I 82/61, 268, 378, 550, 558, 795, 865, ALRM I/II h 312, ALR II/I h 151. (R e f l.) Silea plîngea, ceilalți doi copii mai mici se mîrîia. SLAVICI, V. P. 73. 3. F i g. (Prin Ban., despre moară) A hîrîi (în timpul funcționării). Moara, cînd n-are apă, mîrăie. NOVACOVICIU, C. B. I, 14, cf. MAT. DIALECT. I, 138. – Prez. ind. pers. 3 sg.: mîrîie și mîrîiește. – Și: (regional) mîrăí, mărăí, mîroí (ALR I 82/61) vb. IV. – Mîr + suf. -îi.

VIOLENT, -Ă, violenți, -te, adj. 1. Care se produce sau acționează cu putere, cu violență, cu intensitate mare; puternic, intens. În cuvintele cu care-i recomandă pe iubita sa, se arată lot vîrtejul de simțiminte violente ce-i rup inima. GHEREA, ST. CR. III 282. Ieri a fost cald; astăzi, ploaie și pîclă, după o furtună violentă. CARAGIALE, O. VII 12. Un vînt rece și violent începu să bată de la coasta Europei. BOLINTINEANU, O. 270. (Adverbial) Un cîine începu să latre violent. CĂLINESCU, E. O. I 124. ♦ (Despre culori, lumină, surse de lumină) Intens, viu, puternic, tare, țipător. Îmi aduc aminte de-o întîmplare care a rămas pentru totdeauna zugrăvită în culori violente dinaintea ochilor mei. SADOVEANU, O. VIII 128. Trecea la colțuri cu lămpile violente de cinematograf. C. PETRESCU, Î. II 158. Culori violente scot în iveală siluete mișcătoare de femei. ANGHEL, PR. 173. ◊ (Adverbial) Nu vor obține, cu tablourile lor, nici cel puțin întîietatea asupra unei gravuri violent colorate. MACEDONSKI, O. IV 106. 2. (Despre oameni și despre caracterul lor) Care are accese de furie, care se lasă condus de mînie, care se aprinde ușor, se înfurie repede, are manifestări nestăpînite; coleric, impulsiv, furtunos, năvalnic. Ei, uite, vezi? ăsta e cusurul tău – ești violent. CARAGIALE, O. III 128. ◊ (Adverbial) Mișu, subțirel și slăbuț, în picioare, gesticula violent, ca și cum s-ar fi luptat cu întunericul. REBREANU, R. I 65. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care trădează violență, impulsivitate, nestăpînire, agresiune. Clopotul suna stins printre glasuri violente. DUMITRIU, N. 41. 3. Care se face cu forța; brutal, silnic. Era un copac putred, trunchiul era prea slab, ca să mai țină coama. Ce mai trebuiau lovituri violente? CARAGIALE, O. III 153. ◊ Moarte violentă = moarte produsă de o rană, de un accident, de un act de violență sau de altă cauză nefirească. Își amintea în cîte chipuri văzuse oameni murind: bătrîni stingindu-se de moarte bună pe patul de-acasă; oameni morți în spitale; unii loviți de moarte violentă. BART, S. M. 77.

stea sf [At: PSALT. HUR. 115^v/20 / V: ~auă / Pl: ~ele / E: ml stella] 1 Corp ceresc cu lumină proprie format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată. 2 (Sens curent) Orice corp ceresc (cu excepția Lunii și a Soarelui) care strălucește noaptea pe bolta cerească. 3 (Îs) ~ cu coadă (sau cu coamă, cometă) Cometă (1). 4 (Îs) ~ căzătoare (sau ce cade) Meteor. 5 (Îs) ~ua ciobanului Luceafărul de seară. 6 (Îas; șîs ~ua serei) Planeta Venus. 7 (Îas; șîs ~ua păstorilor, ~ua dimineții) Luceafărul de dimineață. 8 (Îs) ~ua porcului Aldebaran. 9 (Îe) A vedea ~ele verzi Exprimă o durere insuportabilă pe care cineva o încearcă în urma unei lovituri, a unei strânsuri etc. puternice. 10 (Îc) A-i sări cuiva ~ele verzi A fi foarte obosit. 11 (Îe) A fi ca picat din ~ele Exprimă admirația pentru frumusețea unui om. 12 (Îe) A sta (a ședea, a rămâne) cu dinții la ~ele Exprimă starea oamenilor leneși (care rabdă de foame). 13 (În credințele populare) Stea (2) care se crede că ar aparține fiecărui om determinându-i destinul, viața etc. și care cade când acesta moare. 14 (Pex) Soartă (2). 15 (Îe) A crede în ~ua sa A fi optimist. 16 (Îe) A se naște sub o ~ norocoasă (sau rea) A (nu) avea noroc. 17 (Îe) Vai de ~ua mea (sau a ta, a lui etc.) Exprimă o amenințare sau un sentiment de compătimire. 18 Epitet dat femeii iubite. 19 (Fig) Artistă (de cinema) de (mare) renume (care deține rol principal într-un spectacol) Si: star¹, vedetă. 20 Obiect alcătuit dintr-un disc de lemn, de carton etc. cu multe colțuri, bogat împodobit (și fixat într-o coadă de lemn) cu care umblă colindătorii în timpul sărbătorilor de Crăciun. 21 Colind de Crăciun cu un astfel de obiect. 22 (Îs) Cântec de ~ Colinde de origine creștină cântate de copii din prima seară a Crăciunului până în ziua de Bobotează. 23 (Îe) A umbla (sau a se duce etc.) cu ~ua A colinda cu steaua (20). 24 Semn distinctiv în formă de ~ (1) al unei funcții, al unei demnități sau al unui grad. 25 (Pex) Decorație care reprezintă acest semn. 26 (De obicei udp „de” care arată materialul din care este alcătuit) Ornament, podoabă în formă de stea (1). 27 (Teh; șîs ~ua roții) Parte a unei roți cuprinsă între bandaj și fus. 28 (Tip) Asterisc (1). 29 Pată albă de păr pe fruntea unui animal Si: țintă, steluță (12), (îvp) stemă (10). 30 (Îe) A fi (sau a avea) ~ în frunte A fi (sau a se considera) superior altora prin însușiri fizice, morale, intelectuale etc. deosebite Si: (îvp) a fi cu steaua (1) în frunte. 31 Rotocol mic de grăsime de pe suprafața unui lichid. 32 (Reg) Fulg de zăpadă. 33 (Îvr) Pistrui. 34 (Reg) Pată mai deschisă pe unul dintre incisivii calului. 35 (Bot; reg; lpl) Cornaci (8) (Trapa natans). 36 (Bot; reg; lpl) Arșinic (1) (Lychnis chalcedonica). 37 (Bot; reg; îc) ~ua-bălții Drențe (Callitriche verna). 38 (Bot; reg; îc) ~ua-fetei Steluță (15) (Stellaria nemorum). 39 (Bot; reg; îc) ~ele-chineze Săpunele Vz: săpunel (Aster novae-angliae). 40 (Bot; reg; îac) Scânteiuțe (Aster novi-belgii). 41 (Bot; reg; îc) ~ua-pământului Ciupercă de pământ sferică, de culoare brună, înconjurată la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus). 42 (Zlg; îc; lpl) ~-de-mare Clasă de echinoderme marine, cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asteroidea). 43 (Zlg; îac; lsg) Animalul din această clasă Si: asteridă (1).

BALTAG, baltage și baltaguri, s. n. 1. Topor mic și ușor, cu coadă lungă de lemn, întrebuințat de ciobani și de săteni ca armă. I-au lucit lui sub nas la cîrciumă, capete de coasă, bricege, cosoare și baltage. GALAN, Z. R. Nu uita s-ascuți baltagul; ca să ai mai multă nădejde într-însul. SADOVEANU, B. 105. Sarica, baltagul și gluga și le lepădase într-un colț. SADOVEANU, N. F. 12. ♦ (Arhaizant) Topor cu două tăișuri și cu coadă lungă (întrebuințat odinioară ca armă și ca semn distinctiv al demnității de agă). Pregătiți-vă baltagurile și stați de strajă. SADOVEANU, F. J. 546. 2. Măciucă; ghioagă. Era îmbrăcat cu un mintean de urs lățos și-ncins cu o curea de care sta aninată o ghioagă... cu dinți de fier, adevărat baltag de uriaș. ODOBESCU, S. I 173. Tatăl meu pe-atunce era voinic și tare... Eu astăzi îi țin locul! Eu port armele sale. Baltagul lui cel strașnic Și arcul ostășesc. NEGRUZZI, S. II 72. ♦ (În poezia populară) Armă a haiducilor, probabil un fel de ghioagă adesea ferecată sau țintuită și ținută într-o teacă, pe care o purtau, cînd erau călare, la oblînc. Unde vedeam săracul, Îmi ascundeam baltagul Și-i dam bani de cheltuială Și haine de primineală. ALECSANDRI, P. P. 89. Bistrițo, șiroi de frunte! Ce te făcuși dunăre Și te umflați tulbure. De nu pot trece prin tine Cu baltagul la ciochine? ALECSANDRI, P. P. 255. ♦ Fig. Lovitură de baltag. Veți lua fiecare cîte o sută baltage... pe talpe. NEGRUZZI, S. I 24. – Variantă: (Munt.) baltac (TEODORESCU, P. P. 289) s. n.

SAPĂ¹, sape, s. f. 1. Unealtă agricolă pentru săpat și prășit, alcătuită dintr-o lamă de oțel plană sau curbată, fixată aproape perpendicular pe o coadă de lemn. El era drumeț sărman, Muncitor cu sapa. TOPÎRCEANU, B. 9. Coasa va dormi și sapa, Va tăcea cîntarea-n grîu. COȘBUC, P. I 316. Iar cînd sufletul mi-oi da, Cînd nu te-oi mai dezmierda, Din copită să-ți faci sapă Lîngă ulmi să-mi faci o groapă Și cu dinții să mă-apuci, În tainiță să m-arunci. ALECSANDRI, P. P. 74. ◊ Expr. A ajunge (sau a se vedea) la (sau în) sapă de lemn = a sărăci, a deveni foarte sărac. Noi, oamenii din sat, cîteodată ajungem în sapă de lemn. PREDA, Î. 96. Bunicu-meu, încurcat în judecăți... pierde tot, și din gospodar de frunte, cînd se vede la sapă de lemn, desperat, ia parul și, ziua-n amiaza-mare, la arie, îl culcă dintr-o lovitură. VLAHUȚĂ, O. AL. II 13. Pe timpul lui Alexandru-vodă III țara ajunsese în sapă de lemn. ISPIRESCU, M. V. 4. A aduce (sau a lăsa) pe cineva la (sau în) sapă de lemn = a sărăci pe cineva, a ruina. O să m-aduci în sapă de lemn! DELAVRANCEA, O. II 367. Sapa și lopata v. lopată. (Glumeț) Apă de sapă = vin. Se adăpa cu apa de sapă cea plăcută a stăpînului său. ISPIRESCU, U. 104. ♦ Sapă rotativă = mașină de lucru agricolă, cu tracțiune animală, care sapă pămîntul cu ajutorul unor discuri stelate care se înfig în sol. 2. Munca prășitului, a săpatului. Foaie verde, foaie lată venii asear’ de la sapă. ȘEZ. I 139. Vino, nevastă, la sapă! – Vai, bărbate-s rău bolnavă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 455. 3. Unealtă folosită la sonde, constituind extremitatea inferioară a garniturii de săpare. Sapa, de fier masiv, cîntărind sute de kilograme, seamănă cu o palmă de om întinsă. BOGZA, A. Î. 49. 4. Piesă metalică de la partea de dinapoi a afetului unui tun, care se înfige în pămînt, la tragere, servind astfel la fixarea tunului. 5. Fiecare dintre cei patru căpriori de la colțurile unei case țărănești. Cele patru căpriori de pe colțuri se numesc sape și alcătuiesc sapa casei. DAMÉ, T. 94. – Pl. și: (regional) săpi (C. PETRESCU, R. DR. 235), sepe (MAT. FOLK. 1533).

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi, se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc. cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asterias); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steauă s. f.] – Lat. stella.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = Luceafărul-de-dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi, se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc. cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asteroidea); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steauă s. f.] – Lat. stella.

cot² [At: PSALT. 329/12 / Pl: coate, ~uri, (îvr) cote sn, coți sm / E: ml cubitus] 1 sn (Atm; d. oameni) Parte exterioară a articulației dintre humems și cubitus, care unește brațul cu antebrațul. 2 sn (Îlav) ~ la ~ Alături. 3 sn (Îal) Împreună. 4 sn (îlav) În (sau din) coate Stând rezemat în coate (1). 5 sn (Îe) A da din coate A-și face loc, împingând pe alții. 6 sn (Îae; fig) A lupta fără scrupule pentru a parveni. 7 sn (Îae) A dobândi ceva prin mijloace incorecte. 8 sn (Deseori cu indicarea cotului; îe) A arăta cuiva ~ul (Însoțit de gest) A refuza pe cineva în mod batjocoritor. 9 sn (Îae) A nu lua în seamă pe cineva. 10 sn (Înv; îe) A întoarce ~ul (sau coatele) cuiva A-l răsplăti rău. 11 sn (Îae) A nu asculta pe cineva. 12 sn (Înv; îlav) Din ~ În zadar. 13 sn (Îlv) A lega ~ la ~ A lega un infractor cu mâinile la spate. 14 sn (Îal) A lega împreună mai mulți infractori. 15 sn (Pop; îla) Fudul de coate Sărac. 16 sn (Pex) Lovitură dată cu cotul (1). 17 sn (Îe) A-și da coate(le) (rar, ~) sau, înv, a-și da cu ~ul unul altuia A-și face semne de înțelegere Si: (pop) a se coti. 18 sn (Îae) A se amuza în ascuns pe seama cuiva. 19 sn (Îae) A se alia în ascuns contra cuiva Si: (pop) a se coti. 20 sn (Pfm; îe) Mă doare-n ~ ! Puțin îmi pasă. 21 sn (Îe) A-și băga mâinile până-n (sau până la) coate A fura mult și fără jenă. 22 sn (Bot; reg; îc) Cinci-coate Căldărușă (Aquilegia vulgaris). 23 sn (Îc) Coate-goale Sărac. 24 sn Parte a mânecii care acoperă cotul. 25 sn (Îe) A-și roade coatele pe băncile școlii A învăța mulți ani. 26 sn (Îe) A-și roade cu cineva coatele pe băncile școlii A fi coleg de școală cu cineva. 27 sn (Pan; șîs) ~ul dinapoi Partea ieșită în afară a articulației de la mijlocul piciorului de dinapoi al calului Si: (reg) căi, cotâi, cotei. 28 sn Unealtă de zidărie Si: colțar, dreptar, echer. 29 sn Piesă încovoiată care face legătura între două piese drepte cu direcții diferite, burlane, țevi, conducte etc. 30 sn Loc unde își schimbă brusc direcția un drum, o vale etc. Si: cotitură. 31 sn Meandră a unei ape curgătoare. 32 sn Serpentină. 33 sn (Reg) Colț. 34 sn (Reg; spc) Peninsulă mică. 35 (Pop) sn Parte adâncă într-o apă, cu pereții drepți Cf bulboacă, vârtej. 36 sn Golf. 37 sn Mal abrupt al râului la schimbarea direcției în care curge. 38 sn (Fig; înv) Șiretlic. 39 sn (Fig; înv) Diversiune. 40 sm Distanța de la cot la încheietura mâinii drepte, trecând peste vârful degetului mijlociu. 41 sm Veche unitate de măsură a lungimii egală cu 0,637 m (în Moldova) sau cu 0,664 m (în Muntenia). 42 sm (Pex; înv) Unealtă de lemn sau metal pentru măsurat, având lungimea unui cot² (41). 43 sm (Înv; pex) Bucată de material măsurată cu cotul² (41). 44 sm (Rar; îe) A-i ieși (sau a scoate) limba de un ~ A fi în mare încurcătură. 45 sm (Îae) A fi foarte obosit după un efort (fizic). 46 sm (îvp; îs) Trei coți de pământ Mormânt. 47 sm (înv) Unealtă de lemn sau metal liniată, pentru măsurarea capacității vaselor Si: carâmb, hărag. 48 sm (Înv; pex) Operație de măsurare oficială a buților Si: cotit¹.

