abitație s. f. drept de folosință a unei case, proprietate a altcuiva. (< fr. habitation, lat. habitatio)

ABITAȚIE f. jur. Dreptul de a locui într-o casă care aparține altuia. /<fr. habitation, lat. habitatio, ~onis

ABITAȚIE s.f. Dreptul de a locui într-o casă proprietate a altuia. [Var. habitație s.f. / cf. fr. habitation, lat. habitatio].

ABITAȚIE s. f. (Jur.) Dreptul de a locui într-o casă.

FOLOSÍNȚĂ (< folosi) s. f. (Dr.) 1. Atribut (făcând parte – alături de posesie și dispoziție – din conținutul juridic) al dreptului de proprietate (și al altor drepturi reale principale: uzufruct, uz, abitație etc.), în temeiul căruia titularul poate utiliza lucrul potrivit destinației sale și poate profita de toate foloasele și beneficiile corespunzătoare. 2. Drept real de f. = drept real „de tip nou”, similar în conținutul său juridic cu dreptul de uzufruct, dar – spre deosebire de acesta – neopozabil nudului proprietar, conferind titularului (persoană fizică sau juridică de tip „cooperatist-obștesc”) atributul de f. (1) asupra unui bun de proprietate de stat atribuit acestuia, cu titlul gratuit sau oneros, cu sau fără termen, de regulă cu o destinație precis stabilită (cel mai adesea pentru construirea de locuințe proprietate personală sau pentru amplasarea unor obiective social-culturale ori economice).

abitáție s.f. (jur.) Dezmembrare a dreptului de proprietate asupra unei case, care conferă titularului dreptul de a o folosi și a încasa chiria, fără posibilitatea de a o înstrăina. • g.-d. -iei. și habitáție, (înv.) abitațiune s.f. / <fr. habitation, lat. habitatĭo, -onis „locuință”.

abitație sf [At: HAMANGIU, C. C. 141 / Pl: ~ii / V: (înv) ~iune / E: fr (droit d') habitation] (Jur) Drept de folosință a unei case de locuit aflate în proprietatea altcuiva.