LEGIUNE, legiuni, s. f. 1. Mare unitate militară romană; p. gener. denumire dată unor formații militare sau paramilitare din diferite epoci. ◊ Legiune străină = (în Franța și în Spania) formație militară, compusă în cea mai mare parte din mercenari, cu garnizoana în colonii. 2. Fig. Mulțime; ceată, gloată. [Pr.: -gi-u-. – Var.: (înv.) legioană s. f.] – Din fr. légion, lat. legio, -onis.

LEGIONAR¹ s.m. 1. Soldat dintr-o legiune romană. 2. Soldat, militar din legiunea străină. [Pron. -gi-o-. / < lat. legionarius, fr. légionnaire].

LEGIUNE s.f. 1. Unitate militară romană compusă din aproximativ 6000 de oameni (infanteriști și cavaleriști). 2. Nume al unor formații militare neregulate din diferite epoci. ◊ Legiunea de onoare = unul dintre cele mai înalte ordine, în Franța, care se acordă pentru distincții militare și civile; legiunea străină = (în Franța și în Spania) corp de trupă format din mercenari, cu garnizoana în colonii și care era destinat asigurării autorității statului și administrației colonialiste. 3. (Fig.) Mulțime mare, organizată; ceată. [Var. leghion s.n., leghiune s.f. / cf. fr. légion, it. legione, lat. legio].

LEGIONAR, -Ă I. adj. referitor la legionari (III). II. s. m. 1. soldat într-o legiune romană. 2. militar din legiunea străină. III. s. m. f. (în România interbelică) membru al organizației fasciste „Garda de Fier”. (< lat. legionarius, fr. légionnaire)

LEGIUNEA STRĂINĂ, formațiune militară franceză ai cărei membri sunt recrutați voluntar, în urma unei selecții dure, în cea mai mare parte, dintre străini. Creată de Ludovic Filip printr-un decret, în 1831, în Algeria (Sidi bel Abbès). A participat mai ales la acțiuni de peste mări (Mexic, Indochina, Africa de Nord, precum și în cele două războaie mondiale). În 1962, după proclamarea independenței Algeriei, și-a mutat sediul în Franța, fiind redimensionată și restructurată.

SIDI-BEL-ABBÈS, oraș în NNV Algeriei, situat la poalele N ale m-ților Atlasul Saharian, pe râul Mekkera, la 65 km km S de Oran; 180,2 mii loc. (1998). Piață agricolă (cereale, vin, măsline, tutun). Constr. de mașini agricole. Ind. cimentului, de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă și alim. Fundat în 1843. Oraș din 1849. Sediu al Legiunii străine (1843-1962).

MACORLAN [makorlã], Pierre (pseud. lui P. Dumarchais) (1882-1970), scriitor francez. Povestiri satirice și romane de aventuri din lumea piraților, a contrabandiștilor și a Legiunii străine („Cheiul cețurilor”). Ecranizări.

FRANCO BAHOMANDE, Francisco (1892-1975), general și om politic spaniol. Comandant al Legiunii Străine în Maroc (1923-1927). Comandant-șef al forțelor naționaliste în timpul Războiului Civil. S-a proclamat conducător (caudillo) al statului și șef al armatei (1936-1975); șef al guvernului (1938-1973). A instaurat un regim autoritar corporatist, bazat pe partidul unic Falanga Spaniolă (din 1958, Mișcarea Națională). A menținut neutralitatea Spaniei în timpul celui de-al doilea război mondial. În 1947 a fost votată „legea de succesiune” prin care a devenit regent al monarhiei spaniole. În 1969, în urma unui referendum, l-a desemnat pe Juan Carlos de Bourbon ca viitor rege al Spaniei, după moartea sa.

*legiúne f. (lat. légio, -ónis), d. légere, a aduna. V. religiune, culeg). Regiment la Romanĭ (compus din 4200 de oamenĭ pe jos, apoĭ tot maĭ mulțĭ, pînă ce, supt Cezar, ajunse la 6000, pe lîngă care maĭ eraŭ alipițĭ și 300 de călărețĭ, și comandat de un consul saŭ pretor și de unu saŭ maĭ mulțĭ legațĭ): legiunea XIII gemină staționa la Alba Ĭulia (Dacia). Fig. Mare mulțime de ființe: legiunĭ de țînțarĭ zboară deasupra mlaștinilor. Legiunea de onoare, un ordin civil și militar instituit la 19 Maĭ 1802 de primu consul Bonaparte ca să recompenseze marile merite (gradele luĭ sînt: cavaler, ofițer, comandor, mare ofițer și mare cruce). Legiunea străină, o trupă creată la 1835 în Algeria și compusă din străiniĭ care vor să lupte p. Francia.

