aeolsharfe (cuv. germ.) v. harpă eoliană.

*eolián, -ă s. și adj. Locuitor din Eolia; eolic. Modu eolian saŭ eolic, unu din modurile vechiĭ muzicĭ greceștĭ. Harpa eoliană (d. Eol, regele vînturilor), instrument cu coarde care vibrează cînd bate vîntu.

*hárpă și árpă f., pl. e (mlat. harpa, fr. harpe, d. vgerm. harpa, ngerm. harfe, de unde și pol. harfa, rus. árfa, înrudit cu vgr. árpe, unealtă curbă, ca secerea, sabĭa, ghearele ș. a. V. harpie, grăbesc). Un instrument muzical triangular cu coarde din ce în ce maĭ micĭ, înalt cît omu. Harpă eoliană, V. eolian. Zool. Un fel de melc din oceanu Indian. – Și harfă (d. ngerm.) și arfă (d. rus.). V. cinghie.

eolian a. relativ la Eol: harpă eoliană, instrument de coarde ce vântul le face să vibreze. ║ din Eolida: dialect eolian.

harpă¹ sf [At: ANON. CAR. / V: arfă, arpă, ~rfă / Pl: ~pe / E: fr harpe, ger Harfe] 1 Instrument muzical de formă triunghiulară, cu coarde inegale ca lungime și acordaj, puse în vibrație cu degetele ambelor mâini. 2 (Înv; îs) ~ eoliană Harpă construită astfel încât, fiind suspendată în aer, să scoată sunete armonioase când e atinsă de vânt. 3 Ciur dreptunghiular pentru cereale.

eolian, ~ă [At: COSTINESCU / P: e-o-li-an / V: ~ien / Pl: ~ieni, ~iene, (înv) ~i, ~e / E: fr éolian] 1-2 smf, a (Persoană) care făcea parte din populația de bază a Eolidei. 3-4 smf, a (Om) originar din Eolida. 5 smp Popor care locuia în Eolida. 6 sf Unul dintre cele 5 dialecte ale limbii elene care se vorbea în Eolida. 7-8 a Care aparține Eolidei sau eolienilor (5) Si: eolic (1-2). 9-10 a Privitor la Eolida sau la eolieni (5) Si: eolic (3-4). 11-12 a Caracteristic Eolidei sau eolienilor (5) Si: eolic (5-6). 13 a (Îs) Harpă ~ă Instrument cu coarde care vibrează la vânt producând sunete melancolice și armonioase. 14 a (Îs) Mod ~ Principalul mod al gamei în muzica greacă veche. 15 a Care este acționat de vânt. 16 a Care este produs de vânt Si: eolic (7). 17 a Care folosește energia vântului. 18 a (Glg; îs) Formație ~ă (sau depozit ~) Formație geologică a cărei origine se datorează acțiunii de transport, de sedimentare sau de eroziune a vântului. corectat(ă)

*EOLIAN l. adj. 🌍 1 Ce aparține Eolienilor; dialect ~, dialect grec întrebuințat de Alceu și de Sapho ¶ 2 🎼 Harpă ~ă, harpă antică despre care legenda spune că coardele ei vibrau la adierea vîntului și trezeau pe regele David în miez de noapte, inspirîndu-l în compunerea psalmilor ¶ 3 🎼 Mod al gamei în muzica greacă veche, asemănător cu o gamă minoră de astăzi, fără notă sensibilă. II. EOLIENI sm. pl. 🌍 Popor grec care, gonit din Pelopones de Dorieni, se duse să se stabilească în Eolia [fr.].

* EOLIAN I. adj. 🌍 1 Ce aparține Eolienilor; dialect ~, dialect grec întrebuințat de Alceu și de Sapho ¶ 2 🎼 Harpă ~ă, harpă antică despre care legenda spune că coardele ei vibrau la adierea vîntului și trezeau pe regele David în miez de noapte, inspirîndu-l în compunerea psalmilor ¶ 3 🎼 Mod al gamei în muzica greacă veche, asemănător cu o gamă minoră de astăzi, fără notă sensibilă. II. EOLIENI pl. 🌍 Popor grec care, gonit din Pelopones de Dorieni, se duse să se stabilească în Eolia [fr.].