ROMANTÍSM (< fr. {i}) s. n. 1. Atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de evocare a lumii în aspectele ei fenomenale, concrete, opunând faptul individual și istoric tipurilor eterne și abstracte ale clasicismului, prin afirmarea primatului factorului emoțional asupra celui rațional, al imaginației asupra observației, prin exacerbarea sensibilității (religiozitate, melancolie, sentimentul naturii), a subiectivității și a spontaneității, prin tendința evaziunii în vis, în exotic, în trecut. 2. Mișcare literară și artistică, apărută în Europa la sfârșitul sec. 18 și începutul sec. 19. R. a influențat nu numai arta și literatura, ci și filozofia, istoria, dreptul, lingvistica, economia politică etc. R. se conturează în fiecare țară ca o mișcare cu conținut și finalitate specifică. Reprezentanții lui se adresează cu precădere tradiției, istoriei, folclorului, considerate ca manifestări ale geniului național. Literatura romantică și-a găsit izvoare și expresii teoretice în cultul rousseauist al naturii, în socialismul utopic, în idealismul kantian, în idealismul subiectiv al lui Fichte, în dinamica dialecticii hegeliene, în idealismul obiectiv al lui Schelling. O înrâurire considerabilă a exercitat, îndeosebi asupra r. târziu, metafizica voluntaristă a lui Schopenhauer și individualismul nietzschean, ca și existențialismul lui Kierkegaard. Definit în genere ca o reacție împinsă până la revoltă față de canoanele tematice și formale ale clasicismului, r. a militat pentru abolirea dogmatismului estetic și al academismului, a domniei raționalismului rece și a ordinii stereotipizate, pentru ieșirea din convențional și abstract, pentru lărgirea nelimitată a universului de probleme, de atitudini, de reprezentări și de imagini ale omului și artei; el a proclamat primatul subiectivității, ideea afirmării originalității, spontaneității și sincerității emoționale, a liberei inspirații personale; a promovat fantezia și sentimentul, cultul eului, individual și național, și libertatea de expresie ca principii și condiții fundamentale ale artei autentice. Sub toate aceste aspecte, r. stă la originea întregirii arte moderne. Pregătit și anunțat de preromantism, s-a manifestat în momente diferite ale evoluției fiecărei literaturi naționale. R. introduce în literatură noi categorii estetice (urâtul, grotescul, macabrul, pitorescul, feericul, culoarea locală, bizarul, fantasticul, romanescul etc.) și favorizează apariția unor noi specii în cadrul genurilor tradiționale, ca și fuzionarea sau transformarea unora dintre cele existente. R. a infuzat lirism genului epic și dramatic, a încurajat amestecul de tragic și comic, de sublim și grotesc, a desființat regula celor trei unități, s-a arătat deschis la inovațiile prozodice. El a sugerat apropierea poeziei de muzică, a prozei de pictură și a tuturor artelor între ele (sincretismul lui Wagner). În privința mijloacelor de expresie, a preferat comparației metafora, vocabulei nobile cuvântul comun, populat, încărcat de valori afective, aluzia, sugestia, verbul energic și elocvent. Subordonând expresia necesității de a comunica „stări sufletești”, romanticii au înlesnit diversificarea stilurilor individuale în funcție de natura mișcărilor psihice și a emoțiilor trăite, cultivând, potrivit temperamentului, stilul patetic, evocativ, colorat, muzical, fraza amplă, încărcată de imagini și antiteze. În proză, el manifestă predilecție pentru peisajul pitoresc, portretul fizic, acțiunea captivantă iar în dramă pentru conflictele violente, eroii antagonici, lovitura de teatru și tirada retorică. Printre reprezentanții cei mai de seamă ai r., în diferite literaturi, se remarcă: frații Schlegel, Clemens Brentano, Achim von Arnim, Novalis, Tieck, Grimm, Hoffmann, Uhland (Germania); Coleridge, Byron, Shelley, Keats, Scott (Anglia); Lamartine, Hugo, Vigny, Musset, Gérard de Nerval (Franța); Manzoni, Leopardi (Italia); Pușkin, Lermontov (Rusia); Mickiewicz, Słowacki (Polonia); Petöfi (Ungaria); Espronceda (Spania) ș.a. În România r. cunoaște trei etape principale: prima, între 1830 și 1840, caracterizată prin explorarea concomitentă a unor motive preromantice și romantice (poezia ruinelor, a nopții, a visului, a meditației), cu influențe lamartiniene (Heliade Rădulescu, V. Cârlova); a doua definește momentul pașoptist, cu predominanța liricii militante, patriotice, vizionare, de evocare istorică, cu descoperirea filonului folcloric (Alecsandri, Alexandrescu, Bălcescu, Bolintineanu, Bolliac, Kogălniceanu, A. Mureșanu, Russo ș.a.); a treia, postpașoptistă, cu inflexiuni elegiace, pesimiste și critice. R. românesc culminează în creația lui Eminescu, unul dintre cei mai mari scriitori romantici europeni. Succesiv (fenomenul e caracteristic și altor literaturi), atitudinea romantică, în diferite ipostaze și parțial, reapare și în epocile ulterioare (Al. Macedonski, D. Zamfirescu, Al. Vlahuță, Delavrancea, Goga, M. Sadoveanu, T. Arghezi, Al. Philippide, E. Botta). În artele plastice, r. este caracterizat cu predilecție pentru exprimarea sentimentelor dramatice, prin intermediul subiectelor eroice și patetice, al temelor istorice și al legendelor medievale, al peisajului furtunos sau cu ruine, evocatoare de frământare și mister, ca și prin colțurile de natură care stârnesc emoțiile intime, duioșia, melancolia și meditația solitară etc., prin cultivarea urâtului și grotescului care modifică idealul clasic al frumuseții echilibrate și armonioase. Actul de naștere al r. în pictură pare să fie compoziția „Ciumații din Jaffa” (1840) a lui A.J. Gros. Tendințele acestui curent pot fi identificate în tablourile sale istorice în care mizeriile războiului sunt înfățișate cu o crudă și violentă veridicitate, într-o cromatică vie și expresivă. R. se definește ca un curent de sine stătător, prin lucrările lui Géricault („Pluta Meduzei”) și Delacroix, Decamps, Fromentin, Gustave Doré, David Casper Friedrich ș.a. În sculptură întâlnim aspecte romantice în opera lui Fr. Rude și Aug. Préault. Apropiat de curentul r., la noi, este C.D. Rosenthal și, în unele aspecte ale operei sale din tinerețe, Nicolae Grigorescu. În muzica r. a fost prevestit de Școala de la Mannheim (Stamic, Richter), de primii mari clasici vienezi (Haydn, Mozart) și, în special, de creația lui Beethoven. Expresia lirică se impune prin liedurile lui Schubert, Brahms și piesele instrumentale ale lui Schumann și Chopin, atingând patetismul prin simfoniile lui Ceaikovski, prin operele lui Verdi și Wagner și prin lucrări programatice de vaste proporții ca „Simfonia Fantastică” de Berlioz. Operele lui Shakespeare, Dante, Schiller, Goethe, Byron, Pușkin, frumusețile naturii, inspiră pe compozitori, le stimulează fantezia, măiestria transpunerilor sonore; armonia și orchestrația devin mai subtile și mai nuanțate; se afirmă virtuozitatea solistică (Paganini, Listz) și dirijorală spectaculoasă. Datorită lui Listz apare genul nou al poemului simfonic. Este valorificat folclorul muzical, se cristalizează școlile muzicale naționale, apar critica și publicistica muzicală. Unii militează pentru revoluționarea limbajului muzical (Schumann, Berlioz, Listz, Wagner), alții preferă să rămână credincioși tradițiilor (Brahms, Reger). Prin Franck, Saint-Saëns, Fauré, Bruckner, r. își trăiește epilogul (postromantism) care s-a prelungit până către mijlocul sec. 20.

ĂSTA², ASTA, ăștia, astea, pron. dem. (În vorbirea obișnuită și familiară) 1. (Referindu-se la cineva sau ceva din apropiere sau despre care s-a vorbit înainte) Acesta, aceasta. Uf! Ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se întreabă două. VLAHUȚĂ, O. A. 77. Cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca, de! cu fitecine; ia mai bine să ma iau eu cu politică pe lîngă el, să mi-l fac cumătru. CARAGIALE, O. I. 91. Ei, dragul tatii, așa-i că s-a împlinit vorba ceea: apără-mă de găini, că de cîini nu mă tem? – Ce fel de vorbă-i asta, tată? – zise fiu-său rușinat. CREANGĂ, P. 188. ◊ (Cu nuanță de dispreț) Cu ăstia o s-avem o dată și-o dată o răfuială! DEȘLIU, G. 10. ◊ (Cu nuanță peiorativă sau glumeață) De aștia mi-ai fost? ♦ (Cu formă feminină și sens neutru) Ce-ași discutat voi între voi, asta vreau să aflu. SAHIA, N. 78. Lasă astea acum. ISPIRESCU, L. 37. Năframa ta cea nouă Era ruptă, bade-n două. – Asta, mîndro, nu-i așa; Nu-i ruptă năframa mea, Ci-i ruptă inima ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 256. Din asta i s-a tras, asta a fost pricina care i-a adus o neplăcere, o suferință etc. ◊ Loc. adv. Cu toate astea = cu toate acestea, totuși. Pentru asta = de aceea. Cum se poate... să stea omul trei zile la poarta mea...? Pentru asta vă plătesc eu simbrie? Pentru asta vă am eu la mine pe procopseală? ISPIRESCU, L. 44. Cu asta = în acest mod, fel. Cu asta am vrut să-mi răstorc cele trei lovituri. Vorba ceea: una pentru alta. CREANGĂ, P. 196. ◊ Expr. Asta e! sau asta-i! = a) iată care e cauza! asta e pricina! Tu ești copilă, asta e... EMINESCU, O. I. 176; b) ce se potrivește! Asta-i asta! = iată lucru de căpetenie! acesta este momentul hotărîtor! acu-i acu! v. acu. Asta-i asta! Din ceaslov și psaltire... să treci la gramatică, și încă ce gramatică! CREANGĂ, A. 87. Ce-i asta (de...)? = ce înseamnă lucrul ăsta? cum de face (că...)? cum se explică? Ce-i asta de ai întîrziat atîta? ▭ Dar ce-i asta, codru des?... Vara verde și frumos. Iarna putrezești pe jos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 224 Asta e! sau asta-i! = așa e! Asta-i știut! (sau știută) = este lucru bine cunoscut. Asta-i încă una! sau asta încă-i una! v. unul. 2. (Cu formă feminină și sens neutru, urmînd după o descriere, o constatare, o afirmare etc. și rezumînd cele spuse mai înainte) Așa ceva. Să umblați numai așa, frunza frăsinelului, toată viața voastră și să vă lăudați că sînteți feciori de crai, asta nu miroase a nas de om. CREANGĂ, P. 188. Expr. Una ca asta = un astfel de lucru, așa ceva. Se poate una ca asta? a întrebat tata cu mirare. SADOVEANU, N. F. 16. Nu putea crede el una ca asta. ISPIRESCU, L. 20. Să cuget eu, om bătrîn, la una ca asta! CREANGĂ, P. 83. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. ăstuia, ăsteia și gen.-dat. pl. ăstora.

ARDE, ard, vb. III. I. Intranz. (Despre foc) A fi aprins. Focuri ardeau noaptea pe vîrfuri. BENIUC, V. I 56. Ard vesele flăcări pe vatră. Și-ai casei, la masă. gătiți. COȘBUC, P. II 46. Noaptea, potolit și vînăt arde focul în cămin. EMINESCU, O. I 42. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; în sobă arde focul, tovarăș mîngăios. ALECSANDRI, P. A. 109. II (Accentul cade pe ideea de mistuire, de consumare prin foc) 1. Intranz. A se mistui prin foc, a se preface în cenușă. Arde fabrica de oxigen! CĂLUGĂRU, O. P. 407. Și colo, departe-departe, de unde izvorește Suceava, cerul e roșu, parc-ar arde o cetate. DELAVRANCEA, A. 107. Puse scîndurile pe foc, de arseră. ISPIRESCU, L. 65. Cînd or găsi motanul scrum, nu să creadă că a ars copilul. CREANGĂ, P. 175. Satul sau (țara, lumea) arde și baba se piaptănă v babă. ◊ Fig. Arde, gînd în vîlvătăi și pară! BENIUC, V. 17. În gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit. EMINESCU, O. I 158. ◊ (Cu subiectul neexprimat) Arde la vecin. ◊ Tranz. (La conjunctiv, în imprecații sau formule afective, adesea în forma arză) Am crîșnit: Ardă-te para focului de spîn! SADOVEANU, N. F. 71. Dar ce frumoasă se făcu Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Ardă-l focul fuior, că încîlcit e! ALECSANDRI, T. 907. Arză-l focul de bărbat! A venit aseară beat. ALECSANDRI, P. P. 361. 2. Tranz. (Subiectul este omul) A da foc, a băga în foc. S-au sculat oamenii în toată țara, de pun foc la conace și rup hîrtiile de datorii și ard învoielile și-i taie pe boieri. DUMITRIU, B. F. 29. ♦ A produce cuiva o rană prin foc. M-ai ars cu țigara. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a) a face (unui animal) un semn cu un fier înroșit în foc; b) fig. a înfiera, a stigmatiza. ♦ A încinge, a înfierbînta. Înainte de-a face pîinea, gospodina arde cuptorul. ♦ (Cu privire la materialul care servește la încălzire) A consuma. De-aș fi știut ca ș-amu. Nu mi-aș fi pierdut somnu. Și m-aș fi culcat devreme. N-aș fi ars atîtea lemne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ Intranz. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard. Iar flacăra lor geme. COȘBUC, P. I 191. ♦ (Cu privire la mîncare) A strica expunînd prea mult la acțiunea focului. Am ars friptura ◊ Refl. Eu la joc, mama la joc, Pogacea se arde-n foc. ȘEZ. IV 232. ♦ (Cu privire la cărămidă, la obiecte de ceramică etc.) A expune acțiunii focului (sau unei temperaturi ridicate) în procesul de fabricare. A ars cărămida. ♦ (Cu privire la un instrument medical) A dezinfecta trecînd prin flacără. Doctorul a ars în flacără arul seringii. ◊ (Cu privire la o rană) A cauteriza. ♦ (Subiectul este o substanță chimică) A distruge. Stropii de acid sulfuric i-au ars haina. 3. Intranz. (Despre materiale combustibile) A se consuma pentru a rîspîndi lumină; p. ext. (despre surse de lumină sau despre lumina însăși) a fi aprins, a lumina. La postul de miliție, lumina încă mai ardea. MIHALE, O. 524. Unde, pentru far, să cat uleiul. Ca să ardă-n beznă luminos? BENIUC, V. 41. Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. Ardeau două mari policandre. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Tranz. În satele electrificate țăranii nu mai sînt nevoiți să ardă petrol. ◊ Fig. A luci, a străluci. Noaptea era caldă și pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aur. SADOVEANU, O. I 292. Ard stele pretutindeni. CAMIL PETRESCU, T. II 224. Hurmuzul pămîntului ardea în salba ei de mărgăritare. EMINESCU, N. 70. ◊ (Poetic; despre ochi, privire) Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. În cerdac apăruse un bărbat de vreo treizeci de ani, cu fața suptă și ochii negri care ardeau straniu, cu mustața mică răsucită. REBREANU, R. I 93. Cînd te văd zîmbind copilărește, Se stinge atunci o viață de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi crește. EMINESCU, O. I 120. 4. Intranz. (Despre soare) A răspîndi căldură mare, a încălzi puternic, a dogori. Arde soarele, semn de ploaie. ◊ Tranz. A încălzi tare, a pîrli, a bronza. Avea un obraz fin, o pieliță nearsă de vînturi și de soare. SADOVEANU, O. V 384. Că am mîndră tinerea, Tinerea și gingășea, Și îi arde soarele Pieptul cu mărgelele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 20. III. (Accentul cade pe senzația usturătoare provocată de foc) 1. Refl. A suferi o durere vie la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a se frige. De ce mi-am făcut clește? Ca să nu mă ard, zicea ea. CREANGĂ, P. 5. Cine s-a ars cu ciorbă suflă și-n iaurt. ♦ Tranz. A produce o senzație arzătoare, usturătoare, ca de arsură. Un vînt aspru trecea prin întunecimea serii de dechemvrie, ardea obrazurile ca un brici. SADOVEANU, O. IV 152. Mă arde-n spate! zise fata. EMINESCU, L. P. 186. Fig. Idealul social călăuzește satira artistului, îndreptîndu-i rîsul, făcînd ca acest rîs... să ardă... unde trebuie să fie ars. GHEREA, ST. CR. I 363. Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. ♦ Fig. A spune (cuiva) ceva caustic, neplăcut. Dar știi că m-ai ars... zise părintele Duhu, luîndu-și tălpășița, dunăre de mînios. CREANGĂ, A. 141. ♦ Refl. (Familiar) A se păcăli, a se înșela. V. frige. 2. Intranz. A fi fierbinte, a dogori. Azi ard hainele pe mine. Mi-e greu capul ca de lut. COȘBUC, P. I 50. Subt păsurile mele simții arzînd pămîntul. ALECSANDRI, P. 145. Fig. Atunci Ileana și simțește Că-i arde plînsul în priviri. COȘBUC, P. I 124. ♦ (Despre ființe, p. ext. despre părți ale corpului lor) A avea febră; (despre ochi) a străluci de febră. Ochii îi ardeau, roșii de friguri. DUMITRIU, B. F. 26. Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sîngerată. EMINESCU, O. I 96. Am luat-o de mînă – mîna ei ardea – și-am pus-o lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 50. Ochii-ți ard și-ți arde fața, Ca garoafa dimineața. ALECSANDRI, P. P. 46. ♦ A se înroși, a se îmbujora din cauza unei stări emotive. Îi ard obrajii de rușine. ▭ Și-mi trec o mînă... pe-obrazul meu arzînd. MACEDONSKI, O. II 20. 3. Tranz. Fig. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) A trage, a da o lovitură. Dascălul Chiosea... se primbla pe dinaintea băieților înarmat cu o vargă lungă, arzînd cînd pe unul, cînd pe altul, după cum i se părea. GHICA, S. 51. ◊ (Complementul instrumental devine complement direct) Puteam să nu-i ard vreo trei nuiele? BENIUC, V. 141. I-au ars o palmă bună. SBIERA, P. 260. Acuși vă ard cîteva jordii prin țolul cela de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. ♦ (Familiar, construit cu dativul etic) A face ceva cu repeziciune, cu pasiune. V. trage, trînti. Scriu destul de citeț. – Ia stai aici pe scaun, să-i ardem o probă. STANCU, D. 461. (Cu privire la un cîntec) Unul... sună și clopotul; altul trage buhaiul; altul mai dincolo zice de jale, ori îmi arde cîte-o horă din fluier. ȘEZ. III 180. 4. Intranz. Fig. (Determinat prin «de dor», «de iubire», «de nerăbdare» etc.) A fi cuprins de un sentiment puternic, foarte viu, profund. Ard de dorința să ne vedem. CARAGIALE, O. VII 148. Dragă mi-e lelița-n gioc Cînd se leagănă cu foc... Unde-aruncă-un ochișor, Arde sufletul de dor. ALECSANDRI, P. P. 337. (Eliptic) Ard să știu cum merg pregătirile. BARANGA, I. 167. Chirilă Păun ardea acuma să spuie [vestea]. REBREANU, R. I 192. ◊ Expr. A-i arde (cuiva) de ceva = a simți o dorință arzătoare după ceva, a fi preocupat de ceva, a avea chef de ceva. Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se-ntreabă două. «De, închipuie-ți săracul!... de povești ne arde nouă?» VLAHUȚĂ, O. A. 77. Lui nu-i arde de mîncare. ISPIRESCU, L. 262. (Rar, cu privire la persoane) Pleacă, mă!... Nu ne arde de tine. PAS, L. I 7. ◊ Tranz. La Sebiș ori în altă parte, Mereu același dor de ducă... Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. 16. I-am povestit necazul ce mă ardea. SADOVEANU, N. F. 179. ◊ Expr. A arde la inimă (pe cineva) = a provoca (cuiva) o emoție puternică. Simțea că ceva îl arde la inimă. BUJOR, S. 23. ◊ Refl. (Rar, despre inimă, suflet etc.) Cînd gîndesc, mîndră, la tine, Nu mai am inimă-n mine... Puțintică ce-a rămas Mi s-a fript și mi s-a ars! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. – Prez. ind. și conj. și: arz (CARAGIALE, O. I 74, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105).

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).

