MEȘ¹, meși, s. m. (Mai ales la pl.) Un fel de cizmulițe fără toc, făcute din piele subțire, purtate mai demult peste ciorapi (și în încălțăminte); (azi, regional) papuci de pîslă. Bătu din palme... și se înfățișară doi slujitori cu meși galbeni în picioare. SADOVEANU, O. VII 20. Boierii cei mari se îmbrăcau cu ceacșiri roșii cu meși. GHICA, S. 501. Încălțat cu meși și papuci de saftian galben. FILIMON, C. 55. ◊ Expr. A-i da (cuiva) meșii = a-i da (cuiva) mîna, a cuteza. Să se ducă acolo, nu-i da meșii, căci_ nu știa ca ce drăcovenie să fie aia. ISPIRESCU, L. 255. Însă pe unde îl știe, Nu-i dă meșii să mai vie. PANN, P. V. III 22. A-l ține pe cineva meșii = a fi în stare, a putea. Ei, și dumneata ai vrea să te arunci, crezi că te țin meșii? M. I. CARAGIALE, C. 21.

MEȘI¹ s. m. pl. 1. Un fel de încălțăminte fără toc, confecționată din piele foarte subțire, purtată in trecut de bărbați, peste ciorapi (și de obicei in papuci sau în cizme). Și-l găsiră că-ș mânca tot: și pașmații, și mestii, și brațele ca de striini. MOXA, 370/7, cf. CUV. D. BĂTR. I, 439. S-au aflat aceste: . . . cămeașe de lînă călugărească, părechi de meși negri depiiale (a. 1 752). IORGA, S. D. XII, 63. Papuci cu mestii bărbătești (a. 1 792). URICARIUL, IV, 134/9. Papuci se zic aceia ce învălesc numai degetele picioarelor, avînd și talpă pă care calcă, și se port împreună cu meși, însă meșii încălțați piste ciorapi, iar papucii piste meși. I. GOLESCU, C. Tot așa e cu încălțămintea: cizme roșii, meși galbeni și cipici negri europeni. CODRU-DRĂGĂȘANU, C. 16. Încălțat cu meși și papuci de saftian galben. FILIMON, O. I, 107, cf. 195. Boeriu. . . își azvîrlea papucii, de rămînea numai în mestii, și giuca parola sau cordeaua. ALECSANDRI, T. 82. Boierii cei mari se îmbrăcau cu ciacșiri roșii, cu meși, papuci sau cizme galbene. GHICA, S. 501. Din Rusia îi venea săftianuri ventru stîrlici și meși. ap. N. A. BOGDAN., C. M. 182. Boierul. . . avea sindrofie și chefuri acasă, numai-n ișlicel și-n meși. CARAGIALE, O. III, 221. Hagi Tudose. . . cu fes în cap, c-o fermenea neagră și cu un anteriu vărgat negru cu galben. Brîu vișinia și cu meși roșii în picioare. DELAVRANCEA, O. II, 298. Papugiii mai lucrau și mestii sau meșii, o altă încălțăminte de piele, care cuprindea piciorul pînă la genunchi. PAMFILE, I. C. 342. Să ajungă cîrpaci și să dreagă meșii și imineii turcilor nevoiași. GALACTION, A. I, 379. Bătu din palme . . . și se înfățișară doi slujitori cu meși galbeni în picioare. SADOVEANU, O. V, 507. Care pe subt pat intra, Cafele Că răsturna, Ciubuce Că-și arunca, Meșii-n urmă câ-și lăsa. TEODORESCU, P. P. 572. Un boier cu barba de un cot, îmbrăcat cu antereu de cutnie în dungi, cu șecșiri roșii, papuci cu mestii. ȘEZ. XII, 45. ◊ E x p r. (Familiar) A nu-i da (cuiva) meșii = a nu-i conveni (cuiva), a nu-i da mîna; a nu îndrăzni, a nu cuteza. Am poftit pe Tell să se bată la duel și nu i-a dat meșii. I-a fost frică. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 418. Pe unde îl știe, Nu-i dă meșii să mai vie. PANN, P. V. II, 22/20. Ce să facă? Să se ducă acolo, nu-i da meșii, căci nu știa ca ce drăcovenie să fie aia. ISPIRESCU, L. 255. Nu le mai dă meșii să se pitească acolo. MUSCEL, 17, cf. PAMFILE, DUȘM. 282. (Familiar) A-l ține (pe cineva) meșii = a fi în stare, a putea. L-a dat gata și p-âsta; doi bărbați în trei ani. . . – Ei, și dumneata ai vrea să te arunci, crezi că te țin meșii? M. I. CARAGIALE, C. 21. 2. (Prin Ban.) Cizme (H XVIII 145, L. COSTIN, GR. BĂN. 136); p. r e s t r. turetci (L. COSTIN, GR. BĂN. 136). 3. (Prin Munt., Dobr.) Pantofi de postav (BIANU, D. S. 373, AN. DOBR. IV, nr. 4, 101, ALR I 1 878/690, 700); tîrlici (AN. DOBR. IV, nr. 4, 101). 4. (Neobișnuit) „Pantofi fără toc, pentru copii”. CHIRIȚESCU, GR. 251. – Și: (rar) mești (ȘIO II₁, 257, DDRF, TDRG), mesti (ȘIO II₁, 257, BARCIANU, ALEXI, W.) s. m. pl., mestii subst. pl. – Din tc. mest.

CĂCIULĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul’ë.

CĂCIULĂ, căciuli, s. f. 1. Acoperămînt pentru cap făcut din blană de oaie sau de alt animal. Bună ziua, căciulă (că stăpînu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptînd; b) a o duce greu, a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în cîini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n cîini = foarte gustos. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Cîte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperămînt pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Comp. alb. kësul’ë.

CĂCIULĂ, căciuli, s. f. 1. Obiect confecționat din blană de oaie sau de alt animal și care servește la acoperirea capului. Bună ziua, căciulă (că stăpânu-tău n-are gură)! se spune, în bătaie de joc, unuia care nu salută. ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula (de pe cap) = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. La așa cap, așa căciulă = cum e omul, așa e și purtarea lui. A-i ieși (cuiva) părul prin căciulă = a) a i se urî așteptând; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. A da cu căciula în câini = a fi cu chef, a-și face de cap. (Bun de) să dai cu căciula-n câini = (despre mâncăruri, băuturi) foarte gustos. ♦ Fig. Persoană, individ. Câte cinci lei de căciulă. 2. Obiect în formă de căciulă (1) (care servește ca acoperământ pentru coșuri, canale etc.). ♦ Partea superioară a ciupercii. – Cf. alb. kësul’ë.

MIJLOCÍ vb. IV. 1. Intranz. (De obicei cu determinări care arată scopul, introduse prin prep. „pe lîngă” sau „la”, învechit, „către” sau urmat de propoziții finale) A stărui pe lîngă cineva (spre a obține ceva, mai ales o favoare); a interveni. Cf. mijloc (II 1). Mijloceaște cea plină de dar. . . și ceare. . . mulțime de îndurări. mineiul (1776), 201^r1/34. Au mijlocit la domnul să-l trimeață în țara Ungurească (sfîrșitul sec. XVIII), ap. DDRF. Videți la ce hal am sosit. Mijlociți, nu mă lăsați, Și răsplătire să-i dați Celui ce m-au urgesît (cca 1800). GCR II, 182/30. Caimacamul. . . Cătră pașa mijlocește, cărțile a le porni. BELDIMAN, E. 103/3. Dumneata, arhon vistier, . . . mijlocește acum către măria sa vodă ca să mă priimească șî pă mine între miniștrii măriii sale. I. GOLESCU, în PR. DRAM. 59. Și acest contract. . . iscălit de pre osfinția sa, numitul sărdariu au mijlocit a-l iscăli și de comitetul rînduit atuncea pentru pricinile streine (a. 1820). URICARIUL, I, 262. Este un an și jumătate de cînd mijlocește a i se înplini acești bani (a. 1829). DOC. EC. 429. Cînd să vor tipări întîmplările lui, voi mijloci a tipări și scrisorile voastre. DR[GHICI, R. 95/28. Majoritatea . . . mijlocește cu rugăminte cătră În[ălțimea] voastră și cere iertarea acestor mai sus arătați. . . boieri (a. 1836). URICARIUL, VIII, 164. Dacă spatariul Alecsandri are să vie cu adevărat în Franțiia, apoi mijlocește ca. . . să mă ia și pre mine la Paris. KOGĂLNICEANU, S. 65. Împăratul . . . va mijloci a i se da în căsătorie una din fetele arhiducelui. BĂLCESCU, ap. CADE. Dacă mitropolitul nu-ți dă voie să te desparți de soție, dacă nu-ți învoiește măritișul cu o rudenie. . . ești sigur că mijlocind la patriarhie ai să le capeți. NEGRUZZI, S. I, 242, cf. 51, LM, ALEXI, W. Tudoran, fost mare-vornic, boier cu mare trecere la Iași, mijlocise ca răzeșul Oarță să fie deodată dăruit cu hîrtii de boierie. SADOVEANU, P. 223. ♦ T r a nz. (Învechit, rar) A convinge, a îndupleca. Să mijlocească cu călduroasele lui rugăciuni pre . . . D-zeu ca să te păzească. . . întreg și sănătos. ANTIM, ap. TDRG. 2. I n t r a n z. (Învechit) A acționa în vederea rezolvării unei probleme; s p e c. a purta discuții. V. t r a t a. Grigorie Vodă au mijlocit cu priietini lui și iară i-au dovedit și i-au pus iară pre toți popreală. NECULCE, L. 52. Mitropolitul, boierii și consulii se unesc, La curte fac arătare, și cu toții mijlocesc. BELDIMAN, E. 5/32. Cnezii Dolgoruci avuseseră multă putere la curte sub Petru II. . . Ei mijlociră a se da corona Annei. NEGRUZZI, S. II, 145. Arhiepiscopul de Winchester, cel mai învierșunat vrăjmaș al Franciei, mijloci a se trămite împotriva acestei țări armate numeroase. ODOBESCU, S.I, 4. ♦ T r a n z. A pune la cale, a organiza; a aranja; a iniția. A triia dzi au stătut Antiohii Vodă de au mijlocit lucrul cu boierii carii fusese pribegi. NECULCE, L. 152. Au mezlocit întâlnirea lor. PONTBRIANT, D. La Pesta studenții conspirară ca în 15 martiu 1860 să mijlocească un requiem (parastas) la mormintele celor împușcați sau spmzurați. BARIȚIU, P. A. III, 17. Ilustra familie Hurmuzaki. . . mijlocise colecte de cîteva sute de galbini în aur. id. ib. 142. 3. T r a n z. (Astăzi rar) A înlesni, a ajuta; a contribui la . . ., a da posibilitatea să . . .; a provoca, a determina. Trei lucruri.. . mijlocesc stricăciunea omului. ANTIM, ap. GCR II, 6/22. Văzduhul curat dintr-ace zi. . . și liniștirea sufletului său . . . i-au mijlocit îndreptarea sănătății. DRĂGHICI, R. 139/27. Cînipa de vară se culege îndată după ce au înflorit, după ce au mijlocit rodirea cînipei de toamnă. I. IONESCU, C. 147/14. Împrejurarea a mijlocit să văz această lucrare inteligentă, zilele trecute. CARAGIALE, O. IV, 420, cf. VI, 229. Un asemenea vanitos, cu dibăcie folosit, multe și mari servicii le-ar putea mijloci. PETRESCU, A. R. 17. Știința marxistă mijlocește cunoașterea legilor de dezvoltare a societății. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 701. ◊ I n t r a n z. (Neobișnuit) Încredințarea deplină c-o putere cerească mijlocise la îndeplinirea [fapte]lor. OLLĂNESCU, ap. TDRG. 4. I n t r a n z. (Învechit) A apărea, a se ivi (între . . .); a exista. V. s u r v e n i. La întoarcerea noastră în Franția nu va mai mijloci vreo îndoială despre acest în faptă punt. AR (1829), 164¹/6. Între doi tineri amorul cînd mijlocește, Din desfătările sale ca să guste îi silește. PANN, I, 119/7. Din ziua aia datează prietenia lui conu Mișu cu Nicușor; e ! dar negreșit prietenia care poate să mijlocească între un boier mare și copilul unui odăiaș. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 13. ◊ T r a n z. f a c t. Măria sa Vodă știe că am cerut pe cocoana Marghiolița de soție și. . . bănuiește că poate să mijlocească vreo încurcătură de dragoste între mine și domnia ei. FILIMON, O. I, 174. 5. I n t r a n z. (Învechit) A se afla la mijloc (I 1); a se interpune. Ostile se întîlniră, mijlocind întră ele rîul. MAIOR, IST, 71/13. 6. I n t r a n z. (Învechit, despre unități de timp) A trece, a se scurge între două momente, între două evenimente etc. Cf. m i j l o c (I 6). Vremea ce a mijlocit de la încetarea aceștii gazete pînă acum a făcut să se simță. . . cît era de mîhnitoare precurmarea aceștii publicații. CR (1836), 1 1/2. între dărîmarea Troiei și între fundarea Romei mijlocește un lung spațiu de timp. LM. 7. T r a n z. (Într-un descîntec; cu sens neprecizat, probabil) A frînge, a rupe (la mijloc). Zi de trei ori la un scăiete. . . Rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. – Prez. ind.: mijlocesc. – Și: (învechit) mezlocí vb. IV. – V. mijloc.

ALERGA A alerga (sau a umbla) cu limba scoasă (după ceva sau după cineva) = A dori foarte mult ceva, a căuta cu orice preț (să obțină ceva sau să găsească pe cineva): După ce umblase vreo trei luni cu limba scoasă să încapă pe la vreo gazetă, intrase conțopist la primărie. (I. L. CARAGIALE) Lighioanele pădurilor umblau cu limba scoasă, să găsească unde să-și stâmpere setea. (EM. GÎRLEANU) − Dar la cumpărat cine te-a chemat? Și ai umblat cu limba scoasă! sări din nou Toader. (LIVIU REBREANU) A alerga după treburi = A umbla din loc în loc pentru rezolvarea unor interese practice: Nu-i era Persidei nimic în lumea aceasta mai nesuferit decât jocul de cărți; dar n- avea încotro; acum așa trebuia să fie: în vreme ce dânsa alerga în treburile cârciumii, el trebuia să intre în voile oaspeților. (IOAN SLAVICI) [...] și femeia nu se mai sătura povestindu-le minunea și cum, din ceasul acela, fiu-său s-a făcut sănătos și umblă după toate treburile, ca orice om. (I. AGÎRBICEANU) A alerga pe la toți sfinții pentru cineva = A recurge la cineva ca la o sursă de ajutor, de asistență: A alergat pe la toți sființii, dar n-a găsit nicio înțelegere. A-și alerga (sau a-și juca) calul (înv.) = A-și permite multe libertăți față de cineva, a-și face mendrele: D-aia mi-am alergat caii aici înaintea D-voastră (= am cutezat să scriu acestea), fiindcă vă știu de români […] și Românul […] e îngăduitor. (P. ISPIRESCU) Știu eu năzdrăvanii de-ale spânului; și să fi vrut de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. (ION CREANGĂ) A-și alerga gura (pop.) = A vorbi repede; a pălăvrăgi: […] scosei numaidecât cinci monete de aur și, cu o manieră ce rămase neobservată de adunare, îi pusei în frumoasa mână a cantatriței, care mai întâi roși, apoi lăsă să-i fugă din gură oarecare fraze neinteligibile… (NICOLAE FILIMON) A-și alerga ochii (Rar) = A-și arunca privirile: [oșteanul] Numai ochii săi mișca, / Vulturește-i alerga / Pe cea zare cenușie. (VASILE ALECSANDRI)

CĂCIULĂ, căciuli, s. f. 1. Acoperămînt pentru cap (purtat mai ales iarna), făcut din blană de oaie sau de alt animal. Începu Făt-Frumos să strige: Stai, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap. ISPIRESCU, L. 110. Privitorii, cu căciulile în mînă, îi urau drum bun. CREANGĂ, P. 307. Un cap cu plete... înfundat într-o căciulă de miel. EMINESCU, N. 33. Bună ziua, căciulă (că stăpînu-tău n-are gură)! se zice, în bătaie de joc, unuia care intră în casă fără să salute. La așa cap, așa căciulă (= cum e omul, așa e și purtarea și faptele lui). ◊ Expr. A-și lua (sau a-și scoate) căciula = a-și descoperi capul în semn de salut sau de respect. Pe marginea, șoselei doi oameni s-arătară... Și dricul ajungîndu-i, căciulile își luară. MACEDONSKI, O. I 46. Poți (sau trebuie, se cade etc.) să-ți scoți (sau să-ți iei) căciula în fața (sau dinaintea) lui, se spune pentru a arăta că avem respect sau considerație față de cineva. A-i ieși cuiva părul prin căciulă = a) a i se urî așteptînd; b) a o duce greu; a sărăci. A fi (sau a se ști, a se simți) cu musca pe căciulă = a se simți vinovat. D-aia nu prea avea el coraj... că să știa cu musca pe căciulă. STĂNOIU, C. I. 67. (Asta sau aia e) altă căciulă = (aceasta e) altceva, altă socoteală. Las-o p-aia! Aia-i altă căciulă!... aia a fost la politică, CARAGIALE, O. II 39. A schimba căciula = a schimba înțelegerea, părerea, vorba. A da cu căciula în cîini = a fi cu chef, a face nebunii, a-și face de cap. A scăpa căciula pe apă = a scăpa un prilej, a pierde un lucru fără voie. A purta căciula degeaba = a fi prost. (Despre mîncări sau băuturi) (Bun de) să dai cu căciula-n cîini = foarte gustos. De acolo plecam să încercăm alt vinaț; și-aducea el aminte de niște... sînge-de-iepure, să dai cu căciula-n cîini. M. I. CARAGIALE, C. 60. ♦ Fig. Om, persoană, individ. Plăteam de căciulă cinci franci pășunea. DUMITRIU, B. F. 67. 2. Obiect în formă de căciulă (1) sau care servește de acoperămînt: a) apărătoare așezată deasupra unui coș sau a unui canal vertical pentru a preveni căderea unor corpuri străine în interiorul lui; b) partea superioară a ciupercii; c) căpăcelul de alamă al lămpii, pe unde iese flacăra fitilului.

ALT¹, ALTĂ I. adj. nehot. (pl. alți, alte; gen.-dat. sg. altui, altei, pl. altor), 1 Care nu e aceeași persoană sau același lucru: alți oameni; alte împrejurări ¶ 2 Pe lîngă alte adj. num. ori pron.: am mai mers ~e trei ceasuri și abia am ajuns; ~ cineva nu știu să mai fi fost ¶ 3 pop.: ~ă-aia, ~e-alea, expresiune pentru a arăta ceva nehotărît, ceva ciudat ori neplăcut: parcă-i ~ă-aia; de aici înțelesul de ceva urît, ceva monstruos ce se arată: credeai că este ~ă-aia, nu ființă de om (ISP.); ceva ce te face să te bolnăvești: tremura de gîndeai c’au dat ~e-alea peste el (GR.-N.), de unde, sensul de boală grea, epilepsie, ș. a.: Mama Stanca, apucată ea de ~e-alea... o rupse la picior (DLVR.); mă faci să intru în ~e-alea cu nebuniile tale (CAR.) ¶ 4 Pe lîngă adv.: ~ nimic nu știu să-ți mai spun ¶ 5 ~ fel 👉 ALTFEL ¶ 6 proverb: Parcă-i (de) pe ~ă lume, se zice de cineva cufundat în gînduri, care e străin de ce se petrece; – a o întoarce pe ~ă foaie, a schimba mereu tonul sau a căuta să prezinte lucrurile cum îi convine mai bine; – asta-i ~ă căciulă, se zice pentru a arăta că un lucru s’a schimbat, că într’o convorbire nu s’a spus ce trebuia și pe urmă se ajunge la înțelegere: asta i ~ă căciulă, mai putem sta acum de vorbă (JIP.); cu același înțeles și: ~ă gîscă sau ~ă vorbă ¶ 7 De ~ă parte, și elipt. de alta (opus lui pe de o parte): de o parte mă îndemna să plec, de ~ă parte ar fi voit să mai rămîiu; pe de o parte l-a cuprins spaima, pe de alta s’a îndrăcit de ciudă (CRG.) ¶ 8 ‡De ~ă, de altfel: în zilele acestui Domn de ~ă trăia boierii bine (LET.) ¶ 9 ‡~ă oară odinioară (👉 ALTEORI) ¶ 10 ~ă dată 👉 ALTĂDATĂ. II. ALTUL, ALTA pron. nehot. (pl. alții, altele; – gen. dat. sg. altuia, alteia, pl. altora). 1 Cineva sau ceva străin, deosebit de cei de față sau de cei cunoscuți, care nu e aceeași persoană sau același lucru: fie-care se ține mai cuminte decît ~ul (PANN); nu e frumoasă pălăria asta, dă-mi alta; proverb: cine sapă groapa ~uia cade singur în ea; – ce ție nu-ți place, ~uia nu face; – îi intră pe-o ureche și-i iese pe alta ¶ 2 Pe lîngă adj. sau alt pron: cine (sau care) ~ ar fi putut face așa ceva? n’am mai văzut pe nimeni altul ¶ 3 Asociat sau în opozițiune cu unul: și-au jurat credință unul ~uia; proverb: unuia îi place popa, ~uia preoteasa; și unii și alții sînt tot așa de răi ¶ 4 Unul ca ~, deopotrivă: femei una ca alta de tinere (ISP.). III. ALTA, ‼ALT, †ALTĂ Mold. (pl. altele) pron. nehot. 1 Altceva, alt lucru: i-a trăsnit acum alta prin minte; biserica Episcopiei nu se deosebește prin altă decît prin o clopotniță (NEGR.); am altele acum pe capul meu ¶ 2 Alta... alta, una... alta: alta e a auzi și alta a vedea ¶ 3 Pe lîngă adj. sau alte pronume: mai știu eu multe altele despre tine; ce alta ți-aș mai putea oare spune acum? ¶ 4 Pe lîngă adv.: nimic alta (sau alta nimic) nu mai știu ¶ 5 Asociat sau în opozițiune cu una: unii susțin una, alții alta; una îI întrebi și alta răspunde (CAR.); una... și alta, întîiu... și al doilea: s’au sfătuit omul cu femeia să dee fata după dînsul, una că-i foarte harnic și cuminte și alta că și fata se cam trage după dînsul (SB.); pînă una alta, deocamdată; ce mai una alta? ce să mai lungim vorba? ce să mai pierdem timpul? din una, din alta sau din una în alta, întinzîndu-se la vorbă, trecînd de la un subiect la altul; nici una nici alta, nici mai mult nici mai puțin, fără vorbă multă: ei nici una nici alta, voiau să vîneze lighioi sălbatice (ISP.); una peste alta, a) una după alta, grămadă, b) toate la un loc: una peste alta fac o sută de lei ¶ 6 Nu alta, zău așa: Țiganul să crape, nu alta, de ciudă și de urgie (SB.) ¶ 7 Nu de alta, nu din altă pricină ¶ 8 Nu mi-i de alta, nu mă îngrijesc, nu-mi pasă de altceva; nu mi-i de alta, dar se poate să-l rog și să mă refuze ¶ 9 Între altele, pe lîngă alte lucruri: mi-a vorbit, între altele, de ce e hotărît să facă de acum înainte [lat. alt(e)rum, -ram].

