ínimă f., pl. ĭ (lat. ánima și ánimus, suflare, suflet, vgr. ánemos, vînt; it. ánima și álma, suflet, sic. arma, pv. cat. sp. pg. alma, vfr. alme, nfr. âme. V. animal, unanim, anemonă). Organ care împinge sîngele’n vine și-l face să circule. (Inima e situată în pept, puțin la stînga, e împărțită în patru cavitățĭ [V. auriculă și ventricul], se mișcă perpetuŭ, și cînd se oprește, animalu moare). Fig. Parte centrală saŭ principală: Bucureștiĭ îs inima Româniĭ. Mijloc, parte interioară importantă: inima unuĭ arbore, inima unuĭ car (bîrna care unește osiile între ele), inima pămîntuluĭ, inima ĭerniĭ (timpu din mijloc, timpu mareluĭ ger). Inimoșie, dispozițiune a sufletuluĭ, avînt, brio, foc, curaj: a lucra, a cînta, a lupta cu inimă. Afecțiune, ĭubire: inimă de tată. Pop. Stomah: mă doare inima. Durere de stomah (saŭ chear diareĭe): l-a apucat inima. Inimă rea saŭ neagră, caracter veninos, fără milă. Inimă rea, întristare, supărare: a murit de inimă rea, nu-țĭ face inimă rea (nu te întrista!). Inimă albastră, melancolie: un cîntec de inimă albastră. Om de inimă, inimos, entusiast, generos. Tragere de inimă, bună-voință, dispozițiune de a face ceva. Inimă de aur, inimă bună, miloasă. Inimă de peatră, de fer saŭ de gheață, fără sentiment. A prinde inimă, a prinde curaj. A ți se rupe inima de milă, a-țĭ fi foarte milă. A-țĭ deschide inima, 1. a spune cuĭva secretele tăle, 2. a arăta cuĭva toată simpatia. A te durea inima, 1. a fi întristat, 2. (pop.) a te durea stomahu. A fi bun (saŭ răŭ) la inimă, 1. a nu avea sentiment, 2. a nu avea curaj. A avea ceva pe inimă, a avea o supărare, o întristare. A pune la inimă, a te întrista, a te supăra. Din (saŭ cu) toată inima, cu dragă inimă, cu toată dispozițiunea (dorința). Din inimă, din adîncu inimiĭ, cu tot sentimentu, cu toată durerea orĭ doru. Nu mă lasă inima să-l părăsesc, n’am curaj, nu mă îndur să-l părăsesc. A-țĭ sări inima din loc, a tresări. A fi cu inima sărită, a fi plin de neliniște, a fi foarte îngrijorat. A fi cu inima friptă, a fi întristat. Fam. A-țĭ da inima brîncĭ, a te îndemna inima. A-țĭ merge ceva la inimă, a te unge ceva la inimă, a-țĭ plăcea mult. A ți se pune un lucru, o vorbă pe inimă, a-țĭ fi foarte greață (scîrbă) de ĭa. A-țĭ sfîrîi inima după ceva, a dori foarte mult. A-țĭ cădea cineva tronc (saŭ maĭ urît cu tronc), a-țĭ plăcea dintr’o dată foarte mult. A nu-țĭ fi inima la loc, a fi neliniștit, îngrijat. A-țĭ veni inima la loc, a te liniști, a nu maĭ fi îngrijorat. A-țĭ răcori inima, a-țĭ lua satisfacțiune (răzbunîndu-te, mărturisind un păcat ș. a.). A-țĭ rîde (saŭ a-țĭ crește) inima (de bucurie), a te bucura foarte mult. A-țĭ plînge inima (de întristare), a te întrista foarte mult. A-țĭ lua inima’n dințĭ, a îndrăzni în fine, a te hotărî în fine să înfrunțĭ periculu. (Pop.) A ți se pune soarele drept inimă, a ți se face foame, a flămînzi.

tronc, interj. care arată surpriza cînd unu vine c’o ideĭe saŭ c’o vorbă curioasă și neașteptată: Tronc! (saŭ hodoronc-tronc saŭ tronc, Mărico!). Da de unde țĭ-a maĭ trăsnit și asta pin cap?! Tronc (saŭ hodoronc-tronc) și el cu gustu luĭ! A-țĭ cădea cineva tronc (saŭ cu tronc) la inimă.

INIMĂ, inimi, s. f. I. 1. Organ intern musculos, așezat în partea stîngă a pieptului și care constituie centrul motor al circulației sîngelui la om și la animalele superioare. Prin blănița de sobol însă, vatamanul simțea tremurînd inima, ornicul vieții. SADOVEANU, O. VII 33. De cum îl ochi, începu să-i tîcîie inima. ISPIRESCU, L. 24. Inima-i zvîcnește tare. EMINESCU, O. I 84. ◊ Fig. În creșterea țării, în rîvna măreață, Partidul e inima ceea de viață, Crescîndu-și în oameni voinica vîlvoare. DEȘLIU, N. 46. Cît a apărut Viața Romînească la Iași, G. Ibrăileanu a fost inima ei în înțeles anatomic. SADOVEANU, E. 177. ◊ Expr. A da inima din cineva, se spune despre cel care face un efort foarte mare. Am muncit de-a dat inima din noi. CREANGĂ, P. 160. A (i se) rupe (cuiva) băierile inimii, a-și dezlega băierile inimii, a ofta (sau a striga, a rîde etc.) din băierile inimii v. baieră. ♦ (Prin extensiune, metaforic) Piept. El strînse... pe Maria la inima lui. EMINESCU, N. 70. 2. (Popular) Stomac; p. ext. burtă, pîntece. Rîseră pînă se ținură cu mîinile de inimă. ISPIRESCU, L. 248. Mă roade la inimă, de foame ce-mi e. CREANGĂ, P. 259. N-am pus nimică la inimă de două zile. ALECSANDRI, T. 1577. ◊ Expr. Pe inima goală = pe nemîncate, cu stomacul gol. Că doar nu-ți pleca de aici pe inima goală. HOGAȘ, DR. II 20. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă v. soare. 3.. (La cărțile de joc) Cupă. II. 1. (Considerat ca sediu al sentimentelor) a) (În legătură cu bucurii, plăceri) Se înveseliră cu inima cînd le veni veste. BĂLCESCU, O. II 184. Inimă supărăcioasă, Mor și nu te văz voioasă, Fă-ți, inimă, voie bună! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 218. ◊ Loc. adv. După voia inimii = după voie, după plac, nestingherit. Cu (sau din) toată inima sau cu dragă inimă = cu tot sufletul, bucuros, cu mare plăcere. Mă supun cu toată inima la slujba măriei-voastre, stăpînă. CREANGĂ, P. 93. ◊ Expr. A-i crește (cuiva) inima (în piept) sau a crește inima din cineva v. crește. A rîde inima în cineva sau a-i rîde cuiva inima = a fi bucuros, mulțumit, a se simți foarte bine. Așa făcu; și-i rîdea inima babei de bucurie. CREANGĂ, P. 4. Te strînge-n brațe la sine, De rîde inima-n tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 13. A unge (pe cineva) la inimă = a produce (cuiva) o satisfacție, o plăcere, a încînta. Viersul ei plăcut, de pare că te ungea la inimă. ISPIRESCU, L. 37. Cît îi cere (cuiva) inima = atît cît vrea, cît poftește. Mîncară și se veseliră cît le ceru inima. ISPIRESCU, L. 39. A-i merge (cuiva ceva) la inimă = a-i plăcea (ceva) foarte mult. A-și călca pe inimă = a face ceva împotriva voinței sau dorinței sale. b) (În legătură cu suferințe, dureri, necazuri) Și îl durea la inimă cînd îl luau în rîs. ISPIRESCU, L. 36. Eu știu ce vra să zică durerea de inimă, bat-o pîrdalnica s-o bată! CREANGĂ, P. 172. Inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. Dascălul Chiosea nu era om rău, dar se necăjea pentru că-l durea inima cînd vedea că nu se silesc copiii la învățătură. GHICA, S. A. 71. Năframa-i arde cu pară, Ca și inima amară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A arde (sau a seca, a frige) pe cineva la inimă = a provoca cuiva o durere vie, o supărare mare. M-o fript la inimă, nu altă. ȘEZ. II 74. Să nu-ți sece inima, Cum ai secat tu pe-a mea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 242. A i se rupe (sau a-i rupe cuiva) inima = a-i fi milă de cineva (sau a provoca mila cuiva). Numai despre feții de împărat, ce mi-ai spus, mi se rupe inima din mine. CREANGĂ, P. 78. A i se topi (cuiva) inima, se spune cînd cineva este în prada unor sentimente chinuitoare. Fața mi s-a veștejit, Inima mi s-a topit! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. A se sfîrși la inimă = (cu sens hiperbolic) a se îmbolnăvi, a muri de durere. Cînd o zi nu te zăresc, La inimă mă sfîrșesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97. A avea (ceva) pe inimă = a fi chinuit de un gînd (pe care nu vrei să-l spui), a suferi (în ascuns). A-și răcori inima = a spune ce ai pe suflet, a vorbi deschis (pentru a te ușura de o suferință, de o amărăciune). A pune (ceva) la inimă = a se supăra (pentru ceva) mai mult decît ar trebui. A-i strica (cuiva) inima = a-i strica (cuiva) buna dispoziție, a întrista, a mîhni (pe cineva). Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da, nici ba. CREANGĂ, P. 249. A rămîne cu inima friptă = a rămîne mîhnit, dezolat. Parcă mi-a trecut (sau mi-a dat cu) un fier ars prin inimă, exprimă spaima și durerea celui lovit pe neașteptate de o veste rea. Inimă albastră = a) inimă tristă, îndurerată; tristețe, melancolie. Se întorceau cîntînd de inimă albastră. SADOVEANU, E. 117; b) furie, mînie, necaz, v. albastru. Inimă rea = mîhnire, întristare, amărăciune. A zăcut două săptămîni și a murit de inimă rea. GALAN, Z. R. 61. Văzînd că se prăpădește de atîta inimă rea, i s-a făcut bătrînei milă și s-a gîndit cum i-ar mai risipi gîndurile negre. CARAGIALE, O. II 329. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. A-și face (sau a-i face cuiva) inimă rea = a se mîhni (sau a mîhni pe cineva). Nu-ți face și d-ta atîta inimă rea, că odată avem să mergem cu toții acolo. CREANGĂ, P. 31. c) (În legătură cu sentimente de iubire) Inima-mi zboară la raiul vieții mele. ALECSANDRI, P. A. 111. Spancioc este încă tînăr, în inima lui este iubire de moșie. NEGRUZZI, S. I 141. Mult, bade, te-am așteptat Aseară pe înnoptat; Tot cu foc și cu lumină Și cu dor de la inimă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) tronc (mai rar cu tronc) ia inimă v. tronc. A avea (pe cineva) în (sau la) inimă = a avea afecțiune pentru cineva, a iubi pe cineva. Uite-aici, în inimă, vă am pe toți! Așa sînt eu!... Și începu să-i sărute pe rînd. DUMITRIU, P. F. 67. A-i rămîne (cuiva) inima la... = a rămîne cu gîndul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. Și ochii i-au rămas Și inima la el. COȘBUC, P. I 281. A avea tragere de inimă (pentru... ) sau a-l trage (pe cineva) inima să... (sau a...) = a se simți îndemnat, a avea atracție, zel pentru a face ceva. De altfel, tragere de inimă pentru învățătură n-avusesem eu niciodată. VLAHUȚĂ, la TDRG. Nu-l trăgea inima a pleca. ISPIRESCU, L. 33. Toată ziua muncea bietul băiat ca un rob, iar noaptea învăța, căci avea tragere de inimă. BOLINTINEANU, O. 402. d) (În legătură cu bunătatea sau cu răutatea, în expr.) Inimă dreaptă = om drept. O inimă dreaptă s-a stîns cu tine. SADOVEANU, O. VI 51. Îmi place dorința dumitale, mai ales că o văd pornită dintr-o inimă dreaptă care nu sufere să rămîie răutatea nepedepsită. CARAGIALE, P. 129. A avea inimă bună (sau de aur) sau a fi bun la inimă (sau cu inima bună) = a fi bun, milos. Și avea o inimă bună, cum nu prea se găsește. SADOVEANU, O. VI 32. Nevasta acestui serac era muncitoare și bună la inimă. CREANGĂ, P. 37. Era în Iași un tînăr... frumos și bun la inimă. NEGRUZZI, S. I 81. A avea inima deschisă = a fi sincer. A spune de la (sau din) inimă = a spune cu toată sinceritatea, drept, fără reticențe. Spune-mi, bade, din inimă, Bagă-mi maică-ta vreo vină? – Eu îți spui de la inimă Că nu-ți bagă nici o vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. A avea inima largă = a fi mărinimos, darnic. A se muia la inimă = a deveni bun, milos; a se îndupleca. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. A nu lăsa pe cineva inima să (nu)..., se spune cînd cineva nu-și poate opri pornirile bune, acțiunile generoase. Pe mine însă inima nu mă lasă a crede la atîta necredință. NEGRUZZI, S. I 49. (La forma afirmativă, numai în interogații) Cum te-a lăsat inima să pleci? BARANGA, I. 171. (A fi om) de inimă = (a fi om) bun, săritor. Îl roagă... ca prieten și băiat de inimă. CARAGIALE, O. III 13. A fi fără inimă sau a fi rău (sau cîinos, negru) la inimă = a fi rău, răutăcios, înrăit. Fata babei era slută, leneșă... și rea la inimă. CREANGĂ, P. 283. (A avea) inimă haină (sau sălbatică) = (a fi) crud, dușmănos, rău. Impăratul-Roș, avînd inimă haină, nu se mai satură de a vărsa sînge omenesc. CREANGĂ, P. 232. A izbutit a domoli o inimă sălbatică. NEGRUZZI, S. I 47. (A avea) inimă de piatră (sau împietrită) = (a fi) nesimțitor, nepăsător și rău. Cucuzel... scotea lacrimi din orice inimă împietrită. CREANGĂ, A. 12. Bade, inimă de piatră, Ce nu vii la noi vreodată? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 143. A i se împietri cuiva inima = a deveni insensibil. După suferiri multe, inima se-mpietrește. ALEXANDRESCU, M. 6. e) (În legătură cu instincte sau presimțiri) Parcă îi zicea inima ceva. ISPIRESCU, L. 34. Pesemne inima le spunea că spînul nu le este văr. CREANGĂ, P. 210. f) (În legătură cu curajul, cu îndrăzneala sau cu energia, cu puterea de voință sau de acțiune) Și nu-i era, zău, nimănui în piept inima rece. ALECSANDRI, P. A. 204. ◊ Cu inimă = a) (loc. adv.) energic, cu viață. Cîntă mai cu inimă! Lucrează mai cu inimă!; b) (loc. adj. și adv.) inimos, curajos. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. ◊ Expr. A (sau a-și) pierde inima = a-și pierde curajul, speranța. Cu inima ușoară = fără griji, bine dispus; cu conștiința împăcată. Iar el, cu inima ușoară și mintea cuprinsă de un fel de beție, umbla repede. DUMITRIU, P. F. 58. Mihai, fără a pierde inima... își culege puterile din nou. BĂLCESCU, O. II 90. A-și lua inima în dinți = a se îmbărbăta, a-și face curaj. Își luă inima-n dinți și bătu la geam. BUJOR, S. 56. Fata babei atunci și-a luat inima-n dinți și a zis... CREANGĂ, P. 291. A-și ține inima cu dinții v. dinte. A-i veni (cuiva) inima la loc, se spune cînd cineva prinde curaj după un moment de emoție sau de spaimă. A mai prinde (la) inimă = a căpăta putere, curaj. După ce mai prinse nițică inimă, strînse frîul. ISPIRESCU, L. 18. Harap-Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. 2. (Considerat ca centru și simbol ai vieții sufletești în general) V. suflet, conștiință, minte, cap, gînd. Din inima lor nu s-a șters purtarea necuviincioasă a spînului. CREANGĂ, P. 209. ◊ Loc. adv. Din inimă sau din toată inima sau din adîncul inimii = din tot sufletul, din toată puterea. ◊ Expr. (A fi) cu inima împăcată = (a fi) cu conștiința împăcată, liniștită. III. Fig. 1. Caracter, fire. Frumusețea chipului depinde de vreme și chiar de oameni, frumusețea minții și a inimii depinde de tine și durează pînă la moarte. V. ROM. septembrie 1953, 48. Nenea Dumitrache semăna bunicului la chip și la inimă. STANCU, D. 7. 2. Ființă, om. O faptă, o operă în sprijinul păcii... este azi dorința cea mai scumpă a inimilor tinere de pretutindeni. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 357, 1/1. Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Cum poate-n lume-a fi Pedeapsă pentru inimi ce vreau a se jertfi? ALECSANDRI, T. II 183. IV. Fig. (Urmat de determinări în genitiv) 1. Mijloc, centru, interior. Oamenii se adunaseră în inima satului și stăteau nehotărîți, plini de așteptare și neliniște. DUMITRIU, N. 27. Suie carele spre inima cîmpului. STANCU, D. 187. Acum intram în inima codrului. GALACTION, O. I 209. ◊ Inima carului (sau a căruței) = partea din mijloc a carului (sau a căruței), care leagă osia dinainte cu cea dinapoi. Din inima căruței atîrnau păcornița cu feleștiocul și posteuca. CREANGĂ, P. 106. Inima carului leagă osia dinainte cu osia dinapoi. I. IONESCU, M. 711. ◊ Expr. A rupe inima tîrgului = a) a alege, a cumpăra ce este mai bun; b) a da gata, a face praf pe cineva. 2. Partea din interior a unei plante, a unei legume; miez. Inima copacului. Inima salatei. Inima pepenelui verde. V. Piesă mecanică sau organ de mașină asemănător ca formă cu inima (I 1). – Pl. și: (învechit) inime (EMINESCU, O. I 87). – Variantă: (învechit) inemă (EMINESCU, O. I 115) s. f.