ÎNTINDE, întind, vb. III. I. (Predomină ideea unei mișcări liniare în spațiu, pornind de la un punct spre altul) 1. Tranz. A trage de unul sau de amîndouă capetele sau de toate părțile unui corp (mărindu-l) A întinde un elastic. ▭ Merge binișor cu arcul gata către locul bănuit... se oprește și-ntinde arcul. CARAGIALE, P. 111. ◊ Expr. A întinde (cuiva) cursa sau o cursă, lațul, un laț) = a așeza cursa pentru a prinde un animal; fig. a se folosi de mijloace viclene față de cineva. O cursă pe care i-o întindea tată-său. ISPIRESCU, L. 18. Vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele lațul. EMINESCU, O. I 174. ◊ Intranz. Pescarii întind veseli de căpătîiul funiilor. DELAVRANCEA, S. 64. ◊ Refl. Parcă pielea mi se întinde pe oase, de le simt contururile. CAMIL PETRESCU, U. N. 340. ◊ Refl. pas. Arcuri se întind în vînt. EMINESCU, O. I 148. ♦ Refl. A se încorda. Mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ Refl. (Mai ales despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi sau a se lungi prin deformare permanentă, a se lăbărța. Flanela s-a întins la gît. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge în formă de dîre băloase. Borșul trezit se întinde. 2. Tranz. (Cu privire la părți ale corpului) A mișca lungind într-o direcție oarecare, a desfășura în toată lungimea. Cîte un bătrîn care stătea la fereastră întindea gîtul și îl urmărea cu ochii. DUMITRIU, N. 152. Puternicile brațe spre dînsa întindea. EMINESCU, O. I 95. Nu e nevoie, cînd zîmbiți, să întindeți buzele pîn’ la ceafă. ALECSANDRI, T. I 295. ◊ Fig. Întinde cu mîndrie aripele-ți ușoare, O! sufletul meu vesel, o! suflet fericit. ALECSANDRI, P. I 124. ◊ Expr. A întinde mîna (sau o mînă) = a face un gest cu brațul: a) pentru a indica ceva; b) pentru a cere de pomană. Chiar cerșetorul din colț a uitat să întindă mîna. C. PETRESCU, C. V. 290. A întinde (cuiva) mîna (sau mîinile) = a) a înainta brațul către o persoană pentru a da mîna cu ea (în semn de salut; fig. a-și manifesta dragostea sau prietenia pentru cineva. Fata zîmbi, întinse mîna: Dumneata ești domnu Macovei? SADOVEANU, M. 113. Vartolomeu Diaconu întinse mîna prietenos. C. PETRESCU, A. 280. A plecat fără să-mi întindă mîna. VLAHUȚĂ, O. A. 471. Trebuie să le întindem mînile cu dragoste. ALECSANDRI, T. I 361; b) (fig.) a veni în ajutorul cuiva, a salva pe cineva dintr-un impas. Noi vă întindem mîna – continuă brigadierul – să vă ridicăm pe un drum mai neted ce duce la fericire și la belșug. MIHALE, O. 44. 3. Refl. (Despre ființe) A-și destinde corpul (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). [Bardac] dormea cît e ziua de mare, se întindea, căsca. SADOVEANU, O. VII 357. Se întindea și mai căsca. ȘEZ. II 35. Dar podarul se gîndea Și cu lene se-ntindea. ALECSANDRI, P. P. 159. ♦ A se înălța ridicîndu-se în vîrful picioarelor. Dragă mi-i lelița-naltă, Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița mititea Se-ntindea și n-ajungea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ♦ Fig. A se încumeta, a cuteza, a îndrăzni, a se obrăznici. Nu te-ntinde! ◊ Expr. Nu te-întinde mai mult decît ți-e plapuma (sau, regional, oghialul) = nu pretinde mai mult decît poți avea, fii modest. Nu mai lungi vorba... Nu te-ntinde mai mult decît ți-i oghialul! ALECSANDRI, T. 464. 4. Refl. (Despre ființe) A se culca (pentru a dormi sau a se odihni). Se întinse la umbra tufanului. PREDA, Î. 153. Și cînd în pat se-ntinde drept Copila să se culce, I-atinge mînile pe piept, I-nchide geana dulce. EMINESCU, O. I 168. Ne întindem pe mușchi, sub un măslin. ALECSANDRI, O. P. 350. ♦ Tranz. A doborî la pămînt printr-o lovitură. La pămînt îl întindea, De falangă mi-l lega Și-l bătea și tot striga. ALECSANDRI, P. P. 130. 5. Tranz. A înmîna, a prezenta, a oferi, a da. Fata a întins unchieșului niște hîrtii, pe urmă... s-a întors în loc. GALAN, Z. R. 32. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Îi întinse un bănuț de aur. DELAVRANCEA, H. T. 36. Și, întorcîndu-mi fața, eu spada ți-am întins. EMINESCU, O. I 91. 6. Tranz. (Cu privire la o armă de foc) A îndrepta spre...; a ochi. Stăi, stăi, nu-ntinde flinta, că plumbul e fierbinte. COȘBUC, P. II 96. Se întîlnește cu necuratu; cînd întinde pușca să deie, el îi zice: stăi, nu da, că-ți voi fi de folos. ȘEZ. II 40. 7. Tranz. (În expr.) A (o) întinde (la drum) = a pleca repede, a grăbi mersul, a fugi, a o șterge. De la Brăila înainte, lui Moș Gheorghe i se pare că trenul o întinde la drum, cu tot dinadinsul. SP. POPESCU, M. G. 39. Întinse unchiașul la drum. ISPIRESCU, L. 96. O întinse cu grabă spre București. BĂLCESCU, O. II 110. (Rar, cu altă construcție) Întinseră piciorul la drum. ISPIRESCU, L. 322. (Intranz., despre vite) A întinde la jug = a trage (din greu). Boii se spetesc întinzînd la jug. ALECSANDRI, T. 970. (Refl., rar, despre cai) A se întinde galopului = a o lua, a merge în galop mare. Într-un mers obișnuit, iepușoara... ar fi părut o mîrțoagă...; acum, abia se zărea prin fulgi, întinsă galopului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 6/1. 8. Tranz. (Rar, cu privire la ființe, în special la oameni) A chinui, a tortura. De te-aș prinde, Ca p-un cîine te-aș întinde Că la toți le-ai dat noroc, Pe mine mă arzi în foc. TEODORESCU, P. P. 278. ♦ Fig. A trage de cineva, a hărțui. Bietu popa... e și el întins în toate părțile. STĂNOIU, C. I. 30. II. (Predomină ideea de răspîndire sau așternere în lungime și lățime pe o suprafață) 1. Tranz. (Cu privire la obiecte strînse, îndoite, împăturite) A desface, a desfășura (în lung și în lat), a așeza în toată întinderea, pentru a forma un așternut, pentru a expune la aer etc. Muierea... întinse hainele să se usuce. RETEGANUL, P. III 4. El întinse pe pajiște niște scoarțe scumpe. ISPIRESCU, L. 109. Aceste două vase, după ordinul colonelului, întinseră pînzele în vînt. BOLINTINEANU, O. 264. [Rufele] să le anin în cuiul meu și să le întind în odaie. ALECSANDRI, T. I 322. ◊ Fig. Neguri albe, strălucite, naște luna argintie, Ea le scoate peste ape, Le întinde pe cîmpie. EMINESCU, O. I 72. Azi dimineață ne-am trezit cu iarna în țară. Ea și-a întins cojoacele albe pe vîrfurile munților. ALECSANDRI, S. 308. ◊ (Cu privire la obiecte care – după ce au fost desfășurate – trebuie fixate, susținute, sprijinite) Ienicerii... Răspîndindu-se în roiuri, întind corturile mari. EMINESCU, O. I 146. (Refl. pas.) S-a întins puntea de legătură cu uscatul. BART, E. 317. Între cei patru stîlpi de la intrare se-ntindea ziua, peste șanț, un pod de piele de bivol. VLAHUȚĂ, O. AL. I 160. ◊ (Cu privire la obiecte care trebuie expuse vederii) Oamenii și-au întins marfa pe mesele din piață. A întinde masa (sau masă) = a așterne masa pentru mîncare, a pune masa; a da o masă (cu oaspeți mulți). Cînd boierul întindea masă mare... chema tacîmul curții ca să desfăteze pe mosafiri. GALACTION, O. I 69. Vreo zece fete... ajutau Gherghinei să întindă niște mese în ogradă. BUJOR, S. 95. Mîndră masă-și întindea Și tot bea și veselea Și din gură-așa zicea... ALECSANDRI, P. P. 72. (Refl. pas.) Într-o mînăstire din trecut rămasă, În domneasca sală se întinde masă. BOLINTINEANU, O. 54. ♦ (Cu privire la substanțe moi sau plastice) A așeza pe o suprafață mai mare, subțiind, netezind; a răspîndi. Au întins hoștinile fierbincioare pe o pînzătură. CREANGĂ, A. 15. ◊ Expr. A întinde o foaie (de aluat) = a subția o foaie de aluat (de obicei apăsînd-o de repetate ori cu o vergea de lemn), a-i mări suprafața. 2. Refl. A ocupa un spațiu (mai) mare, (mai) întins, a acoperi o suprafață mare. Dincolo de marginile pădurii se întind ogoarele de porumb. BOGZA, C. O. 246. Satul se-ntinde la poalele celui din urmă șir de dealuri. SLAVICI, O. I 214. Ograda... se-ntindea gălbuie în lună. EMINESCU, N. 51. ◊ Fig. Freamătul de sară conteni, pacea începea a se întinde iar pe iaz. SADOVEANU, O. I 410. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Urmat de determinări introduse prin «pînă la», arată limitele unui ținut, ale unei țări etc.) Dobrogea se întinde pînă la mare. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se prelungi (într-o direcție), a acoperi o suprafață mare. Din marginea poienii Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii. COȘBUC, P. II 78. Parada se întindea ca un șerpe pe șovoita uliță. NEGRUZZI, S. I 29. ◊ Expr. A întinde hora = a forma o horă. Nu-s crunt, nici hapsîn, Puternic și bun, Pe toți îi cuprind și horele-ntind. Aduc sărbătoare la mic și la mare. BANUȘ, B. 102. Hori de-mi întindea, Hori de-mi învîrtea. TEODORESCU, P. P. 647. ♦ (Despre plante, buruieni etc.) A se lăți, a se răspîndi (orizontal pe pămînt). Troscotul s-a întins peste toată curtea. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la putere, stăpînire etc.) A mări, a lăți, a spori. Domnii și boierii neamurilor ziseră între dînșii... să împingem neamurile unele asupra altora, ca astfel să întindem domnirea și puterea noastră. RUSSO, O. 30. ◊ Refl. Puterea mea se-ntinde Preste cer, preste văzduhuri. CONACHI, P. 87. ♦ (Despre idei, zvonuri) A se răspîndi, a se extinde. Vestea... s-a întins vertiginos în uzină. SAHIA, N. 35. ♦ (Despre acțiuni, mișcări sociale) A se dezvolta, a lua proporții. Din Zarand, răscoala se întinde și cuprinde și Hunedoara. IST. R.P.R. 281. Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește. EMINESCU, O. I 144. ♦ (Despre boli, epidemii) A cuprinde o suprafață din ce în ce mai mare, a se lăți. Începuse cangrena să se întindă ca o pată de păcură pe umărul lui Bernaru. MIRONESCU, S. A. 121. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui, a ține. Festivitatea a luat sfîrșit. Masa care a urmat... s-a întins pînă dimineața. STANCU, U.R.S.S. 94. Veseliile se întinseră pînă noaptea tîrziu. ISPIRESCU, L. 376. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «asupra») A insista, a stărui. Ar fi fastidios a mă întinde mai mult asupra acestui subiect. GHICA, S. 212. ◊ Expr. A se întinde la vorbă (lungă) sau cu vorba sau (tranz.) a o întinde la vorbă sau a întinde vorba (sau vorbe) = a lungi vorba, a vorbi mai mult decît trebuie, a tărăgăna sau a face să tărăgăneze o discuție. Cu răbdarea păianjenului ce-și țese pînza, în mod voit întindea vorba. V. ROM. septembrie 1952, 175. Se bucura mama că-i veneau neamurile, s-o mai întindă cu ele la vorbă. STANCU, D. 5. Își ceru iertare și plecă mînat de treburi urgente, care nu-i dădeau răgaz să se întindă la vorbă lungă. C. PETRESCU, A. 469. Le-a îngăduit să se întindă la vorbă. REBREANU, R. I 145. Ce să mai întind vorbe? RETEGANUL, P. I 55. Ne-am prea întins cu vorba și luminarea-sa nu știe cum să ne mai intre în voie. CREANGĂ, P. 258. – Forme gramaticale: perf. s. întinsei, part. întins. – Prez. ind. și: (regional) întinz (DELAVRANCEA, A. 129, CARAGIALE, O. I 56). – Variantă: (învechit) tinde (BUDAI-DELEANU, Ț. 178) vb. III.

ARDE A arde cu fierul roșu (d. animale) = A însemna cu un fier înroșit în foc: […] ți-era frică să nu-ți turbeze un câine: ți-l ardea cu feru' roșu între ochi, și gata. (PANAIT ISTRATI) A arde de curat ce e (pfm.; d. obiecte) = A fi foarte curat: În casa bunicilor ardea de curat ce era întotdeauna. A arde de dor = A fi stăpânit de o dorință puternică: Și inima aceea, ce geme de durere, / Și sufletul acela, ce cântă amorțit, / E inima mea tristă, ce n-are mângâiere, / E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit. (MIHAI EMINESCU) A arde de... (fam.; fig.) = A fi cuprins de...: Atât de sus ne-nalțăm câteodată… / Sufletu-mi arde de-o flacără înfricoșată. (MAGDA ISANOS) Copiii ardeau de nerăbdarea de a-și revedea părinții. A arde gazul (de pomană sau degeaba) (pfm.) = A pierde timpul: De ce nu dormi, măi bărbate, și arzi gazul degeaba? îl întrebă Profira, întorcându-se spre el și punându-i brațul pe piept. (d. MATCIN) Întrucât parlamentarii și-au făcut singuri legile și le-au aprobat cu mâna lor, este normal ca parlamentarul care arde gazul de pomană sau taie frunze la câini să nu dea socoteală nimănui. (http://m.ziare.com/) A arde la cineva (pop.) = A fi incendiu la o casă, într-o gospodărie: În miez de noapte ardea la alde Boștiog și nu se știe nici azi cine i-a pus foc. A arde la inimă (pop.; fig.) = A provoca cuiva o emoție puternică: Ieșind în calea celor sosiți, el trecu o dată cu privirea peste oameni și ochii lui se opriră la dânsa. Îl ardea parcă la inimă. (IOAN SLAVICI) Afurisit să fie câinerul de vornic, și cum a ars el inima unei mame, așa să-i ardă inima Sfântul Foca de astăzi, lui și tuturor părtașilor săi! (ION CREANGĂ) A arde pe cineva (cu vorba) (pop.; fig) = a) A critica aspru: A regretat că l-a ars cu vorba, dar acum era prea târziu ca să-și mai ceară scuze. b) (pop.; fig.) A ironiza: Degeaba îl ardeau colegii cu vorba; el nu reacționa nici într-un fel, prefăcându-se că nu înțelege nimic. A arde (pe cineva) soarele la cap (pfm.) = A face insolație: Toată ziua l-a ars soarele în cap și acum are frisoane. A-i arde buza după... (pfm.; fig.) = A avea mare nevoie de ceva; a fi foarte curios, nerăbdător: Îmi ardea buza s-o întreb pe mama, dar nu îndrăzneam. (ION GHEȚIE) A-i arde calcâiele sau tălpile (după ceva) = A fi mânat de o dorință mare: Aici poți vedea povestea de dragoste a vecinei lui Marian, dar și cum îi ard călcâiele acestuia pentru a sări gardul la aceasta. (http://www.emisiuni-online.ro/) A-i arde calcâiele sau tălpile (după cineva) (pfm.; fig.) = A fi îndrăgostit: El îndrăgostit, ea pe interes! Lui Dodel i s-au aprins călcâiele după Daniela Crudu. (http://observator.ro/) A-i arde câteva (pfm.; fig.) = A-i da cu lovituri puternice și iuți: A amenințat-o că-i arde câteva și a plecat nervos. A-i arde ghiocul (arg.; d. femei) = A fi excitată: Uneori se spune astfel despre o femeie foarte excitată. În cuprinsul expresiei, prin ghioc se înțeleg organele sexuale ale femeii sau vaginul. (https://imagique.wordpress.com/) Se citea pe chipul ei că-i arde ghiocul... A-i arde pipota (fam.) = A avea neapărată nevoie de ceva: Tații ieșeau după ele și le ocărau. Fiecare pe-a lui: − Îți arde pipota, ai? Îți dau eu ție! − Te omor dacă te mai prind! Îți miroase a bărbat? (EUGEN BARBU) A-i arde placheul în flec (arg.; lumea interlopă) = A dori să plece: Îi ardea placheul în flec, dar nu era momentul să iasă din casă. A-i arde (cuiva) de ceva = A simți o dorință arzătoare după ceva, a fi preocupat de ceva, a avea chef de ceva: Lui nu-i arde de mâncare. (P. ISPIRESCU) Pleacă, mă!... Nu ne arde de tine. (ION PAS) A-i se arde inima (sau sufletul) (pop.; fig.) = A muri de dragoste: Simțea că ceva îl arde la inimă. (PAUL BUJOR) Când gândesc, mândră, la tine, / Nu mai am inimă-n mine... / Puțintică ce-a rămas / Mi s-a fript și mi s-a ars! (JARNÍK-BÎRSEANU) Vai, vai, vai, inima mea... / Mult se arde și se frige / Și n-are gură să strige. (IDEM) A-l arde (pe cineva) instalația (arg.) = A-i fi foarte foame sau sete (cuiva): Vă mai aduceți aminte de individu' care avea un desfăcător de bere în talpa papuculu? Eh, o nimica toată... când te arde pe instalație de o bere și nu ai la îndemână niciun desfăcător dedicat, o simplă coală A4 îți poate fi de folos. (http://www.douaberi.ro/) A-l arde (pe cineva) plămânul (arg.) = A dori să fumeze: Tare-l mai ardea plămânul, după ce terminase țigările. A nu-i arde (cuiva) tăciunii în vatră (pfm.) = A fi necăjit: Nu-mi ard în vatră tăciunii, / dar în suflet iubirea îmi cântă. (http://poetul-de-portelan.blogspot.ro/) De săraci ce erau, nici tăciunii în vatră nu le mai ardeau. A (nu)-i arde (cuiva) de ceva = A (nu) simți o dorință arzătoare după ceva, a (nu) fi preocupat de ceva, a (nu) avea chef de ceva: Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se-ntreabă două. «De, închipuie-ți săracul!... de povești ne arde nouă?» (AL. VLAHUȚĂ) Lui nu-i arde de mâncare. (P. ISPIRESCU) − Nu, nu, răspunse Trubadurul, cătați în ochii mei și veți vedea dacă-mi arde de basme. (BARBU DELAVRANCEA) Ție-ți arde de vin și eu nu-mi văd capul de sărăcie [...] (LIVIU REBREANU) A o arde aiurea (arg.) = A vorbi mult și fără rost; a pierde timpul, a face lucruri în dezacord cu starea de spirit a celorlalți: – Ce faci? – Uite, prin casă, o ard aiurea. (http://dictionarurban.ro/) Hai să plecăm, că o ardem aiurea rău aici. (http://dictionarurban.ro/) Frate, ăsta nu-i în filmul nostru, o arde aiurea. (http://dictionarurban.ro/) A o arde cu tupeu (arg.) = A fi foarte îndrăzneț: În toată lumea președinții, până și regii diminuează la maximum deplasările din motive de securitate și financiare, cel puțin să scoată ochii stupizilor, adică alegătorilor, numai la români președintele o arde cu tupeu de la București la Sibiu cu tot alaiul spp după el să-și pupe nevasta. (http://m.ziare.com/) A o arde în terțe (arg.) = A minți: Simțea o adevărată plăcere de a o arde în terțe în fața prietenilor. A o arde la fugă = A fugi (foarte repede): Când am văzut că nu este de glumit, am ars-o la fugă cât am putut de repede. Arde-l-ar focul (pfm.) = A blestema să moară (să ardă) de foc: Frunză verde, mărăcine, / Arză-te focul, pădure! (POP.) Istoria se repetă: și atunci și acum între demnitate și funcție, Hadârcă a ales funcția (bat-o vina)… mama lui de KGB, arde-l-ar focul Siberiei!, se spune în postare. (http://moldova24.info) Arde să (sau de a)... (fam.; fig.) = A aștepta cu nerăbdare să... : Ea de dorință ardea să-l vadă pe Erasmus / Și să discute cu el, sacre cuvinte schimbând […] (NICOLAUS OLAHUS) Încă de la sosirea de pe aeroport ardea să-și revadă iubitul.