Fandacsia e gata! – Conu Leonida, cunoscutul personaj comic al lui Caragiale din farsa Conu Leonida față cu reacțiunea, e trezit din somn de Efimița: „Scoal' că-i revoluție, bătălie mare afară!” Amîndoi ascultă înfricoșați, dar în clipa aceea nu se mai aud nici țipete, nici pistoale, nici tunuri! Atunci conu Leonida, cu tonul grav al unei teorii, îi explică consoartei dumisale: „Omul, bunăoară, de par exemplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă!” Vorbele acestea: „fandacsia e gata!” și „din fandacsie cade în ipohondrie” se aplică – evident cu nuanță de zeflemisire – acelor persoane care manifestă o frică exagerată, sau celor cu idei fixe, sau bolnavilor închipuiți. LIT.

BA adv. 1. (Mai ales familiar și regional) De loc, nicidecum, în nici un caz; (în sens absolut, negînd fraza întreagă) nu. Am dat în genunchi la ei... să ne ajute. Ei, ba. DUMITRIU, B. F. 20. Oană, ție ți-e foame. – Ba... DELAVRANCEA, A. 7. C-a fi trăind calul ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine; numai meu să. știu dacă mi-l dai ori ba. CREANGĂ, P. 194. (în întrebări sau răspunsuri, uneori cu o nuanță de mai multă hotărîre decît «nu») Da sau ba? ▭ Vă închinați -ori ba?-Ba! NEGRUZZI, S. I 173. ◊ Loc. adv. (Mold., Bucov.) Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! Dar nici cam mai ba să audă el ceva de dînșii. SBIERA, P. 49. Fătul-babei însă, auzind cuvintele ei cobitoare, își cugeta în sine: Hehei! nici mai ba! Ți-ai dat tu acuma peste om! SBIERA, P. 143. A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală. CREANGĂ, A. 79. Ca mai ba, măi băiete... nu ți-ai găsit omu. ALECSANDRI, T. 241. ◊ Expr. A zice ba = a se opune, a se împotrivi, a refuza. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede, Nu zi ba, de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede. EMINESCU, O. I 209. Pentru dumneata, Eu n-aș zice ba; Dar zic și zic ba Pentru maica-ta, Că-i bănuitoare. ALECSANDRI, P. P. 7. A nu spune (sau a nu zice) nici da nici ba = a nu se pronunța, a nu-și spune părerea, a nu spune nimic. Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da nici ba. CREANGĂ, P. 249. ♦ Nici vorbă! nici pomeneală! Mai bătu o dată [în poartă]. Dar ca să răspunză cineva, ba. ISPIRESCU, L. 100. (Mai ales în dialoguri contradictorii, întărește o afirmație sau o negație) Mie nu mi-a adus nimic? – Ba. nu te teme, că uncheșul nu-și uită nepotul. SADOVEANU, N. F.-- 11. Era mișel? – Ba nu, de loc! COȘBUC, P. I 229. Lască mă duc eu...! – Ba nu, Ivane, trebuie să mă... duc eu. CREANGĂ, P. 312. Nu-i așa, jupîneșică?... – Poate să fie și așa, moș Nichifor. – Ba chiar așa-i, jupîneșică dragă, cum îți spun eu! CREANGĂ, P. 119. Suflă vîntu-n paie ude, Eu strig, mîndră nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ♦ Vezi bine că (nu)...! dar ce...! De ce l-ai dat afară? – Ba o să-l iau în brațe! (Arată o gradație, de obicei întărind adverbele și loc. adv. «chiar», «încă», «unde mai pui că» etc.) Ba Peneș-fmpărat, văzînd Pe Barbă-Cot, piticul, stînd Pe-un gard de-alături privitor, L-a pus la joc! COȘBUC, P. I 58. Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă. EMINESCU, O. I 134. Am ochit adesea și în «Ciocîrlia cea voioasă ce-n văzduh se legăna»; ba unde pui că am cutezat a trage cu pușca și-n cîrdurile de gîște sălbatice! ODOBESCU, S. III 23. [Călătorul străin venit la Iași] se deprinde a bea cafea turcească și a fuma dintr-un ciubuc lung; ba încă află multă poezie în forma șlicului și a hainelor lungi. NEGRUZZI, S. I 69. ♦ (Servește spre a completa sau rectifica o expresie) a) (Arată că ceva este nu numai așa cum s-a spus mai înainte, ci și altfel) E lung pămîntul, ba e lat. Dar ca Săgeată de bogat. Nici astăzi dormi pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. b) (Arată ezitare în alegerea unei alternative) Aici trebuie să fie hoțul! – Na! că m-ajunge păcatul... Unde să m-ascund?... Colea! ba colea... Ba colea, în bisunia (= vizuina) asta! ALECSANDRI, T. 65. (în corelație cu un alt «ba» din aceeași propoziție sau din propoziția următoare) Ba... ba... = cînd... cînd..., acum... acum..., aci... aci..., acu... acu...; și... și..., atît... cît și... Mai primise ea cete de astea care veneau să i se plîngă ba de una, ba de alta. DUMITRIU, B. F. 83. Noi aicea abia ne vedem capul de treburi. Ba cu vitele, ba cu știubeiele, ba cu vinul. Ba cu botezurile, ba cu înmormîntările. SADOVEANU, Z. C. 48. Băbătia lui... începuse a scîrțîi: ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea. CREANGĂ, P. 111. Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. Ba e albă, ba e neagră sau ba e laie, ba-i bălaie v. alb, bălai. 5. (În expr.) Ba bine că nu! = desigur! vezi bine (că da)! firește (că da)! Știi tu ce pericol mă amenință?... – Ba bine că nu! Dacă n-oi ști eu păpara lui jupînul! CARAGIALE, O. I 80. Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei dintre noi. – Ba bine că nu, zise Ochilă... Știu eu ce i-ar trebui. CREANGĂ, P. 254. (În ironie, ca replică la o propunere sau la o afirmație nepotrivită) Ba că chiar! sau ba aia-i vorbă! = nicidecum! de loc! nici nu mă gîndesc! Ieși afară!... -Ba aia-i vorbă! Mai pune-ți pofta-n cui. ISPIRESCU, L. 210. Ba n-ai frică, soro, că ești cu mine. – Ba că chiar! ALECSANDRI, T. 186. (Cînd voim să trecem de la glumă la serios) Ba nu! sau ba (nu) zău! = să fim serioși! să fim drepți! să luăm lucrurile-n serios, cum sînt! Apoi ce-ți trebuie mai bună vorbă decît asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ei bine, boieri d-voastră, unde mergem?... Ba nu, adică vă-ntreb, unde mergem? ALECSANDRI, T. I 239. Pus-am gînd s-o părăsesc [pe mîndră]... Drept să fie sau glumesc? Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. (Cu sens de mirare) Ba că bine zici! = într-adevăr! adevărat! Dumnealui îi cuconașii d-tale? Nicușoru? – Dar... nu-l cunoști?... – Ba că bine zici, cucoane Grigori... Ia privește-l cum o crescut de mare! S-o făcut holtei! ALECSANDRI, T. I~~ 42.

BABĂ Baba și elicopterul sau baba și mitraliera = Se spune în legătură cu două lucruri care nu au nimic în comun: Baba și mitraliera: Victor Socaciu, mare vătaf peste revoluționari [Titlu] (http://www.curentul.info/) Ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada baba = Oricum aș lua lucrurile, mi-e totuna: Despre aceasta din urmă, n-ar fi, probabil, o problemă, Laurette fiind, ca să zic așa, vaccinată și hârșită în sensul ăsta. Că doar a mai văzut – și a participat și efectiv la ele – bălăcăreli la viața ei. Cum ar veni, ce mi-e baba Rada, ce mi-e Rada baba… (http://www.expresspress.ro/) De unde chilu' babei (sau pălăria mea)? (arg.) = De unde naiba: De unde pălăria mea să-ți dau acum banii? Popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă = Se zice celui care nu este atent când se spune ceva și cere să i se repete cele spuse: Pescarul: „Pe câți i-am prins, nu îi am, pe câți nu i-am prins, îi am.” (El vorbea de păduchi). Sultanul: „Ce ai zis?” Pescarul: „Popa nu toacă de două ori pentru o babă surdă.” (ANTON PANN) Satul arde și baba se piaptănă = Se spune despre cineva care e preocupat de lucruri neînsemnate, în timp ce în jurul lui au loc evenimente importante: Adică satul arde și baba se piaptănă. M-am gândit însă întotdeauna că baba aia care se piaptănă în timp ce satul arde dă o superbă lecție de ținută. Nu-i un motiv să nu te piepteni fiindcă arde satul. (AL. PALEOLOGU) Gospodăria să-ți fie măsurată, căci la gospodina bună, mulți voinici s-adună; [...] și măcar că găina bătrână face zeama bună, ferește-te de babe. Baba bătrână nu se teme de vorba groasă. Lumea piere, baba se peaptănă. (C. NEGRUZZI) Știe cât baba mea (fam.; irn.) = Nu știe nimic: Știe sfătuiri să dea / Cât știe și baba mea. (ANTON PANN)

BA A nu zice nici da, nici ba = A nu se pronunța într-o problemă; a se abține: Nevoind a le strica inima, nu le spune nici da nici ba. (ION CREANGĂ) A zice ba = A se împotrivi, a refuza: Părul tău ți se desprinde / Și frumos ți se mai șede, / Nu zi ba, de te-oi cuprinde, / Nime-n lume nu ne vede. (MIHAI EMINESCU) Pentru dumneata, / Eu n-aș zice ba; / Dar zic și zic ba / Pentru maică-ta. (POP.) Au (sau, ori) ba? (În interogative, urmează după un verb afirmativ) = Pune în fața celui chestionat o alternativă: − Mai stai ori ba? Ba bine (că nu)! (irn.) = Sigur că da! Evident că da, se-nțelege, desigur: − Știi ce pericol mă amenință?… − Ba bine că nu! dacă n-oi ști eu! − Ce-ai zis, cutează să facă aceasta? − Ba bine că nu, și încă chiar în prezența scriitorilor mei! (NICOLAE FILIMON) Și-au venit toate neamurile? Ba bine că nu! (POP.) Ba că bine zici! = E o idee bună. Ai dreptate: − Dumnealui îi cuconașu d-tale? Nicușoru? – Dar... nu-l cunoști?... − Ba că bine zici, cucoane Grigori... Ia privește-l cum o crescut de mare! S-o făcut holtei! (VASILE ALECSANDRI) Ba că chiar! sau ba aia-i vorbă! = Nicidecum! de loc! nici nu mă gândesc!: − Ieși afară!... − Ba aia-i vorbă! Mai pune-ți pofta-n cui. (P. ISPIRESCU) Ba n-ai frică, soro, că ești cu mine. – Ba că chiar! (VASILE ALECSANDRI) MIRON: Nevasta mea, ba că chiar! N- ai văzut bine, cumetre. Nevasta mea au fost fată în curte, nu-i de acele care socoți tu. (C. NEGRUZZI) Ba da sau ba zău = Într-adevăr: Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba pân-acum. (ION CREANGĂ) Ba e albă, ba e neagră (sau ba e laie, ba e bălaie) = Nu știi ce să mai crezi. Se contrazice singur: „Despre ce ghinion e vorba? Hai spune-ne odată... Nu ne mai îmbrobodi ba cu una, ba cu alta. Ori e albă, ori e neagră...”(NICHITA DANILOV) Ba nu! sau ba (nu) zău! = Se spune pentru a întări adevărul celor afirmate: Ce-ți trebuie mai bună vorbă decât asta? Ba zău, încă mă mir c-am avut răbdare să țin casă cu baba. (ION CREANGĂ) − Știi, nici tocma funcționari; dar... cam așa. − Am înțeles: vorba vine, umblați la inspecții. − Ba nu! (I. L. CARAGIALE) Ba să (mai) zici! = Așa se pare: − Ba ca să zici, măi neavere, / Vesel ești, or am părere? (ANTON PANN) Ba una, ba alta = Multe și de toate: Hâț în sus, hâț în jos. Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toți măgarii. (P. ISPIRESCU) Ca mai ba! sau nici (cam) mai ba! ori nici ba! = Nici nu poate fi vorba! Nici pomeneală!: Ca mai ba, măi băiete, …nu ți-ai găsit omu. (VASILE ALECSANDRI) Și de-atunci, ca' mai ba să-l vadă cineva bădădăind pe ulițile Iașilor. (ION CREANGĂ) Dar nici cam mai ba să audă el ceva de dânșii. (I. G. SBIERA) Fătul-babei însă, auzind cuvintele ei cobitoare, își cugeta în sine: Hehei! nici mai ba! Ți- ai dat tu acuma peste om! (IDEM) A doua zi, Nică Oșlobanu ca mai ba să deie pe la școală. (ION CREANGĂ) Da sau ba? = Răspunde clar!: − Mai stai sau pleci? Da sau ba? Nu mai înțeleg nimic… La soare te puteai uita, dar la... ba! (Cu sens de hiperbolă) = a) E foarte frumos; e plin de calități: Era frumoasă de mama focului; la soare te puteai uita, iar la dânsa ba. (ION CREANGĂ) b) (irn.) E foarte înfumurat: La soare te puteai uita, dar la costumul de baie al lui Cati Minune − ba! (http://turism.bzi.ro/) Nici da, nici ba = Nu e hotărât: În acest moment, nu există nicio promisiune, nici da, nici ba, a subliniat Kelemen, subliniind că UDMR așteaptă concluziile comisiei parlamentare de control SRI […] (http://www.eazi.ro/) Vodă vrea și Hâncu ba! = A apărut o piedică de la cine nu te-ai fi așteptat: Nicăieri pe aici n-am întâlnit altă populație decât populația românească, aceea care a dat seminția și apucăturile Hânceștilor, cari au lăsat vorba cea mare de opoziție, de alt fel de opoziție: „Vodă vrea și Hâncu ba”. (NICOLAE IORGA) Zice-se că de câte ori Vodă, adică Gheorghe Duca, o ținea pe-a lui, Hâncu (Mihalcea) se punea împotrivă. De aici ne-a rămas vorba ,,Vodă vrea și Hâncu ba!" (http://www.got-blogger.com/)