HARDY [há:rdi], Oliver (1892-1957), actor american de film. Împreună cu Stan Laurel, a format un cuplu celebru în istoria cinematografului (cunoscut în România sub numele de Stan și Bran). În contrast evident (H. – supraponderal, autoritar, pompos, iar Laurel – slab, copilăros, plângăreț), dar completându-se perfect ca personalitate scenică, cei doi se remarcă prin abilitate pantomimică și gaguri pline de haz și inocență („Stan și Bran contrabandiști”, „Stan și Bran în Legiunea străină”, „Stan și Bran fiii deșertului”, „Stan și Bran studenți la Oxford”). Premiul Oscar: 1932 („Cutia cu muzică”).

LEGIONAR, -Ă, legionari, -e, s. m., s. f., adj. 1. S. m. Soldat care făcea parte dintr-o legiune romană. 2. S. m. și f. Membru al mișcării social-politice de extrema dreaptă, reprezentată de partidul Garda de Fier; gardist. 3. S. m. Soldat în Legiunea străină. 4. Adj. Referitor la legionari (2), de legionar. Mișcarea legionară. [Pr.: -gi-o-] – Din fr. légionnaire, lat. legionarius.

LEGIUNE, legiuni, s. f. 1. Unitate de bază a armatei romane, cu efectiv variind între 4 200 și 6 000 de oameni; p. gener. denumire dată unor formațiuni militare sau paramilitare din diferite epoci. ◊ Legiune străină = formațiune militară franceză ai cărei membri sunt recrutați voluntar, în urma unei selecții dure, în cea mai mare parte, dintre străini. 2. Fig. Mulțime; ceată, gloată. [Pr.: -gi-u-. – Var.: (înv.) legioană s. f.] – Din fr. légion, lat. legio, -onis.

LEGIUNE, legiuni, s. f. 1. Unitate mare militară și administrativă romană; p. ext. denumire a diferite formații militare din diferite epoci. [Goții] au pătruns în Dacia, în urma retragerii legiunilor lui Aurelian. IST. R.P.R. 51. Răzvan-vodă, avînd cu sine moldovenii săi, și cu legiunile săcuilor, se așezase despre răsărit. BĂLCESCU, O. II 113. ◊ Legiunea străină = (în Franța și Spania) formație militară compusă în cea mai mare parte, din mercenari străini, cu garnizoana în colonii. 2. Fig. Număr mare de persoane urmărind același scop; mulțime, gloată, ceată. Din tejghea făcînd tribună, legiune de coțcari, Pune-o talpă noroioasă pe popor. MACEDONSKI, O. I 95. Legiuni de zugravi și de pietrari erau osîndiți ca să aștearnă pe ziduri... toate acele... epopei vînătorești. ODOBESCU, S. III 79. – Pl. și: (învechit) legioane (ALECSANDRI, P. II 139, RUSSO, S. 94, ALEXANDRESCU, M. 14). – Variantă: leghioane (VLAHUȚĂ, P. 83) s. f. pl.

legionar, ~ă [At: BOJINCĂ, A. II, 119/5 / P: ~gi-o~ / Pl: ~i, ~e / E: fr légionnaire, lat legionarius] 1 sm Militar care făcea parte dintr-o legiune (4) romană. 2 sm Soldat care facea parte dintr-o formație militară neregulată. 3 a Care aparținea militarilor care făceau parte dintr-o legiune (4) romană. 4 a Care se referă la militarii care făceau parte dintr-o legiune (4) romană. 5 sm Militar care face parte dintr-o legiune străină. 6 smf Persoană care făcea parte din organizația fascistă din România interbelică Si: gardist. 7 a Care se referă la membrii sau simpatizanții organizației fasciste din România interbelică. 8 a Care aparține membrilor sau simpatizanților organizației fasciste din România interbelică. 9 a De legionar (5).

lighioană f. 1. animal, mai ales necurat: lighioane de pureci; fig. lighioanele astea fățarnice ce se numesc oameni AL.; 2. calificativ dat popoarelor străine și dușmane; 3. în Oltenia: păsări de curte. [Lighioană, adică legiune de demoni, e unul din numele necuratului: termenul e luat din Sf. Scriptură: leghionul dimonilor].