DINTRU prep. (Mai ales înaintea lui «un», «al», «însul», «acest», «o dată», elidîndu-se «u») 1. (Cu sens local) Din, dinspre. Dintr-alte țări, de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Noaptea potolit și vînăt arde focul în cămin; Dintr-un colț p-o sofă roșă eu în fața lui privesc. EMINESCU, O. I 42. ◊ Loc. adv. Dintr-acolo = din partea aceea. Alergau slujitorii dintr-acolo, vîn- turînd semne cu brațele. SADOVEANU, D. P. 210. ◊ (În corelație cu «în» sau «întru») O lege a completurilor era că tinerii dintr-o mahala nu au ce căuta într-alta. PAS, Z. I 124. Strînsă în fusta ei cu picățele, bibilica (picherea) aleargă dintr-un colț într-altul. GÎRLEANU, L. 10. Dintr-o parte venea cu carul, în alta se ducea. CREANGĂ, P. 140. ♦ De pe. Veverița sare dintr-o creangă într-alta. ♦ (Indică locul existenței) Din. Era o amintire, nu tocmai exactă, dintr-o poezie. VLAHUȚĂ, O. AL. 123. 2. (Cu sens partitiv) Din. Cînd a chemat împăratul pe fiul său și a pus pe ceilalți șase sfetnici de l-au ispitit, s-a văzut că pricepe multe dintr-ale vieții. SADOVEANU, D. P. 16. Dar dintr-al prinților șirag Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. Numai în grădina ursului... se află sălăți de aceste și mai rar om care să poată lua dintr-însele și să scape cu viață. CREANGĂ, P. 211. ◊ (Indicînd apartenența) S-au tăiat și au pierit unii dintr-o parte și alții din altă parte. SADOVEANU, D. P. 134. 3. (Cu sens temporal; introduce un complement circumstanțial care indică punctul de plecare în timp) De la. Dintr-un timp și vîntul tace; Satul doarme ca-n mormînt. COȘBUC, P. I 48. ◊ Loc. adj. și adv. Dintru început sau dintru începutul începutului = de la început. Gîndul măriei-tale, hatmane, a fost bun dintru începutul începutului. SADOVEANU, N. P. 259. Dintru-ntîi = mai întîi, la început, în primul rînd. ♦ (Introduce un atribut care indică timpul desfășurării unei acțiuni) Din, petrecut în. Zăpada dintr-acea dimineață de iarnă troienise drumul. Mi-a povestit o întîmplare dintr-o dimineață de vară. 4. (Introduce un complement care exprimă originea, proveniența) Din. Din sîngele meu va crește răscumpărarea cum crește grîul dintr-o sămînță. SADOVEANU, N. P. 398. Era născut la Messina dintr-un tată genovez și dintr-o mumă turcoaică. BĂLCESCU, O. II 79. 5. (În legătură cu verbe care înseamnă «a preface», «a schimba», introduce complementul indirect care arată obiectul prefacerii) Din. Din demon făcui o sîntă, dintr-un chicot, simfonie, Din ochirile-ți murdare ochiu-aurorei matinal. EMINESCU, O. I 30. Aleseră mănăstirea lui Alexandru-vodă, spre a face dintr-însa cetate. BĂLCESCU, O. II 98. ◊ (În legătură cu verbe care arată trecerea de la o stare la alta, introduce complementul care arată starea de la care se trece) S-a trezit ca dintr-un somn și parcă era de cînd pămîntul. GÎRLEANU, L. 22. Fata se uită... ca un om care se deșteaptă dintr-un vis, de care nu-și poate aduce aminte. EMINESCU, N. 18. 6. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Cu. Atunci, unde se repezi fata la zmeul celalt cu paloșul și, dintr-o lovitură, îl făcu în două bucăți! ISPIRESCU, L. 19. Ești bun precît ești mare; tu poți dintr-un cuvînt Să mîngîi osîndiții ce-n desperare sînt. ALECSANDRI, T. II 206. ♦ (În loc. adv.) Dintr-o dată = într-o singură mișcare, brusc, pe neașteptate, deodată. Dintr-o dată, prin deschizăturile rotunde ale podului, trecu ceva neobișnuit. SADOVEANU, O. VI 14. De după deal, vom vedea dintr-o dată satul. CAMIL PETRESCU, U. N. 317. Prea era grozav acel lup. Unde deschise o gură de să mă îmbuce dintr-o dată. ISPIRESCU, L. 14. 7. (Introduce un complement instrumental) Cu. Avea bani în ladă, nu prea mulți, dar destui pentru ca să poată trăi un an, doi dintr-înșii. SLAVICI, O. I 139. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur și dintr-un fuior de o lînă ca argintul. EMINESCU, N. 8. 8. (Introduce un atribut care exprimă materia) Din. Mănăstirea dintr-un lemn. 9. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... Dintr-o scăpare s-au strecurat cîteva greșeli. ▭ Dintr-aceasta el sta pe gînduri. ISPIRESCU, L. 11.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc care luminează prin emisiune proprie, fiind alcătuit dintr-o masă care are o temperatură foarte înaltă; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. Stele mari ardeau sus: păreau niște crini de aur pe o apă albastră, SADOVEANU, O. III 157. Printre, crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strîmte. EMINESCU, O. I 209. Ceriu-i mare, stele-s multe, Și mai mari și mai mărunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ (în metafore și comparații) Din covorul închis al foilor, florile de apă răsăreau ca niște stele de argint. SANDU-ALDEA, U. P. 105. Șterge-ți ochii, blondă Martă... ochii-ți negri. două stele, Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin. EMINESCU, O. IV 37. ◊ Steaua polară v. polar. Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Nu se mai văd ceasurile la foișorul de foc; lumina de-ndărătul cadranului s-a stins; dar mai sus de foișor arde clipind în cadență steaua dimineții – se face ziuă. CARAGIALE, O. II 16. Steaua ciobanului v. cioban. Stea cu coadă = cometă. Multe buburuze sînt pe boltă. Toate numai aur și argint!... însă dintr-un haos lăturalnic Iese... Cu-un surîs pe buze cam șăgalnic, Și mișcînd, încet, o stea cu coadă. BENIUC, V. 66. Stea comată v. comat. Stea căzătoare v. căzător. ◊ Expr. Cîte-n lună și-n stele v. lună. A vedea stele verzi, se spune cînd cineva primește o lovitură puternică. Tata uita să-și plece capul cînd intra, astfel că se izbea de pragul de sus, de vedea stele verzi. PAS, Z. I 42. ♦ (Determinat prin «roșie») Simbol al revoluției proletare, al socialismului. Am vrut să-ți spun că au cîntat cocoșii: Că s-au ivit pe ceruri semne roșii. Și-n noapte steaua roșie răsare, Deasupra, peste lumi, peste popoare. TULBURE, V. R. 15. Soarele negru în ocean se stingea Și peste China, Dinspre Mongolia se ridica Stea roșie crescînd lumina. BOUREANU, S. P. 10. ♦ (în expr.) Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază, care îndrumă o acțiune, care dă direcția într-o activitate oarecare. Legătura indisolubilă între teorie și practică constituie steaua călăuzitoare a marxism-leninismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 11/2. ♦ (în legătură cu superstiția că viața oamenilor este influențată de stele) Hyperion, ce din genuni Răsai. Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asameni?... Ei doar-au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. ◊ Expr. A crede în steaua sa = a crede că îi va merge bine; a fi optimist. A-i apune (cuiva) steaua v. apune. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Muncească-se cît o vrea Cel născut supt steaua rea, în zadar se va sili Ce-o dori a dobîndi. VĂCĂRESCU, P. 403. (Exprimînd o amenințare sau un sentiment de compătimire) Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.), vai de capul meu (sau al tău etc.). Să se cumințească... Să iasă la muncă așa cum e datina și legea. Altfel or s-o pață, vai de steaua lor! SADOVEANU, M. C. 199. De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie. CREANGĂ, P. 195. A citi în (sau la) stele v. citi. ♦ Epitet dat femeii iubite. Iubita mea, stea blîndă, pierdută-n depărtări, Tu mă abați din calea pustiilor cărări. PĂUN-PINCIO, P. 82. Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie. Stea dulce și iubită a sufletului meu! ALECSANDRI, P. A. 62. 2. Fig. (Astăzi rar) Artistă celebră (de cinematograf, de teatru); vedetă. În scurt timp Evantia fu proclamată steaua localului de noapte. BART, E. 359. II. 1. Obiect, desen avînd o formă asemănătoare cu aceea prin care reprezentăm, în mod convențional, aștrii (cu excepția soarelui și a lunii): a) obiect confecționat din lemn, din carton etc. și împodobit în diferite feluri, cu care umblă copiii la colindat, de crăciun. Cîțiva copii mai săraci Au izbutit să-nfiripe o stea de hîrtie. BENIUC, V. 39. Cine primește Steaua frumoasă Și luminoasă, Cu colțuri multe Și mărunte? TEODORESCU, P. P. 100. ◊ Cîntec de stea = colindă. ◊ Expr. A umbla cu steaua = a colinda; b) (în expr.) Steaua Republicii = numele unei decorații din Republica Populară Romînă; c) (Tehn.; în expr.) steaua roții = partea unei roți, dintre bandaj și fus; d) (Tipogr.) asterisc, steluță; e) pată albă pe fruntea unui cal. (Poetic) Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur; Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. (Despre oameni) A fi eu stea (rar cu steaua) în frunte = a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decît alții. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, macar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, P. 152. Nu spera cînd vezi mișeii La izbîndă făcînd punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte. EMINESCU, O. I 196. Cuconașii din Ieș nici nu catadicsesc să se uite la bietele copile, parcă ei sînt cu steaua în frunte, ALECSANDRI, T. I 137. 2. (Rar) Picătură de grăsime care plutește pe supa sau pe laptele fierbinte; ochi. Masa începu a să așterne... Era zupă grasă cu stele, care parcă sclipeau. RETEGANUL, P. I 63. III. Compuse: Steaua-pămîntului = ciupercă de pămînt, de culoare brună, în forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fîșii dispuse radiar (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = animal cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci brațe în direcție radiară; trăiește aproape în toate mările de pe glob și se hrănește cu moluște, viermi și crustacee; asterie. Copii, coborînd în cîrduri, îi întreabă din depărtare dacă au prins raci, crabi și stele-de-mare. DELAVRANCEA, S. 65.

MAL¹ s. n. 1. (Învechit și popular) Ridicătură de pămînt mai puțin înaltă decît dealul, avînd coastele cu povîrnișuri repezi. V. c o l n i c, dîlmă, dîmb, măgură, movilă. Văzu 4 capete de aspidă, unde să iviră din malul acela. NEAGOE, ÎNV., ap. GCR I, 165/35. Oastea leșascâ ce ave cu sine o au tocmit mai la cîmp, despre Șcheia, pe supt un mal. M. COSTIN, O. 46. Precum munții cei înalți și malurile ceale înalte, cînd să năruiesc de vreo parte, precît sînt mai înalți, pre atîta și durăt fac mai mare cînd să pornesc. M. COSTIN, ap. GCR I, 199/28. După o jumătate de ceas, ajunserăm pe un mal ridicat și plin de flori. ALECSANDRI, O. P. 12. Și să-mi alergați La valea Adîncă, La poteca Strîmtă, La răscruce-n deal, La muche De mal. TEODORESCU, P. P. 498. ◊ (Ca termen de comparație, sugerînd proporțiile exagerate) Vezi cîte un hodorogit, d-abia să tîrăște, și trăiește, parcă l-a uitat moartea, și o fată cît un mal se duce-n cîteva zile. CARAGIALE, O. VII, 262. Cît malu m-aș face..., de mi-ar șiui pă la ureche vestea că... , cu mic cu mare, și-au îndulcit inima. JIPESCU, O. 21. Unii abia așteaptă Ignatul, să-și taie grăsunul cît malul. DELAVRANCEA, S. 7. Am un cal Cît un mal. TEODORESCU, P. P. 241, cf. ZANNE, P. II, 580, 767, CIAUȘANU, GL. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Nu vezi că-i coșcogemite mal de om? DUNĂREANU, CH. 223. Olivanca, un mal de femeie, cu un ochi umflat, gemea într-un colț. CAMILAR, N. II, 301. Mal de femeie. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ Expr. Un deal ș-un mal = interval mare de timp. Mai ie un dial ș-un mal pînă la primăvarî. ALR I 1385/746. ♦ (Adverbial, pe lîngă verbul „a cădea”) Ca un mal¹ (1), greoi. Împiedicîndu-se d-un bostan. . . , cade mal peste . . . copilași. SĂM. I, 387. Cade mal peste trupurile celorlalți. CIOCÎRLAN, P. P. 97, cf. DR. IV, 730. ♦ (Învechit) Mal de (sau cu) sare = munte de sare. V. o c n ă, s a l i n ă. Păzitorii malurilor cu sare (a. 1830). DOC. EC. 459. În sud... Să află malurile de sare (a. 1830). ib. 460, cf. 457. ♦ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de” și indicînd componența ) Grămadă (mare). Sentimentul de belșug și senzația coloristică sînt maxime pentru cine se află deodată în fața unui mal de știuleți de porumb. CONTEMP. 1961, nr. 782, 2/7, cf. H XI 322, ALR SN I h 33. O rîdicat un mal di pămînt. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Popular) Perete, margine (rîpoasă) a unei adîncituri de teren (v. r î p ă); p. e x t. fîșie îngustă de pămînt de-a lungul unei adîncituri. Cf. LB. Sus, pe malul lunecos Și-n tăcerea adîncită, Satan urlă furios. ALECSANDRI, P. I, 11. Cînd sărea peste cîte un șanț, malul se prăbușea în urma lui. BUJOR, S. 127. A luat poteca de pe malul șanțului, pe lîngă salcîmi. POPA, V. 110. Lîngă drum bătut de sănii Unde malul stă să cadă, Vede urme de dihănii. TOPÎRCEANU, B. 17. Munții s-or cutremura, Maluri mari că s-or surpa. TEODORESCU, P. P. 627. ◊ (Prin exagerare) Cele patru degete țapene ale dreptei sale. . . surpau din malul mămăligei. HOGAȘ, M. N. 69. ◊ E x p r. A da (pe cineva sau ceva) de mal = a nimici, a prăpădi; a da de rîpă, v. r î p ă. Domnule Caracudi, nu merge așa! Cu informațiuni ca ale dumitale, dăm de mal gazeta. CARAGIALE, M. 54. Au fost în stare să dea de mal un zmeu așa de spurcat. ap. DDRF. (Glumeț) Joacă hora și bătuta, brîul și chindia, de dîrdîie pâmîntul, pînă dă de mal pe toți flăcăii satului. CARAGIALE, S. N. 129. A da carul de mal = a eșua într-o acțiune sau într-o întreprindere. Cf. ZANNE, P. V, 131. ♦ (Regional) Rîpă adîncă, prăpastie. Cf. ALR I 394/610, 898, 922, A V 26, 35. Cînd o oaie dă de mal, toate se duc după ea, se spune despre un om care imită fără discernămînt pe alții. Cf. ZANNE, P. I, 570. 3. Fîșie (îngustă) de pămînt, de-a lungul unei ape. V. ț ă r m, f a l e z ă. Răpegiunea apii îndată-l va duce la malul dintîiu, de undi au ieșit. CANTEMiR, ap. GCR I, 327/14. Să facă dovadă la fața locului că amîndouă malurile sînt ale lor (a. 1760). BUL. COM. IST. IV, 201, cf. BUDAi-DELEANU, LEX., LB. Versurile făcute pe malul unui pîrîiaș, la umbra unui copaciu. HELiADE, O. II, 124. Un vuiet depărtat, Ca glasul unei ape ce-neacă-ale ei maluri. ALEXANDRESCU, M. 26. Apriga furtună. . . Se-nalță, se lățește și vîjîie și tună, Zdrobindu-se de mal. ALECSANDRI, P. I, 193, cf. III, 12. Gemea sub maluri rîul. BOLINTiNEANU, O. 6, cf. 427. De-a lui maluri sînt unite cîmpii verzi și țări ferice. EMINESCU, O. IV, 113. Dintre sute de catarge Care lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vînturile, valurile? id. ib. 396. Se aruncă cu calul în apă, o trece înot dincolo de cela mal. CREANGĂ, P. 237, cf. 205. Cînd văzu cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălței, se miră. ODOBESCU, S. III, 13. Dunărea începe să vîjîie mînioasă, e un zbucium ș-un clocot de valuri dintr-un mal în altul. VLAHUȚĂ, O. A. II, 115. Rară E zbaterea apei, cînd valul Atinge cu aripa-i malul. COȘBUC, P. II, 28. Gîrlele... se umflă din mal în mal, parc-ar fi Dunărea. REBREANU, R. I, 74. Râulețele, departe, își sărută malul ud. EFTIMIU, Î. 126. Valurile lepăiesc ușor, și la fiecare lovitură malul se surpă într-o fârîmare ușoară. SADOVEANU, O. III, 80. Curge domol printre maluri înalte, rîpoase. STANCU, U.R.S.S. 159. M-am apropiat de el ca de un mal drag, pe care multă vreme l-am visat. V. ROM. august 1958, 53. De-a întreba unde sînt eu, Tu să-i spui că eu m-am dus Pe malul apei, în sus. ALECSANDRI, P . P. 21. Salcie pletoasă. . . Ce pe mal creștea. TEODORESCU, P. P. 455. Frunză verde de pe mal, Rădiță de către deal, Ce lași vremea-așa uitată? JARNIK-BÎRSEANU, D. 158. ◊ F i g. După malul cel mărginit al vieții întinz a mea vedere. MARCOVICI, C. 10. ◊ Exp r. A fi una cu malul = (despre o apă) a crește, a se umfla, a umple toată albia. Cf. CIAUȘANU, GL. A ieși la mal = a duce ceva la bun sfîrșit, a o scoate la capăt. Cine dă din mâni nu se îneacă, ci iese mai curînd la mal. SBIERA, P. 215 L-a scos apa la mal, se zice cînd cineva scapă cu bine dintr-o primejdie sau dintr-o nenorocire. Cf. ZANNE, P. I, 207. A se bate ca apa de maluri = a se frămînta zadarnic, a nu găsi ieșire dintr-o situație dificilă. Cf. ZANNE, P. I, 207. Să te bați ca apa de maluri. ȘEZ. II, 72. (Cu parafrazarea expresiei) Bătută-s de gînduri Ca vîntul de dealuri, Ca apa de maluri. POP., ap. GCR II, 346. A se îneca (tocmai sau ca țiganul) la mal = a da greș într-o acțiune sau a renunța la ceva tocmai cînd scopul era aproape atins. Cum se poate să se lase, ca să se înece tocmai la mal? ISPIRESCU, L. 59. Să nu te îneci ca țiganu la mal. ȘEZ. II, 72. – Pl.: maluri. – Cf. alb. m a l l „munte”.