TRONC interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o ciocnire, de o cădere, de trântirea unui lucru etc. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) tronc (la inimă) = a-i deveni cuiva drag dintr-o dată; a îndrăgi (pe neașteptate). ♦ Exclamație care exprimă surpriza în fața unui lucru neașteptat sau a unei situații neprevăzute. ◊ Expr. (Fam.) Tronc, Marghioalo, se spune când cineva face sau spune ceva nepotrivit cu situația în care se găsește. – Onomatopee.

TRONC interj. Cuvânt care imită zgomotul produs de o ciocnire, de o cădere, de trântirea unui lucru etc. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) tronc (la inimă) = a-i deveni cuiva drag dintr-odată; a îndrăgi (pe neașteptate). ♦ Exclamație care exprimă surpriza în fața unui lucru neașteptat sau a unei situații neprevăzute. ◊ Expr. (Fam.) Tronc, Marghioalo, se spune când cineva face sau spune ceva nepotrivit cu situația în care se găsește. – Onomatopee.

TRONC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de o ciocnire, de o cădere, de trîntirea unui lucru etc. Dracii tronc! închid poarta după Ivan. CREANGĂ, P. 311. Boii... pornesc ca niște zmei, Însă deodată hodoronc Dăm într-un șanț cu toții, tronc! ALECSANDRI, T. 958. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) tronc la inimă = a-i deveni cuiva drag dintr-o dată, pe neașteptate. Tare mă tem să nu-i fi căzut domnu’ Arsene tronc la inimă, că doar are chip frumos. HOGAȘ, M. N. 230. Îndată li fura fata mințile, și li cădea tronc la inimă. SBIERA, P. 139. Așa-i că ți-a căzut tronc la inimă? CREANGĂ, P. 166. (Fig.) Îi căzuse tronc la inimă cîntecul lui. ISPIRESCU, U. 109. Tronc, Mărico (sau Marghioalo), se spune cînd cineva face o acțiune nepotrivită sau spune o vorbă nepotrivită, cînd o nimerește ca nuca-n perete. Tronc, Mărico! așa-mi ești? Bravo flăcău. CONTEMPORANUL, III 656. Tronc, Mărico! – ai și găsit chip. ALECSANDRI, T. 563. Minunată femeie, groasă și frumoasă, dar cam prostană, zicînd adese niște vorbe chisnovate la care tată-meu răspundea: tronc, Mărico! NEGRUZZI, S. I 246. Hodoronc-tronc v. hodorog¹. ♦ Exclamație care exprimă surpriza în fața unui lucru neașteptat sau a unei situații neprevăzute. Tronc! tocma cînd o să ne apucăm de treabă! Ești așa de struluibatec, încît sînt sigur c-ai uitat tot ce ți-am spus? NEGRUZZI, S. III 49. Trîntește cuvîntul tronc, Ca cloșca cînd face clonc. PANN, P. V. I 4.

MÎRLĂ² s. f. (Regional; în descintece, art.; cu sens neprecizat, probabil) Mîrlire. Să-i fiă da mîrla Șopîrla, Să-i treaca pa drum Gîrla Cui ha dihochiat Ursîrla. TEODORESCU, P. P. 125. Mîrla șopîrla. . . într-o zi te-ai născut, într-o zi te-ai măritat, într-o zi noauă copii ai făcut. ȘEZ. VII, 19. ◊ E x p r. A se face mîrlă = a se ghemui de frig (în pat, în culcuș). V. m i r e¹. COMAN, GL. A(-i) cădea mîrlă pe pîrlă = a se îndrăgosti de cineva, a-i cădea cu tronc, v. t r o n c. Cf. PANN, P. V. II, 93/7, BARONZI, L. 46, ZANNE, P. IX, 663. – Pl.: ? – Etimologia necunoscută.

cădeà v. 1. a fi târît de sus în jos prin propria greutate: a cădea de pe acoperiș; a-i cădea cu tronc, a-i plăcea cuiva dintr’o dată; 2. a fi tare dărăpănat: casa asta cade; 3. fig. a nu reuși: a căzut la examen; 4. a ajunge: a căzut în mâinile dușmanului; 5. a veni deodată: cade o noapte întunecoasă AL.; 6. a se nemeri, a fi: estimp Paștile cad în Martie; 7. despre fenomenele atmosferice: cade rouă, brumă, zăpadă; 8. a se cuveni (sub raportul moral): nu se cade, om prea cum se cade. [Lat. CADERE].

mârlă² sf [At: PANN, P.V. II, 93/7 / Pl: ? / E: nct] 1-2 (Reg; art.; csnp) Mârlire (1-2). 3 (Pop; îe) A se face ~ A se ghemui de frig în pat, în culcuș Vz mârc¹. 4 (Pop; îe) A(-i) cădea ~ pe pârlă A se îndrăgosti de cineva Si: a-i cădea cu tronc.