*CANCELAR sm. 1 ⏲ Primul ministru în Germania (odinioară și în Rusia, în Austria), însărcinat cu conducerea afacerilor străine ¶ 2 Înalt deregător al unei instituțiuni (în unele țări): marele ~ al Legiunii de onoare ¶ 3 Funcționar la un consulat care liberează certificatele, pune vizele, etc. [lat.].

LEGIUNE s. f. 1. unitate de bază a armatei romane cu un efectiv între 4200 și 6000 de oameni, în cohorte, manipule și centurii. 2. nume ale unor formații militare neregulate din diferite epoci. ♦ ~ lă de onoare = unul dintre cele mai înalte ordine, în Franța, care se acordă pentru merite militare și civile; L~ străină = (în Franța și Spania) corp de armată din mercenari, cu garnizoana în colonii, destinat asigurării autorității statului și administrației colonialiste. 3. (fig.) mulțime organizată; ceată. (< fr. légion, lat. legio)

legiune sf [At: TETRAEV. (1574), 249 / V: (înv) ~ioană, leghion sn / P: ~gi~u~ / Pl: ~ni / E: fr légion, lat legio, -onis] 1-2 (Înv) (Număr sau) cantitate mare de ființe, lucruri etc. Si: ceată, gloată, mulțime. 3 (Îvr; îlav) În ~ În număr foarte mare. 4 Unitate de bază din armata romană, alcătuită din infanterie și cavalerie, al cărei efectiv cuprindea între 3000 și 6000 de oameni. 5-6 (Pex) (Unitate sau) subunitate militară sau paramilitară în unele țări din Europa și Asia în diferite epoci. 7 (Îs) ~a străină Formație militară, a Franței sau a Spaniei, formată în cea mai mare parte din mercenari, cu garnizoana în colonii. 8 (Îs) ~a sacră Formațiune militară alcătuită din tineri voluntari înrolați în armata lui Alexandru Ipsilanti cu scopul eliberării Greciei. 9 (Îs) ~ de onoare Decorație de rang înalt care se acordă în Franța pentru servicii militare sau civile. 10 (Pan) Grup de persoane reunite temporar sau permanent prin aceleași concepții, interese etc. 11 (Pan) Grup de persoane cu aceleași preocupări, cu o conduită asemănătoare etc. 12 Organizație de tip fascist din România interbelică numită Garda de Fier.