BĂGA, bag, vb. I. (În opoziție cu scoate, uneori în concurență cu pune, adesea sinonim cu vîrî, de care totuși se deosebește prin faptul că acesta din urmă exprimă de obicei o introducere forțată în ceva) I. (Avem a face cu imaginea concretă a introducerii unui lucru sau a intrării cuiva într-un spațiu mărginit) 1. Tranz. (Cu privire la un lucru, mai rar la o ființă; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «la» sau «sub») A pune, a introduce, a vîrî (într-un spațiu închis sau acoperit). Băgau în forjă o bucată... de oțel și apoi o scoteau cu cleștele, roșie. PAS, L. I 72. Plin de bucurie luă Petru pușculița, o băgă sub șerpar și plecă. RETEGANUL, P. II 62. Moșneagul degrabă îl prinde [purcelul], îl bagă în traistă așa plin de glod... cum era. CREANGĂ, P. 75. ◊ Absol. Omul care-i urît Nici la moară n-are rînd, Dar omul care-i frumos, Cînd ajunge, bagă-n coș. HODOȘ, P. P. 58. ◊ Expr. A băga (ceva) în gură (mai ales în construcții negative) = a îmbuca, a mînca. Șez la masă să mănînc, Bag în gură cu suspin, Pun la inimă venin. ȘEZ. I 107. A(-și) băga (ceva) în cap = a pricepe bine (ceva), a se-pătrunde (de ceva). Iară Mihai adună toate sfaturile lor și le băgă în cap; apoi se puse pe lucru. ISPIRESCU, M. V. 10. Băgat-ai în cap vorbele mele? – Da, stăpîne! CREANGĂ, P. 208. (Absol.) Bagă-n cap și înțelege. TOMA, C. V. 470. A-și băga mințile în cap = a se cuminți, a-și da bine seama de urmările faptelor sale. A băga (cuiva ceva) în cap = a) a face (pe cineva) să priceapă bine (ceva), să se convingă (de ceva). Arendașul se arătă zorit să-i bage... în cap ce trebuia să facă. PAS, L. I 22; b) a face (pe cineva) să creadă (ceva neadevărat). Cine ți-a mai băgat în cap și asta? ▭ Lui Euristeu... îi băgase în cap Iunona că Ercule... are să-l dea jos de pe scaunul împărăției. ISPIRESCU, U. 33. A-și băga nasul în ceva (sau undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (sau undeva sau în toate). A băga (pe cineva) în (sau la) buzunar = a înfunda (pe cineva), a-i închide gura, a-l pune în imposibilitate de a mai replica ceva. A băga (pe cineva) în sîn = a arăta (cuiva) dragoste mare. Nu-ncetezi de a-l ocări... – Ei, ba nu cumva ai vrea să-l bag în sîn și să-l cocolesc. ALECSANDRI, T. 600. Măi bădiță Gherasim, Eu de drag te-aș băga-n sîn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ (Determinarea locală e focul, apa sau alt lichid) Mîna-n valuri că băga, Mreana-n mînă-o apuca. ALECSANDRI, P. P. 29. (Expr.) A(-și) băga mîna-n foc pentru cineva = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. (Rar) A-și băga mîna în sînge = a face moarte de om. [Altădată] omul... nu-și băga mîna în sînge pentru vreo apărare. CONACHI, P. 296. A-și băga capul în foc = a-și pune viața în primejdie. Dar singur el a tot zorit Să-și bage capu-n foc; S-omoare p-un flăcău la joc. Și-i dus de-atunci fugit. COȘBUC, P. I 229. A băga (pe cineva) la apă v. apă. ◊ (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «prin», «printre», «pe (sub)» și arătînd spațiul (îngust sau acoperit) prin care se bagă ceva sau cineva) Bag mîna printre gratii. ♦ (Determinarea locală indică un corp solid) A face să intre (izbind), a vîrî, a împlînta. Îl izbi de pămînt și-l băgă în țărînă pînă-n glezne. EMINESCU, N. ♦ (Cu intervertirea determinărilor) A înfige. A băgat puiul în frigare. 2. Tranz. (Cu privire la oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în» sau «la», «înlăuntrul», «sub» sau de adverbe de loc) A face să intre într-un spațiu închis sau acoperit (uneori înșelînd sau amăgind), a duce, a mîna în... (sau sub... ). Bagă vitele sub (sau în) șură! ▭ L-a băgat într-o odaie foarte curată. CARAGIALE, O. III 63. Nu putea să bage înlăuntrul ogrăzii și dobitoacele. DRĂGHICI, R. 101. Nu ți-e milă și păcat! De la.părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ Expr. A băga pe cineva (de viu) în mormînt (sau în groapă sau în pămînt) = a omorî pe cineva cu zile, a pricinui moartea cuiva; fig. a cauza cuiva supărări mari. David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt cu apucăturile lui. CREANGĂ, A. 32. (Refl.) Că nimic nu ți-am greșit, Mîndruță, nici c-un cuvînt; Că dacă ți-aș fi greșit, De viu m-aș băga-n pămînt. HODOȘ, P. P. 97. A băga (subînțeles «boii» sau «vitele») la (sau în) plug sau în cîrd cu cineva = a se întovărăși (cu cineva) spre a-și face arătura sau a paște vitele în comun; fig. a se asocia, a-și face de lucru cu cineva. Vei ști că vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de-aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. Tattău i-acum acolo, ară. A băgat la plug cu Petrea Mazîlu. SANDU-ALDEA, D. N. 229. Ține minte, în tot vacul, Și nu-ți băga-n cîrd cu dracul. PANN, P. V. III 25. Pînă nu bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul (= pînă nu lucrezi sau nu stai (mai multă vreme) împreună cu cineva, nu-i poți cunoaște firea). A băga oile în lapte = a despărți oile de miei, primăvara, și a începe a le mulge, spre a face brînză. (Refl. pas.) Bărbații ies la cîmp, la stînă. Astăzi se înțarcă mieii și oile se bagă în lapte. EMINESCU, N. 142. (Familiar) A băga (pe cineva) sub covată v. covată. (Determinat prin «în (sau la) temniță sau închisoare», «la ocnă», «la răcoare», «la umbră») A închide, a întemnița. În temniți vrut-au să mă bage. BENIUC, V. 103. Haide, nene, că ne bagă în pușcărie! PAS, L. I 42. Mă băgară frumușel la umbră. RETEGANUL, P. V 83. ♦ (Determinat prin «în lanțuri», «în fiare») A lega. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. 3. Refl. (Despre oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «sub», «între», «printre», «după» sau de adverbe de loc) A intra, a se vîrî într-un loc (îngust sau acoperit sau într-o mulțime, uneori cu intenția de a se ascunde sau de a dispărea). Plecară pe cale, vrînd să se bage undeva, să doarmă pe noapte. RETEGANUL, P. II 34. Are nărav că, cum intră în casă, mai întîi se bagă după cuptor. RETEGANUL, P. V 41. Fiul craiului... se potrivește spinului și se bagă în fîntînă. CREANGĂ, P. 205. Craiul însă, vrînd să-l ispitească... se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs... iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. Printre lume se băga, De mă-sa s-apropia. TEODORESCU, P. P. 525. ◊ Expr. A se băga în ochii cuiva = a se vîrî în cineva cu multă insistență (mai ales spre a-i dovedi ceva, spre a-l convinge despre ceva). Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului?... Nu-ți paie lucru de șagă! Și mă băgăm în ochii moșneagului și făceam un tărăboi, de se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57. A Se băga în (sau, mai rar, la) cineva sau în sufletul cuiva = a se vîrî, a se îndesa în cineva; a nu mai slăbi pe cineva. Cînd s-au arătat acea măguiață (= mogîldeață) neagră pe la miezul nopții și se tot băga la dînsul, s-au înfricoșat foarte și au fugit. SBIERA, P. 148. Iaca dulcețile, cucoană!-... Da nu te băga așa în sufletu meu, că doar n-ai să mă-nghiți... stăi colo. ALECSANDRI, T. 923. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva = a se insinua, a căuta să cîștige încrederea sau dragostea cuiva. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «prin» și arătînd spațiul deschis prin care intră sau trece cineva) Cînd pe ușă se băga, El ișlicul dezbrăca. BIBICESCU, P. P. 333. ♦ (Regional, urmat de determinări introduse prin prep. «la», «pe la», «pînă la») A se abate. După ce se-nseră, porni cătră casă, dar, fiind întunerec și fiindu-i frică să meargă acasă, se băgă pînă la nașul. RETEGANUL, P. I 70. Și la crîșmă se băga Și vin cerea o oca. BIBICESCU, P. P. 286. II. (Avem a face cu imagini abstracte și cu sensuri figurate) 1. Tranz. (Cu privire la o sumă de bani, un capital) A angaja, a investi (într-o marfă, într-o întreprindere). 2. Tranz. (Mai ales popular, cu privire la o plîngere sau la o cerere) A introduce, a înainta (autorităților competente). Am băgat plîngere la tribunal. Am băgat actele. 3. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «între» sau «printre», în expr.) A băga zîzanie (sau zîzanii), intrigă (sau intrigi), vrajbă etc.= a provoca discordie, a semăna vrajbă, a face intrigi (între două sau mai multe persoane), a învrăjbi. Iuga [moșierul] a cerut revizorului școlar să-i caute un om cu care să se poată înțelege și care să nu-i mai bage zîzanie între țărani. REBREANU, R. I 96. Celelalte zeițe băgară zîzanie printre toți craii elenilor. ISPIRESCU, U. 10. 4. Refl. (Cu diverse determinări care indică o ocupație, o meserie) A se angaja într-un serviciu. Micluț... se băgase cioban la părinții lui But. DUMITRIU, N. 204. O femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică. ISPIRESCU, L. 184. ◊ Expr. A se băga la stăpîn = a) a se tocmi ca om de serviciu la cineva. (Eliptic) Bine, zise baba,¹ eu am lipsă de slugă, să umble la capre; bagă-te la mine. RETEGANUL, P. III 36. Cine se bagă fără tocmeală iese fără socoteală (= cine nu stabilește de la început condițiile unui angajament nu capătă, la sfîrșit, ceea ce i se cuvine). ◊ Tranz. L-a băgat argat. ▭ Alții fuseseră băgați la fierărie, la tîmplărie. PAS, Z. I 254; b) fig. a-și lua angajamente care-l pun (pe cineva) la discreția altuia (fără să-și fi dat seama despre aceasta de la început). Pentru bani luai bătrîn Și mă băgai la stăpîn. PANN, P. V. II 126. ◊ (Expr.) A băga (pe cineva) în pîine v. pîine. ◊ Tranz. (Popular, determinat prin «la oaste» sau «cătană», «în cătănie», «în cătane») A lua (pe cineva) la armată, a înrola. (Refl.) Frunză verde nucă sacă, Nu găsesc bade să-mi placă; Că badea de mi-a fost drag In cătane s-a băgat. HODOȘ, P. P. 215. 5. Refl. (Determinat printr-un conjunctiv) A se prinde, a se angaja (să facă ceva). ♦ (Mai ales în Munt. uneori eliptic) A se amesteca (într-o discuție, într-o chestiune, într-o afacere). Amu, primam zice că el nu se bagă, că să-mi iau hîrtia înapoi. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A se băga în vorbă = a intra în vorbă. Se băga iar în vorbă Știulete Constandin. PAS, L. I 125. 6. Tranz. (Cu privire la persoane; urmat de determinări abstracte introduse prin prep. «în» sau «la») A aduce (pe cineva) într-o situație neplăcută, dificilă. A băga pe cineva în bucluc. A băga în încurcătură. A băga în datorii. ▭ Acuma căuta iară, în tot feliul, să-l bage în alt necaz și mai mare, că nu putea privi cu ochi buni starea cea fericită a băiatului. SBIERA, P. 77. Ea vrea să-l bage în ispită. ISPIRESCU, U. 97. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ♦ Expr. A băga (pe cineva) la (o) idee = a face (pe cineva) să se teamă de ceva, a-i strecura în suflet teama și îngrijorarea de ceva. A băga (pe cineva) în boală (sau în boale sau în toate boalele) sau a(-i) băga (cuiva) boala în oase= a) a tulbura (pe cineva) sufletește, a-l face să-și piardă cumpătul, a-l impresiona puternic. Cînd [zîna] se uita la cineva, cu ochii ei ceia mari și negri ca murele, îl băga în boale. ISPIRESCU, L. 78. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23; b) a umple (pe cineva) de spaimă, a îngrozi. (Refl., rar) Cum l-au zărit popa, s-au băgat în toate boalele și s-a temut să-i deschidă poarta. SBIERA, P. 11. A băga rufele în boală v. boală. A băga (pe cineva) în răcori (sau în toate răcorile), în sperieți (sau în toți sperieții) în groază (sau în toate grozile morții), în spaimă sau a-i băga (cuiva) frica sau fiori în oase sau a băga spaima în cineva = a umple (pe cineva) de spaimă, de groază, de frică; a speria, a îngrozi, a înfricoșa (pe cineva). Spaimă-n domni băga Chivără Roșie. BENIUC, V. 153. Pe copii îi bagă-n sperieți. PAS, L. I 18. De ce a băgat el în răcori, gîndești, pe toți împărații și pe papa de la Roma? CARAGIALE, O. I 91. Se năpusti asupra ei un lup, cu niște ochi turbați și zgîiți, de băga fiori în oase. ISPIRESCU, L. 17. A băga cuiva (de) vină = a acuza, a învinui, a învinovăți pe cineva. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Refl. Du-te, Alisandre, nu mai sta, că de ce stați de-aia vă băgați în primejdie. DUMITRIU, B. F. 135. 7. Tranz. (În expr.) A băga în seamă (pe cineva sau ceva) sau (învechit și popular) a băga seamă cuiva (sau de ori la ceva sau cineva) = a observa, a da atenție (cuiva sau unui lucru); a lua în seamă (ceva sau pe cineva); p. ext. a cinsti, a stima. [Zgripsorul] a trecut fîlfîind spre cuibul său fără a mă băga în samă. SADOVEANU, N. F. 47. O învăță tot ce trebuia să știe... ca să nu fie urîtă și nebăgată în seamă de ceilalți fii de împărați. ISPIRESCU, L. 13. Și mai fost-au chemați încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în samă băgați. CREANGĂ, P. 279. De mă-sa s-apropia, Nimeni seamă nu-i băga. TEODORESCU, P. P. 525. De lacrămi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. A băga de seamă sau (rar) a băga seamă că... = a lua seama, a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva), a remarca, a observa (ceva). Abia tîrziu am băgat de seamă neclintirea plutelor mele. SADOVEANU, N. F. 66. El, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba și părul îi albise. ISPIRESCU, L. 9. Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lîngă o frumuseță și nu se uita. NEGRUZZI, S. I 37. (Absol.) Bagă de seamă, nu-l scăpa pe jos. DUMITRIU, B. F. 132. Trebuie să băgăm bine de seamă, căci dușmanul are o mie de mijloace... CAMILAR, TEM. 57. (Cum) bag seamă (sau seama) = după cît mi se pare, pare-mi-se, pasămite. Bag seamă, căpitanul a isprăvit repertorul. VLAHUȚĂ, la TDRG. Frunză verde și iar verde, Ce mi-i dor nu se mai vede, Nu se vede, nu s-aude, – Bag seamă n-are de unde; Că s-au tare depărtat Și de mine ș-a uitat. HODOȘ, P. P. 85.

VÎNĂ, vine, s. f. I. 1. Vas sanguin de diferite mărimi, care duce sîngele de la organe și țesuturi la inimă (v. venă); p. ext. (familiar) orice vas sanguin. Îl apucă de cheotoarea cămășii, sucind-o așa încît vinele lui Ion se umflau, iar fața i se roșea. REBREANU, I. 39. Pe fruntea lui brobonată de sudoare, o vină albastră se umflase de credeai că stă să plesnească. SANDU-ALDEA, U. P. 11. Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă, ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. A-i îngheța (sau a-i sta, a i se slei) cuiva sîngele în vine = a-l cuprinde pe cineva groaza, a încremeni de frică. Sărmana fată simți sîngele sleindu-se în vinele sale. NEGRUZZI, S. I 28. A nu avea picătură de sînge în vine = a fi foarte slab, anemic. ◊ Fig. A pricepe cu simțul potențiat al urechii tale susurul colosal și nehotărît al imensului curs de viață ce însuflețește vinele lucrurilor, a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului cătră nesfîrșit. HOGAȘ, M. N. 56. 2. (Popular) Mușchi, tendon; fibră musculară. Să fi văzut îndoiala rotundă a trupului și dîrdîitul vinelor sprintene. DELAVRANCEA, S. 55. Strînse zmeul pe Greuceanu o dată; dar acesta, băgînd de seamă ce are de gînd zmeul, se umflă și se încordă în vine, și nu păți nimic. ISPIRESCU, L. 223. Ea auzise cum îl ursise și de pizmă, mai în urmă, îi luă vinele, și d-aia era el olog. id. ib. 313. ◊ Vînă de bou = cravașă făcută din ligamentul cervical posterior al boului (v. rîncă, gîrbaci); p. ext. lovitură dată cu o astfel de cravașă. Intră între noi, ridică vîna de bou, să ne înfricoșeze. STANCU, D. 269. L-a domolit degrabă cu vreo două-trei vine de bou pe spinare. CARAGIALE, O. III 76. ◊ Loc. adj. Tare de vînă sau vîrtos la vînă = puternic, viguros. Știind... că lupul e mai vîrtos la vînă decît dînsul. ODOBESCU, S. III 244. Oameni tari de vînă și oțetiți în foc. ALECSANDRI, P. III 210. Feciori buni de mînă, Căliți, tari de vînă. id. P. P. 63. Slab de vînă = neputincios, slăbănog. [Corciturile de vite] sînt slabe de vînă, că se culcă pe ogoare cînd dau de greu. I. IONESCU, D. 356. ◊ Expr. A fi numai vînă = a fi iute, îndemînatic, sprinten. Muntean e numa’ vînă și cu dragoste de oameni. DAVIDOGLU, M. 72. 3. Partea piciorului cuprinsă între genunchi și gleznă. Flăcăii cu ițari strînși pe vînă, cu bondițe înflorite pe trup, cu cămăși cu pui. SADOVEANU, O. I 73. ◊ Loc. adj. și adv. (Mai ales în construcție cu verbele «a sta», «a ședea») Pe vine = ghemuit, cu genunchii mult îndoiți și sprijinind greutatea corpului pe gambe. Gata să cadă pe vine de spaimă, bîigui. DUMITRIU, B. F. 54. O droaie de copii stau jos pe vine, împrejurul unei străchini mari, din care-nfulică. VLAHUȚĂ, O. A. 387. Pe (sau în) vine = (despre cioareci, nădragi etc.) lăsați, căzuți în ios de talie, spre genunchi; (despre persoane) cu cioarecii etc. lăsați sau căzuți. Slabi numai oase... nu se țin nădragii pe ei, le cad în vine. STANCU, D. 43. Dar și soțul de lîngă mine Fuge cu cioarecii în vine. SEVASTOS, N. 208. Brăcinar că-și desprindea, Cioarecii-n vine-i cădea. TEODORESCU, P. P. 629. (Regional, în legătură cu verbe de mișcare) Cu coada între vine = umilit, rușinat; cu coada între picioare. [Dracul] își ia coada între vine și se întoarce la stăpînu-su. CREANGĂ, P. 145. Gloata rușinată a ieșit ca lupul fabulei: «C-urechile pleoștite și coada între vine». NEGRUZZI, S. I 231. II. 1. Pătură minerală continuă infiltrată între straturile solului. V. filon. Vîna de-aur bănuită e adînc în munte ascunsă. MACEDONSKI, O. I 231. Diferitele pături ale stîncii sînt despărțite unele de altele de niște vine subțiri de sare. I. IONESCU, P. 33. ♦ Pînză subterană de apă care alimentează un izvor. Îndată dăm de o vină liniștită de apă. SADOVEANU, O. VII 338. Cînd apa într-un puț se tulbură, el se sleiește, adică se scoate tot nămolul... ca să... i se deschidă vechiul izvor sau vîna de apă. PAMFILE, I. C. 462. ◊ Fig. Din vîna populară extrage Delavrancea și unele motive de basm. VIANU, A. P. 172. Vîna apei = curentul, șuvoiul apei. 2. Fiecare dintre dungile colorate sau dintre canalele aparente care se ramifică pe suprafața unei frunze, a unui lemn, a unei pietre etc.; nervură. 3. Șuviță, coloană de lichid; șiroi, dîră. S-au dezlipit legăturile muiate de apă și uite ce vină groasă de sînge! SADOVEANU, O. I 33. ♦ Porțiune din rădăcina groasă a unui copac. Spuneți-mi acum anume: Ce pom e acel în lume, Care ramurele sale Toate le sare la vale Și vinele, rădăcina, li stau în sus cu tulpina? (Omul). GOROVEI, C. 257.

ATINGE, ating, vb. III. 1. Tranz. A lua contact direct (dar superficial, ușor sau în treacăt) cu un lucru sau cu o suprafață. Mi-am pipăit pe sub cămașa de noapte grumazul. Parcă aș fi atins o ronă. SADOVEANU, N. F. 87. Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Ceilalți jucau, nu jucau, dară zîna, cînd juca, părea că n-atinge pămîntul. ISPIRESCU, L. 39. Mă azvîrl peste gard, de parcă nici nu l-am atins. CREANGĂ, A. 50. Calul meu fugea, Iar a lui picioare iarba n-ntingea. ALECSANDRI, P. I 190 (Fig.) Simțea gindurile lui cum o ating și-o dezmiardă. VLAHUȚĂ, P. 69. ◊ (Cu arătarea instrumentului atingerii) Cu geana ta m-atinge pe pleoape. EMINESCU, O. I 120. ◊ Intranz. Da dracul, ca să-i facă în ciudă pentru că vedea că nu-i prea plăcea, atingea și mai des cu friptura sa de slănina lui Pepelea. SBIERA, P. 16. ◊ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cînd s-a atins de mijlocul ei [al femeii], dang! a plesnit cercul. CREANGĂ, P. 100. (Fig.) Paznic era un balaur... de care nu se atingea somnul. ISPIRESCU, U. 13. 2. Tranz. A lovi sau a izbi (cu violență). Omul cocoșat pe capră atinse spinarea udă și slăbănoagă a calului. DUMITRIU, B. F. 89. ◊ (Familiar, la imperativ) De ce nu dai, mă...? Atinge-l, se auzi un glas. PREDA, Î. 64. ♦ Refl. Fig. (Mai ales în forma negativă) A aduce prejudicii, a provoca pagube; a leza. Prima datorie a oricărui cetățean este să păzească proprietatea obștească ca lumina ochilor, să nu tolereze nimănui să se atingă de ea. ◊ Tranz. (În expr.) A atinge pe cineva la pungă = a pricinui cuiva o pagubă bănească reținîndu-i o sumă sau obligîndu-l la cheltuieli nedorite de el. ♦ Fig. A ofensa. Oșlobanu, prost, prost, dar să nu-l atingă cineva cu cît îi negru sub unghie, că-și azvîrle țărnă după cap ca buhaiul. CREANGĂ, A. 78. Dar săracul nu tăcea, Cu cuvîntul îl tăia, Cu vorba că-l atingea. TEODORESCU, P. P. 297. ♦ Fig. A face aluzii jignitoare. Ștefan-vodă-nțelegea Unde baba-l atingea, Și-n gura mare-i zicea: Babă Slabă Și-nfocată, Dar la minte înțeleaptă. TEODORESCU, P. P. 519. ♦ Fig. A impresiona, a înduioșa. Atins de farmecul vieții. Mă simt o forță-n univers, Și glasul meu devine cîntec, Gîndirea mea devine vers. VLAHUȚĂ, O. A. 66. Poezia care atinge, poezia cea adevărată, nu este aceea în care mișună spiritele necurate de p-aia lume. Poezia cea adevărată este aceea care vorbește inimii, iar nu fanteziei numai. BOLLIAC, O. 45. 3. Refl. (Mai ales în forma negativă; urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se apropia sau a se alătura de cineva sau de ceva cu scopul de a trage, un profit (material sau moral), a cauza stricăciuni, a-și însuși ceva, a beneficia de ceva. El nu se atinse de comori. RETEGANUL, P. IV 12. Știți că nimeni nu s-a putut atinge de împărăția mea. ISPIRESCU, L. 12. ♦ A se ocupa, a se interesa (de ceva). Scrisorile și gazetele stau teanc, nici nu s-atinge de ele. SADOVEANU, N. F. 132. 4. Tranz. A pomeni despre un lucru în treacăt (fără a insista). Tipul lui Zlăiescu ar fi interesant, din nefericire atitorul nu ne dă mai nimica, tipul e numai atins, fără a fi zugrăvit pe deplin. GHEREA, ST. CR. II 202. ◊ Intranz. (Rar) Toate aceste fapte de care atinserăm pînă acum... se petrecută în... august (1600). BĂLCESCU, O. II 303. ♦ Refl. (Învechit) A avea o legătură sau o înrudire cu ceva, a se referi la ceva. Nu trebuie să cerem de la vînători o prețuire rece și nepărtinitoare a întîmplărilor și a izbînzilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 48. Încît s-atinge despre dreapta giudecată... nu m-agiungi nici la călcîie. ALECSANDRI, T. 1232. Această poroncă îndată s-au împlinit, dară nu știu dacă aceasta să atinge și de mine. KOGĂLNICEANU, S. 64. 5. Tranz. A ajunge la o anumită distanță (în spațiu) sau la un anumit moment (în timp); a se opri la o anumită limită. Voiam să ating în copilărie cerul cu mîna. BENIUC, V. 22. În urma lor se-nălță deodată un munte de piatră care atingea cerul. ISPIRESCU, L. 25. – Forme gramaticale: perf. s. atinsei, part. atins.