DRAGOSTE. Subst. Dragoste, drag (pop.), iubire, iubit, libov (înv.), amor; afecțiune, pasiune, patimă. Îndrăgostire (rar), îndrăgire (rar), înamorare (livr.). Dragoste maternă; dragoste paternă; dragoste filială. Dragoste trupească, dragoste lumească. Sentiment de dragoste. Puterea dragostei. Prima dragoste, prima iubire. Focul dragostei, văpaia dragostei, flăcările dragostei, flăcările iubirii, fiorii dragostei. Dragoste nebună, extaz, extaziere, exaltare. Simpatie, atracție, încîntare, admirație, admirare; fascinație, vrajă, vrăjire (rar). Ardoare, adorație, venerație, venerare (rar), divinizare, idolatrizare, idolatrie (fig.). Dragoste pură, dragoste la prima vedere; dragoste platonică. Tandrețe, duioșie, gingășie, căldură (fig.). Dezmierdare, alintare, alint, mîngîiere. Plăcere, desfătare, voluptate, senzualitate; erotism. Iubit, drag (fam.), drăguț (fam.), iubițel (dim. și fam.), mîndru (pop.), mîndruț (dim. și pop.), mîndrișor (pop.), ibovnic (pop.), ibovnicel (dim. și pop.), amant, amorez (fam.). Crai, donjuan (fam. și ir.), craidon (înv.). Iubită, dragă (fam.), drăguță (fam.), iubițică (dim. și fam.), mîndră (pop.), mîndruță (dim. și pop.), mîndrișoară (pop.), mîndruleană (pop.), mîndrulică (pop.), mîndruliță (pop.), ibovnică (pop.), ibovnicuță (dim. și pop.), amantă, amoreză (înv.), îndrăgostit, adorator, admirator. Adj. Îndrăgostit, amorezat, înamorat (livr.), îndrăgit (rar), îndrăgostit lulea. Drăgăstos, iubitor, iubăreț, iubeț (pop.), libovnic (înv.), afectuos, pasionat, înflăcărat, înfocat (fig.), ardent (livr.), aprins (fig.). Iubit, adorat, scump. Tandru, duios, gingaș, cald (fig.), dezmierdător, alintător, mîngîietor, mîngîios, voluptuos, senzual. Vb. A iubi, a libovi (înv. și arh.), a fi îndrăgostit, a fi amorezat. A nutri sentimente de dragoste, a nu avea ochi decît pentru..., a i se scurge ochii cuiva după cineva, a muri de dragoste pentru cineva, a fi mort după cineva, a se topi după cineva, a muri de dragul cuiva, a iubi la nebunie, a fi nebun de dragostea cuiva, a iubi ca ochii din cap, a suspina după cineva, a se da în vînt după cineva. A se îndrăgosti, a se amoreza, a se înamora, a se aprinde pentru cineva, a i se aprinde (a-i sfîrîi) călcîiele după cineva, a cădea în mrejele cuiva, a-i cădea cuiva cu drag, a-i cădea cu tronc la inimă, a prinde drag (de cineva), a se îndrăgosti pînă peste urechi. A simpatiza, a îndrăgi; a adora, a admira, a venera, a idolatriza, a diviniza. A se extazia. A dezmierda, a alinta, a mîngîia. A atrage, a fermeca, a captiva, a prinde în mrejele dragostei, a ispiti, a fura inima cuiva, a cuceri, a seduce, a-i întoarce (a-i suci) cuiva capul (mințile), a ademeni, a subjuga, a înrobi, a orbi. A flirta, a cocheta, a face ochi dulci. A curta, a face curte, a curteni (înv.), a face cuiva avansuri, a umbla după fuste, a trage clopotele. A se iubi, a se avea dragi; a se îndrăgosti (pop.); a avea pe cineva drag. Adv. Cu (multă) dragoste, cu drag, cu toată dragostea, cu iubire, cu patimă; din dragoste. V. admirație, cochetărie, desfrîu, imoralitate, prietenie, simpatie.

inimă sf [At: PSALT. 5/30 / V: (înv) inemă, înemă, eni~, îremă, iremă, (reg) iri~, irmă, ermă / Pl: ~mi, (înv) ~me / E: ml anima] 1 Organ intern musculos, central, al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracții ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare Si: cord. 2 Piept. 3 (Pfm) Regiune epigastrică din apropierea inimii Si: burtă, pântece, rânză, stomac. 4 (Pfm; îe) Pe ~ma goală (sau nemâncată) Pe nemâncate. 5 (Pop; îe) A i se pune soarele drept ~ A i se face foame. 6 (Pop; îe) A (se) simți greu la ~ A i se face greață. 7 (Reg; îe) A lovi la ~ A se îmbolnăvi de diaree. 8 (Îe) A (mai) prinde (la) ~ A scăpa de senzația de slăbiciune după ce a mâncat. 9 Obiect în formă de inimă. 10 (Spc; la jocul de cărți) Cupă. 11 Carte de joc cu semnul de cupă. 12 (Spc; la jocul de cărți; îs) ~ neagră Pică. 13 (Îas) Carte de joc cu semnul de pică. 14 (Bot; reg; îs) ~ma domnului Plantă originară din Japonia (Dicentia spectabilis). 15 Piesă sau element de construcție care ocupă un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia. 16 (Spc; la plante) Parte de mijloc a trunchiului Si: miez, măduvă. 17 (Pop; îs) ~ma copacului Măduvă a copacului. 18 (Îs) ~ma vinului Cea mai concentrată parte, care de obicei se scoate, când vinul îngheață iarna. 19 (Irn; îe) A rupe ~ma târgului A face o afacere proastă. 20 (Irn; îae) A impresiona pe cineva foarte tare. 21 (Îrg; îs) ~ma pământului Cristal sau diamant de Marmația, folosit la farmece. 22 (Ast; pbl; îs) ~ma scorpionului Stea numită Antares, din constelația Scorpion. 23 (Spc; îs) ~ma carului (ori căruței) Lemn care leagă cele două osii (de dinainte și de dinapoi) ale carului Si: (Olt) inimoi. 24 (Muz) Bețișor de lemn fixat între pod și tabla de rezonanță la instrumentele de arcuș. 25 (Fig) Simbol al sentimentelor. 26 (Fig) Centru al vieții sufletești. 27 (Fig; îlav) Din (sau de la) ~ Deschis, fără reticențe. 28 (Pfm; fig; îe) A-i merge (cuiva ceva) la ~ A-i plăcea ceva foarte mult. 29 (Fig; îe) A avea ceva pe ~ sau a-i sta (cuiva ceva) pe ~ A fi chinuit de un gând neîmpărtășit. 30 (Pop; fig; îe) A-și răcori (sau săra) ~ma A spune cuiva ceva pe șleau. 31 (Îae) A se răzbuna. 32 (Fig; îe) A coace pe cineva la ~ A dori cuiva răul. 33 (Fig; îe) A da (și) ~ma (din sine) A se dedica trup și suflet unei acțiuni, idei etc. 34-35 (Fig; îe) A avea ~ tare (sau de piatră ori împietrită) sau a i se împietri (cuiva) ~ma (A fi sau) a deveni insensibil la orice sentiment, durere, bucurie etc. 36 (Pop; fig; îs) ~ neagră (sau, rar, putredă) Persoană rea. 37 (Fig; îe) A pune ceva la ~ A se supăra pentru ceva mai mult decât merită. 38 (Fig; îe) A-și călca pe ~ A face ceea ce rațiunea, pudoarea, demnitatea etc. ar trebui să te împiedice să faci. 39-40 (Fam; fig; îe) A avea pe cineva la (sau în) ~ (A îndrăgi sau) a simpatiza pe cineva. 41 (Pfm; fig; îe) A crește ~ma din (sau în) cineva A fi foarte bucuros. 42 (Pop; fig; îe) A râde ~ma în cineva sau a-i râde (cuiva) ~ma A se simți foarte bine. 43 (Pop; fig; îe) A unge pe cineva la ~ A face plăcere cuiva. 44 (Fig; îe) Cât îi cere ~ma Cât vrea. 45 (Fig; îlav) După (sau pe) voia ~mii După cum îi e dorința. 46 (Pop; fig; îe) A arde (a încinge sau a frige) la ~ A simți o durere puternică. 47 (Pop; fig; îe) A-l seca (sau strica) la ~ sau a-i seca ~ma A provoca cuiva o durere sfâșietoare. 48 (Pfm; fig; îe) A (i se) rupe (sau frânge) ~ma sau a fi cu ~ma ruptă (sau frântă) A-i fi milă. 49 (Fig; îe) A topi (cuiva) ~ma sau a i se topi (cuiva) ~ma sau a se topi la ~ (de dragoste, dor) A suferi foarte tare din dragoste. 50 (Pop; fig; îe) A i se sfârși ~ma sau a se sfârși la ~ A avea o senzație de epuizare. 51 (Reg; fig; îe) A(-i) zbura ~ma cuiva A muri din cauza unei emoții puternice. 52 (Pfm; fig; îs) ~ rea Întristare. 53 (Fig; îe) A(-și) face ~ rea (sau amară) A (se) supăra pe cineva. 54 (Fig; îs) ~ albastră Suflet trist, îndurerat. 55 (Fig; îe) A fi cu ~ma (în)frântă A fi foarte îndurerat. 56 (Fig; îe) A frânge ~ma (cuiva) A supăra pe cineva foarte rău. 57 (Pop; fig; îe) A strica ~ma (cuiva) A indispune pe cineva. 58 (Pfm; fig; îe) A rămâne cu ~ma friptă A rămâne dezolat. 59 (Fig; îe) A-i trece (sau a-i da cu) un fier ars (sau roșu) prin ~ A-i produce cuiva, printr-o veste rea, neașteptată, o durere puternică. 60 (Fam; fig; îs) ~ma mea Formulă adresată unei ființe iubite. 61 (Fam; fig; îe) A-i cădea (cu tronc) la ~ A-i deveni simpatic. 62 (Fig; îae) A se îndrăgosti. 63 (Pop; fig; îe) A avea foc la ~ A dori foarte mult. 64 (Fig; îe) A-i rămâne cuiva ~ma la... A rămâne cu gândul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. 65 (Fig; îe) A avea tragere de ~ (pentru) sau a-l trage (pe cineva) ~ma să... A se simți atras să facă ceva. 66 (Pop; îs) ~ fierbinte Dor mare. 67-68 (Fig; d. oameni; îljv) Cu ~ Bun. 69 (Fig; îls) ~ deschisă Sinceritate. 70 (Fig; îls) ~ dreaptă Dreptate. 71 (Fig; îls) ~ curată Puritate. 72 (Fig; îls) ~ de aur Bunătate. 73-74 (Fig; îs) Slab de ~ (Temător sau) fără putere. 75 (Pop; fig; îe) A fi moale la ~ A nu avea voință. 76 (Pop; fig; îe) A (se) muia la ~ A deveni îndurător. 77 (Fig; îe) A-l lăsa (sau a-l îndura) ~ma A se îndupleca. 78 (Fig; îs) Băiat de ~ Tânăr cumsecade. 79-80 (Fig; îe) A avea (prea multă) ~ A fi (prea) sentimental. 81 (Fig; îe) A-i spune ~ma A avea o presimțire. 82 (Fig) Cuget. 83 (Înv; fig) Intenții ascunse. 84 (Fig; îe) A fi cu ~ma împăcată A fi cu conștiința împăcată. 85 (Înv; fig; îe) A sta (sau ședea) grecește (sau călare) pe ~ma cuiva A-i cunoaște cuiva toate gândurile tainice. 86 (Fig; îe) A nu-l trage ~ma A nu avea nici un impuls. 87 (Fig; îe) A-și lua ~ma în dinți (sau (o) ~) A învinge frica. 88 (Fig; îe) A strica cuiva ~ma A-i strica cuiva o plăcere. 89 (Pop; fig; îe) A prinde (la) ~ A-și reveni. 90-91 (Fig; îe) A-i veni (cuiva) ~ma la loc A-și reveni după un moment de (spaimă sau) descurajare. 92 (Pop; fig; îe) A băga ~ în cineva A-l îmbărbăta. 93 (Pop; fig; îe) A-i ține cuiva ~ma A-l consola. 94 (Fam; fig; îe) A i se face (cuiva) ~ma cât un purice sau, (pop) a i se împuțina cu ~ma A se emoționa, anticipând greutăți sau pericole. 95 (Fig; îe) A-i cădea ~ma în călcâi (sau jos) A se speria. 96 (Fig; îe) A i se tăia ~ma (cuiva) A fi cuprins de slăbiciune, pierzându-și curajul. 97 (Fig; îlav) Cu (sau din) toată ~ma sau din ~ (ori adâncul inimii) sau cu dragă ~ Cu mare plăcere. 98 (Pop; fig; îe) A fi fără ~ sau a fi rău (sau negru ori câinos) la ~ ori a avea ~ haină (sau sălbatică) A fi om rău. 99 (Pex) Ființă. 100 (Fig) Centru. 101 (Fig) Interior. 102 Parte esențială a unui lucru.