EOLIAN, -Ă adj. acționat de vânt; anemogen. ♦ formație ~ă = formație geologică provenind din acțiunea de transport, sedimentare sau de eroziune a vântului; harpă ~ă = instrument muzical ale cărui corzi, întinse, sunt puse în vibrație sub acțiunea vântului. (< fr. éolien)

harfă (harpă) (it. arpa; fr. harpe; germ. Harfe; engl. harp; rus. арфа), instrument cordofon fără tastieră cu coardele ciupite, de origine străveche, cunoscut de mai multe popoare, sub diferite numiri; magadis (1) la greci [μάγαδις], nablium la romani, trigonon la sirieni [τρίγωνον], kinnor la evrei, lebed la popoarele din Asia Centrală etc. Primele instr. aveau forma unui arc, formă prin care este redată și de hieroglifele și basoreliefurile egiptene. H. „eoliană” populară în Elada, de formă pătrată, montată în aer liber, emitea la atingerea brizei sunetele armonice* ale fundamentalelor respectivelor coarde. În Europa, h. apare probabil pentru prima oară la popoarele nordice. În sec 1 î. Hr., istoricul roman Diodor din Sicilia pomenește de h. „gotică”. Un alt tip clarsach este cunoscut de celți în sec. 9. Denumiri ca chitarra anglica, h. „nordică”, h. „irlandeză” justifică de asemenea presupunerile referitoare la originea nordică a h. pe continentul nostru. Aceste instr. aveau deja trei părți esențiale: cutia de rezonanță* (așezată în partea inferioară a instr.), consola și coloana de susținere, care le unește sub forma unui triunghi. Între cutia de rezonanță și consolă sunt montate un număr oarecare de coarde, accesibile din ambele părți ale instr. În procesul de evoluție a h., în sec. 13, apare, pentru o scurtă perioadă, un tip denumit psalterion (cuv. lat. provenit din gr. ψαλτήριον; it. arpanetta, arpa doppia; germ. Spitzharfe, Doppelharfe, Harfenett, Rotta, Rotte), având cutia de rezonanță plată, așezată vertical, coardele fiind întinse pe ambele părți ale acesteia. Acordajul (1-2) h., indiferent de numărul coardelor, era diatonic*, rămas ca atare până în zilele noastre. Pentru a putea utiliza h. în diverse tonalități (2), în sec. 17 s-a construit un tip numit Hakenharfe (germ.) h. cu „cârlige”, cu ajutorul cărora coardele puteau fi scurtate cu un semiton*. În sec. 18, Christian Hochbrucker construiește o h., la care același efect se poate obține prin utilizarea a 7 pedale (1). Georges Cousineau și Sebástien Érard perfecționează acest mecanism în așa fel încât coardele pot fi scurtate cu două semitonuri. Acest instr., denumit h. cu două crestături, are 47 de coarde și o întindere între do bemol² – sol diez⁴. Fixând cele 7 pedale în prima crestătură, acordajul inițial de do bemol major se schimbă în do major. Fixarea pedalelor în a doua crestătură transformă acordajul în do diez major. Astfel, la h. contemporană se pot executa lucrări în toate tonalitățile. Pedalele sunt unite cu mecanismul de scurtare a coardelor prin sârme de oțel care trec prin interiorul coloanei de susținere. Fiecare pedală acționează simultan asupra tuturor coardelor acordate identic. Prin fixarea potrivită a pedalelor, cordele învecinate pot fi acordate și enarmonic (2), cu excepția sunetelor re, sol, la (de. ex. do diez – re bemol, mi diez – fa, sol, la diez – si bemol). Coardele sunt acordate (2) cu ajutorul unei chei de acordaj. În Franța s-au construit și harpe cromatice (cu 80 de coarde) și un tip mai mic denumit harpe-luth, care nu s-au impus. Începând cu Berlioz și Listz, h. este tot mai frecvent utilizată în orch. simf. și de operă. Romanticii au folosit-o ca instr. de acomp., impresioniștii și îndeosebi compozitorii contemporani utilizează toate posibilitățile instr. (flageolete [1], glissando*-uri, ciupirea coardelor pe lângă cutia de rezonanță, „sunete fluide” etc.).