ureche sf [At: PSALT. HUR., 36^v/18 / V: (îrg) or~, urichi sfp, (reg) arechi sfp, ~chie (P: ~chi-e / Pl: ~chii) / Pl: ~echi / E: ml oricla (= auricula)] 1 Organ al auzului și al echilibrului la om și la unele animale, alcătuit dintr-o parte externă și una internă, așezat simetric de o parte și de alta a capului. 2 (Îe) A fl mai credincioși ochii decât ~chile A acorda mai multă crezare celor văzute decât celor auzite. 3 (Îe) A fi numai ~chi (sau o ~) A asculta foarte atent. 4 (Îe) A se face (numai sau tot) ~chi sau a asculta cu toate ~chile A asculta cu multă atenție. 5 (Înv; îe) A avea ~chi deschise despre... A fi foarte atent la ce face cineva. 6 (Îe) A asculta numai c-o ~ A asculta distrat. 7 (Îe) A nu avea ~chi pentru ceva A nu voi să asculte ce i se spune. 8 (Îae) A nu da importanță celor relatate. 9 (D. veste, zvonuri, știri etc.; îe) A ajunge la (sau până la) ~chile (sau ~a) (cuiva) sau (îvp) a(-i) veni (cuiva) la (sau în) ~chi sau a(-i) intra în ~a (sau ~chile) (cuiva) sau (rar) a suna la ~chile (cuiva), a se sui întru ~chile (cuiva) A se afla (5). 10 (Îe) A prinde (ceva) cu ~a A afla (1). 11 (Reg; îe) A face (sau a prinde) ~chi A pricepe. 12 (Îe) A fi (cu) ochii și ~chile (sau ~a) cuiva A fi informatorul cuiva. 13 (Îae) A fi omul de încredere al cuiva. 14 (Îe) A-i trece (sau a-i zbârnâi) (ceva) pe la ~ A auzi ceva în treacăt. 15 (Îe) (A fi) ~a târgului (sau a satului, a pământului) (A fi) atotștiutor. 16 (Îe) A(-și) ține (sau a(-și) apleca, a pune) ~a (la ...) A asculta cu atenție. 17 (Reg; îe) A(-și) băga (bine) (ceva) pe (sau la) ~ (sau ~chi) A asculta cu atenție. 18 (Reg; îae) A înțelege. 19 (Reg; îae) A-și închipui. 20 (Mun; îe) A băga (pe cineva) în ~chile (cuiva) A pârî pe cineva. 21 (Îe) A-i șopti (sau a-i spune, a-i zice, a-i vorbi etc.) (cuiva) la (sau în) ~ A-i vorbi cuiva cu glas scăzut (pentru a nu fi auzit sau a da impresia de mister). 22 (Îe) A bate toaca la ~chile (sau ~a) surdului A vorbi cuiva degeaba. 23 (Îe) A fi tare (sau fudul, greu) de ~chi A nu auzi bine. 24 (Îe) A avea ~chi de cârpă (sau de saftian) A nu auzi bine. 25 (Îe) A sufla vântul în ~chile cuiva A nu auzi. 26 (Îe) A avea apă în ~ A nu auzi bine. 27 (Îae) A fi prostănac. 28 (Îe) A se face într-o ~ A se preface că nu aude ce i se spune. 29 (Îae) A se preface că nu înțelege ce i se spune. 30 (Îe) A fi (cam) într-o (reg, pe-o) ~ A fi (cam) nebun. 31 (Îe) A-i intra cuiva (ceva) pe o ~ și a-i ieși pe alta (sau pe cealaltă) A nu reține ceea ce i se spune. 32 (Îae) A nu asculta sau a rămâne nepăsător la sfaturi. 33 (D. glas, zgomot etc.; îe) A-i trece cuiva (ceva) prin ~chi A-i răsuna în urechi (1) din cauza intensității sunetului. 34 (Îe) A-i ieși (cuiva) sufletul pe ~chi A-i fi foarte frică. 35 (Înv; îe) A-i băga (cuiva) bumbacul în ~chi A bate pe cineva ca să nu mai spună ce trebuia tăinuit. 36 (Înv; îe) Să-și bage bumbac în ~chi Avertisment dat unei persoane ce a comis o faptă rea. 37 (Îe) A-i desfunda (cuiva) ~chile A-i trage (cuiva) o palmă. 38 (Trs; îe) A-și plăti ~a A se achita superficial de o obligație. 39 (Mol; d. îndeplinirea unei obligații; îe) A fi făcut pentru a mântui ~a A fi făcut de formă Si: de mântuială. 40 (Îe) A avea ~a târgului (sau a cuiva) A fi ascultat cu plăcere și încredere (de cei din jur). 41 (Îe) A da (cuiva) ~a A asculta cu atenție și plăcere pe cineva. 42 (Îe) A avea ~chi de lup A auzi foarte bine. 43 (Îae) A fi deștept. 44 (Îe) A fî -a lui Dumnezeu A fi un om bun. 45 (îe) A fî -a dracului A fi om rău. 46 (Fam) Epitet pentru o persoană care nu aude bine. 47 (Fam; dep) Epitet pentru o persoană care se preface că nu aude. 48 Partea externă, cartilaginoasă, vizibilă a urechii (1) Si: auriculă², pavilion. 49 (Pop; d. tineri; îe) A nu se duce de după ~ A fi foarte încrezut. 50 (Îlav) Până peste (sau în, între) ~chi Foarte mult. 51 (Îe) A se culca pe o ~ (sau pe ~a aia, pe cea ~) A rămâne nepăsător Si: a nu se sinchisi. 52 (Îae) A aștepta în zadar să se îndeplinească ceva. 53 (Îe) A se lăsa pe o ~ A neglija o treabă începută (văzând că nu iese cum ar fi dorit). 54 (Îe) A râde cu gura până la ~chi sau până i se duce gura la ~ (ori la ~chi) A râde cu mare poftă. 55 (Îe) A sta (sau a ședea, a cădea) pe ~chile cuiva A sta pe lângă cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). 56 (Îe) A-și ascuți (sau a-și ciuli, a-și aținti) ~chile (sau ~a) A asculta cu atenție sporită. 57 (Reg; îe) A se face ~ șută A se preface că nu aude ceva. 58 (Îae) A se preface că nu știe ceva. 59 (Îe) A-i da (cuiva) peste ~chi A mustra pe cineva. 60 (Îae) A pedepsi pe cineva. 61 (Îe) A(-i) roade (sau a(-i) mânca) (cuiva) (și) ~chile A mânca foarte mult de la cineva (păgubindu-l). 62 (Îe) A(-i) fi (cuiva) ~chile roase de... A fi plictisit de... 63 (Îae) A cunoaște ceva prea bine. 64 (Îe) A pune (pe cineva) la ~ A menaja pe cineva. 65 (Îe) A umbla cu flori (sau cu floare) la ~chi (sau la ~) A nu avea nici o grijă. 66 (Îe) A pune (cuiva) flori (sau ghiocei) după (sau la) ~chi (sau ~) A-și bate joc de cineva. 67 (Îae) A înșela pe cineva. 68 (Îe) A pune (ceva) cercel la ~ A trata ceva cu indiferență. 69 (Îe) A purta căciula pe-o ~ sau a umbla cu cușma pe-o ~ A nu-i păsa de nimeni și nimic. 70 (Îae) A-și bate joc de orice. 71 (Îe) A îndesa (sau a tufli) căciula pe ~chi A se preface că nu știe. 72 (Îae) A nu-i păsa de nimic. 73 (Reg; îe) A se pune (sau a se porni) pe-o ~ A face ceva cu îndârjire. 74 (Reg; îae) A nu se lăsa până nu realizează ce și-a propus. 75 (Îe) A avea ~chi lungi (cât de măgar) A fi neinstruit. 76 (Îae) A fi prost. 77 (Îe) A-i crește (cuiva) ~chile A se zăpăci. 78 (Îae) A se prosti. 79 (Îe) A pune mult pe-o ~ A se îmbăta strașnic. 80 (Îe) A nu (o) duce la ~ A bea foarte mult. 81 (Îe) A cerca vinu pe-o ~ A face pe prostul. 82 (Îae) A fi prost. 83 (Mun; euf; îc) ~echi-de-țol Urs (1). 84 Facultatea de a auzi. 85 Auz (1). 86 (Îe) (A avea) ~ muzicală (A avea) facultatea de a percepe just (și de a reproduce în mod exact) sunetele muzicale. 87 (Îe) (A cânta) după ~ (A reproduce o melodie) după auz, fară partitură. 88 (Îe) A avea ~a bună A avea auzul fin. 89 (Bot; îc) ~a-babei Ciupercă comestibilă, cărnoasă, cu pălăria ca o cupă neregulată, răsucită ca o ureche (1), galbenă sau trandafirie pe exterior și roșie-portocalie pe interior, care crește toamna în locurile umede din păduri Si: (reg) baba-ureche, iarbă-de-urechi (Peziza aurantia). 90 (Bot; îae) Ciupercă comestibilă, cu pălăria semisferică, albă sau trandafirie pe exterior și roșie-aprinsă pe interior, care crește primăvara pe ramurile căzute și putrezite din pădurile umede Si: (reg) urechea-Judei, urecher (1), urechiușa-babei, urechiuși (3) (Peziza coccinea). 91 (Bot; reg; îae) Ciupercă comestibilă, cu piciorul foarte scurt și gros, cu pălăria ca un castron, galbenă-brună pe exterior și alburie pe interior, care crește, în grupuri mari, pe trunchiuri putrede de brad Si: ceșcuța-babei, (reg) lămâiță, pitacu-dracului (Peziza venosa). 92 (Bot; îae) Gheață (Sedum spectabile). 93 (Îc) ~a-iepurelui Plantă cu tulpina glabră, ramificată spre vârf, cu frunze ovale, cu flori galbene în corimb și fructe achenă Si: (reg) dosnică-bărbătească, lăutoare, ureche-tătărească, urechelniță (8), urechiușă (9) (Bupleurum rotundifolium). 94 (Îae) Plantă cu tulpină erectă, ramificată spre vârf, cu frunze ușor rigide, adesea încovoiate ca niște secere, cu flori galbene în corimb și cu fructe netede, brune-roșii, care crește prin locuri aride și pietroase Si: (reg) ureche-tătărească, urechelniță (9) (Bupleurum falcatum). 95 (Îae) Plantă cu frunzele (lanceolate) cu flori galbene în corimb și cu fructe acoperite cu perișori scurți și aspri, care crește prin pășunile stâncoase din regiunea alpină și subalpină Si: anasonul-cailor (Bupleurum diversifolium). 96 (Îae) Plantă cu frunze ascuțite, lângă rădăcină, și ovale, cele superioare, și cu flori galbene în corimb, care crește prin locuri stâncoase (Bupleurum aureum). 97 (Bot; reg; îae) Urechelniță (6) (Sempervivum tectorum). 98 (Bot; reg; îae) Curcubeu (3) (Lychnis coronaria). 99 (Îae) Planta Stachys lanata. 100 (îae) Plantă nedefinită mai îndeaproape. 101 (Îc) ~a-porcului Plantă cu tulpina erectă, ușor păroasă și ramificată la partea superioară, cu frunze ovale, crestate, neregulate pe margini, cu flori mici albăstrai-violacee, ce crește prin tufișuri la marginea drumului Si: (reg) buruiană-de-bubă, buruiană-lată, coada-mielului, cocean-căpresc, iarba-somnului, jaleș, jaleș-de-câmp, jaleș-sălbatic, năduf, talpa-cucoanei (Salvia verticillata). 102 (Bot; îae) Coada-lupului (Salvia austriaca). 103 (Bot; îae) Cinsteț² (Salvia glutinosa). 104 (Bot; îae) Jale (Salvia pratensis). 105 (Bot; îae) Cătușă (9) (Ballota nigra). 106 (Bot; îae) Urzicuță (6) (Coleus blumei). 107 (Bot; îae) Crucea-pământului (Heracleum sphondylium). 108 (îc) ~a-ursului Mică plantă erbacee din familia primulacee, cu frunze cărnoase, ovale, glabre și ușor crestate pe margini, cu flori galbene în buchet în vârful tulpinii, ce crește pe stânci calcaroase în regiunile montane, cultivându-se și ca plantă decorativă Si: (reg) ciuboțica-cucului, ciuboțica-ursului, nu-mă-uita, urechea-șoarecelui, urechița-ursului, urechiușă (Primula auricula). 109 (Bot; îae) Ciuboțica-ursului (Cortusa matthioli). 110 (Bot; îae) Roiniță² (Melissa officinalis). 111 (Reg; îc) ~a-boului Plantă erbacee ornamentală din familia compozee, cu tulpina hispidă, cu frunze ovale, adânc crestate pe margini, cu flori divers colorate, în capitule în vârful ramurilor Si: ochiul-boului (Callistephus chinensis). 112 (Bot; reg; îae) Degetar (3) (Digitalis graudiflora, digitalis ambigua). 113 (Bot; reg; îc) ~a-ciutei Urechelniță (6) (Sempervivum tectorum). 114 (Bot; reg; îc) ~a-Judei Urechea-babei (Peziza coccinea). 115 (Bot; reg; îc) ~a-mâței Urechelniță (6) (Sempervivum tectorum). 116 (Bot; reg; îc) ~a-oii Pătlagină (Plantago major). 117 (Bot; reg; îc) ~a-omului Popilnic (Asarum europaeum). 118 (Bot; reg; îc) ~a-șoarecelui (șîf ~a-șoarecului) Vulturică (Hieracium pilosella). 119 (Bot; reg; îae) Rușuliță (Hieracium aurantiacum). 120 (Bot; reg; îae) Nu-mă-uita Si: (reg) urechea-șoricelului (Myosotis palustris, Myosotis silvatica). 121 (Bot; reg; îae; șîf ~a-șoarecului) Încheietoare (Sideritis montana). 122 (Bot; reg; îae) Urechea-ursului (Primula auricula). 123 (Bot; reg; îc) ~a-șoricelului Nu-mă-uita Si: (reg) urechea-șoarecelui (Myosotis palustris, Myosotis silvatica). 124 (Bot; reg; îae) Ochiul-șarpelui (Myosotis arvensis). 125 (Bot; reg; îc) ~a-hârțului Popilnic (Asarum europaeum). 126 (Bot; reg; îc) ~-tătărească (sau ~a-tătărească) Urechea-iepurelui (Bupleurum falcatum, Bupleurum rotundifolium). 127 (Reg; îc) ~a-lupului Numele unei plante erbacee nedefinite mai îndeaproape. 128 (Reg; îc) ~a-caprei Numele unei plante erbacee nedefinite mai îndeaproape. 129 (Pop) Opercul. 130 (Pop) Deschiderea branhială acoperită de opercul la pești. 131 (Atm; Înv; șîs ~a-inimii) Auricul. 132 (Pan) Nume dat unor părți de unelte, construcții etc. asemănătoare cu o ureche (1) sau cu părți ale ei. 133 Partea acului de cusut prin care se trece ața. 134 (Îe) A scăpa ca prin ~chile acului A scăpa cu mare greutate (sau în ultimul moment) dintr-o situație dificilă. 135 Parte a unor unelte prin care se introduce și se fixează capătul mânerului sau al cozii. 136 Fiecare din cele două părți laterale mai ridicate de la buza găleții, de care se prinde toarta. 137 (La car) Fiecare dintre cele două găuri de la capetele răscolului¹, în care intră carâmbii de sus ai loitrelor. 138 Partea cu orificiu în care se introduce sfredelul pentru a se fixa de manivela lui. 139 Fiecare dintre cele două inele cu care se termină brațele cleștilor pentru cărbuni. 140 Orificiu la capătul undrelei prin care se introduce o sfoară sau o curelușă legată de năvod. 141 Cheotoare de piele sau pânză cusută la marginea de sus a ghetelor sau cizmelor, cu care se trage încălțămintea în picior. 142 Fiecare dintre cheotorile de piele cusute pe marginea de sus a opincii și prin care se petrece nojița. 143 (Pop) Laț. 144 (Pop; spc) Orcicar. 145 (Reg) Oglavă. 146 Toartă. 147 Tortiță. 148 (Șîs ~ de ghidare) Piesă de lemn sau metal fixată pe punte sau pe copastie, pentru ghidarea parâmelor. 149 (Mpl) Fiecare din porțiunile unei zidării ieșite în afară, pentru a ușura fixarea unui toc, a susține un ornament etc. 150 (Min) Dinte (16). 151 Fiecare dintre scobiturile de la capetele cobiliței, de care se atârnă găleți, coșuri etc. 152 Ciocul de la vârful cârligului de undiță Si: limbă, (reg) zimboc. 153 (Șîs ~a cormanei) Prelungire a cormanei plugului în partea de sus, în spate Si: cormana mică. 154 (Mar) Fierul plugului care taie brazda pe dedesubt. 155 (Îs) ~chile proțapului Fiecare din părțile de la capătul bifurcat lateral al proțapului între care se fixează piscul² carului. 156 (Mun) Fiecare din cele două părți laterale ale unor fântâni cu roată, ca niște crăcane, care susțin fusul roții. 157 (Reg; îs) ~a-coasei Partea metalică a coasei fixată de toporiște Si: măsea. 158 (Reg) Mâner la sabie. 159 (Reg; la leuca de la car) Măsea. 160 (Reg; la piuă) Măsea. 161 (Reg) Un fel de oreic de fier. 162 (Îs) Scoc (reg, plancă) într-o ~ Jilip cu o singură margine, cealaltă fiind întocmită de înclinația pantei. 163 (Îs) ~a plutei (Mol, a bocului) Fiecare dintre cele două colțuri ale unei tahle de plută¹. 164 (Reg) Aripă (la leasa de pescuit). 165 (Reg) Capăt de pod¹. 166 (Reg) Parte a morii de apă, nedefinită mai îndeaproape. 167 Fiecare din cele două clape ale unei șepci sau căciuli, care acoperă urechile (48). 168 Fiecare dintre cele două colțuri ale unui batic sau șervet înnodat. 169 (Lpl; îs) ~chi de măgar Colțuri îndoite din neglijență la filele unei cărți, unui caiet etc. 170 (Reg; lpl; la harnașament) Ochelari. 171 (Olt) Fiecare din cele două părți ale desagelor. 172 (Olt; pex) Desagă (1). 173 (Reg) Fiecare din cele două despărțituri ale hambarului de cereale. 174 (Înv; îe) A trage clopotele într-o ~ A trage clopotul într-o dungă. 175 (Îe) A fi într-o ~ A nu fi în deplinătatea facultăților mintale. 176 (Îlav) După ~ Fără partitură muzicală (sau fără să cunoască note muzicale). 177 (Îal) În mod improvizat.

CE l. adj. și pron. inter. invar. 1 Care? care lucru? ~ carte citești? ~ fel de om e ? ~ s’a întîmplat? ~ -am avut și ~-am pierdut? ¶ 2 În exclamațiuni: ~ prostie! de-aci, ca interj. de mirare, de supărare: ~ ! nu-ți place? ¶ 3 Precedat de o prep.: despre ~ e vorba? cînd aveam cu ~, n’aveam în ~, și cînd am în ~, n’am cu ~ (PANN) ¶ 4 De ~ ? pentru ~? din care cauză? de ~ n’ai venit? pentru ~ nu vrei? uneori cu prep. omisă: ~ n’ai venit? ~-ți mai faci sînge rău? ¶ 5 ~ mi-e... ~ mi-e..., tot una mi-e: ~ mi-e una, ~ mi-e alta; ~ mi-e prostul, ~ mi-e nebunul ¶ 6 Cît (mai ales în exclamațiuni): ~ frumoasă e! ~ bine trăiam atunci! Urmat de de: ~ de comori nu zac ascunse în sufletele acestea cinstite! (VLAH.); F~ de-a, ~ de(-a mai, ~ mai de): ~ de mai făpturi de oameni am mai văzut! (ALECS.) ~ mai de pomi s’au pus în ținterim! (CRG.). II. pron. rel. 1 Lucrul care: ~ ție nu-ți place, altuia nu-i face; nu aduce anul, ~ aduce ceasul ¶ 2 Care: cu ~ măsură vei măsura, cu aceea ți se va măsura ¶ 3 Un ~, ceva: simți că în creierii lui se petrece un ~ de care nu-și putea da seama (ISP.) ¶ 4 Precedat de dem. cel: cel ~, acela care; ceea ~, lucrul care; de asemenea, în legătură cu tot: tot ~, tot lucrul care ¶ 5 Între două verbe identice: a) cît: mai merse ~ mai merse și ajunse la palaturile zmeoaicei (ISP.); b) ceea ce: zmeoaica făcu ~ făcu... și să te ții după dînșii! (ISP.) ¶ 6 Precedat de un adv.: îndată ~; după ~ a) în înțeles temporal: a venit după ~ am plecat; b) pe lîngă că, nu e de ajuns că: după ~ e sărac, apoi e și cu nasul pe sus (ISP.) ¶ 7 Cînd: pînă ~ să vie, am isprăvit singur ¶ 8 De~...., de ~... sau de ~..., de-aceea... sau de ~..., de aia..., cu cît... cu atît...: de ~ mergeam, de ~ mă simțeam mai ușor (GN.); de ~ o vedea, d{caia,2c} dorea s’o mai vază (ISP.) ¶ 9 Din ~ în ~, tot mai mult: fie-sa cea mică din ~ în ~ slăbea și se posomora (ISP.) ¶ 10 Cu mare ~, cu mare greu, de-abia de-abia: fata babei îndruga și ea cu mare ~ cîte un fus (CRG.) ¶ 11 Numai ~, a) iată că: nu știu unde se duse, ci numai ~ iată că se întoarse cu un merișor (ISP.) ; b) numai; c) abia ¶ 12 Cît pe ~, cît pe-aci, mai mai: leagă o sarcină mare, mare, cît pe ~ să n’o poată rădica în spinare (CRG.) ¶ 13 În compunere cu fie-, oare-, ori- -va 👉 FIE-CE, OARE-CE, ORI-CE, CEVA. III. conj. ‡ Ci [lat. quĭd].