TRONC interj. 1) (se folosește pentru a exprima zgomotul produs de căderea sau de ciocnirea bruscă a unor obiecte, lucruri). 2) (se folosește pentru a exprima surpriza sau uimirea): A-i cădea cuiva (cu) ~ (la inimă) a-i deveni cuiva drag pe neașteptate, dintr-o dată. /Onomat.

tronc¹ [At: POLIZU / Pl: ~uri sn / E: fo] (Pop) 1-2 sn, i (Cuvânt care) imită zgomotul produs de o ciocnire, de o cădere, de trântirea unui obiect etc. Si: tranc¹ (1-2). 3 sn (Îe) A-i cădea (sau a-i pica) (cuiva) (cu) ~ (la inimă) A-i deveni cuiva drag dintr-odată, pe neașteptate. 4 i Cuvânt care sugerează caracterul brusc și neașteptat al unei acțiuni, al unei întâmplări etc. 5 i (Îe) ~, Mărico (sau Marghioalo) Se spune când cineva face sau spune ceva nepotrivit.

HODOROG¹ interj. (Și în forma hodoronc) Onomatopee care redă zgomotul produs de căderea sau ciocnirea unor obiecte tari, de mersul zdruncinat al unui vehicul pe un drum rău etc. Hodorog! încolo, hodorog! pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, P. 39. Deodată, numai ce hodorog! leagănul cu piatra, jos. ȘEZ. II 54. ◊ (În corelație cu «tronc», exprimă o izbitură sau începutul, alteori sfîrșitul unei căderi) Și boii, spărieți, pornesc ca niște zmei; Însă deodată hodoronc! Dăm într-un șanț cu toții tronc! ALECSANDRI, T. I 351. Vai de tine! de trăsură! De voiești primblare... tronc? Dinții toți îți sar din gură Într-un veșnic hodoronc! id. ib. 149. ◊ Expr. Hodoronc- (sau, rar, hodorog-)tronc, se spune cînd cineva face un lucru nepotrivit, neașteptat sau spune o vorbă deplasată. Și hodoronc-tronc, ca din senin... s-auzea o gălăgie, un vuiet. DELAVRANCEA, la TDRG. Îmi istorisi un amor al lui, un fel de nuvelă nesărată și banală, care se isprăvea printr-un «Adio» ce cădea așa, hodoronc-tronc, fără nici un motiv. VLAHUȚĂ, O. A. 193. Trîntește vorba Hodorog-tronc ca o roată. PANN, P. V. I 9. – Variantă: hodoronc interj.

PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. I 146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VI_I 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. AL. II 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU, O. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.

CĂDEA (cad, caz) I. vb. intr. 1 A se prăbuși la pămînt prin propria greutate, a pica: ~ de pe cal; a căzut în apă; ~ jos; ~ la pămînt; ~ pe brînci; ~ mort, a muri pe neașteptate, prăbușindu-se la pămînt; Fig.: ~ d’a’n-picioarele; ~ de slăbiciune; ~ de somn, a nu mai putea de somn; ~ la picioarele cuiva: ~ în genunchi, a se arunca în genunchi implorînd pe cineva ¶ 2 🌦 💫 Despre fenomenele meteorologice și cerești: cad stele; a căzut zăpadă multă; a căzut trăznetul asupra casei ¶ 3 A da năvală, a se năpusti: a căzut peste mine cu pumnii; a căzut asupra dușmanului ¶ 4 A se desprinde din locul lor (vorb. de păr, dinți, pene, frunze și altele asemenea pe care omul, animalele sau plantele le pierd în mod firesc sau printr’o întîmplare oare-care): i-a căzut părul; îi cad dinții; au început să cadă frunzele ¶ 5 A întîlni pe neașteptate, a da de cineva fără veste: căzu în mijlocul unui grup de necunoscuți ¶ 6 A ajunge, a încăpea, a fi aruncat din întîmplare sau fără voie: ~ în palma cuiva; ~ pe mîna cuiva; ~ în cursă ¶ 7 A sosi, a ajunge, a veni pe neașteptate la cineva: îl așteptăm să cadă dintr’un moment într’altul ¶ 8 A da de ceva din întîmplare, fără a căuta: a căzut peste un pasaj care-l interesa ¶ 9 A-i ~ bine, rău, a i se întîmpla ceva bun, rău, a da de un bine, a o păți: unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă CRG.¶ 10 A-i ~ greu, a-i veni greu, a o păți; a nu mistui ușor ¶ 11 ~ la sorți, a ieși la sorți, a fi hotărît prin sorț ¶ 12 ~ bolnav, ~ la pat, a se îmbolnăvi, a fi silit să zacă în pat ¶ 13 A-i ~ (cu) drag, a-i plăcea dintr’o-dată; pop.: a-i ~ tronc la inimă, a se amoreza ¶ 14 A ajunge într’o stare rea, neplăcută: ~ în mizerie; ~ în disgrație, a pierde favoarea de care se bucura pe lîngă o persoană influentă ¶ 15 A înceta de a se menține, de a mai dăinui: a căzut ministerul ¶ 16 A făptui ceva care merită dojană sau pedeapsă: ~ în păcat(e) ¶ 17 A se cufunda, a se adînci: ~ pe gînduri ¶ 18 ~ la învoială, a ajunge la o înțelegere, a se înțelege (asupra prețului, etc.); ~ la pace, a face pace, a încheia pace ¶ 19 A nu izbuti: a căzut la alegeri, la examen ¶ 20 A se apropia, a se lăsa, a veni deodată: Noaptea cade, lupii urlă. Vai de cal și călător ALECS. ¶ 21 A atîrna: părul răsfirat îi cădea pa spate ¶ 22 A-i veni, a i se nimeri ca parte (la o împărțeală) ¶ 23 A-i veni rîndul, timpul (vorb. în special de sărbători sau de evenimente care revin periodic): Paștele anul ăsta cade la optsprezece Aprilie BR. -VN. ¶ 24 A fi situat, așezat, a se găsi într’un loc oare-care: nu-mi trăsnea prin cap cam în ce parte de loc cade acest oraș ISP.. II. vb. refl. unipers. 1 A se cuveni: înfruntînd pe Țigan, după cum i se și cădea ISP. ¶ 2 Cum se cade, a) cum se cuvine, bine crescut, de treabă: un om cum se cade; b) bine de tot, peste măsură: plouă cum se cade; a prost cum se cade [lat. vulg. cadēre = clas. cadĕre].

MOȚ¹ s. n. 1. Smoc, șuviță de fire de păr (crescute mai lungi și mai dese) din frunte sau din creștetul capului (la oameni și la animale); smoc de pene (uneori de altă culoare) de pe capul unor păsări; (regional) moțochină (1), moțoc (2). Cf. ANON. CAR. Să iasă cu moț fiecare pui. PANN, H. 81/6. Tunderea sau tăierea moțului se întîmplă. . . după împlinirea anului al treilea de la naștere. MARIAN, NA. 414. O oaie mărginașe se opri, ridică moțul din cîrd, behăi și o luă la goană. PREDA, Î. 143. O pupăză, simțind cum i se ridică Moțul de pene din creștet. V. ROM. octombrie 1954, 160. Mai poftim, Anico, jos, Să-ți fac o coadă ș-un moț. ȘEZ. I, 237. Moț, moțișorul meu, De cînd te-am spălat, De cînd te-am pieptănat, Nici o slujbă nu ți-am dat. MAT. FOLK. 690. În ușa stînii venea Și-n stînă că să uita, Numai moțul că-i zărea Și din gură câ-i zicea. PĂSCULESCU, L. P. 276. Nașa a luat din moț copilului. Com. din ȚEPEȘ- CERNAVODĂ. (F i g.) O singură fată am, îi dau zestre bună, alt moț nu-i trebuie. SADOVEANU, P. M. 63. ◊ (De obicei ironic) (Mai) cu moț = a) l o c. a d j. (mai) de seamă, (mai) important, (mai) deosebit, (familiar) (mai) breaz. A zice că boieru e mai cu moț ca rumănu este a crede că cîinili crescut în casă. . . nu e tot una cu ăl ciobănesc, JIPESCU, O. 130. Te găsiși tu mai cu moț, să ne faci de rîs. KLOPȘTOCK, F. 132, cf. 161. Toate erau aci mai cu moț decît la locanta domnului Maicu din Satu Mare. STANCU, R. A. V, 107. Păstra pentru la urmă o învinuire care se născocise în mintea lui. Era cea mai cu moț. PAS, Z. III, 287. îs mai cu moț dînșii GALAN, B. I, 60, DAVIDOGLU, M. 83. Cum te-ai brodit tu mai cu moț, Mai firoscos decît noi toți. TEODORESCU, P. P. 111, cf. CIAUȘANU, GL. ; b) l o c. a d v. (mai) îngrijit, (mai) înflorit, (mai) cu haz. Spune-le nițel mai cu moț, iar nu așa, odoronc-tronc, ca din topor. ISPIRESCU, ap. ZANNE, P. I, 555. ◊ E x p r. Moț și el !, se spune cuiva care apare pe neașteptate undeva sau intervine brusc într-o discuție. Cf. ZANNE, P. II, 715, CIAUȘANU, GL. (Glumeț) A lua (sau a apuca) de moț = a trage de păr, a bate (pe cineva) trăgîndu-l de păr. Ducîndu-se la baba Eva, o luă de moț, o învîrti de trei ori pre după mînă și o bătu de o făcu vînâtă. CĂTANĂ, P.B. II, 15. (Regional) A face (pe cineva) cu moț = a defăima (pe cineva). ZANNE, P. I, 555. ◊ Compus: moțul-cocoșului = numele unei plante nedefinite mai de aproape. Se arde o buruiană numită moțul-cocoșului, se amestecă cu undelemn și se unge vita la mușcătură. GRIGORIU-RIGO, M. P. II, 13, cf. BUJOREAN, B. L. 385. ♦ Șuviță de păr (la copii) legată cu o panglică; p. e x t. panglica cu care se leagă această șuviță. Fetița și-a pierdut moțul. Com. din BRAȘOV. ♦ (Mai ales la pl.) Șuviță de păr răsucită pe o bucată de șiret, de cîrpă, de hîrtie sau pe o clamă, pentru a se încreți; p. e x t. șiret, cîrpă, hîrtie folosită în acest scop. V. bigudiu. ♦ (Regional) Barbă mică sau cioc. Cf. ALR II 6 932/27, 833. 2. Panaș; ciucure. Seimenii călări, înarmați și îmbrăcați cu haine roșii și moțuri galbene. FILIMON, O. I, 302, cf. IORDAN, L. R. A. 61, TEODORESCU, P. P. 497. 3. Pielea roșie care atîrnă (ca un ciucure) deasupra ciocului curcanului. Un curcan stă sus, pe-o bîrnâ, Nu vrea să se bucure. Moțul roșu îi atîrnă Moale ca un ciucure. TOPÎRCEANUI, M. 39. Nasul subțire și vînât, căzut ca un moț de curcan. CAZIMIR, GR. 31. ◊ Compus: moțul-curcanului = a) plantă erbacee mare, cu flori roșii, roz sau albe dispuse în spice cé atîrnă în jos; (regional) creasta-cocoșului, nasul-curcanului (Polygonum orientale). Cf. PANȚU, PL., H IV 53, 194; b) (regional) busuioc-roșu (Amarantus caudatus). Cf. PANȚU, PL. ; c) (regional) levănțică (Lavandula officinalis). ALR II 6 295/812. Moțul-curcanului tivea cu violet șanțurile. BOTEZ, ȘC. 102. Înaintau. . . deschizîndu-și drum pe sub tufe uriașe: vetrice, moțul-curcanului, cătină. GĂLAN, B. I, 84, cf. H I 187, II 142, V 279, IX 472, XII 20, XVI 405. 4. (Regional) Inflorescență; s p e c. floare de papură (ALR I 1 907/78é, 818, 890, 900); spic de porumb (DAMÉ, T. 63, I. CR. IV, 219, 221); boabe, grăunțe în spic (ALR II 5 135/791, 872, 876, 886, 899, 928). Se alege numai moțul sovîrfului cu floare. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 134, cf. PAMFILE, A. R. 85. Se bucură [floarea] cînd un țînțar De moțu-i aurit se prinde. ARGHEZI, V. 33. Îmi aduc aminte de fiecare fir de păpădie al cărui moț l-am retezat cu nuiaua. STANCU, D. 24. ♦ (Regional) Con de brad (Movilenii-Slatina). ALR I 974/890. 5. (Prin Munt.) Plantă acvatică cu flori verzui, unite în spic, care ies la suprafața apei ( Potamogeton perfoliatus). Cf. PANȚU, PL. 6. P. a n a l. Partea cea mai înaltă, cea mai de sus, vîrf (al unui obiect). Sta cocoțată ín moțul carului, ca o mireasă. CONV. LIT. XLIV¹, 39,Are dibăcia cofetarului de-a ridica pe farfuria întinsă o cremă bătută, cu moț. ARGHEZI, P. T. 6. Se așază ciori pe moțul plopului. STANCU, D. 96. ♦ Fig. (Prin Mold. și Olt.) Partea cea mai bună (a unui lucru); lamură. Cf. H XVIII₁ 143. Moțu făinii. ALR 1 772/839. 7. P. a n a l. Nume dat capătului bulbucat sau ascuțit al unui obiect: a) Vîrful ascuțit al unei căciuli, al unei bonete etc. O scufă. . . lungă, cu moț îndoit spre nas. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 159. O căciulă de samur destul de mare își pleacă moțul deasupra frunții.lui. IORGA, C. I. I, 122. Moțurile capelelor se înălțau țanțoșe către tavan. SAHIA, N. 73, cf. 52. ♦ P. e x t. (Regional) Căciulă (Hațeg). H XVII 99.b) (Regional) Gurguiul opincii. Cf. DR. VI, 322, GR. S.VIi, 240, ALR I 1 676. c) (Prin Transilv.) Prîsnel (la fus). Cf. ALR I 1 270/174, 178. d) (Regional) Feștila lumînării (Negreni-Slatina). ALR II/I MN 141, 3 908/791, cf. ALRM II/I h 379/791. e) (Regional) Matiță (1). DAMÉ, T. 124. – Pl.: moțuri și (în unele sensuri) moațe. – Etimologia necunoscută.