ȘTERGE, șterg, vb. III. 1. Tranz. A freca (ușor) suprafața unui obiect pentru a face să dispară un lichid care o umezește (v. usca) sau o substanță străină care o acoperă (v. curăța). A prins baioneta... a șters-o de mîneca hainei. SAHIA, N. 69. Scoase batista, îl șterse nițel la bot și-l sărută. ISPIRESCU, L. 53. Șterge-ți ochii, nu mai plînge. EMINESCU, O. I 30. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», și, arătînd materia îndepărtată) Șterse scaunele și mesele de praf. RETEGANUL, P. IV 5. Șterge ranele de sînge. ALECSANDRI, P. P. 315. O năframă de in, Ca să-mi șterg gurița de vin. TEODORESCU, P. P. 167. ◊ (Complementul indică materia îndepărtată) Își șterse cu mineca cămășii sudoarea care-i șiroia pe față. DUMITRIU, N. 258. O cuprinse părintește... ștergîndu-i lacrimile ca unui copil. GALACTION, O. I 192. Cu mîna dreaptă apucînd de colț mîneca ei stingă, își ștergea plînsoarea. COȘBUC, P. I 250. (În contexte figurate) Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrine. EMINESCU, O. I 32. Uitarea șterge lacrimile. BOLINTINEANU, O. 458. ◊ Refl. Ai dreptate, a zis... ștergîndu-se la ochi. CARAGIALE, O. III 75. (Expr.) Cît te-ai șterge la ochi v. ochi. A se șterge pe bot v. bot. A se șterge pe buze v. buză. 2. Tranz. (Cu privire la texte scrise, imprimate, desenate) A face să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă (răzînd cu o gumă, trăgînd deasupra o linie etc.). Nu uita să adaoge ori să șteargă un nume. C. PETRESCU, C. V. 178. ◊ Absol.. Scriind și ștergînd, nu-și putea alunga întrebarea iritantă. C. PETRESCU, C. V. 134. ◊ Expr. A șterge cu buretele = a da uitării (o greșeală a cuiva), a nu mai ține seama; a uita, a ierta. ♦ A anula, a suprima, a face să dispară. A chemat pe Leonte Bumbu logofătul și i-a poruncit să șteargă din catastife toată datoria tătîne-său. REBREANU, R. I 239. Vizirul șterse drepturile ce Principatele... își păstraseră. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Fig. Ca să le șteargă decepția, adăogă că după amiază la cinci are să le comunice lor ce-i va mai sosi. REBREANU, R. II 80. Du-te și spune sătenilor dumitale, moș Ioane, că pe unde te-a scuipat boierul, te-a sărutat domnitorul țării și ț-a șters rușinea. CREANGĂ, A. 160. Numai o purtare cinstită va șterge pata ce și-a făcut. GHICA, A. 570. Timpul șterge durerile. BOLINTINEANU, O. 458. ◊ Refl. Zîmbetul i se ștergea încetișor de pe fața rotundă. DUMITRIU, N. 175. 3. Refl. A-și pierde strălucirea, relieful, culoarea sub acțiunea unor cauze exterioare. Cum se șterg de pașii gloatei slovele de pe-un mormînt. DAVILA, V. V. 61. Aurul de pe spata legăturii de piele se ștersese pe alocurea. EMINESCU, N. 45. ◊ Fig. A lumii temelie se mișcă, se clătește. Vechile instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, P. 78. ♦ A-și pierde conturul, a se estompa, a se întuneca, a înceta să se mai vadă. Apoi ultimele luciri ale soarelui se șterseră. SADOVEANU, O. I 300. Carpații prind în zare să se șteargă. IOSIF, V. 67. Uite cum se șterg pălite de pe boltă mii de stele. DAVILA, V. V. 184. În fața mea soarele asfințește, valea se umple de umbră, toate se-ntunecă și se șterg. VLAHUȚĂ, O. A. 366. Corbul iute-n zbor sărea... Pînă-n zare ajungea și din zare se ștergea. ALECSANDRI, P. P. 142. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din minte» sau «din inimă») A dispărea din amintire, a cădea în uitare. Era una din acele dimineți albastre, vesele care, nu știu de ce, nu se mai șterg din minte. BART, E. 131. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spinului. CREANGĂ, P. 209. Au trecut, s-au șters zilele de dor pe cînd el rătăcea prin luncă. ODOBESCU, S. III 84. ◊ Tranz. Căuta să șteargă din minte tot ce se întîmplase. BART, E. 59. Șterge din inima ta Pe cel ce adio-ți zice. ALECSANDRI, P. II 99. 4. Tranz. Fig. A desființa, a distruge, a nimici. Noroadele prin cugetare în ziua asta-și dau cuvînt Să șteargă tronuri și hotare, Să facă pace pe pămint. DEMETRESCU, O. 80. ◊ Expr. A șterge (pe cineva) de pe fața pămîntului = a omorî. Nu cumva să blestești din gură... că te-am șters de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 207. 5. Refl. (Rar) A trece foarte aproape de ceva sau de cineva, atingîndu-se ușor. Un soldat ștergîndu-se pe lîngă ea, o lovi cu cotul. ARDELEANU, D. 111. ♦ Tranz. (Rar) A lovi, a izbi, a bate. Badea Isac îl șterse în moalele capului. SADOVEANU, O. VIII 258. ◊ Expr. (Familiar) A șterge (cuiva) o palmă = a trage (cuiva) o palmă. Se viră... in odaie la Ivan, și-i șterge o palmă prin somn. CREANGĂ, P. 303. Vidrii o palmă-i ștergea Și Vidra se mînia. BIBICESCU, P. P. 323. ♦ Tranz. A reteza dintr-o singură lovitură. Cînd vede balaurul, îi șterge capul cu sabia. SEVASTOS, la TDRG. 6. Tranz. (Familiar) A fura, a șterpeli. Au șters boierului punga cu galbini de sub căpătîi. SBIERA, P. 257. Acum înțelese că vreun fur i le-a șters. ISPIRESCU, L. 109. Iar mi-a șters carboave. CARAGIALE, O. II 76. Hait! mi-l șterse potlogaru drept suvenir... bunătate de săcușor. ALECSANDRI, T. I 311. 7. Tranz. (În expr.) A o șterge = a pleca repede și pe furiș (de undeva); a o tuli, a o lua la sănătoasa. Într-o noapte au șters-o pe ascuns. BART, E. 277. O șterg de-acasă frumușel; Grivei cu mine, eu cu el. IOSIF, PATR. 16. Mai bine ar fi... s-o ștergi mîine din revărsatul zorilor. DELAVRANCEA, S. 242. (Întărit prin «la picior») În loc să se lege pe ea cu brîul, legă o oaie, iar ea o șterge la picior. SEVASTOS, N. 272. A șterge putina = a spăla putina, v. putină. Eu, văzînd treaba cum merge, Căutai putin-a șterge. MARIAN, S. 101.- Forme gramaticale: perf. s. ștersei, part. șters.

SĂRI, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se desprinde de la pămînt avîntîndu-se în sus printr-o mișcare bruscă și a reveni în același loc (adesea ca o manifestare de bucurie, de exuberanță); a sălta. [Copiii] rîd și sar într-un picior, Se-nvîrtesc și țipă-ntr-una Mai cu zor. COȘBUC, P. I 226. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare. CREANGĂ, P. 185. Îmi vine să sar, Să joc ca nebunii. ALECSANDRI, T. 202. ♦ A dansa, a țopăi; a zburda. Cellalt cîine, o corcitură de șase luni, care sărea pe la spatele babei. REBREANU, R. I 147. Nu-i de vină, dacă [oile] au sărit toată ziua ca mieii primăvara. SBIERA, P. 8. Să sărim în hop și-n trop, Că e ziua de uncrop. ALECSANDRI, P. P. 384. Ursul sare de nevoie. ◊ (Tranz., în expr.) A sări tontoroiul (sau drăgaica) = a fi neastîmpărat. Dar unde fu pomana aia, ca să stea la un loc? Sărea și el tontoroiul, fără să vrea. ISPIRESCU, L. 237. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc într-altul prin salt. Un cucoș sări pe zăplazul de scînduri. SADOVEANU, O. I 344. Sărea din bolovan în bolovan și din colț în colț. ISPIRESCU, L. 56. Pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Deplasarea are direcția de sus în jos) Irinel sări ușor din trăsură. DELAVRANCEA, H. T. 69. ◊ Expr. A sări din lac în puț = a ajunge din rău în mai rău, a scăpa dintr-o primejdie căzînd în alta mai mare. Omul nemulțumit fuge de bine și dă peste mărăcine. Sare din lac în puț. PANN, P. V. III 105. ◊ (Deplasarea prin salturi constituie mersul obișnuit al unor ființe) Văzu o turturică, care tot sărea înaintea lui. ISPIRESCU, L. 184. Vornicel e-un grierel, Îi sar purici înainte cu potcoave de oțel. EMINESCU, O. I 87. ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situație în alta, de la o idee la alta. Și-i sări deodată gîndul la vițel: N-a lăsat în uger lapte pentru el. COȘBUC, P. I 248. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. Sări ca o pisică de ușure peste prag. ISPIRESCU, L. 30. Eu am sărit peste uluci prin fundul curții. CARAGIALE, O. I 56. Fata babei sărea iute peste pîrlaz. CREANGĂ, P. 284. Peste gardul mititel, sare și-un cățel. ◊ Expr. A sări peste cal = a trece de țintă; a exagera. Simțea că greșește undeva, că «sare peste cal», dar socotea de datoria lui să-și arate gîndul pînă la capăt. GALAN, B. I 36. ◊ (Gimnastică și sport) Atletul a sărit 1,80 m în înălțime. ◊ Tranz. Căpitanul Cozmuță a sărit din doi pași cele patru trepte. SADOVEANU, N. P. 187. A fost odată, cînd a fost... pe cînd puricele sărea dintr-o săritură muntele. ȘEZ. I 97. Zid de piatră nalt sărea. Și sărind așa zicea... ALECSANDRI, P. P. 91. Cine sare multe trepte deodată, își frînge gîtul. Capra sare masa și iada sare casa v. capră. ◊ Expr. A sări garduri sau (intranz.) peste garduri = a umbla după aventuri amoroase. Apoi doar eu nu-s de-acelea de cari crede el: n-am sărit peste garduri niciodată, de cînd sînt. CREANGĂ, P. 28. Bree!... ce berbantlîc!... Îmi ia fata, îi mănîncă zestrea și sare garduri. ALECSANDRI, T. III 1278. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. Așa... ba nu... Am sărit o slovă. DELAVRANCEA, O. II 189. 4. A se ridica brusc (și a porni) de undeva. [Ursilă] deodată sare mînios din birlog. CREANGĂ, P. 53. Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea sărind de la fereastră. EMINESCU, L. P. 179. ♦ A se grăbi, a se repezi (să facă ceva). Minodora se cuibărise pe un scăunel, jos, gaia să sară de cîte ori trebuia ceva. SADOVEANU, B. 58. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. Zice cel mai mare: săriți și deschideți ușa, că vine mama. CREANGĂ, P. 22. Să sărim, voinici, la treabă. ALECSANDRI, O. 66. ◊ Expr. A sări cu gura = a interveni brusc cu vorba. Moș Ioan Roată sare cu gura: Aveți bunătatea de vorbiți mai moldovenește, cucoane. CREANGĂ, A. 155. (Eliptic) Și boierul sări și zise și el... ISPIRESCU, L. 69. A sări cu gura la (sau pe) cineva = a cicăli pe cineva, a-i face observații, reproșuri; a lua la rost. Sare cu gura pe Avendrea, natantolul de Gîngu. STANCU, D. 252. Preutul... au început a-l cîrti și a sări cu gura la dînsul. SBIERA, P. 266. A-i sări (cuiva) de (sau, rar, în) gît = a se repezi să îmbrățișeze pe cineva; fig. a arăta cuiva dragoste (adesea în mod exagerat). Îți venea să crezi că, dacă peste un ceas nu-ți va sări de gît, dar pentru a doua zi... te puteai aștepta negreșit la așa ceva. VLAHUȚĂ, O. AL. 110. Dinaintea oamenilor era să-ți sar în gît? ALECSANDRI, T. 195. A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întîmpinarea cuiva. Ea-i sări înainte, întinzîndu-i mîna de departe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. Sorioara... îndată i-au sărit înainte. SBIERA, P. 53. Crîșmărița, cum ne-a văzut, pe loc ne-a sărit înainte. CREANGĂ, A. 96. ♦ A-i veni cuiva în ajutor, a interveni grabnic pentru a ajuta pe cineva. Avea impresia că cineva a sărit pentru el, să-l sprijine, să-l ajute. SAHIA, N. 81. Sări îndată în ajutorul lui Luca. REBREANU, R. I 132. Pîn-or sări oamenii de la nuntă... casa are să se topească. CREANGĂ, P. 175. Prieten bun pentru prieten sare. ◊ Săriți! = strigăt desperat de ajutor. Nu-i lăsați! Săriți!... Dar nu sărea nimeni. REBREANU, I. 39. Săriți, flăcăi! Unde-s voinicii mei? NEGRUZZI, S. I 161. Săriți, frați, Nu mă lăsați! TEODORESCU, P. P. 280. ♦ (De obicei cu determinări introduse prin prep. «la», «asupra» sau «pe») A se repezi cu dușmănie la cineva; a ataca. Pricop sări la el cu pumnul ridicat. DUMITRIU, P. F. 55. Se răscolesc și cîinii De prin curți și sar la ei. COȘBUC, P. I 227. ◊ Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva, a lua la rost. Eu, în cap cum să nu-ți sar, Dacă ești un ulițar! MARIAN, S. 4. 5. A apărea, a se ivi pe neașteptate; a răsări. Acolo trebuie să ne sară vrun iepure de prin ogoarele nestrînse. SADOVEANU, O. VIII 159. Iaca mă! da aista de unde-o sărit cu poeziile lui? ALECSANDRI, T. 564. Nu știi de unde sare iepurele v. iepure. ◊ Expr. A sări în ochi = a fi evident. 6. (Mai ales determinat prin «în sus», «în picioare») A se scula, a se ridica în sus printr-un salt brusc. Sărise îngrozit de pe divan și se uita năuc la el. SADOVEANU, O. I 436. Atunci au sărit Pepelea, care ațipise puțin, drept în picioare. SBIERA, P. 2. Oamenii săriră arși în sus. SANDU-ALDEA, U. P. 48. Nurorile atunci sar arse în picioare. CREANGĂ, P. 11. ◊ Expr. A-și sări din minți (sau din fire) = a-și pierde mințile, a se țicni. Din pricina năcazurilor uneori parcă își sare din fire. SADOVEANU, O. VIII 38. Dar lanțul diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce rîvnise procopseala necurată, că acesta își sărea din minți. GALACTION, O. I 44. A-și sări din țîțîni (sau din balamale) = a-și pierde răbdarea, a se mînia. Nu vă vine a crede că mi-am sărit din balamale. PREDA, Î. 11. II. (Despre lucruri) 1. A se ridica brusc în sus, de obicei sub impulsul unei forțe din afară. Așa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele pe care le stîrneam... cît mine de sus. CREANGĂ, A. 67. Ele (= izvoarele) sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace. EMINESCU, O. I 85. ◊ Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăți (în urma unei explozii). Podul a sărit în aer. Plînge de sare cămașa de pe el = plînge foarte tare. [Smărăndița] plîngea ca o mireasă, de sărea cămeșa de pe dînsa. CREANGĂ, A. 4 ♦ (Despre obiecte elastice) A se ridica în sus în urma unei lovituri. Mingea sare. 2. (Mai ales cu determinări locale, introduse prin prep. «din» sau «de la») A se mișca, a-și schimba brusc poziția; a se desprinde, a ieși brusc din locul în care a fost fixat. Măi Michiduță, cînd oi chiui eu... au să-ți sară creierii din cap. CREANGĂ, P. 54. Cu zgomot sare poarta din vechii ei ușori. EMINESCU, O. I 93. Sare ivărul la ușă. id. ib. 155. Așchia nu sare departe de trunchi (= copiii seamănă cu părinții; se spune mai ales cînd e vorba de defectele lor). ◊ Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoționa tare. Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă, rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Cîteodată... prea arare... A tîrziu cînd arde lampa, Inima din loc îmi sare, Cînd aud că sună cleampa... Este ea. EMINESCU, O. I 106. Cînd el o zărea, Inima-i sărea. ALECSANDRI, P. P. 188. A-i sări (cuiva) țandăra (țîfna sau muștarul) = a se înfuria, a se mînia. Atît i-a trebuit bunicii s-audă – că spune bunicul că vrea să moară... I-a sărit țîfna. STANCU, D. 251. Baba se opri în mijlocul ogrăzii, ascultă o bucată, dar de la o vreme îi sări țandăra. DUNĂREANU, CH. 73. [Lui Pupăză] îi era sărită țandăra, și cînd îi sărea lui țandăra, era sărită și pace bună. SLAVICI, O. I 228. A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferință fizică; b) (în imprecații și jurăminte) Ba mă prind, să-mi sară ochii! CONTEMPORANUL, I 405. Duducuță, să-mi sară ochișorii dacă se află alt om mai fericit decît supusă sluga matale. ALECSANDRI, T. I 55. ♦ A țîșni. Din fierul înroșit sar scîntei. ▭ Ca flacăra ce sare deodată, – ca izvorul Ce sparge stîncă tare, așa învinge dorul. EFTIMIU, C. 28. Sîngele din ea sărea. ȘEZ. I 14. 3. (Regional, despre animale, mai ales despre armăsar) A îndeplini actul împreunării sexuale. – Prez. ind. și: (regional și popular) sai (CREANGĂ, P. 215, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434), săr (DUMITRIU, B. F. 27, STANCU, D. 297, VĂCĂRESCU, P. 216).