GARDA DE FIER, grupare politică de extremă dreaptă, creată în 1930, de Corneliu Zelea-Codreanu, cu scopul reprezentării pe plan politic a Mișcării legionare, ale cărei baze fuseseră puse, în 1927, prin înființarea Legiunii Arhanghelul Mihail. Interzisă de autorități în mai multe rânduri (1931, 1932 și 1933), G. de F. a fost reînființată, în 1935, sub numele de partidul Totul pentru Țară, În contradicție cu spiritul și morala creștină care au stat la baza doctrinei legionare, G. de F. s-a impus în viața politică a țării prin naționalism, cultivând și promovând în același timp cultul violenței, ca instrument al politicii, și al conducătorului charismatic; totodată, a combătut dominația evreilor în viața economică și culturală a țării și a acționat împotriva comuniștilor, majoritatea alogeni, care, aserviți unei puteri străine (U.R.S.S.), se pronunțau pentru dezmembrarea României Mari din 1918. Cu o bază socială eterogenă, precumpănind însă țărănimea și tineretul, îndeosebi cel studios, G. de F. a cunoscut o extindere la nivel național, cu succese imediate în alegerile parlamentare parțiale din jud. Neamț (aug. 1931), Tutova (apr. 1932) și generale (iul. 1932, când a obținut 5 locuri în Parlament), precum și în cele din dec. 1937, când prin numărul de voturi obținute (15,58%) s-a situat pe locul 3 după naționali-liberali și național-țărăniști. După instaurarea dictaturii regelui Carol II (febr. 1938), partidul s-a autodizolvat. În nov. 1938, liderul Mișcării legionare, Corneliu Zelea-Codreanu, împreună cu alți 13 legionari, este asasinat de autorități (din dispoziția regelui Carol II și a lui Armand Călinescu), sub pretextul încercării de evadare în timpul transferării de la închisoarea din Râmnicu Sărat la cea din Jilava. După aceste evenimente, conducerea Mișcării legionare este finalmente asumată de Horia Sima, care a trecut la anihilarea fizică a adversarilor politici regaliști (asasinarea, în sept. 1939, a primului ministru Armand Călinescu, urmată de replica sângeroasă a regelui Carol II, soldată cu împușcarea, fără judecată, a peste 250 de fruntași legionari), comuniști și a evreilor. În sept. 1940, generalul Ion Antonescu a format un guvern din legionari și militari; aflată la putere (sept. 1940-ian. 1941), Mișcarea legionară s-a făcut vinovată de crime și acte de terorism (asasinarea în nov. a personalităților politice: N. Iorga și V. Madgearu și a 64 de demnitari deținuți în închisoarea Jilava ș.a.). Urmărind să devină singura beneficiară a puterii, Mișcarea legionară a declanșat rebeliunea din 21-23 ian. 1941, soldată cu reprimarea ei de către armată și scoaterea în afara legii. După rebeliune, peste 30.000 de legionari sunt arestați și judecați, mulți dintre ei fiind condamnați la moarte, la muncă silnică pe viață sau la ani grei de temniță, iar o altă parte a ales calea exilului. După ocuparea României de către trupele sovietice, legionarii au acționat pe cele mai diverse căi, până la lupta armată, contra comunizării și sovietizării țării.