FACE (fac) I. vb. tr. 1 A săvîrși, a făptui ceva: ~ bine, ~ rău; nu i-am făcut nimic; cine ce face, lui își face; tace și face; una zice și alta face ¶ 2 A da naștere unui lucru, a crea: Dumnezeu a făcut cerul și pămîntul ¶ 3 A naște: nevastă-sa i-a făcut un băiat; îi abătuse să facă și născu un dolofan de copil ISP.; parcă era de-acolo de cînd l-a făcut măsa CRG.; Fig.: cum l-a făcut Dumnezeu, cum l-a făcut maică-sa, gol; ~ pui, a făta ¶ 4 🌿 A da roade, a produce: cînd va face plopul pere și răchita vișinele ¶ 5 A produce prin lucrul mîinilor sau cu ajutorul industriei: ~ pîine; ~ brînză; ~ cărămizi ¶ 6 🍽 A găti: ~ bucate ¶ 7 💒 A zidi, a clădi, a construi: ~ o casă; ~ un pod ¶ 8 📝 A compune: ~ versuri; ~ o comedie ¶ 9 🔷 A desena: ~ un plan ¶ 10 Urmat de un substantiv, formează o locuțiune care înlocuește verbul propriu: ~ jurămînt, a jura; ~ pregătiri, a pregăti; ~ chef, a chefui; ~ o plimbare, a se plimba; ~ glume, a glumi; ~ barba, a rade; urmat de un subjonctiv, are înțelesul de a duce într’o anumită stare, a hotărî, a îndemna, a sili, etc.: m’a făcut să plîng; l-a făcut să-și ia lumea în cap; ai să mă faci să nu te mai primesc în casă ¶ 11 A pricinui: ~ plăcere; mi-a făcut mult rău; ~ sgomot; n’a avut grijă s’o acopere (groapa) ... numai ca să-mi facă mie pagubă ISP. ¶ 12 familiar A o ~ cuiva, a-l pedepsi, a se răzbuna: dacă nu ți-oiu face-o eu, apoi să știi că nici dracul nu ți-o mai face ISP. ¶ 13 A preface, a schimba: Turcii au făcut din această biserică o geamie; ~ din țînțar armăsar; ~ ziua noapte și noaptea zi; ~ în două, a tăia: dintr’o lovitură făcu în două spurcata fiară ISP. ¶ 14 A imita, a se preface: îl face pe Englezul; copii veseli, aduși la grădină de bone ce fac pe melancolicele VLAH. ¶ 15 🎭 A juca un rol (la teatru): Aristia avea totdeauna rolurile cele mari: el făcea pe Agamemnon, pe Cesar I. -GH. ¶ 16 A căuta să treacă drept, a voi să pară: îl face pe bogatul; un funcționar uscățiv făcu pe Englezul S. -ALD.; vrei să-l faci pe șiretul? VLAH. ¶ 17 A denumi, a porecli, a zice că este ...: l-a făcut prost; l-a făcut cum i-a venit la gură CIAUȘ., l-a ocărît rău ¶ 18 A numi, a alege, a ridica la un rang oare-care: l-au făcut împărat; m’a făcut general; a da o situație; a căpătui: voiu să te fac om I. -GH. ¶ 19 A da o profesiune, o meserie: l-a făcut popă; l-a făcut pe fiu său avocat ¶ 20 A exercita o meserie: ~ negoț; ~ pictura ¶ 21 A învăța: ~ dreptul: îl trimisese tată-său ca să facă arhitectura VLAH. ¶ 22 A strînge, a aduna, a agonisi: a făcut provizii pentru iarnă; a făcut avere, s’a îmbogățit ¶ 23 A alcătui laolaltă, a fi în total: cît face socoteala? una și cu una fac două ¶ 24 A încheia: ~ pace ¶ 25 A prețui, a valora: îmi cere cît nu face; nu face două parale; trebue plătit pe cît nu face ISP. ¶ 26 A străbate, a umbla, a merge: am făcut 5 kilometri pe jos; popa făcu trei pași înainte și zece îndărăt DLVR.; fă ’nainte, că te-ajung ȘEZ. ¶ 27 A serba; proverb: săracul cînd cumpără cămașe, atunci face Paștele ZNN.; ~logodna ¶ 28 A o duce cu sănătatea, cu afacerile: ce mai faci? – nu prea fac bine ¶ 29 Eliptic, a face semn: ~ cu mîna; făcu cu ochiul lui Vodă și ne deterăm jos ... din turn I. -GH.¶ 30 A păsa, a importa: nu face nimic ¶ 31 A avea un raport, o relațiune, o legătură: asta n’are de a face cu înțelegerea de pîn’ acum ¶ 32 A avea relațiune: n’am de a ~ cu el; o să aibă de a ~ cu mine, ca amenințare: va avea să se teamă de mine ¶ 33 A zice: știu totul, făcu el, și-i întoarse spatele; ce face? cum? ce zici? ¶ 34 Prin omisiunea prepozițiunii (cu, din, etc.) ~ devine transitiv în loc de intrans., în expresiuni ca: ce-ai făcut cărțile? (= cu cărțile) pe care ți le-am dat în păstrare? II. vb. intr. 1 ~a ..., a prevesti: cînd trec cioarele în stoluri mari, fac a vreme rea GOR. ¶ 2 ~ cu ulcica, ~ pe ursită, ~ de dragoste, ~ de urît, a fermeca, a vrăji ¶ 3 A se cădea, a se cuveni, a fi convenabil, folositor, etc.: asta nu face pentru tine ¶ 4 A cîrmi, a coti, a se abate, a apuca, a o lua: am făcut la stînga și peste o jumătate de ceas, intram pe poarta curții GRL.; fă ’napoi, că nu-i de tine aici! S. -ALD.; fă ’nainte, că te-ajung ȘEZ.. III. vb. refl. 1 A se săvîrși, a se făptui, a se lucra: asta nu se face cu una cu două ¶ 2 Se face ziuă. începe a fi zi; a se face noapte, înnoptează ¶ 3 A deveni: copilul crescu și se făcu mare; de ce creștea, d{caia,2c} se făcea mai frumos și mai drăgălaș ISP.; a se ~ nevăzut, a dispărea; ce te faci acum? ¶ 4 A se preface: se face că n’aude; s’a făcut că nu mă cunoaște; de astă dată fata cea mică se făcu bolnavă într’adins ISP. ¶ 5 A se arăta ( în imaginație, în vis), a i se părea: se făcea că eram într’o grădină frumoasă DLVR. ¶ 6 A i se ~negru pe dinaintea ochilor CRG., a i se întuneca vederea, a-i veni amețeală ¶ 7 A se întîmpla (în întrebări de mirare, etc.): cum se face că n’ai venit și tu? ¶ 8 A îmbrățișa o carieră, o religiune, etc.: s’a făcut popă; s’a făcut catolic ¶ 9 A-i veni, a căpăta poftă de ceva: mi s’a făcut somn, sete, foame; ori ți s’a făcut de însurătoare? S. -ALD. ¶ 10 familiar A veni, a se apropia: fă-te înainte, sfinte părinte, și citește-i ceva din carte DLVR.; fă-te ’n lături, măi creștine! ALECS.; ia fă-te mai încoace nesocotito, să ne ’nțelegem la cuvinte ISP. [lat. facĕre].

STRICA, stric, vb. I. 1. Tranz. A aduce (fără voie) într-o stare (mai) proastă, a preface din bun în rău; a deteriora; (cu privire la mecanisme) a defecta. Aștept un telefon și aș vrea ca aparatul să funcționeze... Să sperăm că va funcționa... Să nu se strice. SEBASTIAN, T. 73. ◊ Refl. Broasca se strică și capacul se desfăcu. DUMITRIU, N. 84. Unul zise: aveam să mă duc pînă în cutare loc, însă o roată de la căruță mi se stricase. ISPIRESCU, L. 180. Tu ai boi, de ce nu-ți închipuiești și-un car? Al meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog încolo, hodorog pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A se strica căruța în mijlocul drumului = a întîmpina piedici cînd ești încă departe de țintă. (Glumeț, cu inversiunea termenilor «drum» și «căruță») Bun întîlnișul, om bun! Așa-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruței? CREANGĂ, P. 127. 2. Tranz. A sfărîma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. Să iei sîmburi de piersică și să-i strici. ALECSANDRI, T. I 106. A început a strica alune și a mînca. ȘEZ. IV 171. ♦ A sfărîma uși, încuietori, a deschide cu forța (pentru a intra sau a ieși). Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăștia și să fugim. ISPIRESCU, L. 274. Deschide-mi să ieu traista din cui!... Dă-mi drumu, că stric ușa. ALECSANDRI, T. I 325. 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera (sub acțiunea agenților exteriori distructivi). Să lese să se strice carnea toată dintr-o vacă? CONTEMPORANUL, III 293. Fiind vară și soare și o căldură mare, Peștele s-a stricat Și racii l-au mîncat. ALEXANDRESCU, M. 404. ◊ Tranz. Merele putrede strică și pe cele bune (= unul care dă exemplu rău corupe și pe cei din jurul lui). ♦ (Despre aer) A se încărca de mirosuri grele sau de bioxidul de carbon provenit din respirație. 4. Tranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. Fiul împăratului nu cuteza să calce... pe velințele cele de mare preț... de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU, L. 38. ◊ Absol. După cîtă învățătură am dobîndit de la unii și de la alții și de prin cărți, ți-oi spune că cel ce lenevește e frate cu cel ce strică. SADOVEANU, P. M. 17. 5. Intranz. (Mai ales în forma negativă sau interogativă) A face rău, a fi nefolositor (într-o anumită situație sau unei anumite persoane); a fi nepotrivit. Un pahar de vin și un hartan de miel nu strică. SADOVEANU, O. I 30. De unde nu-i, de acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de seamă nu strică. CREANGĂ, A. 11. Haide să le fac un bine, căci un bine nu le strică. CONTEMPORANUL, I 457. Gîndește că măria-ta ești preaputernic și că niște săraci boieri nu-ți pot strica. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Frunză verde, flori mărunte, Ieșitu-mi-au vorbe multe; Las’ să iasă că nu-mi strică, Că-s tînără și voinică! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ Expr. (Mai ales în construcții impersonale) Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... N-ar strica să aprindem aci o lampă și să faceți focul! C. PETRESCU, A. 279. Niciodată nu strică cineva să facă încercare. ISPIRESCU, L. 219. ♦ A fi vinovat, a fi de vină. Cine strică dacă ai îmbătrînit șef de birou? Lipsa de tact, neglijența și amorțeala în care trăiești. DELAVRANCEA, S. 111. Nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata. CARAGIALE, O. I 63. Nu strică cine mănîncă mai multe pite, ci cine i le dă (= nu este vinovat cel care face rele, ci cel care îi îngăduie să le facă). ♦ Tranz. (Cu complementul «ce» sau «nimic») A greși, a se face vinovat (cu ceva, împotriva cuiva). Și tu vrei să bag sabia în teacă? – Ce-au stricat ei? – Că s-au născut. DELAVRANCEA, O. II 148. Codrule, ce ți-am stricat, De m-ai dat de mîni legat? Eu nu mă știu vinovat, Făr’ c-o creangă ți-am tăiat. BIBICESCU, P. P. 166. Codre, vei avea păcat Cumva de m-ei da legat. Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. Ce strică? de ce-ar fi rău, de ce (să) nu? Te miră, tată, la ce am putea fi bune și noi. Și apoi ce strică dacă ne vei spune și nouă? ISPIRESCU, L. 177. 6. Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică. E o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sînt sănătos, crezi, de cînd am luat-o? CARAGIALE, O. I 245. Dar de ce plîngi, mîndră, hăi, Ce strici ochișorii tăi? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 255. ◊ Expr. A-i strica (cuiva) inima v. inimă (II 1 b). ◊ Refl. (Despre organe, p. ext. despre ființe) Să nu dai în boi prea tare Că se strică la spinare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 336. Împărate, împărate!... Unde duci catanele? Iar la foc sîrmanele? Nu le duce așa tare Că se strică la picioare. ALECSANDRI, P. P. 296. De plîns ochii li se strică, Frunza-n codru se despică. De dor mare nesfîrșit Fața lor s-a veștejit. id. ib. 379. ♦ Fig. (Despre stări sufletești) A mîhni; a doborî, a prăpădi. Dorul naibei tare strică Pe mîndruța ocheșică; Nice bea, nice mănîncă, Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gîndurile, Tare suflă vînturi reci, Rău mă strică gînduri seci! id. ib. 350. 7. Refl. (Despre vreme) A se schimba în rău. Toamna a sosit, soarele apune trist și în urma lui o baltă de sînge. Vremea o să se strice. DELAVRANCEA, A. 15. Ori părerea mă înșală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două una trebuie să fie numaidecît. CREANGĂ, P. 265. 8. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări de fapt; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. Și astfel mergeau amîndoi cătră împărăția Împăratului Verde fără de leac de frică că le va mai strica cineva traiul cel bun. BOTA, P. 90. Ah! munteanco! nu-mi strica socotelile! DELAVRANCEA, O. II 17. Blăstemat să fie... Acel om pe care Mi-l împinge firea Să strice iubirea Cea nevinovată De fecior și fată. COȘBUC, P. II 163. Harap-Alb, fiindcă ești așa de bun de ți-a fost milă de viața noastră... și nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ți fac și eu un bine. CREANGĂ, P. 237. Cine strică dragostele Mînce-i grîul pasările! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. ◊ Expr. A strica casa cuiva v. casă¹ (4). ◊ Refl. Atunci deodată tuturor mesenilor și pe loc li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Tot cheful mi se strică Cînd mă văd supus la bir, Atins tocmai la chimir. ALECSANDRI, T. I 239. 9. Tranz. A influența (pe cineva) în rău, a corupe. [Muierea aia] vine la mine în casă ca să-mi strice nevasta. DUMITRIU, P. F. 223. Ocî și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. I-a înfumurat. STANCU, D. 44. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral, a se ticăloși. Nici ciobanii nu mai sînt ciobanii din timpurile mele. S-a stricat lumea; s-au stricat și ei. GALACTION, O. I 64. 10. Tranz. A face un lucru greșit, cum nu trebuie. Croitorul a stricat haina. ▭ Graba strică treaba. REBREANU, I. 118. ♦ A deforma înfățișarea, caracterul, manifestările cuiva; a face să fie așa cum nu trebuie, urît, neplăcut, antipatic. Minunat om ar fi părintele Trandafir, dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată. SLAVICI, O. I 53. Vărsatul a stricat-o puțin și i s-a scurs un ochi. NEGRUZZI, S. I 59. De frumoasă ești frumoasă Ș-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița, Că-ți umblă ca melița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. 11. Tranz. (Cu privire la așezări omenești, înjghebări, construcții) A dărîma, a nărui, a distruge. Nu strica fîntîna, că o avem de la moși-strămoși. RETEGANUL, P. IV 18. Lăpușneanul porunci să împle cu lemne toate cetățile Moldaviei... și le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulțămiților. NEGRUZZI, S. I 142. Ei coprind orașul, îl strică și îl dau pradă flăcărilor. BĂLCESCU, O. II 75. Brazii că se legănau, Cuibulețul mi-l stricau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Refl. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit, de nu se știe ce s-a făcut. CREANGĂ, P. 89. ♦ (Învechit și arhaizant) A ucide, a mutila. Împăratul nostru preaputernic a dat poruncă să fie stricat coconul său. SADOVEANU, D. P. 33. Neagoe se răpezi încruntat cu paloșul la dînșii: Să nu stricați pe nimeni! strigă el în gura mare. ODOBESCU, S. I 91. Alelei! pe cînd eram Om întreg de mă luptam, Mulți păgîni am mai stricat! ALECSANDRI, P. P. 169. ◊ Refl. (În propoziții consecutive, exprimînd ideea că acțiunea din propoziția principală se face cu mare intensitate) Crîșma-i mare, frumușică, Beau voinicii de se strică. La TDRG. (Expr.) A se strica de rîs = a rîde foarte tare, cu hohot. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta și se strica de rîs. CREANGĂ, P. 53. Și în vîrtejul cela, răsturna tîrăbi și toate cele în toate părțile, de-ți venea să te strici de rîs. id. ib. 310. ♦ Fig. A anula, a abroga, a călca (convenții, învoieli, legi, obligații). Eu merg să fac dreptate în țară... să stric legile cele rele făcute de domnie. GANE, N. I 158. De vrei, putem strica obiceiul. RETEGANUL, P. V 30. Mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată. ISPIRESCU, L. 400. Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. ♦ (În superstiții) A dezlega, a desface (farmece, blesteme). Strică, mîndro, ce-ai făcut, Nu mă ținea om pierdut! HODOȘ, P. P. 63. 12. Refl. A rupe legăturile de prietenie (cu cineva).; a se certa. Prepeleac pusnicul se stricase acum de tot cu dracul. CREANGĂ, P. 58. Știi că unchiul d-tale a pus toate la cale cu șatrarul Nărilă. – Bine zici... o uitasem... Trebuie găsit un mijloc de a ne strica cu șatrarul. ALECSANDRI, T. 785. ♦ Tranz. A contribui ca cineva să rupă o legătură de prietenie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru ca să tragi cenușa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. 13. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). Ia, nu mai strica banii pe cocoș, Natalio. STĂNOIU, C. I. 194. De-acum trebuie să ne mai punem și cîte pe-oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanția de crăciun și noi stricăm pînea părinților degeaba. CREANGĂ, A. 100. Pe toată ziua stricam... [în vrăbii] cîte un corn de praf și cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. III 22. Ticălosul... nu plătește să strice cineva un glonț într-însul. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Fig. Nu era prea încredințat de evlavia acelor străini și n-ar fi vrut să-și strice vorbele fără folos. SADOVEANU, P. M. 18. ◊ Expr. A strica orzul pe gîște v. orz. 14. Refl. (Despre adunări, petreceri) A lua sfîrșit (prin împrăștierea participanților). Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte... spre Avrum. REBREANU, I. 32.

CALE, căi, s. f. I. 1. Fîșie de pămînt umblată, folosită pentru deplasările dintr-un loc în altul; drum. Deodată calea coti pe o costișă, printr-un făgițel tînăr. SADOVEANU, O. I 13. Tu ești pe-aici? Eu te-am crezut Cu oile prin vale! De-aș fi știut că ești pe deal, Mergeam pe altă cale! COȘBUC, P. I 107. [împăratul] iese înaintea fecioru-său, pe altă cale, și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Noaptea-i mică, stele-s multe Și-oi perde calea prin munte! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (În numiri de străzi) Calea Victoriei. Cale ferată. v. ferată. Calea lactee sau calea robilor sau calea laptelui v. lactee. (La pl.) Căile respiratorii = aparatul respirator. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, foarte, neobișnuit de... Adormea, ș-a doua zi se deștepta în aceeași priveliște dureroasă a vieții lor, din cale-afară chinuită. VLAHUȚĂ, O. A. 255. Încă n-am văzut așa femeie, să plîngă de toate cele: era miloasă din cale-afară. CREANGĂ, O. A. 44. Era un vis misterios Și blînd din cale-afară. EMINESCU, O. 1185. ◊ Expr. A ieși (sau a se duce) în calea cuiva = a-i ieși înainte, a-l întîmpina. Și ca la mîndre nunți de crai, Ieșit-a-n cale-ales alai. COȘBUC, P. I 56. Țugulea se duse mai întîi în calea zmeului celui mai mare. ISPIRESCU, L. 316. A fi (sau a sta, a se izbi, a se pune) în calea cuiva = a fi piedică cuiva, a i se împotrivi. A, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! EMINESCU, O. I 146. A găsi (sau a afla) cu cale = a socoti că este potrivit, nimerit. Mă-nroșește singur gîndul Că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale. COȘBUC, P. I 73. A găsit cu cale să deie fata după feciorul moșneagului. CREANGĂ, P. 85. Calea-valea= treacă-meargă, fie, mai merge. De-ar fi fost, cel puțin, așternută pădurea pe jos cu jir în loc de cucuruzi de brad, calea-valea. HOGAȘ, M. N. 98. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea; se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Celelalte, calea-valea, dar o guriță? cît lumea. EMINESCU, N. 88. Ce mai calea-valea = ce mai încoace-încolo, ce să mai lungim vorba. Ia să-mi iau eu merticul meu, nu de-altceva, da... să am eu treaba mea, aia e, ce mai calea-valea. PREDA, Î. Ce mai calea-valea, casa trecea cu forme, în stăpînirea Cazangiului. PAS, Z. I 152. A pune la cale = a) (cu privire la lucruri) a pregăti ceva, a se îngriji de ceva, a aranja, a hotărî. Apoi, după aceea, lucrurile s-au pus repede la cale. SADOVEANU, M. 117. Chiar în acea zi, cătră sară, baba începu să puie la cale viața nurori-sa. CREANGĂ, P. Puse toate alea la cale pentru drum. ISPIRESCU, L. 140. Toate trebile și le punea la cale singurel. CREANGĂ, P. 16. Să punem la cale o cununie. ALECSANDRI, T. 768; b) (cu privire la persoane) a sfătui, a îndruma, a povățui, a îndemna (de obicei la rău). Baba pune la cale și pe feciorul cel mijlociu, și-și ia un suflet de noră întocmai după chipul celei dintîi. CREANGĂ, P. 7; c) a aplica cuiva pedeapsa cuvenită, a învăța minte pe cineva. Pe urs l-am pus eu la cale. CREANGĂ, P. 215. Așteaptă... Cocolitule... te-oi pune eu la cale și pe tine acuși. ALECSANDRI, T. I 209. A fi pe cale de a... (sau să...) =a fi gata să..., a fi aproape de a...2. Călătorie, drum. Sfioasă, își lăsă ochii în pămînt, urmîndu-și calea spre șipot. BUJOR, S. 83. Se oprește, sfărîmat de cale, Și cheamă somnul care l-a uitat. CERNA, P. 167. Calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta. COȘBUC, P. I 195. Cîndu-mi vine dor de cale, Merg pe jos ca și călare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 221. ◊ Fig. De-ai întîlnit partidu-n cale, Știi drumul, nu mai rătăcești. JEBELEANU, în POEZ. N. 302. ◊ Expr. A(-și) lua (sau a apuca) calea = a pleca, a porni la drum. Făt-Frumos luă calea spre casa babei. POPESCU, B. IV 23. Și apucînd calea către răsărit, s-a dus. ISPIRESCU, L. 4. El își luă calea iar spre pămînt. EMINESCU, N. 65. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Calea jumătate = numai o parte din călătorie. Cale bună! sau bună calea! formulă de salut la plecarea cuiva. Cale bună, fata mea, îi zise tată-său. ISPIRESCU, L. 16. Bună calea, Ivane! CREANGĂ, P. 229. 3. (Adesea determinat prin numele unei măsuri de lungime sau de timp) Distanță, depărtare. Pînă la Lădești este cale. GALACTION, O. I 264. Lumea îl petrecu pînă afară din sat, cale de un ceas. BUJOR, S. 39. E cald. De drum îndelungat Picioarele de-abia-l mai țin, Și-i cale pînă-n sat. COȘBUC, P. I 227. S-a dus în Humulești, cale de două ceasuri cu piciorul. CREANGĂ, A. 15. Cînd urla [motanul] dintr-un cap, s-auzea cale de-o zi, iar cînd urla din cîte șăpte, s-auzea cale de șăpte zile. EMINESCU, N. 14. Genarul, pierdut în sălbatecile sale vînători, se depărtase cale de-o zi. EMINESCU, L. P. 179. Alergătorii... sînt datori a face jurul pieții de patru ori, adecă o cale de douăsprezece verste. NEGRUZZI, S. I 36. II. Fig. Direcție luată de o dezvoltare, de o mișcare etc.; linie. Teoria marxist-leninistă ne luminează căile construcției socialiste, ne ajută să rezolvăm toate problemele construcției potrivit condițiilor istorice concrete. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. ♦ Metodă, mijloc, procedeu de urmat pentru atingerea unui scop. În sufletele a sute de milioane de oameni se întărește speranța că se poate găsi o cale spre reglementarea problemelor litigioase și nerezolvate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2736. ◊ Loc. adv. Pe cale... = prin mijloc..., pe linie... Dispoziție dată pe cale administrativă. ▭ Se aude de concediu... tu ai să-l iei sigur pe cale medicală. SAHIA, N. 118. ◊ Expr. A afla chip și cale v. chip. ♦ Cale de atac = procedură de atacare a unui act judecătoresc (în special a unei sentințe) cerînd modificarea sau anularea lui.

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).