BATE, bat, vb. III. I. Tranz. 1. A lovi un om sau un animal (cu palma, cu biciul, cu varga etc.) în scopul de a-l pedepsi sau de a-l constrînge la o acțiune. Nuntașii au sărit la dînsul și au început să-l bată și să-l bată, de-i mergea colbul. SBIERA, P. 289. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. NEGRUZZI, S. I 141. Ortomane, Hoțomane, Bate-ți negrul Pe de-ntregul Și te du și fugi de mine. ALECSANDRI, P. P. 11. ◊ (Fig.) Bate șaua să priceapă iapa (= dă cuiva să înțeleagă ceva fără să i se adreseze direct). ◊ Absol. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară. Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ Expr. A bate măr (sau ca mărul) v. măr. Îl bat de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. Îl bat de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. A bate la stroi v. stroi. A bate gros v. gros. A bate la tălpi = a lovi pe cineva peste tălpi (pedeapsă obișnuită în regimurile trecute). A bate la palmă = a lovi peste palmă (pedeapsă obișnuită în școala din trecut). Domnișoara Victoria... vă bătea la palmă. PAS, Z. I 111. (Glumeț; Mold.) Pui de bate = bătaie strașnică. Rămîind fără tovarăși de ispravă și mai dîndu-mi și părintele Isaia un pui de bate așa din senin, chihăiam pe mama... că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 80. A-și bate capul (sau, rar, firea) cu (sau pentru sau de) ceva = a se gîndi mult la ceva, a-și frămînta mintea, a chibzui fel și chip, a se ocupa mult cu ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. Nu-mi bat capul ce-or gîndi vecinii. BENIUC, V. 9. Întîi voia să facă o mustrare duducăi noastre, dar pe urmă... nu și-a mai bătut capul cu asta. SADOVEANU, N. F. 86. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a sta de capul cuiva, a se ține stăruitor de cineva, a nu-i da pace, a-l ameți, a-l toca la cap. Anghelină, stinge lampa... Destul ai stat trează cît ne-a bătut capul cu poveștile acel cioban de la Păstrăveni. SADOVEANU, N. F. 24. De multă vreme Joe umbla după Junona, bătîndu-i capul și spunîndu-i că moare de dragoste pentru dînsa. ISPIRESCU, U. 11. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) sau (refl.) a se bate cu mintea (sau cu gîndul sau cu gîndurile) = a fi preocupat de ceva, a fi obsedat de un gînd (care-l îndeamnă să facă ceva). Turcalete se bătea cu mintea unde să-și ascunsă el procleta lui de avere. GALACTION, O. I 293. De altfel mă bate gîndul s-o cumpăr mai bine eu. REBREANU, R. I 145. Drumeț bătut de gînduri multe. Ne lași atît de greu pe noi... GOGA, P.16. Pururea să bate cu gîndurile, ziua și noaptea, cum ar face o corabie. DRĂGHICI, R. 142. Pe mine mă bate gîndul să las crîngul, Să iau cîmpul. TEODORESCU, P. P. 289. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a fi înclinat, aplecat spre..., a-i merge gîndul la... S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei. VLAHUȚĂ, O. A. 348. A-l bate (pe cineva) grija = a fi neliniștit sau muncit de o grijă, a fi îngrijorat. Cînd m-ar bate numai atîta grijă, măi femeie, ce mi-ar fi? Dar eu mă lupt cu gîndul cum să-i port de cheltuială [băiatului la școală]. CREANGĂ, A. 120. A-și bate gura degeaba (sau în vînt) sau (rar) a-și bate limba = a vorbi în zadar, fără nici un rezultat. A-și bate picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Să nu-și mai bată picioarele de pomană pe, la curte. REBREANU, R. I 191. De n-ar fi și unul ca mine pe acolo, degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă [după fată]. CREANGĂ, P. 246. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a face pe cineva (sau ceva) de rîs, de ocară, a rîde de cineva (sau de ceva), a batjocori. Cine-a vrut să-și bată joc de tine? DUMITRIU, B. F. 100; b) (cu privire la o femeie) a necinsti, a viola. ◊ Fig. (în imprecații, mai ales glumețe) Bată-te norocul! ▭ Să vezi cum prinde mutul limbă... Bată-l cucu să-l bată! SADOVEANU, N. F. 104. Ei, d-apoi le-am mai uitat, bată-le de povești. VLAHUȚĂ, O. A. 49S. Bată-te pîrdalnicu să te bată!... Șezi binișor! ALECSANDRI, T. I 110. Bate-mă, doamne, să zac într-o grădină cu mac, Cu mîndra pe după cap JARNÍK-BÎRSEANU, D. 382. ♦ Refl. (În expr.) A se bate cu pumnii în (sau peste) cap= a-și da lovituri peste cap în semn de supărare mare, de desperare. O dată încep ele a se boci înăbușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. A se bate cu pumnii în piept = a) a-și da lovituri în piept în semn de pocăință sau de supărare. Împărăteasa... începu a suspina și a plînge, bătîndu-se cu pumnii în pept și smulgîndu-și și părui de supărare. RETEGANUL, P. II 29; b) a se fuduli, a se îngîmfa, a se lăuda. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură= a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru scăparea unor vorbe nesocotite sau în fața unei întîmplări neașteptate sau îngrozitoare. Nu mai face și tu atîta vorbă ca fariseul cel fățarnic. Bate-te mai bine cu mîna peste gură. CREANGĂ, A. 17. ♦ (Ideea de pedeapsă dispare; cu privire la oameni, urmat de determinarea «pe umăr») A lovi ușor peste umăr spre a-i arăta bunăvoință/încredere etc.; (cu privire la un animal, urmat de determinări care indică o parte a corpului) a-l lovi ușor spre a-l mîngîia. Cineva îi bătea [pe cai] cu palma pe gît. DUMITRIU, B. F. 59. Tata i-a strîns ciobanului mîna și l-a bătut cu dragoste pe umăr. SADOVEANU, N. F. 13. Așteptînd să-mi aducă o cafea, mă pomenesc bătut pe umăr cu multă discreție. CARAGIALE, M. 61. L-a bătut... cu mîna pe umăr, zicîndu-i Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. ◊ Expr. A bate palma (sau, glumeț, laba) cu cineva = a da mîna cu cineva; a ajunge la o înțelegere, a se învoi, a-și da asentimentul pentru o convenție stabilită. Uncheșul Haralambie... după ce a bătut palma cu tinichigiul... s-a coborît din cerdac și s-a dus. SADOVEANU, N. F. 183. Poftesc să vii aicea, să bați cu mine laba și să ne împăcăm. SADOVEANU, P. M. 305. 2. A izbi (pe cineva de ceva). L-a bătut cu capul de pereți. ◊ Intranz. (în expr.) A bate la ochi (mai rar la urechi sau la auz) = a izbi vederea (sau auzul) cuiva, trezindu-i luarea-aminte, interesul sau bănuiala. Își puneau întrebări furișe, avînd grijă să se despartă, ca să nu fie cîrdul prea mare și să bată la ochi. PAS, L. I 123. [Lipsurile] băteau prea tare la ochi ca să nu le fi putut îndată constata. ODOBESCU, S. II 395. Înființase o societate secretă cu numele Eterie (tovărășie), nume modest, care nu bătea la auz. GHICA, S. 94. A bate la cap = (despre o sobă sau o mașină de călcat) a provoca dureri de cap (prin difuzare de căldură sau prin degajare de gaze). 3. (Despre încălțăminte, ham, șa etc.) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. II. 1. Refl. reciproc. A se lua la bătaie, a se încăiera, a se lupta. Se puseră a se bate în săbii și se tăiară, de curgea sîngele vale. RETEGANUL, P. V 31. Am fugit... de frica unei cete de turci, care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. Făt-Frumos își luă ziua-bună de la părinți, ca să se ducă să se bată el singur cu oștile împăratului. EMINESCU, N. 5. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. Se bat calicii (sau lupii sau nebunii) la (sau în) gura cuiva v. gură. A se bate cu moartea = a fi în agonie. A văzut o cioară bătîndu-se cu moartea. RETEGANUL, P. II 66. (Fig.) Cînd se bate ziua cu noaptea = pe înserate, în amurg, cînd se îngînă ziua cu noaptea. (Refl.) A se bate după ceva = a dori foarte mult un lucru, a-i plăcea foarte mult ceva. ◊ Refl. A se lupta cu arme, a purta război. Eu, omul negru, am fost mai apoi Trimis să mă bat într-un mare război. M-am bătut, pentru ca de acum niciodată Popoarele lumii să nu se mai bată. DEȘLIU, G. 43. S-au sculat sub cîrmuirea rusului o sută de noroade, și se bat o sută de noroade, mă Ghiță Lungu, pentru dreptatea ce-au dobîndit. SADOVEANU, M. C. 160. ◊ Tranz. (Cu complementul «război») Unde-i cetatea mai tare, acolo bate dracul război mai puternic. CREANGĂ, P. 236. 2. Tranz. (Cu privire la un dușman, o țară etc.) A învinge, a birui, a înfrînge. Atuncea noroadele mongolilor... cutreierau pămîntul și băteau împărățiile. SADOVEANU, D. P. 75. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins (într-o discuție etc.); a ceda. ♦ (La jocul de cărți, în sport sau. într-o discuție) A cîștiga partida (de joc), a rămîne învingător. L-am bătut de două ori la șah. ♦ A prețui mai mult decît altul, a fi superior cuiva, a întrece. O capră bună bate la lapte o vacă rea. III 1. Tranz. A lovi de mai multe ori un lucru cu altul (mai ales cu o unealtă), pentru a scoate sau a prelucra ceva: a) lovi întruna, cu ustensile speciale de bucătărie, ouăle spre a le amesteca bine, laptele sau smîntîna spre a alege untul. Au început a bate laptele, pănă ce s-a ales untul. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A bate apa-n piuă sau a bate apa să se aleagă untul v. apă. A lovi mereu cu ciocanul sau cu barosul un metal înroșit în foc, spre a-i da o anumită formă. Bate fierul pînă-i cald. ◊ Expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. Că de mult ce ești avut, Bani de aur ai bătut. ALECSANDRI, P. P. 211. c) A lovi de repetate ori, cu un ciocan mic, tăișul coasei (așezat pe bîtcă), spre a-l ascuți. d) (Cu privire la cuie, nituri, țăruși etc.) A înfige, a vîrî prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Nuntașii ies afară, caută un par înalt, îl bat în mijlocul ogrăzii. SEVASTOS, N. 331. ♦ A fixa un obiect de altul țintuindu-l cu ceva. Un cerc de aur bătut cu diamante. EMINESCU, N. 6. De-i găsi o para frîntă în toată casa, să mi-o bați în frunte! ALECSANDRI, T. 1557. Alții... să bată... potcoavele. ȘEZ. II 10. e) (Folosit și absolut) A îndesa cu spata firele bătelii. Am țesut bine, dadă Reveca? – Nu bate într-o parte. Apucă spata drept de mijloc. DELAVRANCEA, A. 4. Ileana Cusînzeana... cum țesea, de cîteori bătea cu brîgla, totdeauna ieșeau cîte două cătane îmbrăcate și-narmate. RETEGANUL, P. V 40. f) (Întrebuințat absolut sau cu complementul «apa») A da mereu cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, spre a scormoni peștii din ascunzători. Băiatul intră cu plasa în gîrlă. Bătu în sus, bătu în jos, și pește să prinză, cîtuși de cît. ISPIRESCU, L. 280. Un al treilea pescar vine cu luntrea și bate apa pînă ce se sfîrșește de strîns tot năvodul. I. IONESCU, P. 408. g) (Cu privire la grîu, porumb etc.)A îmblăti, a descoji, a dezghioca; (cu privire la plantele textile) a zdrobi prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), spre a face să se desprindă fibrele. Au pus să se treiere cerealele și să bată păpușoii. I. IONESCU, D. 295. [Inul] îl bat, îl curăță, îl meliță, îl perie, îl torc. DRĂGHICI, R. 78. h) A lovi cu o prăjină crengile unui pom spre a face să cadă fructele. Am bătut toți merii din grădină. i) (Cu privire la un covor, la o pătură, la o haină etc.) A scutura (de praf). Soldatul intră cu pantofii: – îi luase lelea Uța să-i bată. D. ZAMFIRESCU, R. 216. j) (Cu privire la tobă, la toacă etc.) A produce, prin lovituri ritmice, sunetul caracteristic al obiectului respectiv. Pune-l să bată toba la casa dregătorilor. PAS, L. I 17. Tălpoiul face iute o darabană... și începe a bate ca de război, brr... brr! CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A bate toba = a lansa știri, a nu păstra un secret, a divulga imediat cele auzite. A bate toba la urechea surdului, se zice despre cei ce nu vor să asculte ce li se spune. A-i bate (cuiva) în strună = a vorbi (cuiva) așa cum îi place. Femeia a priceput slăbiciunea bărbatului și totdeauna i-a bătut în strună. SEVASTOS, N. 3. ◊ Intranz. (Cu determinări introduse prin prep, «din») Veneau toboșarii și trîmbițașii, bătînd din tobe și sunînd din trîmbițe. ISPIRESCU, M. V. 42. j) (Cu privire la pămînt sau arie) A bătători; p. ext. a lovi cu piciorul de repetate ori (jucînd sau tropăind). Se prind de mîini și se desprind... Și bat pămîntul tropotind în tact ușor. COȘBUC, P. I 57. ♦ (Cu privire la un joc) A juca cu foc. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic. ALECSANDRI, T. I 93. l) A îndesa (ceva) prin apăsări repetate. Toader... întinse mîna la cărbune... și-l aruncă în lulea, bătîndu-l cu unghia. D. ZAMFIRESCU, R. 239. Bunătatea brînzei de oi atîrnă de la meșteșugul baciului de a prepara cașul și de la chipul de a o bate la putină. ȘEZ. VII 100. m) A lovi ceva de repetate ori cu un mai sau cu un ciocan (de exemplu carnea ca să se frăgezească, rufele muiate în apă ca să iasă din ele săpunul și leșia etc.). Iarna toarce la fuioare... Apoi vara-n foc de soare Bate pînza la izvoare. ALECSANDRI, T. 272. Își muia cîte-o bucată de carne, bătînd-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149. n) (Cu complementul «mingea») A azvîrli mingea departe (lovind-o cu ceva); p. ext. a se juca cu mingea. o) A juca mult cărți;a amesteca cărțile de joc. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece. SADOVEANU, N. F. 50. ◊ Expr. (La jocul de cărți) A bate o carte (sau cărțile) = a răspunde la cartea altuia cu o carte mai mare. Toderică... chemă pre vătaful și se puse la jucat stos. Îi bătu toate cărțile de-a rîndul. NEGRUZZI, S. I 84. Tranz. (Cu privire la un drum) A face mereu aceeași cale, a umbla mult (pe un drum), a străbate. De trei nopți aceeași cale Bate călătorul. TOPÎRCEANU, S. A. 39. Numai eu, rămas același, Bat mereu același drum. EMINESCU, O. I 112. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... și să bată codrii, ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Nu le-o mai dat pofta să bată drumul leșului! ȘEZ. VII 26. Foaie verde bob năut, Lungu-i drumul și bătut; Nu-i bătut de car cu boi Nici de turmele de oi, Ci de ochișorii mei. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 200. ◊ Expr. A bate (pasul) pe loc = a face o acțiune fără să realizeze vreun progres. Producția în țările lagărului imperialist bate pasul pe loc, iar neînsemnata creștere a producției industriale în aceste țări este legată numai de militarizarea economiei naționale, de pregătirile de război și de ducerea războaielor banditești de cotropire. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 81. ♦ (Cu privire la un loc) A frecventa des, a umbla într-una prin...; a cutreiera. Astăzi [ciobanii] fug noaptea de la stînă și bal satele primprejur. GALACTION, O. I 65. Se înhăitase cu cîțiva feciori de boieri și băteau mahalalele ziua și noaptea. GHICA, S. 40. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut. TEODORESCU, P. P. 173. ◊ Expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici o treabă sau vreun scop), a hoinări. Toată ziulica bate prundurile după scăldat. CREANGĂ, A. 13. A bate cîmpii = a vorbi într-aiurea, a se abate de la chestiunea discutată, a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. (Intranz.) A bate în retragere = a) (despre o, armată) a se retrage din fața inamicului; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie, a da îndărăt, a retracta. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A lovi cu degetul sau cu pumnul în ușă, în fereastră etc. mai ales spre a atrage atenția celor dinăuntru; a ciocăni, a pocăni. Unul începuse să bată cu pumnul în geam. DUMITRIU, B. F. 10. Văzîndu-se-n sat... începu a bate pe la ușile oamenilor să-l lase de mas. RETEGANUL, P. I 11. Un orologiu sună noaptea jumătate. La castel, în poartă, oare cine bate? BOLINTINEANU, O. 33. ◊ Expr. A bate pe la ușile oamenilor = a cere de pomană. ◊ Fig. Iarna bate la ușă. ▭ Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. (Cu elipsa determinării) N-or mai jeli trudiții la praguri boierești; Ast an, la fiecare din ei belșugul bate. DEȘLIU, G. 49. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», arătînd instrumentul și, prin prep. «în»), obiectul acțiunii) A lovi tare, a izbi (uneori în semn de mînie, de nerăbdare sau spre a amenința sau intimida pe cineva). Expr. A bate cu pumnul (sau cu pumnii) în masă, ca manifestare a mîniei. Izbucni, strigînd și bătînd cu pumnii în masă. BART, E. 285. ◊ A lovi un animal spre a-l îndemna la mers. Călăreții... În caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. 5. Intranz. (Despre valurile apei) A se lovi, a se izbi (de maluri etc.). Valuri roșii băteau la Salonic în port. BOUREANU, S. P. 3. Numai bătrînul simțea puterea apei care-i bătea în glezne. SADOVEANU, N. F. 27. ◊ Refl. În funduri de prăpăstii se bat mereu de maluri Șiroaie. ALECSANDRI, P. III 298. 6. Refl. (Despre mai multe lucruri) A se lovi unul de altul. Frunza lin se bate În codru-nflorit. ALECSANDRI, P. I 197. ◊ Expr. A se bate cap în cap = a fi cu totul opus, contradictoriu, diferit; a se contrazice. Venea să se intereseze care este adevărul în vălmășagul de știri ce circulau și se băteau cap în cap. REBREANU, R. I 505. ◊ Tranz. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. (Despre fructe) A se atinge, a se strivi, a se bătuci. 7. Refl. A se zbate, a se zvîrcoli. Te bați pe iarbă noaptea întreagă, fără să adormi. DELAVRANCEA, la TDRG. IV. Intranz. 1. (Despre arme de foc) A trage. Ofițeri, murind, strigau în vaiete: Artileria... să bată... artileria... Și artileria prinse să bată. CAMILAR, N. I 49 ◊ Tranz. (Învechit) A bombarda. Tunurile lor bat zidiurile aiste necontenit de cinci zile. ALECSANDRI, T. 1494. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri. BĂLCESCU, O. II 113. 2. (Despre o armă de foc) A trimite proiectilul pînă la...; p. ext. (despre glas sau ochi) a ajunge pînă la..., a atinge, a cuprinde. Pușca aceasta bate departe. ▭ În toate părțile unde bate ochiul, [vezi] buchete de arbori și colțuri de dumbravă. SADOVEANU, O. A. II 186. Miriște și imașuri, cît bate ochiul. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Despre plante) Cum ți-e grîul...? – Bun, cumetre, bun... bate la piept. SANDU-ALDEA, U. P. 152. 3. (Uneori determinat prin «cu vorba») A face aluzie, a aduce vorba, a pișcă cu vorba. Atunci [împăratul] a stat și a cugetat, înțelegînd unde bătea al șaptelea sfetnic al său. Bătea în ce bătuseră și ceilalți șase. SADOVEANU, D. P. 125. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! CARAGIALE, O. I 54. 4. A înclina spre..., a fi aplecat spre... Mintea lui ca o cumpănă se clătina, cînd într-o parte, cînd în alta, dar tot spre înșelare bătea. CONTEMPORANUL, VI_II 213. 5. (În expr.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. Mai potriviți unde să-i găsești?... Numai atîta mă îngrijește, că Luluța nu bate nicidecum cu Guliță. ALECSANDRI, T. I 176. V. Intranz. (Despre unele fenomene ale naturii) 1. (Despre vînt) A sufla. Spre Creasta Ciungă Nouri s-alungă... Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. Începu să bată ușor un vînt reavăn. DUMITRIU, B. F. 15. Bate un vînt peste ape. BENIUC, V. 115. Cînd a-nceput să bată vîntul... am scos foaia mea de cort. SAHIA, N. 80. ◊ Tranz. Mă bate vîntul în față. 2. (Despre brumă, ploaie, grindină) A cădea, a lovi în... Ploaie măruntă și deasă de început de noiembrie bătuse toată noaptea în geamuri și ziduri. STANCU, U.R.S.S. 36. Ploaia bate-n geamuri, streșinile cîntă. TOPÎRCEANU, S. A. 35 ◊ Tranz. Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită. ALECSANDRI, O. 167. Codrule cu frunza lată, Bruma cază, nu te bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. ◊ Tranz. Fig. (Despre secetă) Să știți că și în anul ăsta ne bate seceta. PAS, L. I 8. 3. (Despre soare, lună, stele) A atinge, a-și trimite razele pînă la..., a lumina; a se reflecta în... S-au lungii pe mal, acolo unde bătea mai tare soarele. PAS, L. I 64. Peste toate bate acum soarele de dimineață tot mai covîrșitor, în explozii de puzderii de aur, risipind cele din urmă pilcuri de negură în văgăuni. SADOVEANU, O. A. II 191. Soarele bătea căldicel pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 179. Și dacă stele bat în lac Adîncu-i luminîndu-l, E ca durerea mea s-o-mpac Înseninîndu-mi gîndul. EMINESCU, O. I 193. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri. EMINESCU, O. I 101. Pe aceeași ulicioară Bate luna în ferești, Numai tu de după gratii Vecinie nu te mai ivești! EMINESCU, O. I 112. ◊ Tranz. Mă bate soarele-n ochi. HOGAȘ, M. N. 19. Codrul... își deschide-a lui adîncuri fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. VI. 1. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» sau «în», indicînd o parte a corpului)A lovi, a mișca dintr-o parte a corpului. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie... să se încălzească. DUMITRIU, B. F. 118. ◊ (Poetic) Un greier... Ridicat în două labe, s-a-nchinat bătînd din pinteni. EMINESCU, O. I 87. ◊ Expr. A bate din (sau în) palme = a-și lovi palmele spre a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare (v. aplauda) sau spre a chema pe cineva. Spune și el după noi, bătînd din palme: «tata, vine tata!. SAHIA, N. 48. Cît ai bate din palme = într-o clipă, pe loc, imediat. Crîșmărița iute a lăsat obloanele în jos, a aprins lumînarea și, cît ai bate din palme, ni s-a și înfățoșat cu o cană mare de lut, plină cu vin de Odobești. CREANGĂ, A. 97. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul spre a-i face cuiva în ciudă. A bate din picior = a lovi cu piciorul în pămînt ca semn de amenințare sau intimidare, sau spre a arăta că vrea să-și impună voința. Împăratul a bătut din picior: Luați-l! SADOVEANU, D. P. 32. Scaraoschi... mînios grozav, chemă înaintea sa toată drăcimea și bătu din picior, strigînd... CREANGĂ, P. 57. A bate din picioare = (despre animale, mai ales despre cai) a lovi cu picioarele în pămînt de nerăbdare. [Iepele] nechezau și băteau din picioare. EMINESCU, N. 20. A bate din (sau în) buze = a rămîne păgubit de ceva sau înșelat în așteptările sale. Prepeleac a rămas bătînd în buze. CREANGĂ, P. 46. ♦ (Despre păsări; determinat prin «din aripi») A lovi aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cucoșii. SADOVEANU, F. J. 602. ◊ (Despre cîini; determinat prin «din coadă») A da din coadă. [Cățeaua] se lipi la pămînt schelălăind, apoi prinse a bate din coadă. SADOVEANU, O. III 357. 2. Tranz. (În expr.) A bate tactul (sau măsura) = a marca, prin mișcări regulate (făcute cu mîna, cu piciorul sau cu o baghetă), fiecare tact al unei bucăți muzicale. (Fig.) În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Și cărțile toate-l urmează în cor, începe să cînte întregul decor, Ceasornicul bate măsura. TOPÎRCEANU, M. 37. A bate mătănii = a face mătănii. Alături... o femeie bătrînă bătea metanii. DUMITRIU, B. F. 137. 3. Intranz. (Despre inimă, puls, tîmple) A zvîcni, a palpita, a pulsa (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). Inima... începu să-i bată atît de tare, încît îi tăia răsuflarea. DUMITRIU, B. F. 47. Cum îți bătea pe gît, sub mîna-mi, O vinișoară albăstrie! TOMA, C. V. 377. Tîmpla bate liniștită ca o umbră viorie. EMINESCU, O. I 79. Bătrînul Dan pe sînu-i apasă a lui mînă Și simte că tot bate o inimă romînă. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Refl. Mi se bate inima. ♦ (Despre aparatul telegrafic) A funcționa. Ei? Nu bate telegraful?... Bate; ce treabă alta are? CARAGIALE, O. I 123. ♦ Tranz. (Învechit; cu privire la o telegramă etc.) A da o telegramă, a transmite ceva prin telegraf. Ce să fac?... Batem o depeșă la București... la minister, la gazete. CARAGIALE, O. I 126. Refl. pas. M-am dus printre poruncile stăpînirii ce se băteau a telegraf. SADOVEANU, N. F. 110. ◊ (Despre instrumente muzicale sau despre un clopot, un ceasornic etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice. Un clopot bătu de patru ori. DUMITRIU, B. F. 109. Am plecat fruntea pînă ce mi-a ajuns bărbia de ceasornic. L-am auzit deodată bătînd. SADOVEANU, N. F. 82. Cînd mă pui să odihnesc, Doba-mi bate să pornesc, Doba-mi bate de pornit, Nu cată că-s ostenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ Tranz. San-Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. 4. Intranz. (Despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Răsunete dulci încă vibrau, cînd un cîne răspunse, bătînd ascuțit de trei ori. SADOVEANU, O. III 357. Dacă vrei să nu te muște cînii și să te lase în pace, cum îi vezi că sar la tine, să te tupilezi jos, la pămînt, și să-i lași să te latre cît le place, fără să te urnești din loc; căci ei bat cît bat și de la o vreme te părăsesc și se duc. CREANGĂ, A. 68. Ce lup intră-n sat Și cînii nu bat? (Ceața). SADOVEANU, P. C. 6. VII. Intranz. (Despre culori; urmat de determinări introduse prin prep. «în») A avea o nuanță de..., a da în... Soarele, de un galben bătînd ușor în roșu, părea culcat, ca pentru a se odihni, pe marginea orizontului. STANCU, U.R.S.S. [Printre lespezi] răsărea o iarbă moale ca mătasea... Buruiană ciudată, care crește cine știe unde, ca și copăceii aceia cu foi lungi, bătînd într-un verde-întunecat. PAS, L. I 86. 238. Părul ei lung, negru, care bătea în albastru, căzu în bucle acoperindu-i curba fină a gîtului. BART, E. 169. Capu-i bate-n aurel, Ciocu-i bate-n argințel. TEODORESCU, P. P. 39. Forme gramaticale: perf. s. bătui, part. bătut.