MAI¹ adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43^r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 ^v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62^r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144^r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246^r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..? – Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162^v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17^v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5^v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186^v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89^v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15^r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 44¹/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44^v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53^r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 145¹/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2^v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI₂, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 ^v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV₂, 76. Tot îți place ție Brașovul – mai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.

ÎNCHIDE, închid, vb. III. (În opoziție cu deschide) 1. Tranz. A mișca (din balamale) o ușă, o fereastră, un capac etc., astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. După ce Trandafira închise fereastra, oftînd, Tăun trase perdeaua. CAMILAR, TEM. 226. Vitoria intră și închise ușa după dînsa. SADOVEANU, B. 38. Dracii tronc! închid poarta după Ivan. CREANGĂ, P. 311. ◊ Refl. pas. Pentru ce nu s-a închis cîinele cînd știați că vine vama? BART, S. M. 101. Ulițele adorm, obloanele se închid. EMINESCU, N. 51. ♦ A încuia (cu cheia, cu zăvorul); a zăvorî. ◊ Expr. A închide cu cheia (sau cu lacătul) = a încuia. Deschide ușa... – Nu pot, că m-o închis moșu-meu cu cheia. ALECSANDRI, T. I 316. ♦ (Cu privire la spații sau încăperi) A acoperi, a astupa deschizătura. Închide geamantanul. Închide dulapul. Închide odaia. ▭ Ici era tarapanaua, scundă, închisă cu porți de fier, în care se tăiau banii cu chipul domnului. SADOVEANU, O. I 509. ◊ Refl. pas. Unde ne ducem cînd mormîntul asupra-ne s-a-nchis? MACEDONSKI, O. I 48. 2. Tranz. (Cu determinări variate, sensul reieșind din acestea) A închide umbrela = a strînge (apăsînd pe mecanism) marginile umbrelei, adunîndu-le laolaltă. A închide cartea (sau caietul) = a împreuna toate foile unei cărți (sau ale unui caiet) într-un singur tot. A închide paranteza = a pune, în scris, partea a doua a semnului parantezei, la locul cuvenit; fig. a termina o digresiune introdusă în cursul unei vorbiri sau al unei scrieri. A închide gura = a apropia buzele și fălcile una de alta. (Expr.) A închide cuiva gura = a face pe cineva să tacă, a pune capăt obiecțiilor sau protestelor cuiva. A închide ochii = a) a coborî pleoapele acoperind globii ochilor. Închise ochii și se gîndi la conacele toate... cu magazii. DUMITRIU, N. 15. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi... Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii. NEGRUZZI, S. I 54; b) a se preface că nu observă, a trece cu vederea, a admite compromisuri. Va fi obligată a închide ochii asupra multor condiții din tratatul de la San Stefano. ALECSANDRI, S. 103; c) (mai ales în construcții negative) a dormi. Toată noaptea, plin de grijă, n-a închis ochii. BASSARABESCU, V. 45. Culcă-te, frumoasă doamnă, n-ai închis ochii toată noaptea. DELAVRANCEA, A. 124. Zori de ziuă se revarsă Și ochii încă n-am închis. CONACHI, P. 106; d) a muri. În cîteva zile a închis ochii tăcut, fără murmur, fără un cuvînt. MIRONESCU, S. A. 121. Pînă n-o închide ochii șoimanul, să nu vorbim decît boierilor cu meteahnă. DELAVRANCEA, A. 55. După ce o-nchide el ochii, firește, dumneata ai să fii mai mare între clironomi. CARAGIALE, O. III 38. A închide (cuiva) ochii = a fi lîngă cineva în ceasul morții, a-i da (cuiva) ultimele îngrijiri. (Refl.) A i se închide (cuiva) ochii = a-i fi (cuiva) tare somn, a cădea de somn. ♦ Refl. (Despre răni) A se cicatriza. Ursul se uită și văzînd osul zmeului, puse gura și supse rana... pînă ce se închise și se vindecă. ISPIRESCU, L. 345. 3. Tranz. (Cu privire la instituții, întreprinderi, localuri) A întrerupe activitatea (periodic, potrivit orariului stabilit); p. ext. a înceta activitatea, a desființa. Eram tot mai mult amenințați să închidem uzina. CAMIL PETRESCU, U. N. 57. ◊ Refl. pas. Îndată ce magazinele au început să se închidă, Leib a fost chemat înăuntru. SAHIA, N. 103. (Cu altă construcție) Sîntem în 1935... Dascălii vor părăsi catedrele. N-au mai primit simbrie de mult. Știe cineva cîte fabrici și-au închis porțile? SAHIA, N. 63. 4. Tranz. A încheia o activitate, a-i pune capăt. A închis ședința. ◊ Refl. pas. Vine un moment al anului cînd dodată vînătoarea se închide. ODOBESCU, S. III 37. ♦ (Cu privire la mecanisme, aparate, circuite etc.) A opri funcționarea. A închis lumina. ♦ (Cu privire la circuite electrice) A stabili legătura între părțile unui circuit, pentru a permite trecerea curentului electric. 5. Tranz. (Cu privire la ființe) A așeza într-un spațiu închis, a izola de lume, a răpi (cuiva) libertatea. [Dionis] a rîs de furie și-a-nchis în turn pe critic. COȘBUC, P. I 85. Cînd ar ști tatăl meu că mă duc la bal... m-ar închide la monăstire. ALECSANDRI, T. I 85. ♦ Refl. A se retrage, a se izola. Octav... părăsise viața acestei lumi și se închisese în mănăstire. GALACTION, O. I 224. S-a închis într-o grădină. EMINESCU, N. 27. Coconul Andronache s-a închis în cabinetul său. NEGRUZZI, S. I 79. [Dobitoace] ce să închid în cojile lor. GOLESCU, Î. 49. ◊ Fig. Nu mă pot închide în trecut Ca omida în gogoașa de mătasă. BENIUC, V. 25. Se închisese într-o tăcere îndărătnică. SADOVEANU, P. M. 17. Se închidea în sine, se izola în durerea ei și evita să fie văzută de lume. BART, E. 305. ♦ Fig. A cuprinde, a conține. Iată și repetițiile acestea chibzuite, proprii poeziei populare, închizînd în ele o muzicalitate deosebită. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 179, 7/6. Toate scrisorile închideau în ele durerea. SADOVEANU, O. I 310. 6. Tranz. (Cu privire la locuri, terenuri, curți) A îngrădi, a împrejmui (spre a delimita sau spre a opri accesul). O roată mare de mesteceni făcea un zid alb, care închidea ierbării mirositoare, înalte pînă-n brîu. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Cu privire la căi de comunicație) A pune un obstacol (care oprește trecerea); a bara. Cîteva luni pe an, gheața închide și drumul larg al Dunării. BART, E. 309. Mă, cel cu trăsura... fă înainte... Ce-ai închis șoseaua? ALECSANDRI, T. 399. ◊ (Poetic) Oameni răi... Îmi tot închid cărarea. COȘBUC, P. I 118. ♦ Refl. A se înfunda. Deodată vezi înaintea trenului că drumul se închide, un munte năruit astupă valea de-a curmezișul. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. Mergînd el tot înainte prin codri întunecoși, de la un loc se închide calea. CREANGĂ, O. A. 228. 7. Refl. (Despre cer, p. ext. despre vreme) A se întuneca, a se înnora. ♦ (Despre obiecte colorate) A căpăta o nuanță mai întunecată. – Prez. ind. și: închiz (CARAGIALE, O. III 59).