LOCUȚIUNE s. f. (cf. fr. locution, lat. locutio): grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. În limba română există l. aproape pentru fiecare parte de vorbire (excepție făcând articolul și numeralul). ◊ ~ substantivală: l. care se comportă gramatical ca un substantiv. De exemplu: aducere-aminte (amintire), băgare de seamă (atenție), bătaie de joc (batjocură), părere de rău (regret), ținere de minte (memorie), aruncătură de ochi (ochire), deschizător de drumuri (pionier), nod în papură (cusur), punct de vedere (opinie) etc. ◊ ~ adjectivală: l. care se comportă gramatical ca un adjectiv. De exemplu: de valoare (valoros, -oasă), de ispravă (capabil, -ă), în toată firea (matur, -ă), în floarea vârstei (tânăr, -ă), de neuitat (minunat, -ă), de invidiat (deosebit, -ă), scos din fire (înfuriat), ca vai de lume (necorespunzător, -oare) etc. ◊ ~ pronominală: l. care se comportă gramatical ca un pronume nehotărât. De exemplu: cine știe cine (cineva), cine știe ce (ceva), nu știu cine (cineva), nu știu ce (ceva), câte și mai câte (multe), de toate (multe și felurite), vrute și nevrute (multe și felurite) etc. ◊ ~ verbală: l. care se comportă gramatical ca un verb personal sau impersonal (de aici cele două feluri de l. verbale: personală și impersonală). De exemplu: a da ajutor (a ajuta), a-și bate joc (a batjocori), a se face foc (a se supăra), a-și veni în fire (a se trezi), a o lua la sănătoasa (a fugi), a o lăsa moartă (a renunța), a lua la trei păzește (a certa), a se da jos (a coborî), a se da de-a dura (a se rostogoli), a da cu sâc (a necăji), a face tranc (a trânti), a se crăpa de ziuă (a se lumina), a se face cald (a se încălzi), a se da de veste (a se vesti), a se lua în considerație (a se considera), a(-i) părea bine, a(-i) părea rău, a(-i) sta bine, a(-i) sta rău etc. ◊ ~ adverbială: l. care se comportă gramatical ca un adverb de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop sau de concesie (de aici și denumirea l. adverbiale: de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop și concesivă). De exemplu: în față, în spate, în urmă, la dreapta, de jur împrejur, ici și colo, colo și colo etc.; de dimineață, cu noaptea-n cap, din vreme-n vreme, într-un rând, în permanență, după aceea, din când în când etc.; bob cu bob, cu asprime, din fir în păr, de nevoie, de-a berbeleacul, pe îndelete, pe din două, cu grămada, de multe ori, din ce în ce, cu siguranță, fără îndoială, în nici un caz, așa și-așa, cel puțin, cât pe ce, de exemplu etc.; de aceea, de asta, de aia; pentru aceea, pentru asta, pentru aia; cu toate acestea, cu toate astea etc. ◊ ~ interjecțională: l. care se comportă gramatical ca o interjecție. De exemplu: apoi de!, auzi colo!, ca să vezi!, doamne ferește!, la naiba!, păcatele mele!, na-ți-o bună!, ți-ai găsit! etc. ◊ ~ prepozițională: l. care se comportă gramatical ca o prepoziție cu genitivul sau cu acuzativul. De exemplu: a) în fața, în spatele, în largul, în stânga, în susul, în josul, în urma etc.; b) conform cu, de față cu, alături cu, alături de, din sus de, începând cu, împreună cu, cât despre, cât pentru, cu privire la, în ce privește etc. ◊ ~ conjuncțională: l. care se comportă gramatical ca o conjuncție coordonatoare (copulativă, adversativă sau conclusivă) sau subordonatoare (necircumstanțială sau circumstanțială). De exemplu: cât și, precum și – copulative; în schimb, decât că, numai că – adversative; ca atare, în concluzie, în consecință, cu alte cuvinte, prin urmare – conclusive; cum că – necircumstanțială; în timp ce, în vreme ce, ori de câte ori, până ce, până să, după ce, îndată ce etc. – circumstanțiale de timp; fără să, pe măsură ce, după cum, ca și cum, ca și când etc. – circumstanțiale de mod; de ciudă că, din cauză că, dat fiind că, pentru că, odată ce, de vreme ce, din moment ce etc. – circumstanțiale de cauză; pentru ca să, ca nu cumva să etc. – circumstanțiale de scop; chiar dacă, chiar de, cu toate că, măcar că, măcar de etc. – circumstanțiale de concesie; în caz că, în caz de etc. – circumstanțiale de condiție; așa încât, astfel încât – circumstanțiale de consecință; în loc să, pe câtă vreme etc. – circumstanțiale de opoziție; după ce că, în afară că etc. – circumstanțiale de cumul; decât să – circumstanțială de excepție. ◊ ~ arhaică: l. specifică limbii române vechi, ca de exemplu a face năvală, a face cercare, a(-i) veni aminte etc. ◊ ~ dialectală: l. proprie unuia dintre dialectele sau subdialectele limbii române, ca de exemplu dr. a-și lua valea și arom. a cădea pi ună parte („a se înțelege unul cu altul”).

MICUȚ, -Ă adj., s. m. Diminutiv al lui m i c; mititel, micșor, (popular) micutel, micuțel, (regional) mititioc, michiț. I. Adj. (Indică dimensiunea) 1. Cf. mic (II). Ceriu . . . e plin de steale micuțe, lucitoare. CALENDARIU (1814),80/10, cf.LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU, V. Gura micuță ca o vișină coaptă și fața albă și roșă ca mărul domnesc. EMINESCU, N. 71. Mînușița aia micuța . . . nu putea să fie decît de fată. ISPIRESCU, L. 20. Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuțele lui brațe. VLAHUȚĂ, P. 63. Se anină un clopoțel micuț. MARIAN, Î. 100. Mai tîrziu, cînd trandafirii erau singuri, nici purtați de mîini micuțe, nici înfipți la cingătoare, ei mi-au fost prigonitori. GALACTION, O. 58. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de plantă sau de animal, indică specii sau varietăți ale acestora) Mere d-ele micuță. ALR II 6095/141. Bunzari mnicut. ib. 6 573/260. 2. Cf. mic (I 3). Vas mic. ◊ (Cumulînd și sensul de înălțime redusă) Căsuța. . , era micuță, joasă, acoperită cu stuh. CONTEMPORANUL, IV, 41. Dincolo de mal, sus, e casa lor; uite-o, așa micuță, cu brîul cel negru pe jos, pe la păreți. MIRONESCU, S. A. 71. Am o căsuță Micuță Și are mai multe ferești Decît casele împăratului (Degetarul). GOROVEI, C. 129. Am o căsuță Micuță, Văruită, Și pînă ce n-o spargi, Nu poți să intri-ntr-însa (Oul). id. ib. 265. 3. Cf. m i c (I 5). Nici micuță, nici năltuță, Numai bună de drăguță. ALECSANDRI, P. I, 91. Dragă mi-i mîndra micuță, Că lá cîmp e hărnicuță. JARNIK-BÎRSEANU, D. 431. Bade, mîndruleana ta E naltă ca secera Și galbină ca ceara Eu-s micuță ca grîu Și roșie ca focu. DOINE, 161, cf. ALR SN I h 113. II. Adj. (Despre ființe) Cf. m i c (II). Găsiră un pui micuț de șarpe. ISPIRESCU, ap. GCR II, 354. Drăguțul nu-i nici drăguț, Ci-i un copilaș micuț, Nici nu știe săruta Pînă nu l-oi învăța. HODOȘ, P. P. 181. ◊ (Substantivat) Mama-i la mijloc îngropată, Iar frate-meu alăturea îndată, Pe mine să mă pui mai la o parte . . . Micuțul aici la sînul drept. GORUN, F. 207. (E x p r.) De micuț = de copil, din fragedă vîrstă; de mic, de micșor, (popular) de micuței. De micuț îl dase doamna la carte. ODOBESCU, S. III, 177. Alei slugă, fătul meu, Ce mă muști tu așe rău Doar nu te-ai făcut dulău? De micuț eu te-am avut Și tu asta n-ai făcut ! POMPILIU, ap. GCR II, 292. De micuț m-ai botezat, De mare m-ai cununat. MARIAN, SA. 36. Acela-i năcaz, Care de micuț l-ai tras. RETEGANUL, CH. 10. III. Adj. (Indică durata) Cf. m i c (III). Pin-aveam și eu drăguță, îmi părea noaptea micuță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. IV. S. m. (Regional; la sg. art., eufemistic) Unul dintre numele dracului. Alte nume ale dracului sînt: Bală. . ., micuțul, HEM 508, cf. COMAN, GL., ALR II/I KN 95, 2 744/260. – Pl.: micuți, -e. – Mic + suf. -uț.

APĂ A avea apă în vine = A fi insensibil, nepăsător: Tu crezi că eu am apă-n vine… că eu… că eu nu te iubesc? (MIHAI EMINESCU) A avea apă la cap (pop.) = A fi prost, idiot: Învață tare greu, parcă are apă la cap. A bate apa în piuă = A spune mereu aceleași lucruri, a vorbi mult și fără rost, plictisind pe cei din jur: Eu știu ce știu eu: degeaba mai bateți apa-n piuă să se-aleagă unt, că nu s-a alege niciodată. (ION CREANGĂ) A băga (pe cineva) la apă = A face (cuiva) un mare neajuns, o mare neplăcere, a băga pe cineva în bucluc: Dacă mai procedezi așa, ne bagi pe toți la apă. Riscăm chiar să ajungem cu toții după gratii. A căra (sau a duce) apă cu ciurul (sau a căra apă la puț) = A face încercări zadarnice, a lucra fără spor, a face o muncă inutilă: Eram și eu pe acolo și dedeam o mână de ajutor la nuntă, căram apă cu ciurul. (P. ISPIRESCU) A cere pământ și apă = A cere supunere deplină din partea dușmanului (la vechii perși): Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă / Au venit și-n țara noastră de-au cerut pământ și apă. (MIHAI EMINESCU) A da apă la șoareci = A plânge: Ei, da, asta ar mai lipsi, se înfuriase el, ia nu mai da aici apă la șoareci și ieși afară... (MARIN PREDA) Nu, nu te pârăsc! fiindcă mi-i milă de tine!... doar știi că-ți dă bătaie soră cu moartea!... gata, nu mai da apă la șoareci! nu vezi că nici nu știi să plângi ca lumea? (http://www.viata-libera.ro) A face apa unei lăuze = A duce o lăuză la preot ca să o sfințească: După naștere, femeia a mers la biserica din sat ca să-i facă apa. A face o apă (din toate) = A șterge toate deosebirile dintre…: A face a apă din toate acele popoare... iată ceea ce se frământase... în creierii lui Iosif al II-lea. (AL. ODOBESCU) A fi (numai) o apă (pfm.) = A fi foarte transpirat: După meci, fotbaliștii erau numai o apă. A fi (toți) o apă = A fi (toți) la fel: Sunt toți o apă și un pământ, chiar și după ce începi să consimți că ești și tu asemenea lor. (RADU ALDULESCU) Individual, jucătorii sunt toți o apă și un pământ. Este vorba de indolență și poate și lipsă de valoare. (www.gazetanoua.ro/) A fi (toți) o apă și un pământ (d. oameni) = A fi (toți) la fel, a fi egali: Îmi place egalitatea. Nu admit eu deosebiri și distincțiuni d-alea între făpturile lui Dumnezeu. Cer să fim toți o apă. (ION GHICA) A fierbe pe cineva fără apă = A chinui pe cineva fără milă: Cu o infinită plăcere, replică Dora, mulțumită că-și fierbe fără apă berbanții, începu să recite, spre uluirea celorlalți. (MARIUS ONICEANU) De mai bine de o oră mă fierbi fără apă și nu cred că mai rezist mult. A intra la apă = A ajunge într-o situație grea, neplăcută: Și de-l prindeam viu, la Stoicovici, ori nu la el, nu intra Stoicovici la apă? Intra. (D.R. POPESCU) A îmbăta pe cineva cu apă rece = A încânta pe cineva cu vorbe goale, cu făgăduieli deșarte, cu promisiuni mincinoase: În zadar, marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru în scurt timp a făcut de multe ori trista experiență a acestui fel de îmbătare gratuită. (I. L. CARAGIALE) A închega apele = A face să înghețe apele sau să stea pe loc: Mai umblară ei ce umblară și, la urma urmelor, aflară despre un vrăjitor meșter carele închega și apele. (P. ISPIRESCU) Vrăjitoarele au putere a închega apa, a lega ploile, a ghici soarta oamenilor trăgând în 41 bobi de porumb, a vindeca de feluri de boale prin descântece și prin apă ne-ncepută. (VAILE ALECSANDRI) A lăsa apa (unui animal) (pop.) = A sparge (sau a înțepa) o bubă, o umflătură ca să se scurgă lichidul din ea: Veterinarul a trebuit, până la urmă, să-i lase apa vițelului. A lăsa pe cineva (să se scalde) în apele sale = A lăsa pe cineva în voia lui: Orice mângâiere a mea era de prisos. L-am lăsat în apele lui. (MIHAIL SADOVEANU) A nu avea (nici) după ce bea apă = A fi extrem de sărac: A fost odată un om și o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. (P. ISPIRESCU) Ce are neica de nu i-a primit pețitul? Au nu e voinic? Or e bețiv, stricător de case, zurbagiu? Au n-are de pe ce bea apă? (BARBU DELAVRANCEA) Un bețiv de frunte era și iepurele și sărac de n-avea după ce bea apă. (POP.) Am ajuns de râs între megiași. Nu mai avem casă, nu mai avem masă. N-avem după ce bea apa. (P. ISPIRESCU) A nu fi (sau a nu călători) în apele sale = A nu se simți bine, a fi abătut: Iorgule... ai ceva care-mi tăinuiești... Nu ești în apele dumitale. (VASILE ALECSANDRI) – Omule, nu ești în toate apele tale... Revino-ți! A nu fi cu toată apa sau în toate apele sale = A nu fi în toate mințile: Hadley o observa atent pe Pauline, o studia, nu o întreba nimic despre Ernest, dar vedea că Pauline nu era în apele ei. (AURORA LIICEANU) A pescui în apă tulbure = A profita în urma unei situații confuze: Este mentalitatea defetiștilor și a celor care pescuiesc în apă tulbure. Poporul și soldatul nostru sunt de altă părere. (http://www.historia.ro) A pluti în apele cuiva = A fi de aceeași părere cu cineva: Sper... că... îți voi fi intrat cu totul în plac și că deocamdată mă pot răsfăța plutind pe deplin în apele tale. (AL. ODOBESCU) A scăpa căciula pe apă = A pierde ocazia: Credea că va reuși, dar și de data asta a scăpat căciula pe apă. A scoate apă (și) din piatră (seacă) = A realiza un lucru aproape imposibil, a reuși într-o acțiune foarte grea, a fi foarte ingenios: Cu una cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. (BARBU DELAVRANCEA) A scrie pe apă = A da uitării: Când cu sete cauți forma ce să poată să te-ncapă, /Să le scrii cum cere lumea, vro istorie pe apă? (MIHAI EMINESCU) A se duce pe apa sâmbetei = A se distruge, a se pierde, a dispărea: Noi amenințam domnia și țara cu turburare, pe când [î]i era omului mai greu, pentru că puțin ne pasă nouă daca merge și țară și domnie pe apa Sâmbetei, numai nouă să ne meargă bine. (MIHAI EMINESCU) Când să-și deie pușca-n primire, îl chema la cancelarie majurul, și toată bucuria i se ducea pe apa sâmbetei. (EUSEBIU CAMILAR) Dar dacă s-ar duce pe apa Dunării și a sâmbetei toți ciocoii, poate că n-ar fi rău! (ION PAS) A sorbi (pe cineva) într-o lingură (sau într-un pahar) de apă = A plăcea pe cineva foarte mult: […] fiindcă o vedea că era puțintică la trup încât ar fi băut-o într-un pahar de apă, și așa de subțirică de parcă era trasă prin inel. (P. ISPIRESCU) Așa îi era de dragă, încât îi venea să o soarbă într-o lingură de apă. A spăla (sau a da) (ceva) în mai multe ape = A spăla în mai multe rânduri de apă: Se spală orezul în mai multe ape, până când apa este curată. Se pune orezul într-o oală, adăugăm apa și se dă la foc. (www.oceanfish.ro/) A ști (sau a vedea) în ce apă (sau ape) se adapă (sau se scaldă) cineva = A cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva: Să pleci de la Pandurii la Craiova, care nu știi în ce ape se scaldă, nu știu ce să spun. (http://sptfm.ro/) A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) (pfm.) = A avea poftă de ceva, a dori ceva foarte mult:Le lăsa gura apă la toți după așa bucățică. (P. ISPIRESCU) […] iară când trecu pe la grădină, îi lăsa gura apă și nu putu nici să se umbrească puțin de arșița soarelui. (IDEM) A-i lăsa gura apă = A dori mult ceva (mai ales o mâncare): Îi zâmbea mustața împăratului și îi lăsa gura apă, când se gândea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise până atunci... (P. ISPIRESCU) Argatul de la grădinărie ședea în colțul lui unde se așezase și privea, lăsându-i gura apă. (IDEM) A-i lua (sau a-i tăia) cuiva apa (de la moară) = A împiedica pe cineva în acțiunile sale, a-i cauza greutăți, creându-i condiții nefavorabile: M-am zbătut cât am putut, da-mi luase apa. (I. L. CARAGIALE) A-i veni cuiva apa la moară = A se schimba împrejurările în favoarea cuiva: Îi venise acum și lui Dănilă apa la moară. (ION CREANGĂ) Apă chioară = a) Apă curată. b) Băutură sau mâncare excesiv diluată: Ăsta nu-i borș, ci apă chioară. (fig.) Vorbe goale: Miron Iuga n-asculta discursul prefectului. El disprețuia mijloacele acestea de- a încurca pe săteni cu apă chioară bătută-n piuă. (LIVIU REBREANU) Apă de ploaie = Se spune despre ceva fără valoare, lipsit de conținut, de temei, de seriozitate:Ordinul dat de dumneavoastră e apă de ploaie. (CAMIL PETRESCU) Are apă la picioare (pop.) = Se spune despre cineva anume care alunecă și cade mereu: Greu mai urci, parcă ai avea apă la picioare. Minte de încheagă (sau îngheață) apele = Spune minciuni mari: Textul îmbobocește la recitire! Iată, personajul principal minte, minte de îngheață apele; (VERONICA d. NICULESCU) S-o fi întâlnit cu vipera aia care încheagă apele și-i scoate din minți și pe boșorogi... (GIB I. MIHĂESCU) Ce nu e limpede? E clar cine minte de îngheață apele. (http://www.revista22.ro) Sângele apă nu se face = Sentimentul înrudirii de sânge nu slăbește sau nu se pierde niciodată: Pe plaiul străinătății, trimișii din ambele Principate adevereau zicerea poporală: Sângele apă nu se face! Ei se legau împreună de la cea întâi vedere, ca niște frați buni ce s-ar întâlni după ani mulți de despărțire; (VASILE ALECSANDRI) Vezi că, măre, sângele apă nu se face, și rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet. (P. ISPIRESCU) Te-a trecut apa sub limbă sau îți îngheață apa sub limbă (reg.) = E ger mare: E o vreme de-ți îngheață apa sub limbă. Toți se scaldă într-o apă = Toți sunt deopotrivă: Oricât ai încerca să mă convingi, cred că toți se scaldă într-o apă.

MILOSTÍV, -Ă adj., s. f. (Astăzi rar) I. Adj. 1. Plin de milă¹ (I 1, 3) față de necazurile sau nenorocirile altuia, milos (II), înțelegător, îngăduitor, iertător, blînd, bun, (învechit și regional) milostivnic (I 1). Ferice de cei m[i]lostivi că aceia miluiți vor fi. MOLITVENIC (sec. XVII), 307. Doamnă ave de treabă, bună și milostivă. NECULCE, L. 283. Milostivul căpitan îndată au poroncit ca să sloboadă un caic. DRĂGHICI, R. 26/7. Trifan . . . este foarte blînd și milostiv țăran. DONICI, F. II, 7/19. Zînă frumoasă și milostivă, mă logodești cu norocul. ALECSANDRI, T. I, 403. Milostiv te crede lumea, dar nu eu, căci te ghicesc. DAVILA, V. V. 178. Cuconul Grigoriță, cum îl știți, drept și milostiv și bun. REBREANU, R. I, 239. O zînă milostivă ți-a făcut un pat de flori ! EFTIMIU, Î. 124. Tata înalt, Ginerele turbat, Maica milostivă, Surioara albă (Coșul, focul, cuptorul, pîinea). GOROVEI, C. 108. (F i g.) Falnicile și milostivele stele trimit raze de mîngîiere. MARCOVICI, C. 35/9. Blînd tainele vi le desface Din sînu-i milostiva glie. GOGA, P. 9. ♦ (Învechit și popular, urmat de determinări introduse prin prep. „pre”, „către”) Iaste milostiv pre datornic. VARLAAM, C. 212. Carele nu e milostiv cătră dobitoacele sale, acela nu va fi milostiv nici cătră oameni. ȚICHINDEAL, F. 119/18, cf. ISPIRESCU, L. 219. ◊ (În formule de adresare) înalt preasfințite stăpîne, milostivule domn ! AR (1829), 161/10. Să trăiești, milostivă stăpînă, răspunse ciocoiul. FILIMON, O. I, 139. Nimic nu este mai bun pe lumea asta, milostive stăpîne, . . . ca judecata cea dreaptă a măriei tale. ISPIRESCU, L. 178. ◊ (Substantivat) Foicică de orez, Vezi tu, milostivo, vezi. BIBICESCU, P. P. 22. ♦ Care exprimă, presupune milă¹ (II, 3), îndurare, iertare. Să-l priimești cu ochi milostivi. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/32. Cu lacrimi dăm supărare milostiv auzului înălțimei tale (a. 1819). URICARIUL, X, 202. 2. (În concepții religioase, despre forțele divine) Care acordă omului bunăvoință și ajutor, plin de har; milos (I 3), binevoitor, îndurător; (învechit și regional) milostivnic (I 1). M[i]l[o]stiv și cruțătoriu e D[o]mnul. PSALT. HUR. 97^v/22. Nu te mîhni, că milostiv iaste și iubitoriu de oameni. CORESI, EV. 5, cf. 19, 20, 22, id. PS. 318/2. Rogăm multu milostiv Domnul (cca 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Ești îndelung răbdătoriu și mult milostiv, Doamne. CHEIA, ÎN. 64^v/27. Mă rog ca unui domn milostiv. ANTIM, P. XXIII. Prin ea milostiv ceriul au voit a ne supune La isprăvi. CONACHI, P. 282. Poruncă dete ca. . . să se facă rugăciuni și privegheri, ca să se îndure milostivul Dumnezeu a-i trimite un meșter bun. ISPIRESCU, L. 295. Milostive Dumnezeu, Nu mă bate așa rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 430. ◊ (În limba veche, în construcții cu dativul) Tu, Doamne, dulce și blîndu și multu milostiv tuturoru ce cheamă-te. PSALT. 177. Doamne, milostiv fii mie, păcătosul. CORESI, EV. 11, cf. 17. Doamne, fii milostiv mie, păcătosului. N. TEST. (1648), 93^v/10. ♦ (Substantivat, m.) Epitet dat lui Dumnezeu. Până cînd, Milostive, ț-ascundzi sfînta față? DOSOFTEI, PS. 39/1. S-a cam umplut lumea de rele . . . d-aia și Milostivul nu mai face minuni. DELAVRANCEA, S. 22. II. Adj. Care ajută pe cineva cu pomană, care dă cuiva (din milă) bani, obiecte etc.; milos (II 1), darnic, (regional) milostivnic. Bogații cei milostivi Șăd în pomi înfloriți (a. 1 784). GCR II, 143/34. Numai am vrut să dovedesc lui Petre cît ești tu de milostiv. CREANGĂ, P300. L-a crescut pe băiat lîngă el. . . îmbrăcîndu-l cu lucruri de căpătat. . . pe care i le aduceau oamenii milostivi. PAS, Z. I, 198. (Substantivat) D[u]mnezeu iubeaște milosteniia, așa dar și pre milostiv. MOLNAR, RET. 39/23. ◊ Fig. Căci e țeara milostivă. ALECSANDRI, T. 106. III. S. f. (Regional) 1. (La pl., de obicei art.; în superstiții, eufemistic) Iele. Cf. MARIAN, S. R. II, 226. CANDREA, F. 161, PAMFILE, DUȘM. 260, id. S. V. 22, MAT. FOLK. 1 553, ARH. FOLK. I, 207, CHEST. II 484/18, ALR II 4 232/762. 2. (Bot.) Veninariță (Gratiola officinalis). Iată mintă, săbiuță . . . , milostivă, NEGRUZZI, S.II, 97, cf. BARONZI, L. 138, BRANDZA, FL. 349, DAMÉ, T. 188, GRECESCU, FL. 434, PANȚU, PL. – Pl.: milostivi, -e. – Din slavonul милостивъ.