IORDANIA, Regatul Hașemit al Iordaniei (al-Mamlakah al-Urdunnῑyah al-Hashimῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Apropiat, cu o mică ieșire la Marea Roșie (G. ’Aqaba); 97,74 mii km²; 5,4 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (90% musulmani sunniți), creștină. Cap.: Ammān. Orașe pr.: Az-Zarqā’, Irbid, Aș-Șalt, ’Aqaba. Este împărțit în 8 guvernorate. Cea mai mare parte a țării este ocupată de spațiile aride ale unui vast podiș, dominat de culmi izolate, nu prea înalte (alt. max.: 1.734 m, vf. Jabal Ramm), separate prin depresiuni largi, cu văi seci și dune de nisip. În V se află depr. tectonică El Ghor, drenată de râul Iordan (265 km), aflată, în parte, sub nivelul Oc. Planetar, dominată de o reg. colinară, dens populată, și de M-ții Iudeii (alt. max. 1.004 m), lipsiți de vegetație forestieră. Climă subtropicală uscată (mediteraneană), cu ariditate excesivă (98% din terit. primește sub 200 mm/an precipitații). În V se află Marea Moartă (un lac cu salinitate ridicată, 260‰), din apele căreia se extrag importante cantități de săruri de sodiu și potasiu. Vegetație sărăcăcioasă (ierburi xerofite, pâlcuri de stejar și pin de Alep). Expl. de petrol, cupru (55 mil. t rezerve), fosfați (4,2 mil. t, 1994, al 3-lea exportator mondial), săruri de potasiu (1,5 mil. t, 1994), sare gemă, min. de fier și mangan. Ind. prelucrătoare, concentrată în zona Ammān-Az-Zarqā’-’Aqaba, produse energie electrică (5,1 miliarde kWh, 1994), oțel și laminate, acumulatori, produse petroliere, îngrășăminte chimice, detergenți, acizi, ciment (3,4 mil. t, 1993), țesături de bumbac și lână, piei brute și prelucrate, produse alim. (ulei de măsline, carne, lactate, țigarete, bere și băuturi alcoolice). Terenurile agricole ocupă 13,1% (arabil 4,2%) din supr. țării (irigații în zona El Ghor), pe care se cultivă cereale (grâu, orz, porumb, mei), cartofi, tutun, legume (tomate 550 mii t, 1994), fructe; plantații de măslini çitrice, viță de vie, curmali. 86% din supr. țării este neproductivă (deșert). Se cresc ovine și caprine (2,6 mil. capete, 1994), păsări etc. C. f.: 619 km. Căi rutiere: 6,9 mii km. Turism (3,1 mil. turiști străini, 1993). Principalele obiective: malul estic al Iordanului, cu Jerash (vechea Gesara), unul dintre cele mai bine păstrate orașe antice din lume, Ammān, Madaba (biserică din timpul lui Iustinian), Petra (sec. 8 î. Hr.-13 d. Hr.), ’Aqaba (port fondat de regele Solomon, turism subacvatic). Moneda: 1 dinar iordanian = 1.000 fils. Export: fosfați, săruri de potasiu, citrice, ciment, îngrășăminte chimice, ulei de măsline, piei, legume, etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, combustibili, produse alim. (carne tăiată), bunuri de larg consum etc. – Istoric. Istoria antică a I. este strâns legată de istoria biblică. Locuit de triburi semitice și arabe, teritoriul I. a fost succesiv ocupat de asirieni, babilonieni, greci, de imperiile Roman (106 d. Hr.) și Bizantin (395), de califatul arab (636, în urma bătăliei de la Yarmuk), care impune islamul ca nouă religie, și, parțial, de cruciați (Regatul Latin de Ierusalim, 1118-1187). Terit. I. a fost cucerit în 1187 de Saladin, el rămânând în stăpânirea sultanilor mameluci din Egipt. O dată cu marea campanie de cucerire a lui Selim I, DIN 1516-1517, terit. I. a fost cucerit și inclus în Imp. Otoman, rămânând în componența acestuia până la primul război mondial. În urma revoltei arabilor împotriva Imp. Otoman, sprijinită de englezi, după primul război mondial teritoriul I. trece în regim de mandat, încredințat de Societatea Națiunilor, spre administrare, Marii Britanii (1920). Cu sprijin britanic se constituie (1921) emiratul numit Transiordania, condus de Abdullah ibn Hussein din familia Hașemiților, beneficiind de o largă autonomie, supravegheată însă de Legiunea arabă, creată în 1928 și condusă de Glubb-pașa (generalul britanic Sir John Bagot Glubb). Sigură de fidelitatea emirului Abdullah, Marea Britanie renunță la mandat (22 mart. 1946) și Transiordania este proclamată regat independent (25 mai 1946). În urma primului război arabo-israelian (1948-1949), regatul Transiordaniei ocupă partea de E a Palestinei (Cisiordania) și vechiul Ierusalim. În 1950, Transiordania ia denumirea de Regatul hașemit al Iordaniei. În 1956, regele Hussein II (din 1952) a denunțat tratatul anglo-iordanian (1948) și l-a expulzat pe Glubb-pașa. Participantă la războiul iaraelo-arab din 1967, I. a pierdut vechiul Ierusalim și Cisiordania. În sept. 1970, în urma încercării gherilelor palestiniene de a răsturna guvernul, s-a trecut la reprimarea sângeroasă a acestora (c. 3.000 de victime) și la expulzarea lor de pe terit. I. În iul. 1988, regele Hussein a renunțat la responsabilitățile sale asupra Cisiordaniei și a recunoscut suveranitatea Organizației pentru Eliberarea Palestinei pe care o recunoscuse în 1974 ca reprezentant legitim al palestinienilor) asupra acestui teritoriu. În conflictul irakiano-iranian (1980-1988), I. a sprijinit Iraqul. Dependentă de livrările de petrol irakian, I. a avut o atitudine critică față de operațiunea militară împotriva Iraqului, condusă de S.U.A. (1991), fapt ce a provocat o oarecare izolare a țării în cadrul lumii arabe. La 25 iun. 1994, regele Hussein și primul ministru al Israelului, Yitzhak Rabin, au semnat la Washington o declarație prin care se punea capăt stării de război dintre cele două țări, care dura din 1948, urmată de un tratat de pace (26 oct.). Poziția constructivă a I. în conflictul israelo-arab, a atras ameliorarea raporturilor cu S.U.A., deteriorate în timpul Războiului din Golf. În ian. 1999, regele Hussein l-a desemnat succesor pe fiul său Abdullah, care a devenit rege în 8 febr. 1999. Monarhie constituțională, ereditară, conform Constituției din 1952. Activitatea legislativă este exercitată de rege și de un parlament bicameral (Senat și Camera Reprezentanților), iar cea executivă, de un guvern desemnat de rege.