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

MEȘTEȘUG s. n. I. 1. Profesiune sau îndeletnicire bazată pe o muncă manuală calificată și desfășurată pentru a prelucra, a transforma etc. diverse materiale, meserie (1), (regional) breaslă, (învechit și regional) meșterie (1); p. gener. profesiune, ocupație, îndeletnicire, preocupare, slujbă. Andrei se întoarse întru al lui meșterșug iarăși, și cu frate-său Petru făcea vînătoare. CORESI, EV. 210. Galileanii, bărbați săraci și preaproști era. . . și le era și meșterșugul lor smerit, că a păscui amu începură. id. ib. 332. Meșterii. . . vor învăța meșterșug și pre alții. VARLAAM, C. 246. Cela ce va cumpăra un lucru carele nu iaste de meșterșugul lui, face prepus cum să fie de furat. PRAV. 67. Cela ce-ș va da fata la vreo dăscăliță muiare, pentru să o înveață carte, sau și alt meșterșug ceva. ib. 172, cf. 30, 167, 206. Fiind de meșterșug meșteri la fier. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^T/24, cf. ANON. CAR. Cel mai subțire al înțelepților meșterșiug iaste. CANTEMIR, IST. 81, cf. id. HR. 5, GCR I, 353/25. Doftorii cei desăvîrșiți. . . măresc lauda meșteșugului lor. ANTIM, P. 1. Viața mea iaste neguțătorească, și acest meșteșug lucrez. AETHIOPICA, 4^v/14. Meșterul. . . au lăsat la fiii săi meșterșugul lui spre moștenire (a. 1 773). GCR II, 88/6. Luca. . . au fost. . . doftor cu meșteșugul. MINEIUL (1 776), 109^r2/8, cf. KLEIN, D. 94. Nu au nice un meșterșug, ci trăiesc cu cerșitul. BUDAI-DELEANU, Ț. 96. Dă numele și meșteșugurile a 27 familii (a. 1 818). DOC. EC. 190, cf. 300, 305. Toate meșteșugurile. . . își au numirile și terminii lor. HELIADE, O. II, 197, cf. 9. Să înveți vreun meșteșug prin care să poți trăi cu cinste. DRĂGHICI, R. 5/17, cf. 101/29. Să vezi lucruri osebite, și nenumărate stări, Mulțime de meșteșuguri și fel de fel de purtări. PANN, E. I, 69/16. Sacii, frînghiile, șfara și alte lucruri trebuitoare în gospodărie, meșteșuguri și corăbierie. I. IONESCU, C. 75/16, cf. BĂRAC, T. 57/3. Științi și meșteșuguri. . . Nefiind atunci în lume, ci a firei legi. CONACHI, P. 296, cf. 285, 299, GHICA, S. 554. Care meșteșug subțire nu e migălos – și, prin urmare, greu? CARAGIALE, O. VII, 299. Mai degrabă învață un meșteșug sau oploșește-te într-o slujbă. C. PETRESCU, C. V. 121, cf. 304. Trei meșteșuguri ale singuraticilor: vînatul și pescuitul cu undița, ori șahul, ori lectura. SADOVEANU, E. 43, cf. id. O. IX, 138. Meșteșugul nostru este cel mai delicat. ARGHEZI, J. 21, cf. id. P. T. 168. Muzica e un meșteșug ca oricare altul și, ca atare, onorabil. CĂLINESCU, S. 705, cf. PAS, Z. I, 179, 252. Să vii, Să iai faptul Și strigarea. . . Din livadea mea Și din viia mea Și din meșteșugul meu Și din negustoria mea. TEODORESCU, P. O. 375, cf. ALR I 1 678. Meșteșugul (la om) este brățară de aur. ROMÂNUL GLUMEȚ, 6, cf. GCR II, 373, ZANNE, P. V, 417, PAMFILE, j. II, 154. Meșteșugul la om, liman de norocire. ZANNE, P. VIII, 322. ◊ (Cu determinări care indică profesiunea) Meșterșugui păscăriei. CORESI, EV. 331. Meșteșugul lăutăriei, a cobzăriei (a. 1 785). URICARIUL, I, 322. Meșteșugul zugrăviei (a. 1 800). GCR II, 179/2. Meșteșugul neguțitoriei. BELDIMAN, N. P. I, 181/11. Tînărul. . . să îndeletnicește la meșteșugul cel frumos al picturii. CR (1830), 324²/18. Meșteșugul zidăriei, dulgheriei, tîmplăriei, cizmăriei. GHICA, S. 554. ◊ (Urmat de determinări formează, împreună cu acestea, nume de profesiuni, de îndeletniciri) Meșterșugui doftoriei. DOSOFTEI, V. S. septembrie 7^r/3. Porunci ale meșteșugului doftoresc. ANTIM, p. 1. Academia crăiască a meșteșugului zograficesc. GOLESCU, Î. 122, cf. 121. Se-apucă de meșteșugul fermecătoresc, și în scurtă vreme îl învăță. GORJAN, H. I, 31/14. Îl dete la cel mai meșter vraci de învăță și meșteșugul leacurilor. ISPIRESCU, L. 366. Meșteșugul tipograficesc. V. MOLIN, V. T. Începu a-mi vorbi despre meșteșugul vînătoresc. SADOVEANU, O. VII, 310. Colibele oamenilor care se îndeletnicesc cu meșteșugul pămîntului. id. O. IX, 164. ♦ Treabă, muncă, lucru (efectuat în cadrul unei profesiuni). Au făcut o urmare foarte trudnică la meșteșugul ce începusă. BELDIMAN, N. P. I, 84/21. Am o bardă și-o secure, Mă dusei cu ea-n pădure, M-apucai de meșteșug Și-mi făcui coarne la plug. ANT. LIT. POP. I, 221. Pe cea baltă lată, Mazere vărsată, Șearpe încovrigit, Cui de fier bătut, Meșteșug de om, Poruncă de domn (Moara). GOROVEI, C. 231. 2. Ramură, disciplină (a științei, a artei); știință, artă (considerate ca discipline). Leageaiaste un meșterșug vestit tuturor lucrurilor celor bune. EUSTRATIE, PRAV. 16/8. [Logica] iaste meșteșug, care dă regule cu deslușire. . . de a judeca drept (a. 1 826). GCR II, 253/27. Arhitectonica . . . , musica, zugrăvia și în scurt toate célelante meșteșuguri. DRĂGHICI, R. 217/20, cf. NEGRUZZI, S. I, 77. L-a fost trimis cu cheltuială în străinătăți, să se desăvîrșeascâ-n școlile înalte la meșteșugul cîntării. CARAGIALE, O. IV, 159. La începuturile poeziei noastre. . . meșteșugul versificației era încă plâpînd. SADOVEANU, E. 225. ◊ (Învechit) Meșteșugul războaielor = arta militară, v. a r t ă. Marco Lucul, neștiind nice un meșterșug a războaielor, fără numai dentru singura cetială. . . a istoriilor, așea de mare hatman a romanilor au eșit. N. COSTIN, L. 37. ♦ Stil (artistic). Au îmbiat pren toate mănăstirile împăratul, de le-u vădzut, și din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîe, dzicînd că are 3 feliuri de meșterșuguri; leșesc, grecesc și moschicesc. NECULCE, L. 226. Templul nalt. . . Prin al soarelui praf de-aur schinteiază și s-arată Uriaș prin înălțime, răpitor prin meșteșug, MACEDONSKI, O. I, 103.Talent, pricepere, iscusință, îndemînare, ingeniozitate, abilitate, dibăcie. Pre ucenicii cu meșterșugu-i trase. Că vru să facă pre ei vînători de oameni. CORESI, EV. 331, cf. 375. I-au biruit Ștefan Vodă, nu așa cu vetejia, cum cu meșterșugul. URECHE, ap. GCR I, 71/12. Va grăi cătră altul cuvinte sprănțare cu meșterșug spre alt obraz, ca să nu să priceapă că-ș rîde. PRAV. 223, cf. 109, 267, GCR I, 123/19. Cu meșterșug au scris la Poartă, ca să-i de voie să facă a să agiunge cu moscalii. NECULCE, L. 209, cf. CANTEMIR, HR. 6,121. Sulțer despre meșteșugul criticei nu e lăudat. MAIOR, IST. 190/8. Deacă aș fi eu . . . un poet de frunte cum au fost Omer, v-aș ținea mai mult întru așteptare și pre-lățînd povestea cu meșterșug. BUDAI-DELEANU, Ț. 274. Cu cît meșteșug albina pe cîmpii alergătoare Se vede din zori de ziuă comorilor strîngătoare ! CONACHI, P. 269, cf. 284, 300. Am mai însărcinat pe Bolliac. . . să-i zică cu meșteșug mare, că noi l-am numi bucuros de domn. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 343. Puse un clopot mare în vîrful muntelui, cu meșteșug, și cînd bătea vîntul, el să trăgea singur. ALEXANDRIA, 131/2. Viața-i un stos de la început pân-la sfîrșit. . . Tot meșteșugul îi să pontarisești la vreme. ALECSANDRI, T. I, 118. Erau rînduite cu meșteșug tot felul de arme. ISPIRESCU, L. 21, cf. 22. Schimbai cu meșteșug firul vorbii. HOGAȘ, DR. I, 292. Are moș Căliman, starostele, un meșteșug de zvîrle o scurtătură de băț de corn. . . încît pălește iepurele de la douăzeci de pași. SADOVEANU, J. 21, cf. id. O. X, 393, XI, 300, id. E. 112. Părul lung și creț . . . și-l prinsese cu un nemaivăzut meșteșug. STANCU, R. A. III, 337. Meșteșugul cum știu a-și înjgheba nunta mi-a căzut tronc. ȘEZ. III, 183, cf. V, 141. Ariciul cu meșteșug se prinde și vrabia cu mei. ZANNE, P. I, 316. Nu e meșteșug a găti mîncare, ci e meșteșug a o potrivi din sare. id. ib. IV, 105. ◊ E x p r. Adus din meșteșug v. a d u s. ♦ Măiestrie, artă (cu care este realizată o lucrare, un obiect). Să asamănă . . . pietrilor celor cioplite cu meșterșug. N. TEST. (1 648), 158^v/15. Cazaniile sau didahiile lui Ilie Miniiat. . . care sînt împodobite . . . cu meșteșug ritoricesc (a. 1 742). GCR II, 30/28. Cei ce au vrut să scrie istorii. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumusețate alcătuiri, strălucite și de forme ritoricești și de meșteșuguri gramaticești. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Respectați pe cititorul. Simpli cu meșteșug fiți, Înalți și fără trufie, plăcuți și nedresuiți. HELIADE, O. I, 120. Mare minune ar fi să mai compun ceva pînă la iarnă, căci uit cu totul meșteșugul de-a face versuri. ALECSANDRI, S. 73, cf. PETICĂ, O. 405. Cum se vede, alegerea ideii poetice nu este o simplă problemă de meșteșug, de compoziție. CONTEMP. 1 953, nr. 349, 3/3. La Sadoveanu meșteșugul apare de la primele povestiri; nu găsești în ele nici o șovăială stilistică. V. ROM. octombrie 1955, 33. ♦ (Rar) Acțiune realizată cu deosebită iscusință, măiestrie. De mare mirare erau cuviosului monah niște meșteșuguri pe care le săvîrșea logofătul. . . Acel taler îl punea pe limbă și-l înghițea numaidecît. După ce-l mistuia în sine, îl chema cu degetul. SADOVEANU, O. XVIII, 529. Un cîne. . . umbla în două labe ca omul, găsea lucruri ascunse și le aducea la poruncă; știa să facă o mulțime de meșteșuguri de mirare. id. ib. XV, 422. 4. (Învechit și popular; mai ales în legătură cu verbe ca „a afla”, „a pricepe” sau cu echivalente ale acestora) Sens profund, t î l c; secret, taină, cauză (ascunsă), rost (al unui fenomen, al unui lucru etc.). Au scos toate adîncurile și meșterșugurile cărților, de le-au arătat la vedeare tutoror, ca să cunoascăși cei mai proști și neînvățați. EUSTRATIE, ap. gcr i, 79/11. Avraam avea dar de la Dumnezău a ști meșterșug stelilor (sec. xvm). cat. man. i, 110. Pentru această ciumă încă nu s-au aflat om se priceapă meșteșugul ei (a. 1 819). uricariul, vii, 77. Mai stă el Ivan oleacă așa... și-i și trăsnește în gînd una: Taci, că i-am dat de meșteșug, creangă, p. 321.(învechit și popular; adesea în legătură cu verbul „a face”) Acțiune (dibace, vicleană) făcută (în ascuns) în vederea atingerii unui scop, uneltire ; mijloc, sistem, procedeu, tactică (ingenioasă, vicleană). Să se îmbrace în zaoa dereptăției și împrotiva meșteșugului drăcesc să stea. coresi, ev. 513, cf. 465. Fiind acela ... omorît de meșterșiugul diavolului, varlaam, c. 142. Boiarii lui Alexandru Vodă sfătuia să încun- giure pădurea, și să hălăduiască de meșterșugurile lui Bogdan, ureche, let. i, 114/22. Văcariul de va lua bou de la plugar să-l pască și de va peri boul, să giure... cum n-au făcut el vreun meșterșug. prav. 13, cf. 172. Pre acele vremi era meșterșugul tătarilor de se făcea a dare dos, și apoi îndată se întorcea asupra celor ce-i gonea, eustratie, ap. gcr i, 235/10. Același satan feace meșterșug de s-au aprins besearica. DOSOFTEI, V. S. octombrie 87^v/20. Multe meșteșuguri diavolești au răbdat (a. 1 691). gcr i, 291/26, cf. 301/10. Dzice împăratul moschicescu că are și el 2 cumbarali de cele mare, făcute cu alt meșterșug, cu otravă. NECULCE, L. 241. Nici pe Păladi spătarul nu-l crede, fiind moldovan, să nu-i facă vrun meșterșiug. id. ib. 352. Domitian au trimis cu oștile asupra lui Decheval. . . pre un Iulian, ce vicleșugul și meșterșugurile lui Decheval au făcut, că macar că romanii să vide biruitori, însă deplin biruința nu li-au dat. CANTEMIR, HR. 79. Au umblat cu meșteșug și cu putere împărătească de i-au luat și i-au băgat în hieară. IST. Ț. R. 37, cf. 123, URICARIUL, I, 326. Mă duc cu ale mele meșteșuguri dievolești, ca să o sminte[s]c (a. 1 799). GCR II, 171/23. Să scape din ticăloșia în carea căzuse prin meșteșugul calvinilor. ȘINCAI, HR. III, 181/28, cf. 136/33, II, 208/22. Argineanu nu știa ce s-au făcut cu dînsul și socotea că cu meșterșug l-au prins turcii și l-au dezbrăcat așa în bajocură. BUDAI-DELEANU, Ț. 247. Să socotea cu ce meșteșiug ar putea sâ-ș găsească banii (cca 1830). GCR II, 257/7, cf. DRĂGHICI, R. 59/2, 142/14. Românii trecură Dunărea. . . Turcii însă le prinseră veste și, adunîndu-se în mare număr, nu ieșiră să se lovească față, ci se ascunseră de făcură meșteșug. BĂLCESCU, M. V. 239, cf. 495. O broșură învățătoare meșteșugului de a face zahar din ciocălâi de cucuruzi. NEGRUZZI, S. I, 3. Știu un meșteșug să te fac blîndă. id. ib. 92. O neutralitate cu meșteșuguri. GHICA, ap. MAIORESCU, D. II, 59. Vezeteul se dă iute jos din capra trăsurei, și c-un feli de meșteșug, prinde cucoșul. CREANGĂ, P. 64. Hoții au fel de fel de meșteșuguri ca să adoarmă cîinii cei mai sălbatici. CARAGIALE, O. I, 165, cf. DELAVRANVCEA, O. II, 327. Cîteva hîrdaie și doniți, scafe și cupe. . . alcătuite după un meșteșug cu zeci de veacuri anterior celui dintâi cîntec. SADOVEANU, O. IX, 17. S-ar putea da, cu meșteșug mecanic, apă pretutindeni. id. P. M. 11, cf. id. D. P. 49, id. M. C. 22. Zmeul însă se temea de Petrea voinicul. . . dară știa alte meșteșuguri, prin cari socotea că-l va pierde. SBIERA, P. 24, cf. GCR II, 362, ZANNE, P. VI, 631. ♦ Înșelătorie, înșelăciune, escrocherie, pungășie, fals. Cf. N. COSTIN, LET. II, 38/11. Cu acele scrisori au făcut meșterșug de au agiunsu de au fost domnu. NECULCE, L. 15. Care va cuteza a nu socoti pontul acesta, și s-ar afla c-au îndrăznit a face meșteșug, bucatele aceluia să fie toate domnești (a. 1 728). URICARIUL, I, 53, cf. IV, 3/2. De o mie ce-m. . . scrii, n-am putută cunoaște scrisoarea, și m-am temut ca să nu fie frun meștoșig [sic!] al altui cuiva (a. 1 809). IORGA, S. D. XII, 166. 6. (Învechit și popular; în practicile bazate pe superstiții) Vrăjitorie, fermecătură; magie. Vrăjitorul și cela ce sleiaște ceară. . . sau și alte meșterșuguri ce or face (a. 1 645), GCR I, 166/8. Pribagu a vrut fa [ = face] oarece meșterșuguri cu acea mînă, păntru ce c-apoi s-aprind lumnini din gietetele cele de la prunc. T. PAPAHAGI, M. 154, cf. ALR I 1 398/215, 361. II. (Învechit și popular, concretizat) Ceea ce servește unui anumit scop practic. 1. Unealtă, instrument, ustensilă; instrumentar. Au trimis tipariul cu toate meșterșugurile cîte trebuiesc. VARLAAM, ap. BV I, 140. Alte cinii (meșteșugure munt.), carele slujesc la descuiat. PRAV. 63. N-au slujit cu arme după cum e obiceiul ostașilor, nici cu alte meșteșuguri asemenea acestora. ANTIM, P. 2. Oriunde s-au întocmit fabrice de meșteșuguri cu șarturi. . . acolo au dăinuit (a. 1 823). DOC. EC. 295. Poposeau la caii de patru ani, sub șoproane, unde erau pregătite meșteșugurile de scopire. SADOVEANU, O. XIII, 276. 2. Dispozitiv, mecanism al unui obiect; parte componentă a unui obiect (care îndeplinește, de obicei, un rol activ). Au tocmit Vozia și Culburul, cu 10 părț mai buni și mai frumoasă . . .de cum au fost întîi, cu feliuri de feliuri de meșterșuguri și tabii. NECULCE, L. 348. Într-acest foișor este și un pat cu meșteșug, pe care șăzînd omul, cu repeziciune îl suie deasupra învălișului. GOLESCU, Î. 50. Această fereastră e înarmată cu felurite încuietori, clempușuri, călușuri și meșteșuguri. SADOVEANU, O. IX, 228, cf. id. M. C. 155, DENSUSIANU, Ț. H. 101. – Pl.: meșteșuguri și (învechit) meșteșugure. – Și: (învechit și regional) meșterșúg, (regional) meșteșúc (ALR I 1 678/984), meșteșíg (ib. 1678/51, 59, 61, 80, 255, 257, 273, 278, 280, 289, 295, 302, 305, 308, 315, 320, 339), meșterciúg (DB. IV, 1027), meșterșíg (ALR I 1678/333, 335), meșteșúc (ib. 1678/388), mestreșúg (ib. 1678/96), merteșúg (DENSUSIANU, Ț. H. 101), merceșúg (ALR I 1678/18, 45, 85), (suspect) meștoșig s.n. – Din magh. mesterség.