lua [At: COD. VOR. 86/12 / P: lu-a / Pzi: 1 iau, 4 luăm / E: ml levo, -are] 1-2 vtr (Înv; asr; mai ales în locuțiuni) A (se) mișca de jos în sus. 3-4 vtr (Îvr) (A așeza ceva sau) a se așeza la un nivel mai înalt Si: a înălța. 5 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva sau ceva) la că(u)tare sau la ochi A ține pe cineva sub observație, suspectându-l de ceva rău. 6 vt (Reg; îe) A-și ~ poalele-n brâu A depăși orice limită. 7-8 vt (Pfm; îe) A-și ~ picioarele la spinare (sau călcâiele de-a umere) sau a-și ~ ușa-n cap sau în spate A pleca repede de undeva. 9 vt A apuca ceva sau pe cineva cu mâna, cu ciocul, în coarne etc. pentru a-l ridica sau a-l da la o parte. 10 vt (Fam; îe) A(-și) ~ lumea în cap A pleca în lume. 11 vt (Pop; îe) A o ~ în gât A face un lucru împotriva rațiunii sau sfatului cuiva. 12 vt (Pfm; îe) A ~ ca din strachină (sau ca din oală) A face ceva fară nici o dificultate. 13 vt (Îe) A ~ prin surprindere (pe cineva) A surprinde pe cineva. 14 vr (Pfm; îe) A se ~ în coarne cu cineva A se certa cu cineva. 15 vt A pune mâna pe ceva sau pe cineva pentm un anumit scop Si: a apuca. 16 vt A cuprinde cu brațul de după... 17 vt (Pop; îe) A ~ focul (sau cărbunele) cu mâna altuia A se folosi de cineva într-o situație dificilă. 18 vt (Pop; îe) A ~ biciul A amenința pe cineva cu pedeapsa. 19 vr (Pfm; îe) A se ~ de mână cu cineva A avea aceleași obiceiuri. 20 vr (Pfm; îe) A se ~ de gât cu cineva A fi prieten la cataramă cu cineva. 21 vt (Îrg; îe) A ~ (pe cineva) de grumaz A face pe cineva prizonier. 22 vt (Pfm; îe) A o ~ de coadă A se pune pe treabă. 23 vt A (se) ~ cu luleaua (neamțului, a lui Dumnezeu etc. sau (reg) a ~ purceaua (sau bitia) de coadă (pop) a ~ apă la cap (sau a o ~ în cap) A se îmbăta. 24 vr (Pfm; îe) A se ~ cu mâinile de cap, (sau de păr) A fi îngrozit de ceva. 25 vt (Reg; îlv) A ~ armele A se înarma. 26 vt (Reg; îe) A ~ grânele la mână A vântura grânele. 27 vt (Pfm; îe) A ~ o afacere în mână A începe o treabă pentru a o duce la bun sfârșit. 28 vt (Pfm; îe) A ~ la măsea A bea peste măsură. 29 vt (Pop; îlv) A ~ la cap A învăța. 30 vt (Pop; îe) A ~ (o lucrare) cu ruptu A face o lucrare cu bucata. 31 vt (Pop; îe) A ~ pasărea din zbor A doborî o pasăre cu săgeata sau glonțul. 32 vt (Pop; îae) Se spune despre un vânător foarte bun. 33 vt (Pop; îe) A ~ foc cu gura A face tot posibilul. 34-35 vr (Fam; îe) A se ~ de cineva A ataca verbal pe cineva. 36 vr (Fam; îae) A pune stăpânire pe cineva. 37 vrr (Pop) A se acuza unul pe altul. 38 vt (C. i. un aliment, o băutură) A consuma puțin și pe apucate. 39 vt (Fam; îlv) A ~ masa A mânca. 40 vt (Spc) A înghiți o doctorie, un medicament. 41 vt (Îlv) A ~ jurământul A face un jurământ. 42 vt (Înv; fig; îe) A ~ credință A gusta din mâncărurile și băuturile domnitorului, pentru a se asigura că nu sunt otrăvite. 43 vt (Pfm; îe) A ~ aer A ieși din casă pentru a respira aer proaspăt. 44 vt (C. i. un obiect de îmbrăcăminte, de încălțăminte etc.) A purta. 45 vt (Pop; îe) A ~ doliu (sau haine de jale) A se îmbrăca în negru. 46 vt (Înv; îe) A ~ caftanul A deveni domn. 47 vt (Înv; îae) A deveni boier. 48 vt A apuca cu forța Si: a înhăța, a înșfăca, a umfla. 49 vr (Pop; îe) A se ~ de piept (sau de cap) cu cineva A sări la bătaie. 50 vr (Pop; îae) A se certa în mod violent cu cineva. 51 vr (Pop; îlv) A se ~ în colți (cu cineva) A se certa. 52 vr (Nob; îlv) A se ~ la arme A se lupta. 53 vt (Înv) A ataca pe dușman. 54 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva cu bâta (ciomagul, topoarele, mătura etc.) A ataca pe cineva cu bâta, ciomagul, topoarele, mătura etc. 55 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva cu furca (cea) lungă A certa. 56 vt (Reg; îe) A ~ pe (cineva) în (pe) gurgui A alunga. 57 vt (Reg; îe) A ~ (sau a apuca) (pe cineva) în unghii (în unghie sau în colți și-n unghii) A pune stăpânire pe cineva. 58 vt (Reg; îae) A certa foarte tare pe cineva. 59 vt (Reg; îae; șîe a ~ în spăngi sau la briptă) A bate. 60-61 vtr (Pop; îe) A (se) ~ pe (lângă) cineva cu binele (rar bine), cu binișorul (cu buna), cu frumosul sau încet (încetișor ori cu încetișorul) A proceda cu blândețe, înțelegere sau bunăvoință față de cineva supărat sau irascibil. 62 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva rău (sau cu răul) A se purta urât cu cineva. 63 vt (Îlv) A ~ sub ocrotire (sau sub aripa sa) A ocroti. 64 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva cu cuvântul A duce cu vorba. 65 vt (Fig; îe) A ~ pe cineva în gură (sau, nob, în cap) A vorbi de rău pe cineva Si: a bârfi. 66 vt (Fig; îae) A critica pe cineva. 67 vt (Fig; îlv) A ~ pe cineva în batjocură (în bătaie de joc, în râs, în șfichiu, în zeflemea, în târlie, în deșert, reg, în har, în hulă sau în defăimare, peste picior, la vale sau, înv, în batgioc) ori, pfm, a ~ pe cineva încolo, a ~ pe cineva în balon, a ~ apă la galoși A batjocori. 68 vt (Îe) A ~ altă vorbă (sau a ~ pe cineva înainte) A nu lăsa pe cineva să vorbească, schimbând cu dibăcie subiectul unei discuții. 69 vt (Reg; îe) A ~ la (sau a-i ~ cuiva) dopros A interoga pe cineva. 70 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) la rost (la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală, împrejur, reg, la ghermete) A-i cere cuiva socotelă pentru ceea ce a făcut. 71 vt (Pfm; îe) A mustra pe cineva. 72 vt (Reg; îlv) A ~ cu măgulele sau (a se ~ pe lângă cineva cu binele) A măguli pe cineva pentru a-i câștiga bunăvoința. 73 vt (Pop; îe) A ~ cu asprime (reg, în răspăr) A trata aspru. 74 vt (Pop; îlv) A ~ cu amenințări A amenința. 75 vt (Reg; îlv) A ~ cu huideo A huidui. 76 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de departe (sau în sus, în jos) A începe cu cineva o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el, de a-i comunica ceva neplăcut etc. 77 vt (Reg; îe) A o ~ moldovenește A acționa fățiș și ferm. 78 vt (Fam; îe) A ~ pe cineva de sus A trata pe cineva cu superioritate. 79 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva așa A vorbi urât cuiva Si: a repezi. 80 (Pop; îe) Nu mă ~ așa Nu-mi vorbi în felul ăsta nepotrivit. 81 vrr (Îe) A se ~ dragi A se îndrăgosti. 82 vt (Înv) A ține cont de ceva Si: a aprecia, a prețui. 83 vt (Înv) A judeca. 84 vt (Îlv) A ~ în considerare A ține seama de ceva Si: a considera. 85 vt (Fam; îe) A o ~ de bună A crede ceea ce se spune. 86-87 vt (Fig; îe) A ~ în (sau a) nume de bine (sau de rău) A judeca (ne)favorabil. 88 vt (Fig; îe) A o ~ în glumă A socoti drept o glumă. 89 vt (Pop; îe) A o ~ așa A considera un lucru așa cum este. 90 vt (Pop; îe) A ~ la sigur A ataca pe cineva cu dovezi evidente, fară a-i lăsa posibilitatea de a se eschiva. 91 vt (Pop; îe) A ~ pe credință A lua pe datorie. 92 vt (Pop; îlv) A ~ pe cineva în antipatie A antipatiza pe cineva. 93 vt (Fig; îe) A ~ lucrurile cum sunt A fi realist. 94 vt (Îae) A se împăca cu situația. 95 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva (ceva) de (sau drept)... A considera pe cineva sau ceva drept altceva sau altcineva Si: a confunda. 96 vt (Îe) A ~ (ceva) de nimic A nu acorda importanță unui lucru. 97-98 vt (Îe) A (nu) ~ (ceva sau pe cineva) în serios A (nu) trata un lucru sau pe cineva cu seriozitate. 99 vt (D. oameni; subiectul este o stare fizică sau psihică) A fi cuprins de... Si: a apuca, a cuprinde. 100 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva ceva înainte A copleși. 101 vt (În superstiții; d. iele, spirite etc.) A paraliza. 102 vt (În superstiții; d. iele, spirite etc.) A urâți. 103 vt (Pfm; îe) A ~ frica cuiva (sau a ceva) sau, reg, cu frică (înv) a ~ de frică A se teme de ceva sau de cineva. 104-105 vr (Pop; îe) A se ~ de (sau pe) gânduri, de mirare A fi cuprins (de gânduri sau) de mirare. 106 vt (Pop; îae) A începe să fie îngrijorat Si: a se îngrijora, a se neliniști. 107 vt (Îlv) A ~ foc A se aprinde. 108 vt (Îe) A ~ foc A se supăra foarte rău. 109 vt (Pop; fig; îe) A-i ~ ciutul (sau părul) foc cuiva A fi bătut foarte rău. 110 vt A-și însuși ceva. 111 vt (Pop; fig; îe) A-i ~ cuiva apa de la moară A schimba împrejurările în defavoarea cuiva. 112 vt (Pop; fig; îe) A-și ~ gura de pe cineva A nu mai certa pe cineva. 113 vt (Pop; îe) A-și ~ nădejdea A nu mai spera. 114 vt (Fig; îe) A-și ~ gândul de la... A nu se mai gândi la... 115 vt (Înv; îe) A ~ în lături A respinge. 116 vt (Înv; îae) A discredita. 117-118 vri (îe) A-și ~ seamă sau de seamă A se răzgândi. 119 vt (Pfm; fig; îe) A-și ~ lua ochii de la (sau de pe) ceva A se uita în altă parte. 120 vt (Îe) A nu-și ~ ochii de la (sau de pe)... A privi insistent ceva sau pe cineva. 121 vt (Înv) A elimina un pasaj dintr-un text. 122 vt A nu mai acorda un bine, o favoare etc. 123 vt A culege. 124 vt A da jos un obiect. 125 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva în (sau la goană), ori la (sau pe) fugă (sau la fugărit) A goni pe cineva. 126 vt A face să înceteze, să dispară Si: a desființa. 127-128 vtr (Îvr) A (se) risipi. 129 vr (D. culori) A se decolora. 130 vt (Înv) A reduce. 131 vt (Pfm; îe) A-și ~ o grijă de cap A scăpa de o grijă Si: a se elibera. 132 vt (Pfm; îe) A ~ cu mâna (ori cu căușul) boala sau durerea, suferința etc. A vindeca rapid pe cineva. 133 vr (Îe) A i se ~ (cuiva) o piatră de pe inimă A scăpa de o grijă, de o durere, de o suferință etc. chinuitoare. 134 vt (Pop; îe) A-i ~ cuiva calea (sau drumul) din picioare A scuti pe cineva de a mai face un drum. 135 vt (Îoc a băga) A scoate. 136 vt (Îvp; îe) A ~ sânge A face cuiva o incizie, lăsând sângele să curgă, în scop terapeutic. 137 vt (Fam; îe) A ~ cuiva vorba din gură A spune tocmai ce voia să spună altcineva. 138 vt (Pop; îlv) A ~ o copie (de pe ceva) A copia. 139-140 vt (A împrumuta idei sau) a copia dintr-un autor. 141 vt (Înv; îe) A ~ afară A nu ține seamă de faptul că... 142 vt A lipsi pe cineva de ceva Si: a deposeda. 143 vt (Reg; îe) A ~ (Avram) cuiva sporul A împiedica pe cineva să progreseze, să prospere. 144 vt (Reg; îae) A aduce cuiva ghinion. 145 vt (Pfm; îe) A ~ cuiva pâinea (sau, îrg, pita) de la gură A lăsa pe cineva muritor de foame. 146 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva mințile A face pe cineva să-și piardă judecata. 147 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva ochii, vederile (sau vederea), văzul, luminile A atrage privirea cuiva, orbindu-l prin frumusețe sau strălucire. 148 vt (Îae) A impresiona puternic pe cineva Si: a ului, a zăpăci. 149 vt (Pfm; îlv) A ~ cuiva auzul (sau urechile) A asurzi. 150 vt (Pfm; îe) A (-i) ~ cuiva cuvântul A întrerupe. 151 vt (Pfm; îe) A(-i) ~ cuiva maul A face pe cineva să-și piardă cunoștința în urma unei lovituri. 152 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva piuita (sau piuitul) A lăsa pe cineva fară replică. 153 vt (Rar; îae) A ucide. 154 vt (Pfm; îe) A(-i) ~ cuiva respirația A provoca cuiva o emoție mare. 155 vt (Pfm; îlv) A ~ cuiva viața, sufletul, zilele (pop) a ~ mirul cuiva A ucide. 156 vt (Pfm; îlv) A(-și) ~ (singur) viața sau zilele A se sinucide. 157 vt (Reg; în superstiții; îe) A ~ mana de la vite A face ca vitele să nu dea lapte. 158 vt A duce ceva sau pe cineva undeva. 159 vt (Reg; îlv) A-și ~ tălpășița (reg tălpășițele, teșchereaua, tărăbuțele ori funia în traistă) A pleca. 160 vt (Reg; îe) A-și ~ traista și ciubucul Se spune despre un om foarte sărac, atunci când părăsește un loc. 161 vt A duce pe cineva sau ceva cu sine, pentru a-l scăpa, a-l îngriji etc. 162 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva pe procopseală A ține pe cineva pe lângă sine pentru a-l ajuta. 163 vt (Reg) A mâna vitele. 164 vt (Reg; îe) A ~ în porneală A mâna oile la pășune. 165 vt (Pfm; îlv) A ~ la (sau în) armată, în (sau miliție), de miliție, la oaste, cătană, la cătane, în cătănie, la sorți, la număruș A înrola. 166 vt (Pfm; îe) A ~ pe sus A duce pe cineva cu sine, fără voia acestuia. 167 vt (Reg; îe) A ~ pe nepusă masă (sau a ~ pe cineva pe nepregătite) A nimeri peste cineva fără veste, fără să fie așteptat. 168 vt A reține prizonieri. 169 vt A fura. 170 vt (D. apă, vânt, vijelie etc.) A ridica ceva din locul în care se găsește și a-l duce departe. 171 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva moartea sau Dumnezeu (sau dracul sau mama dracului) (înv) a se ~ de pe pământ sau a-și ~ cale(a) spre drumul veșniciei A muri. 172 vt (Pfm; îe) L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba) Se spune atunci când cineva se află într-o situație critică. 