CE pron. invar. 1. (Pronume interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, obiect, fenomen, la o acțiune, stare etc.) Da ce-a fost aici, copile? – Ce să fie, mămucă? CREANGĂ, P. 27. Arald, ce însemnează pe tine negrul port Și fața ta cea albă ca ceara, neschimbată? Ce ai? EMINESCU, O. I 97. Ce să văd? bietul Bibi era în spasmele agoniei. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ (Precedat de prep. «cu», «din», «în» etc.) Cu ce călătorești mîine? ▭ Din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Dragostea din ce-i făcută?,.. Din omul cu vorbă multă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ (Urmat de «mai») Ce mai faci? sau ce mai spui? formulă de întrebare pe care și-o adresează cei ce se întîlnesc. ◊ Expr. Ce mai încoace și-ncolo? v. încoace. Ce mai la deal la vale? v. deal. Ce-are a face? v. face. ♦ (Ca replică la o solicitare, familiar) Poftim? da? Ioane!- Ce? ♦ (Cu o intonație prelungită, cu valoare de interjecție) Cum adică?! se poate?! Nici azi nu l-am găsit acasă!- Cee?! ♦ (Adjectival, cu referire la calitatea unui lucru) Care? ce fel de...? ce soi de...? de ce natură...? Da ce vînt te-a abătut pe-aici? CREANGĂ, P. 30. Ce gîndire amărîtă astfel te-a posomorit? ALECSANDRI, T. 161. 2. (Cu referire la motivul sau cauza acțiunii) Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? Eu viu, fîrtate, Trist, așa, și liniștit. COȘBUC, P. I 260. Albă păsărică! Ce stai singurică Lîngă cuibul tău? ALECSANDRI, P. I 196. Cucuie, pasăre sură, Ce tot cînți la noi pe șură? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ Expr. Ce mai atîta...? de ce atîta...? Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură? CREANGĂ, P. 331. ♦ (Adesea precedat de prep. «de» sau «pentru») Pentru ce? Pentru ce n-ai venit? De ce? (În propoziții interogative directe) Dacă-l știi supărăcios, de ce nu-i dai pace? SADOVEANU, P. M. 32. De ce nu m-ați sculat? CREANGĂ, P. 11. De ce plîngi cu jale? ALECSANDRI, P. I 196. Spune, mîndră, și-mi ghicește: Codru de ce-ngălbinește, Voinic, de ce-mbătrînește? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. (Ca răspuns afirmativ în formă interogativă) De ce nu? = a) cum să nu, desigur. Ia, să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. – De ce nu? Dă furca-ncoace și rămîi aici pînă la noapte. CREANGĂ, P. 97; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea «de ce» Fătul meu, zice împăratul supărat, asta nu se poate.- De ce, măria-ta?- De ce, de nece... Uite, pentru că nu vreau eu! CARAGIALE, O.III 104. ◊ (Cu valoare de conjuncție, în propoziții interogative indirecte) Nu văd de ce te superi. SAHIA, N. 95. I-am apucat să mărturisesc... de ce nu sînt mai silitor. GALACTION, O. I 20. Atunci el întrebă pe cal de ce este iarba pălită. ISPIRESCU, L. 5. ♦ (Popular; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. Pe dealul cu strugurii Plimbă-se călugării Blestemîndu-și părinții De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (Cu referire la scopul acțiunii, mai ales precedat de prep. «la», «pentru») Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. 3. (Interogativ-exclamativ, indicînd diverse stări afective: surpriză, indignare, supărare, neîncredere etc.) Cum adică? nu cumva?! Ce? să-ngîni pe coarda dulce că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? EMINESCU, O. I 140. Bine, mișelule! Nu ți-e destul Cu atîta? Ce! Vrei să las vulpea bearcă? ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. Ce face? = cum?! se poate?! (ca amenințare) cum îndrăznești?! Să mă împușc! – Ce face?... săraca de mine!... ai nebunit? ALECSANDRI, T. 577. ◊ (Familiar, urmat de «dumnezeu»,«dracu», «foc» ețc.) Dar ce dumnezeu? Parc-au intrat în pămînt. CREANGĂ, P. 24. Ce dracu are dulapul ista de nu vrea să se deschidă? ALECSANDRI, T. I 40. Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. II. (Adverbial, în legătură cu ideea de cantitate, de intensitate și adesea de mod) Cît (de tare, de mult)..., cum... Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Neobișnuit, după adj.) Uite, graurii pe luncă, Veseli fericiți ce sînt! COȘBUC, P. I 264. ◊ Expr. Ce mult...! = cît de mult...! Ce mult doream să plec la mare! Te miri ce (și mai nimic) = nimica toată. Cît pe ce... = aproape..., cît pe-aci..., mai-mai... De ce... de ce (sau de aceea)... =cu cît... cu atît... De ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile. CREANGĂ, P. 275. De ce joc, d-aia-aș juca. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Din ce în ce = cu cît trece timpul, cu atît mai mult; tot mai mult. Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 94. Numai ce (iată sau iaca)... = (deodată) iată că..., pe neașteptate, fără veste. Arareori, numai ce-o vezi cu cîte-o brîndușă în păr. DELAVRANCEA, S. 10. Mergînd ei tot pe munte, în sus, numai ce văd că de la o vreme nu se mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Și cum sta ea în preajma fîntînii, numai ce iaca pe slujnica știută. CREANGĂ, P. 99. ◊ (Uneori urmat de «mai») Și abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. ♦ (Dînd nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cît de...! Ce mîndre ni-s frunțile! Nimeni, nicicînd, Nu va izbuti să le plece Din nou la pămînt. CASSIAN, H. 21. Eu văd de atîtea dăți Ce cuminte-i firea! COȘBUC, P. I 264. Apoi noaptea lor albastră [a ochilor], a lor dulce vecinicie, Ce ușor se mistuiește prin plînsorile pustie! EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. Ce de(-a) sau ce mai de sau ce de mai = cît (de mult). Ce de lume pleca din București! VLAHUȚĂ, O. AL. II 13. D-apoi acolo, aoleo! ce de păzitori mai sînt. ISPIRESCU, L. 372. III. (Cu valoare de conjuncție, făcînd legătura între propoziția subordonată-interogativă indirectă și cuvîntul din propoziția regentă pe care-1 determină) Care lucru anume. Înțelegi ce vreau să spun. DAVIDOGLU, M. 8. Nu mai știa ce să facă de bucurie. CREANGĂ, P. 135. Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund. EMINESCU, O. I 91. Îi spuse curat ce căuta. ISPIRESCU, L. 5.* Expr. Iată ce, precedă o explicație sau soluționarea unei probleme. Iată ce ai de făcut. CREANGĂ, P. 224. A ști sau a afla ce(-i) și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. ♦ (Adjectival) Ce fel de... Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Să vedem ce procopseală ai să-mi faci. ISPIRESCU, L. 15. Să vezi ce mîndruță lași. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 262. VI. (Pronume relativ; azi adesea înlocuit prin «care») 1. Care. Are să-și ție cuvîntul, ca unul ce era om de omenie. ISPIRESCU, L. 43. Oamenii ce priveau, și mai ales băieții, leșinau de rîs. CREANGĂ, P. 306. Tractatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asigurează romînilor drepturile următoare... BĂLCESCU, O. II 13. ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. (Precedat de «cel», «acel», «a cela») Astăzi [muncitorii] au puteri de neînfrînt. Și, la un loc cu mîini necruțătoare, Lovesc în cei ce-au fost și încă sînt Dușmanii-acestei țări ce crește-n soare. CASSIAN, H. 77. Aștept... Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer. EMINESCU, O. I 91. Trage-ți mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc. ALECSANDRI, P. A. 38. ◊ (Neobișnuit, invariabil la cazurile oblice) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. 2. (În legătură cu «a fi», mai rar cu «a se găsi», cu sens explicativ) Să-ți trăiască calul... ca un năzdrăvan ce este. ISPIRESCU, L. 5. Ca băiat străin ce se găsea... s-a oploșit de la o vreme într-un sat. CREANGĂ, P. 139. Ființă ticăloasă ce sînt! Adormeam pe nădejdea făgăduințelor lui. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. De... ce... = cît (de)..., cum. De rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc. ISPIRESCU, L. 5. Cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. Vai, tare-ai îngălbenit! – Cum să nu mă-ngălbenesc, De-atîta gînd ce gîndesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. ◊ Expr. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv plauzibil. Nu ai de ce fi supărat. CREANGĂ, P. 189. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. 3. Ceea ce. Și ce-a făcut, Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229. Să sfîrșesc ce am pus de gînd. ISPIRESCU, L. 16. Ați aflat ce s-a întîmplat la Pitești... și mai cu seamă la Podul Iloaiei? ALECSANDRI, T. I 304. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că..., de fapt. Trăiesc, ce-i drept, mult mai greu, dar fără nici pic de huzur. ALECSANDRI, T. I 370. Ce pe apă nu curge V. curge. ◊ (Precedat de «tot») Aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 112. V. (Pronume nehotărît) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ (Substantivat, totdeauna precedat de «un») Simți că în creierii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama. ISPIRESCU, L. 241. Am să-ți spun un ce misterios. ALECSANDRI, T. 704. I se va întîmpla un ce groaznic și de moarte. BĂLCESCU, O. II 65. ◊ Expr. (Rar) Cu mare ce = cu mare greutate, cu multă osteneală. Cu mare ce scăpînd din labele lui [ale ursului], am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă. CREANGĂ, P. 186. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția regentă) Cît. A stat ce-a stat, și-i dete-n gînd Să iasă după fată. COȘBUC, P. I 255. Făt-Frumos ospătă ce ospăta, dar apoi, luîndu-și buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dîra de piuă. EMINESCU, N. 8. 3. Orice; oricît. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Zică cine ce va vrea, Eu tot joc pe voia mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359.