STRÎNGE, strîng, vb. III. I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfășurate în jurul cuiva sau a ceva, spre a lega (mai) bine; a face mai strîmt (un laț, o cingătoare); a fixa. Făt-Frumos înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altădată, și porni. ISPIRESCU, L. 5. Iute, iute, că strîng lațul! – Ce i l-aș strînge eu însumi, de nu mi-ar fi teamă! ALECSANDRI, T. I 333. Deci, o au strîns tare cu lațul, și apoi au tras-o în pădure. DRĂGHICI, R. 99. Voinicel tras prin inel Așa din gură zicea: Vină, puiculița mea, Vin’ de strînge brîul meu. ȘEZ. II 6. Expr. A strînge frîul (sau de frîu, mai rar frîiele) = a trage de frîu pentru a opri, a stăpîni, a îndemna sau a conduce calul. Strîngea de frîu și tremura: Iar calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta. COȘBUC, P. I 195. Strînse frîul calului cu mîna stîngă, îi dete călcîie și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Plecînd apoi cu toții, strîng frîiele, dau pinteni, În sprintene dezghinuri își saltă caii sprinteni. ALECSANDRI, P. III 227. A strînge cureaua = a răbda. ♦ A petrece una peste alta marginile unui veșmînt, pentru a acoperi bine corpul (și a-l feri de frig). Pe după-amiază, cu greu suind, îmi strînsei bine cojocul la piept. SADOVEANU, O. VIII 10. Oamenii își strîngeau sumanele și înfundau căciulile. REBREANU, R. II 17. ♦ Fig. A întări o legătură care unește pe oameni. A strînge o prietenie. A strînge o alianță. ▭ Mintea, vremea și ispita necontenit ne arată A strînge încă mai tare acea dragoste-nchegată. CONACHI, P. 295. 2. Tranz. A prinde cu mîna, a apuca și a apăsa (puternic). Îl strîngea de braț pe Pătru, îi spunea iarăși și iarăși focul lui din noaptea trecută. DUMITRIU, N. 171. El strînge banii mai cu foc Și pleacă, beat de mult noroc. COȘBUC, P. I 110. Cînd văd că mîța face mărazuri, ț-o strîng de coadă, de mănîncă și mere pădurețe, că n-are încotro. CREANGĂ, P. 230. Expr. A(-i) strînge (cuiva) mîna = a da mîna (cu cineva) (în semn de salut). I-a strîns mîna, rostind: domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate! C. PETRESCU, A. 298. Îmi strînse mîna și-mi făgădui prietenia lui, cu aerul unui viitor ministru care promite o slujbă unui protejat. VLAHUȚĂ, O. A. 192. A strînge (pe cineva) de gît = a gîtui, a sugruma; fig. a sili pe cineva să facă un lucru, a impune cuiva o constrîngere, a constitui pentru cineva o oprimare. Nu vă-ntreabă nimenea de pungă, Nu vă strînge nimenea de gît, Dar viața-i scurtă, vremea lungă. BENIUC, V. 117. Constantin s-a înapoiat la cazarmă. A găsit-o posomorîtă... Serviciul era greu, disciplina îl strîngea de gît, ranița crescuse cît un munte. GALACTION, O. I 135. Schimonositurile aceste mă strîng de gît... În toate zilele tot țipete și bocete. ALECSANDRI, T. 1015. A strînge pe cineva în brațe (la piept etc.) = a îmbrățișa pe cineva cu dragoste sau a înșfăca pe cineva cu putere pentru a-i zdrobi corpul. Crăiasa-n veselia ei cu grabă se-nvoiește: «Mă strîngi la piept și-atîta ce-i?». Și pieptul Anei crește. COȘBUC, P. I 68. Atunci strînse pe zmeu în brațe, îl ridică în sus, și cînd îl lăsă în jos, îl băgă pînă în genunchi în pămînt. ISPIRESCU, L. 88. Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător Și, strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. Se înțelege... am să te strîng în brațe pînă ți-o ieși sufletul. ALECSANDRI, T. I 445. (Fig.) Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe cu jălire Neagra luncă de pe vale care zace-n amorțire. ALECSANDRI, P. III 11. (Eliptic) Îl îmbrățișa pe bărbatu-său, îl strîngea, vorbea fără șir. DUMITRIU, N. 163. (Refl. reciproc) Ei la luptă s-au luptat, Cu putere s-au luptat, Cînd la vale se izbea, Cînd la piepturi se strîngea. ȘEZ. II 6. 3. Tranz. A presa, a apăsa (cu ceva) din două părți sau din toate părțile. Și sosind acolo găsi un bălaur foarte groaznic strîngînd în gură un biet cerb. RETEGANUL, P. III 15. Haț! dracul subsuoară și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul. CREANGĂ, P. 53. ◊ Expr. A strînge (pe cineva) cu ușa (sau în clește, în balamale, în chingi, în pinteni) = a sili (pe cineva) să facă ceva; a lua din scurt. Îmi vine să-i strîng cu ușa pe Bondicescu și pe Pungescovici ca să-mi hotărască odată ce gînduri au. ALECSANDRI, T. I 134. I-am prins mai dinioare cu oca mică, la picioarele fetelor în genunchi... și tronc! i-am strîns cu ușa. De-acum poți să-i privești ca ginerii mei. id. T. 444. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A apăsa asupra corpului (fiind prea îngust, prea strîmt) și a provoca o jenă, o durere. Uf! că tare mă strîng pantofii! DELAVRANCEA, O. II 308. Dar brîul meu astăzi mă strînge, La copcii cu greu îl ajung. COȘBUC, P. I 64. Este o persoană care ar dori foarte mult să gioace o polcă cu d-ta. – Cît de rău îmi pare... dar mă strînge o cizmă dă mă usc ca o prună pă streșină. ALECSANDRI, T. I 160. Fiecare știe unde-l strînge cizma (= fiecare își știe păsul său, necazurile sale). ◊ Expr. A-l strînge (pe cineva) în spate (de frig sau de frică) = a se înfiora (de frig sau de frică). Doar s-a încălzi cîtuși de cît și n-a mai clănțăni atîta din măsele... că parcă mă strînge în spate cînd îl văd așa. CREANGĂ, P. 246. Dar cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. id. ib. 314. ♦ A fixa (printr-o mișcare de învîrtire) o piesă filetată a unui mecanism; a înșuruba tare. ◊ Expr. A strînge șurubul = a întrebuința mijloace (abuzive) de constrîngere, a înăspri regimul (împotriva cuiva). [Arestații] fuseseră trimiși spre arestul tribunalului. Scăpaseră de «șurubul» pe care numai subalternul mustăcios învățase să-l strîngă cu atîta îndemînare, încît ar fi smuls adevărul și din piatră. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 77. ♦ Fig. A sili, a constrînge. Nici o grijă. Am să știu cum să-i strîng pe patroni să vă aprobe revendicările. PAS, Z. IV 191. Prin foame nu era chip să-i strîngă. CARAGIALE, O. III 91. ♦ A aduna laolaltă (făcînd să ocupe un spațiu mai mic); a înghesui. Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. 4. Tranz. (Complementul indică anumite părți ale corpului omenesc) A închide (cu putere), a încleșta. Strînsei pleoapele mai tare, ca să văd mai bine. HOGAȘ, M. N. 17. Strîngînd ochii silit și tare, a alunecat cu visul său în întuneric – n-a mai văzut nemic. EMINESCU, N. 47. ◊ Expr. A-și strînge gura, buzele (sau, intranz. a strînge din buze) = a încleșta gura (buzele etc.), de obicei pentru a se reține să nu vorbească, să nu plîngă etc. Bătrîna se uită la el, strînse buzele pungă și clipi din ochi. DUMITRIU, N. 240. Vitoria oftă. Își strînse și-și strîmbă buzele. – Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta. SADOVEANU, B. 52. Fiecare drac și-a făcut cîte o pipă de lut... și, umplîndu-le de tutun și dîndu-le foc, începură a strînge din buze și a face: pî! pî! pî! RETEGANUL, P. II 67. Baba scrîșni din dinți ca apucată, dar apoi își strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriță. EMINESCU, N. 22. A-și strînge fruntea (sau sprîncenele, ochii) sau (intranz.) a strînge din sprîncene, din ochi = a lua o înfățișare posomorîtă; a-și încreți fruntea (sau sprîncenele) cu încruntare; a se încrunta, a se posomorî. Nu-ți strînge fruntea, că nu mă sperii. DAVIDOGLU, M. 20. Decebal își strînge sprîncenile-ncruntate, Privește înc-odată spre scumpa lui cetate, Scrutează nesfîrșitul iubitei sale țări Ce arde-nflăcărată din zări și pînă-n zări. EFTIMIU, Î. 145. Te-a cuprins necaz deodată Și din ochi cu ciudă strîngi. COȘBUC, P. I 219. A-și strînge pumnii = a-și încleșta pumnii în semn de mînie. George-n munte pumnii-și strînge. Buza cruntă-n dinți o mușcă Și de multă ciudă plînge. COȘBUC, P. I 62. (Intranz.) A strînge din umeri = a ridica din umeri în semn de dispreț, nepăsare, nehotărîre, nedumerire. Sabina strînse din umeri la acest refuz. C. PETRESCU, C. V. 116. Harap-Alb și cu ai săi au început a strînge din umere nepricepîndu-se ce-i de făcut. CREANGĂ, P. 263. Le privesc strîmbîndu-se și strîngînd din umeri. NEGRUZZI, S. I 37. 5. Tranz. A aduna laolaltă marginile, faldurile unui obiect (de pînză); a înfășura, a îndoi, a împături. O găsește în sală, strîngînd sul covorul. BASSARABESCU, S. N. 17. Strînge-ți pînzele, că se pre clatină corabia! – Mergi de te razămă de-un catarg! ALECSANDRI, T. I 330. Naframa nu se duce așa, ci se strînge binișor și se pune sub brîu ori în sîn. ȘEZ. I 89. ◊ (Prin analogie) [Păsările călătoare] se abat în șesuri la asfințit de soare, Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor. ALECSANDRI, O. 75. (Fig.) Apoi închipuirea își strînge-a sa aripă; Tablourile toate se șterg, dispar încet. ALECSANDRI, O. 166. ◊ Refl. (În expr.) A i se strînge (cuiva) funia la par, se spune cînd cineva ajunge într-o situație fără ieșire (în special cînd i se apropie moartea). Facă moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strîns funia la par; încep a slăbi văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 320. ♦ Refl. (Despre fire textile, țesături etc.) A-și reduce volumul sau lungimea; a se strîmta, a intra (la spălat). 6. Refl. (Despre ființe) A se ghemui, a se zgîrci, a-și contracta trupul (mai ales din cauza frigului). Streinul s-a strîns lîngă sobă și a rămas timp îndelung pe scaun, cu obrajii în palme, cu coatele pe genunchi. C. PETRESCU, A. 290. Fiecare s-a strîns mai mult în patul lui cald, încolăcindu-și trupul, ferindu-se de ceva rece. SAHIA, N. 118. S-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Din ce în ce mai mult crivățul se întețea și frigul mă pătrundea; m-am strîns cît m-am strîns, dar, dacă am văzut ș-am văzut, m-am dat jos. GHICA, S. A. 96. (Tranz.) Își strînge Florea capul între umeri și tace. GALAN, Z. R. 61. Pe urmă își strîngea genunchii la gură și rămînea așa. SAHIA, N. 115. ◊ Expr. A se strînge în sine = a deveni puțin comunicativ, a se închide în sine. În ceasurile de odihnă, Cocor ședea uneori tăcut și se strîngea în sine. SADOVEANU, M. C. 114. A i se strînge (sau, tranz., strînge cuiva) inima (sau, rar, sufletul) = a simți (sau a face pe cineva să simtă) o neliniște, o îngrijorare, o teamă. Inima-n piept mi se strînge: Prin crîngul cel desfrunzit, De chiciură albă-nflorit, Crivățul șuieră... plînge. MACEDONSKI, O. I 17. Ele plîng, și mi se strînge Inima cum stau și-ascult, COȘBUC, P. I 263. Un sentiment de groază... îi strîngea inima. VLAHUȚĂ, la TDRG. Să iubească – ideea aceasta îi strîngea adesea inima. – Cum ar fi știut el să iubească! EMINESCU, N. 36. Bucuria, uimirea îi strîngea sufletul. id. ib. 48. II. 1. Tranz. A aduna lucruri căzute, risipite (pentru a le pune laolaltă, a face o grămadă, a le așeza la păstrare etc.). Chiaburul continuă să strîngă semințele, înspăimîntat de tăcerea brigadierului. MIHALE, O. 494. Un teanc de dosare se prăvăli și curse împrăștiindu-se pînă sub picioarele colonelului. Furierul se repezi vertiginos și începu să le strîngă. SAHIA, N. 81. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara... Le-a strîns frumos într-un pahar. IOSIF, PATR. 43. ◊ Fig. Cu amîndouă mîinile Toto strîngea felicitări călduroase de la bunii săi prieteni. MIRONESCU, S. A. 109. Nu mi-i ciudă că te-ai dus, Mi-i ciudă că nu mi-ai spus Cu dragostea ce-ai făcut. – Am strîns-o mănunchi-n mînă Și-am zvîrlit-o-ntr-o grădină. ȘEZ. I 48. ♦ (Cu complementul «recolta» sau un echivalent al acesteia) A culege. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu? CREANGĂ, P. 155. Tocmai acum cînd e timpul de strîns pînea de pe cîmp, să o lase ca să putrezească, pentru ce? ALECSANDRI, T. I 249. ◊ Refl. pas. Cătră toamnă, cînd se strînge de pe cîmp, ei au adunat... de la fiecare om... ȘEZ. I 261. ♦ A culege, a aduna spre a face provizii. Să strîngem niște tîrșuri și să facem toată noaptea foc, să fugă țînțarii. CREANGĂ, P. 129. Mai întîi s-au abătut pe la copaciul cocos, din care ș-au luat cîteva poame de mîncare, apoi mergînd la țărmurile mării, ș-au strîns și ceva stridii. DRĂGHICI, R. 60. De la copacul căzut toți aleargă lemne să strîngă. ♦ Refl. A se aduna. Dar pîn’ ce s-or strînge nourii vremii rele și-or ține sfat mormăind din tunete și clipind din fulgere, noi ajungem. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ Refl. (Despre lapte) A se închega, a se coagula. ♦ Refl. (Despre lichide sau despre corpuri care conțin lichide) A îngheța, a se solidifica. Peste zi începuse un vînt rece și noroiul se învîrtoșa, strîngîndu-se de frig, încît, încet, încet, se făcuse tare ca fierul. GHICA, S. A. 96. 2. Tranz. (Cu privire la bani, avuții) A pune deoparte; a agonisi, a acumula, a economisi. N-am decît atîta cît îmi trebuie ca să plătesc corabia... Și cu ce greutăți, frățioare, am putut să strîng și atîta lucru! GALACTION, O. I 84. Pe Buzești, moș Gheorghe are toată vremea să-și vie în fire și să cate mai de aproape de mersul tramvaiului. – Bune parale trebuie să strîngă iștia cu tramvaiele. SP. POPESCU, M. G. 54. Strînge bani albi pentru zile negre (= fii econom). ◊ Absol. [Boierii] strîng, strîng... și la sărăcime nu se mai gîndesc. SP. POPESCU, M. G. 55. ♦ A aduna (prin colectă); a colecta. Muncitorii din comună au strîns bani prin autoimpunere și au cumpărat sîrma și aparatele trebuitoare pentru instalarea rețelei [electrice]. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2821. ♦ A percepe, a încasa. A strînge birurile. ▭ Se vorbi apoi și de chipul d-a impune și d-a strînge dăjdiile. BĂLCESCU, O. II 35. 3. Refl. (Despre un număr de ființe) A veni, a sosi; (în special) a se aduna (la un loc, împrejurul cuiva etc.); a se întruni. În jurul coroanei, la picioarele tronului, se strîngeau neîmpăcați și hotărîți toți dușmanii poporului. COCEA, P. 29. Și după ce-am ieșit cu mare greu din apă, și m-am pus pe mal țiindu-mă cu mîinile de inimă, băieții s-au strîns ciotcă împrejurul mieu. CREANGĂ, A. 61. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins. EMINESCU, O. I 147. Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate Ș-oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge. ALECSANDRI, P. P. 2. (Expr.) A se strînge (acasă) de pe drumuri = a nu mai fi hoinar, a sta acasă, a se face om așezat. Spune domnului să se strîngă de pe drumuri, ca să nu se-ntoarcă și biruitor și biruit. DELAVRANCEA, O. II 203. Întorcîndu-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfîrșit; are să se strîngă după drumuri. ISPIRESCU, L. 367. ◊ Tranz. [Tinerii] dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. Am plecat trimeasă-n lume, Oaspeții să-i strîng. COȘBUC, P. II 33. (Expr.) A strînge dumnezeu (sau moartea) pe cineva (la sine) = a muri. Acolo și-a petrecut zilele cu bărbatul ei Ioniță Crăciun pe care l-a strîns dumnezeu acum vreo zece ani. REBREANU, R. I 149. Păcat că moartea ni l-a strîns, Că drag le-a fost el tuturora. PĂUN-PINCIO, P. 56. Dumnezeu strîngînd la sine pe scumpa lui soție, el de atunci ca mai ba să-și puie cap sănătos sub evanghelie. GANE, N. III 163. A nu-și (mai) strînge picioarele (de pe drumuri) = a nu (mai) înceta hoinăreala, a hoinări într-una. Umblă din casă în casă și din colibă în colibă și nu-și strînse picioarele după drum pînă ce nu găsi prin apropiere de palat o cucoană bătrînă și văduvă care avea drept orice avere o căsuță mică și o singură fată. POPESCU, B. III 80. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. (Glumeț, parafrazînd expresia) Mai bine ogoiește-te oleacă și mai strînge-ți buzișoarele acasă. CREANGĂ, P. 253. ♦ A se îngrămădi, a se îmbulzi. Uzi leoarcă și rebegiți de frig... se strîngeau, se înghesuiau unul într-altul, ca să se încălzească. VLAHUȚĂ, O. A. 136. 4. Tranz. A lua și a pune la loc, a pune bine; a așeza în ordine. Strînge cărțile de pe masă. Strînge tacîmurile. ▭ Astăzi nu mai era chip de lucrat în pămîntul ud și lipicios. Începură să strîngă roaba și ciurul, la loc ascuns. C. PETRESCU, R. DR. 62. Să le dai răvașul meu să-l cetească și să-l strîngă, ca la întoarcerea me să găsăsc toate scrisorile mele, ca să nu uit ce am văzut. KOGĂLNICEANU, S. 6. Cum mergea e gîndind și uitîndu-se pe jos, vede o nucă. Se plecă, o luă, o strînse și sara, cînd se întoarse de la tîrg, o dădu fetei sale. ȘEZ. V 65. Pe negrul încălica, Arc, săgeată își strîngea Și-napoi că se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 81. ◊ Expr. A strînge masa v. masă. A strînge prin casă (prin odaie, prin cameră) = a deretica, a face ordine. – Forme gramaticale: perf. s. strînsei, part. strîns.