173 vt (Pfm; îae) Se spune atunci când cineva este la capătul puterilor în urma unui efort fizic foarte mare. 174 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva gura pe dinainte (sau, nob, înainte) A vorbi prea mult, spunând lucruri care nu ar fi trebuit rostite. 175 vt (Pfm; îe) A striga (sau țipa, răcni sau a se văita) cât îți (sau te) ia gura A striga foarte tare. 176 vt (Pfm; îe) A fugi cât îi iau picioarele A fugi foarte tare. 177 vt (Pfm; îe) A ~ ceva înapoi (sau îndărăt) A recupera. 178 vt (Pfm; îe) A-și ~ vorba înapoi A se răzgândi. 179 vr (D. vopsea) A se lipi. 180 vt (Pop) A se căsători cu cineva. 181 vt (Pop) A duce un trai comun. 182 vt A aduce în posesiunea sa pe cale pașnică și legală. 183 vr (D. boli) A fi contagioasă. 184 vt A adopta obiceiul de a... 185 vt (Pop; îe) A ~ în cap A pricepe. 186 vt (Pop; îae) A începe să facă un lucru cu entuziasm. 187 vt (Pop; îae) A se încăpățâna. 188 vt (Pfm; îe) A-și ~ (așa) în cap A face de capul său, fară să asculte de nimeni. 189 vt (Pop; îe) A-și ~ de gând A-și pune în gând. 190 vr (Pop; îe) A se ~ de gânduri A fi dezamăgit de ceva sau cineva. 191 vt (Îlv) A ~ cu chirie A închiria. 192 vt (Îlv) A ~ cu (sau în) arendă A arenda. 193 vt (C. i. un aliment, o băutură) A înghiți. 194 vt (C. i. un aliment, o băutură sau o doctorie) A consuma. 195 vt (Pop; fig; îe) Parcă a ~t în arendă vorba Se spune despre cineva care nu lasă și pe alții să vorbească. 196 vt (Reg; d. pământ; îe) A ~ în parte A lua în arendă, dând proprietarului jumătate din recoltă. 197 vt A(-și) face rost de ceva. 198 vt (Pfm; îe) Ia-l de unde nu-i Se spune despre ceva care nu se află la locul lui. 199 vt (Îlv) A ~ măsura cuiva A-i măsura dimensiunile, pentru a-i confecționa haine, încălțăminte etc. 200 vt (Pfm; îe) A-i ~ urma cuiva (sau a ceva) A descoperi pe cineva sau ceva căutat. 201 vt (Pfm; îe) A-și ~ rămas-bun, ziua-bună etc. A se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas-bun. 202 vt (Pop; îe) A-și ~ timp A-și face timp pentru a îndeplini ceva. 203 vt (Îe) A ~ la cunoștință A fi înștiințat. 204 vt (Îvr; îlv) A ~ obraz A se obrăznici. 205 vt (Îvr; îal) A îndrăzni. 206 vt (Îe) A ~ lecții A studia o disciplină cu ajutorul unui profesor. 207-208 vt (Îe) A ~ o notă bună (sau rea) A obține o notă (bună sau) rea. 209 vt (Pop; îe) A-și ~ măsuri A se proteja. 210 vt (Îlv) A ~ inițiativa A fi primul care începe o acțiune, care propune o idee etc. 211 vt (Îe) A – comanda A fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni militare. 212 vt (Îe) A-i ~ cuiva comanda A înlătura pe cineva de la comanda unei unități militare. 213 vt (Pex; îae) A înlătura pe cineva de la un post de răspundere. 214 vt (Îe) A ~ (ceva) în primire A primi un lucru asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. 215 vt A-și ~ răspunderea A se declara și a se socoti răspunzător de ceva. 216 vt (Îe) A nu ști de unde să iei pe cineva A nu-și aduce aminte în ce împrejurare a cunoscut pe cineva. 217 vt (Îvr) A procura cuiva ceva. 218 vt A cumpăra. 219 vt (Îlv) A ~ cu împrumut, (pe sau în) datorie, în (sau pe credit, înv pe credință, pe cambie etc). A împrumuta de la cineva. 220 vt A percepe o taxă, un impozit etc. 221 vt A sechestra. 222 vt A confisca. 223 vt (C. i. o persoană) A angaja pe cineva într-un serviciu. 224 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva părtaș (sau tovarăș) A face pe cineva asociat. 225 vt (Pfm; îe) A ~ la joc (sau la dans) A invita la dans. 226 vt (Pop; îe) A ~ pe cineva pe garanție sau pe (înv în) chezășie, pe credință A garanta pentru cineva. 227 vt (Pop; îe) A ~ martor (sau în mărturie) pe cineva A se servi de cineva ca martor. 228 vt A-și apropia pe cineva sufletește Si: a înfia. 229 vt A călători cu un mijloc de transport. 230 vt (Îlv) A ~ loc A se așeza pe un scaun. 231 vt (Îlv) A-și ~ angajamentul A se angaja. 232 vt (Îe) A ~ puterea A prelua conducerea unei armate, instituții, a unui stat etc. (prin abuz, lovitură de stat etc). 233 vt (Pop; îlv) A ~ grija unui lucru A se angaja să aibă grijă de ceva. 234 vt (Înv; îe) A ~ cu sufletul său A jura. 235 vt (Înv; îae) A pune la contribuție. 236 vt (Pfm; îe) A ~ ceva asupra sa sau (înv spre sine) A-și asuma o răspundere, obligație, o vină etc. 237 vt (D. o demnitate, o funcție etc.) A-și aroga. 238 vt (Înv; îe) A și-o ~ asupră A băga în cap. 239 vrr (Înv; îlv) A se ~ la prinsoare (sau la rămășag) A paria. 240 vt A-și însuși un lucru străin Si: a apuca, a fura, a răpi. 241 vt (Reg; îe) A ~ cu hapca (sau cu japca) sau (înv) cu jacul A-și însuși ceva repede și pe nedrept. 242 vt (C. i. o cetate, o țară etc.) A cuceri cu asalt. 243 vt A primi. 244 vt (Îlv) A ~ în gazdă A primi în gazdă Si: a găzdui. 245 vt A primi spre păstrare o sumă de bani. 246 vt A primi o marfă în comision. 247 vt A obține. 248 vt A câștiga. 249 vt (Pfm; îe) A-și ~ numele, (înv nașterea) A se trage din... 250 vt (Îae) A purta un nume care amintește de... 251 vt (Pop; Îe) A ~ hasnă (sau folos) din ceva A profita de ceva. 252 vt (Îe) A ~ aspectul, înfățișarea etc. A se prezenta sub aspectul, înfățișarea etc. 253 vt (Îae) A da impresia Si: a părea. 254 vt (Îe) A ~ un nou aspect, o nouă formă A se transforma. 255 vt (Pfm; îe) A ~ o mină bună A arăta mai bine la față. 256 vt (Înv; îlv) A ~ izbânda A învinge. 257 vt (Îlv) A ~ sfârșit (sau, înv, săvârșirea) A se termina. 258 vt (Înv; îlv) A(-și) ~ tămăduirea A se vindeca. 259 vt (Înv; îlv) A ~ izbăvirea A se elibera. 260 vt (Îvp; d. o femeie sau femelă) A concepe. 261 vt (Înv; îlv) A ~ în pântece A rămâne însărcinată. 262 vt (Îlv) A ~ grâu (porumb) A recolta. 263 vt A obține ceva în urma unei solicitări, cereri, stăruințe Si: a căpăta. 264 vt (Îrg; îe) A ~ o năframă A fi ocărât. 265 vt (Pop; îe) A (o) ~ în nas (sau a ~ peste nas) A primi mustrări aspre. 266 vt (Pfm; îe) A o ~ pe coajă (sau la ceafă) A primi bătaie. 267 vt A primi înapoi Si: a relua. 268 vt A primi în dar Si: a căpăta. 269 vt (Înv; îe) A ~ primire de A accepta. 270 vt (Îlv) A ~ de veste A afla. 271 vt (D. ambarcațiuni; îe) A ~ apă A se umple de apă. 272 vt (Pop; îe) A ~ apă la galoși A o păți. 273 vt (Îvp) A accepta. 274 vt (Înv; îe) A ~ un lucru în preț A accepta un obiect în loc de bani, pentru o datorie. 275 vt (Înv; îe) A ~ de cuvânt A asculta de cineva. 276 vt A obține un anumit preț la vânzarea sau confecționarea unui obiect. 277 vt (C. i. o boală, paraziți etc.) A contracta. 278 vt (D. capacitatea unui vas sau d. un gol) A cuprinde. 279 vt (Îlv) A o ~ (de la început) A începe. 280 vr (Pfm; îe) A se ~ de (sau la) ceva A se apuca de ceva. 281 vr (Pop; îe) A se ~ cu cineva A fi ocupat cu cineva. 282 vr (Pop; îae) A începe să se certe cu cineva. 283 vt (Îe) A ~ hainele la purtare A începe să poarte hainele. 284 vt (Îlv) A ~ ofensiva A începe o luptă ofensivă. 285 vt (Îlv) A ~ cuvântul A începe să vorbească. 286 vt (Îlv) A ~ vorba despre... A aduce vorba despre... 287 vt (Pop; îe) A (o) ~ cu gura înainte A răspunde fără a lăsa pe altul să vorbească. 288 vt (Pop; îe) A ~ vorba mai înainte A continua vorba. 289 vr (Pop; îe) A se ~ la (sau de vorbă cu cineva) A intra în vorbă cu cineva. 290 vr (Îe) A se ~ în (sau de) gură (cu cineva) A se certa cu cineva. 291 vt (Îlv) A ~ pe cineva la bătaie (sau la palme, pumni etc.) A începe să bată pe cineva. 292 vr (Îlv) A se ~ la luptă (la bătaie sau la trântă) A se bate corp la corp cu cineva. 293 vt (Reg; îe) A ~ (la depănat sau la descântat) A mustra. 294-295 vtr (Îlv) A (se) ~ la (în) ceartă (înv; în cuvinte, la sfadă, la harță) A începe cearta. 296 vr (Îlv) A se ~ la întrecere A se întrece. 297-298 vtr (Incoativ; d. ființe în mișcare) A porni într-o anumită direcție Si: a apuca, a pleca, (înv) a purcede. 299 vt (Îlv) A o ~ din loc A porni rapid. 300 vt (Îal) A înnebuni. 301 vt (Îrg; îlv) A o ~ în porneală A porni brusc. 302 vt (Îvp; îe) A-și ~ calea în picioare A pleca. 303 vr (Înv; fig; îe) A se ~ pre cineva A apela la cineva. 304 vt (D. prețuri; îe) A o ~ la vale A scădea. 305 vt (Fig; urmat de determinări care arată o orientare, o preocupare; îe) A ~ drumul A se apuca de... 306 vt (Fig; îe) A ~ drumul uliței A umbla fără țintă. 307 vt (Fam; îe) A o ~ înainte (sau a-și ~ drumul înainte) A continua drumul. 308 vt (Fam; îe) A o ~ înainte cu ceva A continua. 309 vt A merge înaintea altuia sau altora, pentru a-i conduce. 310 vt (Fam; îe) A i-o ~ cuiva înainte (pop pe dinainte) A sosi înaintea cuiva Si: a întrece. 311 vt (Pfm; îe) A o ~ peste câmp A se abate de la subiectul vorbirii Si: a aiura. 312 vt (Fig; îe) A o ~ pe altă cale A se abate de la drumul cel bun. 313 vr (Înv; d. grupuri de persoane; îe) A se ~ într-o parte A se izola de ceilalți. 314 vt (Pop; îe) A-și ~ rândul A se așeza în șir. 315 vt (Reg; îe) A o ~ hăbăuca A vagabonda. 316 vt (Pfm; îlv) A o ~ la (sau pe picior) sau a o ~ la sănătoasa (sau la goană) (înv) a o ~ la papuc ori a-și ~ papucii A fugi. 317 vt (Pfm; îe) A o ~ la (sau pe picior) A porni la un drum lung. 318 vt (Pfm; îlv) A o ~ razna, sau a(-și) ~ câmpii A înnebuni. 319 vt (Mai ales d. cai; îlv) A o ~ la galop, la trap A începe să meargă la trap, la galop etc. 320 vt (Îe) A o ~ la dreapta (stânga) A coti la dreapta sau la stânga. 321 vt (Pfm; îe) A(-și) ~ câmpii A(-și) pierde cumpătul. 322 vt (D. cai sau un vehicul) A fi în stare să parcurgă. 323 vt (D. vederi) A cuprinde. 324 vr (Fam; îe) A se ~ după cineva (sau ceva) A merge în urma cuiva sau a ceva. 325 vt (Pop; îae) A merge împreună cu cineva Si: a însoți. 326 vt (Fam; îal) A supraveghea pe cineva. 327 vt (Fam; îae) A fugi după cineva Si: a alunga, a fugări, a urmări. 328 vt (Fam; îae) A asculta de cineva. 329 vt (Fig; îae) A imita pe cineva. 330 vt (Fig; îae) A-i păsa de cineva. 331 vt (Fam; îe) A (o) ~ (pe) urma cuiva A semăna cu cineva 332 vt (Îae) A îmbrățișa aceeași meserie, aceleași preocupări cu cineva. 333 vr (Îvp; îe) A se ~ (împreună) cu cineva A pleca la drum împreună cu cineva. 334 vr (Pop; îae) A se întovărăși cu cineva. 335 vr (Pop; îae) A se atașa de cineva. 336 vr (Pop; îe) A se ~ de ochi cu... A se îndrăgosti de cineva. 337 vr (Mol; îe) A se ~ cu cineva sau ceva A-și petrece vremea cu cineva sau ceva. 338 vr (Mol; îae) A se destăinui cuiva. 339 vr (Mol; îae) A se distra. 340 vr (Fam; îe) A se ~ cu una, cu alta A vorbi de toate. 341 vr (Pop; îe) A se ~ la ceva A se îndemna la ceva. 342-343 vrt(a) (îe) A (se) ~ aminte A fi atent la cineva sau ceva Si: a cerceta, a observa. 344 vt (Îae; șîe a ~ întru minte) A ține seama de ceva Si: a considera. 345 vt (Reg; îe) A ~ întru minte A înțelege. 346 vt (Îlv) A ~ apărarea A apăra. 347 vt (Îlv) A ~ atitudine A adopta o poziție clară. 348 vt (Iuz; îlv) A ~ o baie A face baie. 349 vt (Îlv) A ~ o hotărâre A hotărî. 350 vt (Înv; îlv) A-și ~ începutul A începe. 351 (Înv; îlv) A-și ~ îndrăzneala A îndrăzni. 352 vt (Îlv) A-și ~ inima în dinți A îndrăzni. 353 vt (Îlv) A ~ la înțelegere A cădea de acord. 354 vt (Îlv) A ~ pe cineva la întrebare (sau întrebări) A chestiona. 355 vt (Fam; îlv) A o ~ pe mânecă A se speria. 356 vt (Pfm; îlv) A ~ nas (sau a-și ~ nasul la purtare) A se obrăznici. 357 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de olac A grăbi pe cineva. 358 vt (Fam; îlv) A ~ parte A participa. 359 vt (Pfm; îlv) A-i ~ cuiva pielea A distruge. 360 (Pfm; îal) vt A ucide. 361 (Pfm; îal) A sărăci. 362 vt (Pop; îe) A-i ~ cuiva porumbul de pe foc A dejuca planurile cuiva. 363 vt (Înv; îlv) A ~ sațiu A se sătura. 364 vt (Îlv) A ~ în scris A procura o dovadă scrisă despre ceva. 365 vt (Pfm; îe) A ~ din (sau de) scurt pe cineva A obliga pe cineva să se justifice. 366 vt (Îlv) A ~ (în) seamă A fi atent la ceva. 367 vt (Îlv) A ~ parte A participa. 368 vt (Înv; îlv) A ~ stricăciune A se strica. 369 vt (Înv; îe) A ~ la tărbacă A bate rău pe cineva. 370 vt (Îal) A-și bate joc de cineva. 371 vt (Pop; îe) A și-o ~ în traistă A-și însuși ceva. 372 vt (Reg; îe) A ~ pe cineva de țuluc A părui pe cineva. 373 vt (Pop; c. i. femei) A poseda. 374 vt (D. vânat, infractori etc.; îe) A ~ urma A afla date despre locul în care se află. 375 vr (Îe) A-și ~ zborul A porni în zbor. 376 vr (Fig; îae) A părăsi o rudă, un prieten etc. stabilindu-se în altă parte. 377 vr (Fig; îae) A pleca în grabă. 378 vt (Pop; îe) A ~ hainele la purtare A îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. 379 vt (Înv; îe) A ~ veste (sau scrisoare, răspuns etc.) A primi veste, scrisoare, răspuns etc. 380 vt A prelua. 381 vt (Trv; a, femei; îe) A o ~ în gură A face sex oral. 382 vt (C. i. organe, țesuturi) A preleva.