diapir, cută ∼ ă, (engl.= diapir) un „sâmbure de sare” sau de oricare altă rocă care se poate comporta plastic și care poate străpunge rocile acoperitoare, mai moi, atunci când acționează o presiune litostatică (și laterală) mare. Termenul d. a fost introdus de Ludovic Mrazec pentru a descrie modul de apariție a „sâmburilor de sare” din anticlinalele faliate din curbura C. Orient.

CÎMPIA TRANSILVANIEI, compartimentul central-nordic al Pod. Transilvaniei, limitat de Pod. Someșan (la N și NV), Dealurile Feleacului și Depr. Turda-Cîmpia Turzii (în V și SV), Pod. Tîrnavelor (la S și SE) și Subcarpații interni (în E și NE). Denumirea populară, cu atributul de „cîmpie”, se referă numai la funcționalitatea sa agricolă, străveche, fiindcă nici relieful și nici majoritatea celorlalte componente ale peisajului nu justifică încadrarea acestei unități în categoria cîmpiilor propriu-zise. Litologia (roci în general liabile) și structurile în cute diapire, brahianticlinale și domuri explică predominarea reliefului deluros-colinar, mai înalt în N (550-631 m) și mai coborît în S (450-500 m). Defrișată de timpuriu, C.T. a devenit o importantă zonă agricolă, terenurile arabile predominînd în proporție de 70-80%, în S și 30-40% în N, pe care se cultivă cereale, sfeclă de zahăr, floarea-soarelui etc.

DIAPIR s. n. cută anticlinală caracterizată prin prezența unui sâmbure de roci plastice care străbat rocile acoperitoare. (< it. diapiro)

DIAPIR s.n. (Geol.) Cută anticlinală caracterizată prin prezența unui sîmbure de roci plastice care străbat rocile acoperitoare. [Pron. di-a-. / cf. it. diapiro, gr. diapyros – ars profund].

diapir, ~ă [At: ONCESCU, G. 214 / P: di-a~ / Pl: ~i, ~e / E: it diapiro] (Glg) 1 sn Cută anticlinală caracterizată prin prezența unui sâmbure de roci plastice care străbate rocile acoperitoare. 2 a (D. roci) Care se caracterizează prin prezența diapirului (1). corectat(ă)