AVEA A avea (a)plecare (sau plecăciune) = A avea înclinație spre...: Familia Corbenilor era una din cele mai însemnate sub domnia acestui prinț, și soția marelui logofăt Corbeanu [...] avea acea aplecare la faceri de bine (GR. ALEXANDRESCU) A avea (ceva) la îndemână = A avea (ceva) în imediata sa apropiere. A se putea folosi ușor (de ceva): …a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge șezând și a vedea numai ceea ce ți se dă, nu însă și tot ce ai voi. (CALISTRAT HOGAȘ) A avea (ceva) pe mână = A dispune de...: Avea pe mână toate facilitățile posibile și tot nu era mulțumit. Așa fiind, acestora nu li se poate da niciun suflet de creștin pe mână. (G. TOPÂRCEANU) A avea (de) gând sau a-i fi (cuiva) gândul să... = A avea intenția, a voi să...: Prin martie, Cănuță își vesti părinții că are de gând să se-nsoare. (I. A. BASSARABESCU) Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă. (P. ISPIRESCU) A avea (h)arțag = A fi certăreț: Că vor zice toți: „Să nu mergem să stăm să dvorim la cel domn, că deaca să îmbată, el își piiarde mintea și are arțag, ci ne va înfrunta și încă de nu ne va și piiarde”. (NEAGOE BASARAB) Femeia nu se lăsă; avea harțag; nu înțelegea de ce le trebuia crâșmă, când stăteau liniștiți în cerdacul bojdeucei și nu duceau lipsă de nimic. (EUGEN LOVINESCU) Omul avea arțag cu toată lumea. A avea (sau a prinde) orbul-găinilor = A nu vedea lucrurile clare, evidente: Ian ascultă, Iorgușorule, nu cumva ai prins orbul găinilor? (VASILE ALECSANDRI) PEPELEA: Ce să-i găsesc, că-i ai pe nas. ARVINTE: Oare?... Se vede că de mult ce-am strănutat... PEPELEA: Ai prins orbu găinilor... (IDEM) A avea (sau a simți) fluturi la (sau în) stomac (arg.) = A fi îndrăgostit: Chiar dacă nu o spun − probabil și pentru că ar părea ciudat după doar câteva întâlniri, bărbații se îndrăgostesc și ei și au „fluturi în stomac”, la fel ca femeile. (http://www.ele.ro/) A avea (sau a-și face treabă) cu cineva = a) A avea de rezolvat ceva cu cineva; a se ocupa de cineva: Du-te până acolo că are treabă cu tine! (MARIN PREDA) b) (reg.) A avea relații de dragoste cu cineva: Rușine mi-e și de iarbă, / Cu cine mi-am făcut treabă. (POP.) A avea (un) vis = A visa: Vis frumos avut-am noaptea. (MIHAI EMINESCU) A avea a face cu... = a) (d. persoane) A avea de lucru, de furcă (cu cineva); a trebui să suporte consecințele: Ai înșelat o femeie, dar ai a face acuma cu un bărbat. (I. L. CARAGIALE) b) (Despre lucruri) A avea legătură cu ceva: Ziarul radical vine însă cu vecinica minciună în gură: reprezentanții națiunii vor războiul. Spună mai bine dreptul și verde: reprezentanții orașelor, ș-atunci vom ști cu cine avem a face. (MIHAI EMINESCU) Acele învățături înalte n-au a face cu o bună și frumoasă educațiune. (I. L. CARAGIALE) A avea ac de cojocul cuiva = A ști cu ce arme să învingi pe cineva. A ști să înveți minte pe cineva: Într-un rând, crede cânele că i-a găsit ac de cojoc: să nu-i mai dea mâncare. (POP.) A avea academie (sau acioală, capital, cearșaf, jurnal, listă, patalama, salbă) (arg.) = A avea multe condamnări penale, a avea un cazier bogat: Nu bine a intrat în inchisoare și a început să se laude că el are academie multă... A avea aplecare spre… = A avea înclinație spre… Cu divizibilitatea actuală țăranul se simte legat de sforicica lui de pământ și nu are nici cea mai mică aplecare de a lua pământ de la stat. (MIHAI EMINESCU) Avea aplecare spre științele exacte. A avea bășini sau muci în cap (arg.) = a) A avea idei ciudate, extravagante: Cea mai fițoasă femeie din lume!! Are atâtea bășini în cap încât… te uimește, pe bune… (http://xmix.ro/) b) A fi extrem de încrezut. A avea belciug (arg.; d. femei) = A fi serioasă, a-și păstra bunul nume: Spre deosebire de celelalte din grupul lor, tipa avea belciug și era chiar frumoasă. A avea beteșug (d. oameni) = A fi infirm: […] deși era voinic [Pălăgieșu], spătos și doar la mers avea puțin beteșug, călcând prea în afară și aruncând picioarele din genunchi în jos, ca un cal împărătesc la paradă. (LIVIU REBREANU) A avea o jenă (arg.; irn.) = A invoca un pretext imaginar pentru a se eschiva de la îndeplinirea unei sarcini: La începutul mandatului, premierul nu avea nicio jenă să îmi scrie să-l rezolv pe Patriciu. (https://www.google.ro/) A avea bube-n cap (arg.) = A avea antecedente penale. A avea un trecut dubios: Jean Avramescu, care se știa, cum zicea Caterina, „cu bube-n cap”, se cumințise ca un vițeluș abia fătat, avea și el habar de proverbul cu ulciorul. (PAVEL PEREȘ) A avea bucurie = A se bucura: Știai că poți avea bucurie în ciuda stărilor personale și a circumstanțelor prin care treci? (https://www.google.ro/) A avea bunătate = A fi bun: Am auzit că ați avea bunătate a traduce câteva din poveștile scrise de mine. (ION CREANGĂ) Mama avea bunătate și ne oferea tot ceea ce era mai bun pe lume. A avea cale (înv.) = A se pregăti să parcurgă un drum lung: Nu credea să aibă cale atât de lungă. A avea cale (pe undeva) = A avea drum (pe undeva): La cine mi-e mie drag, / N-am cale, și tot îmi fac. (POP.) A avea cap (sau minte) = A fi deștept: − Îți mai dau o dată, acum cumpără-ți măcar și ștreang pe ei, că nu-mi pasă, că de trei ori te-am dăruit, încât de aveai cap... puteai să te faci ca un grof. (I. POP-RETEGANUL) Iar pricina era: / Că-n zeul cel deșert un jertfitor intra / Și, de avea el minte, / Apoi oracolul rostea cerești cuvinte. (ALECU DONICI) A avea capăt (sau cap) = A se sfârși, a se termina: Toată boala are leac, / Da urâtu' n-are cap. (POP.) A avea căderea să… = A avea calitatea de a…: […] el [Ion I. C. Brătianu] nu mai avea căderea de a fi reprezentantul României în fața acelora care hotărau chestiunea pe un asemenea teren.(GH. BUZATU) Numai el are căderea de a decide. A avea căutare (d. o marfă) = A fi cerut de clienți: Nu e nevoie de o capacitate de previziune prea mare pentru a ști ce fel de dispozitive nu vor mai avea căutare în anul 2020, în condițiile în care industria IT se află într-o dezvoltare continuă. (http://www.tion.ro/) A avea ceva (de împărțit) cu cineva = A antipatiza pe cineva: Totul a culminat în luna februarie, când elevul-problemă a aruncat cu un scaun într-un coleg cu care avea ceva de împărțit [...] (http://www.obiectivbr.ro/) A avea ceva cu cineva = a) A dori, a pretinde, a vrea ceva de la cineva: Eu nu știu ce are cu mine. (I. POP- RETEGANUL) Ce ai, domnule, cu mine? b) A avea motive (nemărturisite) pentru a căuta nod în papură, a persecuta, a paște (pe cineva): Să știi că are ceva cu tine! A avea ceva în gând (sau în cuget, în minte) = a) A avea o anumită intenție: […] nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. (d. ȚICHINDEAL) − Or rămâi schilod, or păcălesc pe dracu și mă îmbogățesc. Că vezi că avea el în gând ce avea. (POP.) b) A fi preocupat (de cineva sau de ceva): Faptul cert este că mita s-a dat, s-a luat și și-a făcut efectul toxic aducând în sistemul de sănătate persoane care nu vor avea în minte decât calea prin care să-și recupereze cât mai repede și îndoit suma dată drept mită. (http://www.gds.ro/) A avea ceva pe suflet (sau pe conștiință) = A suferi mustrări de conștiință pentru ceva: Parcă avea ochii deschiși și se uita la mine cu frică. […] Am așezat Sfintele Daruri și am întrebat-o dacă avea ceva pe suflet ca să se spovedească. (www.sfaturiortodoxe.ro/) Nu-i aveți pe conștiință pe bebelușii care au murit la Giulești? (http://www.monitorulcj.ro/) A avea ciudă (sau, înv. mânie) (pe cineva) = A urî pe cineva: Explicație halucinantă pentru incendierea pisicilor în cimitir: „Avea ciudă pe ele și a vrut să le omoare.” (http://adevarul.ro/) Cucule, pasăre mândră,/ Du-te-n pădure și cântă. / Pe cine-i avea mânie, / Blastămă-l, străin să fie. (POP.) A avea clonțar la ghebă (arg.; d. o casă) = A avea câine de pază: Greu de intrat înăuntru… Nu vezi că are clonțar la ghebă! A avea curaj (sau îndrăzneală) = A fi curajos: Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. (I. L. CARAGIALE) A avea dar (sau talent) = A fi talentat: Modestia este decorul talentelor tinere. O primadonă plătită foarte scump, chiar dacă ar avea talent, ar însemna că nu e modestă […] (I. L. CARAGIALE) Are dar, ca și sora lui, pentru muzică. A avea darul să... = A fi înzestrat cu puterea de a...: Am văzut în viața mea atâtea sprâncene îmbinate și totuși nici unele din ele n-au avut darul de a-mi strânge ființa atât de puternic în arcul lor fermecat, după cum găsiră cu cale s-o facă, într-o clipă, sprâncenele jupânesei Zamfira. (CALISTRAT HOGAȘ) Avea darul de a citi gândurile în ochii oamenilor și radia, cu surâsul ei pur, numai bunătate și simpatie. (JEAN BART) A avea datină (înv. și pop.) = A avea obiceiul: Ospătăria aceea era a unui om foarte mare de statură… care avea datină să cumpere pre oamenii ce i se aducea de vândut. (POP.) A avea de fală = A se mândri cu ceva: Ismail pașa îl avea de mare fală [Catargiu Iani] și-l ținea liber în conacul său, ca un trofeu, ca un lanț subțire de piciorul său. (ION GHICA) A avea de furcă cu cineva = A avea dificultăți. A avea mult de luptat împotriva cuiva: − Ehe, negustoreasă, nu glumă! Zise bătrânul Iuga. Vom avea de furcă cu tine! (LIVIU REBREANU) A avea de gând să... = A intenționa să...: Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă și calul îi zise […] (P. ISPIRESCU) A avea de grijă = A fi atent la ceva: […] acum să ai grije, că maica-ta mearge la o nuntă! (I. BARAC) A avea de plătit o poliță cuiva (arg.) = A urmări să se răzbune pe cineva: − Pe Marțian de ce l-ai asasinat? Cu ce te incomoda? Marcel Istodor râse din gât: − A plătit o poliță mai veche. (RODICA OJOG-BRAȘOVEANU) Și mai halucinant este însă zvonul conform căruia unul din apropiații lui Zsolt […] l-ar fi dat pe mâna presei, după ce Zsolt i-ar fi plătit o poliță destul de serioasă […]. (http://www.ziarulring.ro/) A avea de știre = A ști: Unde avându Ștefan vodă știre și prinzându limbă, marți noaptea, dichemvrie 15, au aprinsu târgul asupra lor, cându ei era fără de nicio grijă. (GR. URECHE) A avea de-a face cu... = A avea ceva comun cu... A intra în relații cu...: Avem de-a face cu aceeași tentativă de fraudă morală masivă, tentativă de deghizare politică a unei forțe politice cu aspirație totalitară. (http://www.mediafax.ro) A avea dor = A-i fi dor: De trei nopți aceeași cale / Bate călătorul. / Cine n-are dor pe vale / Nu-mi cunoaște dorul. (G. TOPÂRCEANU) A avea dreptate = A fi îndreptățit: Fata avea dreptate de nu vrea să-l asculte. / Cine-a făcut o crimă poate face mai multe. (GR. ALEXANDRESCU) A avea dureri de cap = a) A-l durea capul: Nu poți ști exact dacă vei avea sau nu dureri de cap în timpul sarcinii și nici dacă acestea se vor rări sau, dimpotrivă, îndesi pe parcursul acestei perioade. (www.attct.ro/) b) A fi îngrijorat pentru ceva: A procedat legal și de data aceasta, ca să nu aibă dureri de cap mai târziu. A avea farurile ciupite (Gmț.; d. o persoană în stare de ebrietate) = A vedea ca prin ceață: Se pare că iar ai farurile ciupite... A avea fericirea să… (sau de a…) = A avea onoarea, plăcerea să… (sau de a…): Pe d. Brănișteanu nu avem fericirea să-l cunoaștem. (I. L. CARAGIALE) A avea ființă (pe lume) = A se naște; a exista, a ființa: Atunci lumea cea gândită pentru noi avea ființă, / Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputință. (MIHAI EMINESCU) […] de unde să-l iei, dacă n-are ființă pe lume? (ION CREANGĂ) A avea folos (sau câștig ori, înv. dobândă) = A profita: Când s-a face mai mărișor, are să înceapă a-i mirosi a catrință, și cu astă rânduială n-am să am folos de el niciodată. (ION CREANGĂ) A avea friguri = a) A suferi de malarie: Mâinile mi-erau reci, gura amară și uscată ca de friguri. (AL. VLAHUȚĂ) Sunt toți bolnavi, și el și femeia și copilul frigurile de baltă. (I. L. CARAGIALE) Nici tu junghi, nici tu friguri, nici o altă boală nu s-a lipit de noi. (ION CREANGĂ) b) A fi foarte nerăbdător și emoționat:Înainte de a trage biletul de examen, tremura ca varga de parcă ar fi avut friguri. A avea gărgăuni în cap = A fi înfumurat, a avea pretenții nejustificate; a avea idei extravagante: Ne-am făcut închipuire / C-o să dăm de supărare, / Omul, oricum îi din fire, / Gărgăuni în cap tot are. (VASILE ALECSANDRI) A avea grijă = a) A fi neliniștit pentru ceva: Tatăl copilului avea grijă să nu i se întâmple iar vreun necaz. b) A nu uita să...:Titu avusese grijă să oprească masa cea mai bună în bufet. (LIVIU REBREANU) A avea gură (mare) = A fi certăreț: Soacra nu trebuie să fie cu gura mare. (ION CREANGĂ) A avea gură rea = A prevesti evenimente rele care se împlinesc: Să nu mai spui nimic, că mereu ai gură rea! A avea inimă = a) A fi curajos: Dacă nici el nu avea inimă, cine altul din capitală, din țară, din lume, avea? (CONSTANTIN STOICIU) b) A fi milos: Se zbătea femeia, căci om era și avea inimă de părinte. (IOAN SLAVICI) Păcală se învoi pentru că avea inimă miloasă. Luă vaca și plecă. (POP.) A avea iubire = A iubi: Chiar dacă aș muta niște munți, prin credința mea, dacă nu am și iubire la credință, dacă credința mea nu e lucrătoare în iubire, dacă la credința mea nu se adaugă iubirea, credința mea n-are nicio valoare. (http://www.crestinortodox.ro/) A avea în cinste = A cinsti: Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie și galoane roșii le au în mai mare cinste. (ALECU RUSSO) A avea în pântece (d. femei; înv.) = A fi însărcinată: Dar vai celor care vor avea în pântece și celor care vor alăpta în acele zile. (BIBLIA) Drama neștiută a Gabrielei Cristea. „Am suportat lucruri foarte grele pentru a avea un suflet în pântece” (http://www.romaniatv.net) A avea la (sau în) degetul (cel) mic = A domina clar; a cunoaște foarte bine: Uscățiv, așa cum este, gârbovit și de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic. (MIHAI EMINESCU) A avea la nazar (pe cineva) (înv.) = A proteja (pe cineva), a fi binevoitor (cu cineva): Ministrul mă are la nazar. (VASILE ALECSANDRI) A avea milă (de...) = a) (Înv.) A avea parte de...: Tu l-ai măritu-l pe-mpăratul, s-aibă milă de izbândă. (DOSOFTEI) b) A fi milos, a se îndura:Privi-te-voiu cu ochii în lacrime fierbinți... / O marmură, aibi milă de-a mele rugăminți! (MIHAI EMINESCU) A avea nas = a) A avea miros fin: Distinge orice miros, așa că bucătăresele i-au spus că are nas. b) A fi (prea) îndrăzneț: Când se găsea cafea pe toate drumurile, putea s-o cumpere oricine, acum o dibuia numai cine avea nas. (CRISTIAN TEODORESCU) Doamna Friț, îi trecu prin cap, iar în clipa următoare alungă gândul: n-ar mai avea nas să-i ceară, îi e datoare două milioane... (RADU ALDULESCU) El a cam început să aibă nas și se amestecă în toate. A avea năcăfale = A avea neajunsuri, pretenții: − Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băiatul tău oleacă de carte, nu numaidecât pentru popie, cum chitește Smaranda, că și popia are multe năcăfale, e greu de purtat. (ION CREANGĂ) A avea nădejde = A nădăjdui: Pot să am nădejde în voi? (ION CREANGĂ) A avea nărav = a) (d. cai) A fi nărăvaș: − Are vrun nărav iapa ta, mă țigane? − N-are, zău, nene geambaș, nici un nărav, mînca-ți-aș iaca ce. (P. ISPIRESCU) b) (d. oameni) A avea un viciu: [...] al cincilea [păcat] iaste sămânarea de vrajbă între fraț și între priiateni, care păcat l-au aflat singur satana; și cine are acel nărav iaste asemenea diavolului. (ANTIM IVIREANUL) Năravul pe care-l are este tutunul. A avea nevoie (sau, înv. lipsă, trebuință) de... = A-i fi necesar ceva: Timid la început, când abia ridicase capul din cărți și avea nevoie de tot ajutorul diavolului […] întreprinzătorul profesor sfârșește cu imperialism de stil mare. (PAUL ZARIFOPOL) A avea noroc (sau șansă) = A fi favorizat de întâmplări: Eu firea nu mi-o prefac / D-oi avea noroc să-i plac. (ALECU VĂCĂRESCU) A avea o (sau de) vorbă cu cineva = A trebui să discute cu cineva: Aveam o vorbă cu tine, dar ești greu de găsit. A avea o ceartă = A se certa: Se vede că a avut vreo ceartă cu soră- sa. (P. ISPIRESCU) A avea obicei (sau deprindere) = A obișnui să...: Acest boier avea obicei, când spunea câte ceva, de-și da drumul gurei, astfel încât nici el nu-și mai putea da seama de ceea ce spunea. (P. ISPIRESCU) [...] a scrie este a avea deprinderea de a grupa elementele psihice în jurul ideii sau tendinței dominante (tema, subiectul), deprindere pe care n-o are necărturarul. (G. IBRĂILEANU) A avea ocazia (sau înv. prilejul) = A i se da posibilitatea: Mulți ani trecură la mijloc de când acești frați nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. (ION CREANGĂ) A avea ochi = a) A vedea bine: Copilul avea ochi, spre deosebire de mama sa care purta ochelari. b) A distinge esențialul: El este inteligent; are ochi și găsește cele mai bune soluții. A avea oftică (pe cineva) = A avea resentimente (față de cineva): Dar dacă Mimi avea oftică pe el, sărea după aceea primul și striga: „Căderea ursului din lună!” (M. CĂRTĂRESCU) A avea parte (de ceva) = A fi predestinat să...: Ocolii țările toate / Și de bine n-avui parte, / Că de mic am pribegit / Tot în străini am trăit. (MIHAI EMINESCU) A avea pâră (cu cineva) (Jur.; înv.) = A fi în proces cu cineva: Înțelegându Iancul vodă că l-au mazilit împăratul și domniia o au dat-o iarăși lui Pătru vodă Șchiopul [...] gândi că de va merge la turci, va avea pâră multă și mai apoi să nu care cumva să și piară. (GR. URECHE) A avea pe capul său = A avea o responsabilitate (nedorită): De mâine vei avea pe capul tău și întocmirea referatelor, chiar dacă nu intră în atribuțiile tale. A avea pe cineva de aproape = A avea simpatie sau dragoste pentru cineva: Mi s-a părut că aceste cuvinte redau foarte clar importanța de a avea măcar un suflet aproape de noi, care să tresalte, la unison cu al nostru [...] (http://www.ileanaandrei.ro/) A avea pe cineva drag = A iubi pe cineva: Ei, acum ghicește singur / De te am eu drag ori nu? (G. COȘBUC) El o avea foarte dragă, ca ochii din cap. (I. G. SBIERA) A avea pe cineva la (sau în) inima sa = A iubi pe cineva: În momentele de cumpănă ale vieții simțim nevoia de a avea pe cineva în inima noastră și pe care să ne putem baza. A avea pe dracul = a) A avea un rău inexplicabil. b) A nu avea nimic: – Ce tot te lauzi? Nu te cred... Ai pe dracul... c) A fi foarte rău: „Îl avea pe Dracu' în el”. Un bărbat gol pușcă a mușcat de față un adolescent și a atacat mai mulți oameni, pe stradă. (spynews.ro/) A avea pe vino-ncoace = A fi atractiv: […] perișorul supțire și stufos îi cădea pe umeri, în unde, fața-i are pe vino-ncoace. (P. ISPIRESCU) A avea peri răi (îvp.) = A avea o boală de ochi provocată de genele prea lungi, care irită globul ocular: Precum vremea închisă zămislește visuri spăimântoase, așa poate că voi fi având și eu peri răi, și te înșeală părerile. (P. ISPIRESCU) A avea pitici pe creier (arg.) = A fi nervos, nesatisfăcut, ofticat; a avea draci: Am avut o perioadă grea. Am suferit din dragoste sau din nedragoste. Am pitici pe creier, mi-am făcut eu singur rău. (http://www.wowbiz.ro/) A avea putere = A fi puternic: Voința de putere este egală cu a avea destin; a avea destin înseamnă a avea putere. (GEO VASILE) Nu știi dacă vei avea putere să alegi când să mori. Dar ai puterea să alegi când să trăiești […] (http://www.cabral.ro/) Creierul este special construit pentru a avea putere și a ne ajuta în situații dificile. (www.citatepedia.ro/) A avea răutate = A fi rău: „Jurnal numai pentru mine” conține tot pe data de 29 X ultima însemnare: „Numai de n-aș păcătui. Și de n-aș avea răutate. Acum n-am.” (ION IANOȘI) Duhul Sfânt ne va ajuta atâta timp cât nu vom avea răutate pe nimeni. (ortodox.md/) A avea scăpare = A scăpa: Nu mai ai scăpare din mâna mea! (P. ISPIRESCU) A avea semne (sau presimțiri) = A presimți ceva: Chiar și cei ce au accidente mortale au presimțiri, dar nu le iau în seamă. (http://www.lovendal.ro/) A avea seu la rărunchi (sau a avea cheag) = A fi bogat: Nu cumva ai trebuință de slugă, voinice? Cum te văd, sameni a avea seu la rărunchi. (ION CREANGĂ) A avea socoteală (sau înv. rânduială) = A se desfășura potrivit unei ordini și rațiuni: Deci oricarea între fapte în lucruri are socoteală, aceiași și a sfârșitului socoteală [..] (DIMITRIE CANTEMIR) A avea teamă (sau groază) = A se înspăimânta: Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi și nouă toate; / Ce e rău și ce e bine / Tu te- ntreabă și socoate; / Nu spera și nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece. (MIHAI EMINESCU) A avea trebuință = A-i trebui: Nu am trebuință să mai descriu mulțămirea ce ne-a pricinuit acest concert original la miezul nopții. (VASILE ALECSANDRI) A avea ținere-de-minte (sau memorie) = A putea să-și amintească multe lucruri: S-a împământenit ideea greșită că „a avea o memorie de elefant” e de bine. Cei care o utilizează ca laudă cred că expresia înseamnă „a avea o ținere de minte foarte bună”, ceea ce nu este adevărat. (http://www.avocatnet.ro/) Avea spirit de observație și ținere de minte. A avea un cârlig la cineva (pop.) = A avea o taină, un secret: Ion are el un cârlig pe undeva, de vine întotdeauna târziu acasă. (POP.) A avea un of = A fi necăjit: Nu din dragoste față de SUA sau din ură față de Moscova, avea el un of la inimă cu „foștii” (deși erau de-ai lui) și a vrut să le-arate că nu mai mor caii când vor câinii roșii (hrăniți rusește). (http://www.nasul.tv/) A avea voie (sau permisiunea) să... = A-i fi permis să...: Soția mea avea voie să stea cu mine tot timpul cât nu eram închis în iatac. (IOAN SLAVICI) […] luam baia într-un colț al țărmului mai departe, numit „Paradis”, unde eram numai între bărbați și aveam permisiunea de a ne scălda fără costum. (NICOLAE GANE) Dacă aș avea voie să revăd lucrarea, ar fi nemaipomenit. A avea vreme (sau timp) = A dispune de timp pentru a face ceva. A fi liber, a dispune de timp pentru a se ocupa de cineva: Avem vreme să aducem alte răsaduri, am murmurat eu. (MIHAIL SADOVEANU) Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze. (P. ISPIRESCU) A avea (pe cineva) în de bine (înv.) = A privi (pe cineva) cu ochi buni: Mihai... chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George, ostaș curajos și acesta, dar mai dulce la caracter decât frate-său și pe care-l avea în de bine, fiindu-i foarte credincios. (NICOLAE BĂLCESCU) A avea... ani = A fi în vârstă de... ani: Peste câteva zile ar avea 79 de ani. A (nu) (mai) avea gură (sau obraz, tupeu) să… = A (nu) (mai) avea curajul, îndrăzneala să…, a nu mai cuteza să…: Ai băut cât șăpte și mai ai obraz să te jăluieșt! (VASILE ALECSANDRI) A (nu) (mai) avea zile bune (cu cineva) = A (nu) (mai) trăi în pace (cu cineva): Cu amar și cu necaz / Ies rujile din obraz! / De-aș mai avea zile bune / Rujile iară s- ar pune. (I. POP-RETEGANUL) Deși ne-ar plăcea, nu putem avea numai zile bune pe parcursul unui an. (www.publika.md/) A (nu) avea (mare sau desăvârșită) cunoștință (de ceva) = A (nu) ști, a (nu) fi (bine) informat (de sau despre cineva sau ceva), a (nu) cunoaște (bine): Aveau smeii cunoștință de vitejia lui. (P. ISPIRESCU) A (nu) avea (sau a (nu) da) greș (sau greșeală) = A (nu) greși: Steaua te și poate ajuta, dar dacă dai greș la Steaua, nu știu dacă mai poți ajunge fotbalistul pe care îl visează unii. (www.evz.ro/) A (nu) avea (un sau niciun) înțeles (sau sens) = A (nu) avea noimă; a (nu) avea logică: Cuvântu-mi pentru tine nu avea înțeles, / Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc. (MIHAI EMINESCU) A (nu) avea cap (și Dumnezeu sau și chip) să… (sau de a…) = A (nu) fi în stare să …, a (nu) putea să…: Rea bucată-i dragostea; / Cine prinde-a o gusta, / N-are cap de-a o lăsa. (POP.) A (nu) avea loc de întors sau de manevră (arg.) = A (nu) avea condiții favorabile pentru desfășurarea unei activități: Nimic nu mai putea face, că nu avea loc de întors din cauza celor curioși. A (nu) avea milă = A (nu) stârni mila cuiva; a (nu) simți milă pentru cineva: De-ți va da Domnul Dumnezeu putere și tărie, să nu cruți, să n-aibi milă, că nici de tine nimeni nu va avea milă, când te vor vedea înfrânt și ticăit. (AL. ODOBESCU) Femeia avea milă de toți nevoiașii și-i ajuta cu ce putea. A (nu) avea obraz = A (nu) avea bun simț: Noroc că unul a uitat, iar celălalt n-are obraz, astfel că acum sunt prieteni la cataramă […] (http://www.monitorulcj.ro/) A (nu) avea odihnă = A fi mereu activ; a fi neliniștit: Ocolii țările toate / Și de bine n-avui parte, / Că de mic am pribegit / Tot în străini am trăit / Și odihnă n-am avut... (MIHAI EMINESCU) A (nu) avea pe cineva la stomac = A (nu) putea suporta pe cineva: Ea n-a avut-o niciodată la stomac pe vecina de peste drum și nu-și putea explica de ce. A (nu) avea rost să... = A (nu) fi potrivit să…: Antrenorul Răzvan Lucescu a declarat, luni, în conferința de presă în care a fost prezentat oficial, că nu avea rost să semneze cu FC Rapid un contract pe următorii zece ani având în vedere că este posibil să nu fie o colaborare fericită. (http://www.mediafax.ro) A (nu) avea somn = A (nu) putea dormi: Mai ales la patru el totdeauna mânca bine, serile adormea curând, avea somn bun, ba peste câtva timp a început să mănânce bine și la masă. (IOAN SLAVICI) N-a avut somn toată noaptea. A (nu) avea treabă = A (nu) fi ocupat: − Dacă n-am treabă, ce să fac în târg? − Treabă, ne-treabă, du-te de te mai întâlnește cu bărbați, poate să dai de vreo treabă […] (I. L. CARAGIALE) Mereu are treabă și nu-l găsesc acasă decât duminica. A (nu) avea zile (sau zilișoare) = A (nu) mai trăi; a (nu) se mai bucura de viață: Este cu putință însă, dacă voi mai avea zile, să vă întrețin despre dânsul în chip îndelungat, când voi publica, dacă îl voi publica, un vraf de amintiri […] (RADU ROSETTI) − N-oi mai veni, Ivane, câte zilișoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, și se tot ducea împușcat. (ION CREANGĂ) A nu (mai) avea ce face = A nu (mai) putea…: Își mușca fata acum degețelele mămucuței și ale tătucuței de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face. (ION CREANGĂ) A nu (mai) avea ce zice = A nu (mai) ști. A rămâne fără replică: După toată discuția chiar nu mai aveam ce zice, pentru că totul era confuz. A nu (mai) avea margini = a) A fi foarte întins, peste măsură de mare: Cât vedeai cu ochii, câmpia parcă nu mai avea margini. b) A întrece orice măsură: Supărarea acum nu avea margini. (I. POP-RETEGANUL) A nu avea (sau a nu ști) cum (să…) = A nu avea posibilitatea, mijloacele (să…), a-i fi imposibil (să…): Pentru atâta încredere, nu am cum să-ți mulțumesc. (AL. ODOBESCU) A nu avea când = A nu mai avea timpul necesar să...: Nu mai avea când să rezolve și ultima cerință și a predat lucrarea. A nu avea chip să... = A nu reuși să...: Azi n-ai chip, în toată voia, în privirea-i să te pierzi. (MIHAI EMINESCU) A nu avea nici cenușă în vatră (sau în casă) sau a nu-i arde nici focul în vatră = A nu avea absolut nimic, a fi sărac lipit pământului: Nu-i casa lor, în care stau, și-n casă nici cenușă n-au. (G. COȘBUC) A nu avea nici în clin, nici în mânecă (cu cineva) = A nu cunoaște pe cineva. A nu avea nicio legătură cu...: […] tata mi-a dat în grijă, când am pornit de-acasă, ca să mă feresc de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât oi putea; să n-am de a face cu dânșii nici în clin, nici în mânecă. (ION CREANGĂ) Mai știa iară că de omul dracului, să dai și să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul. (P. ISPIRESCU) TRAHANACHE: Zic: ce are a face Cațavencu cu mine și eu cu Cațavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prințipuri, dinpotrivă. (I. L. CARAGIALE) A nu avea niciun chichirez = A nu avea nicio logică; a nu avea niciun haz: De vreme ce toată lumea râde, grăi Ghervasie cu îndrăzneală, se cheamă că toată lumea știe cum a fost, așa că n-ar avea niciun chichirez s-o mai spun, mai ales că e și destul de veche. (VALERIU ANANIA) Încă un eșec îi va fi fatal lui Ungureanu. Iar platforma nu va mai avea, nici ea, niciun chichirez. (http://www.gandul.info) A nu avea niciun sfânt = A fi necredincios: N-au nimic sfânt în ei; n-au decât o credință și un zeu: avuția materiala și banul! De-asta spun că ceea ce a făcut Netanayahu ieri întrece orice măsură. (http://www.ziare.com/) A nu avea ochi decât pentru... = A fi îndrăgostit de...: El nu avea ochi și suflet decât pentru pădurile, dealurile și câmpiile în care trăise în larg în copilărie. (NICOLAE GANE) A nu avea pentru ce (sau de ce) = A nu avea niciun motiv: Nu avea de ce să nu vină; a fost anunțată la vreme de data aceasta. A nu avea unde = A nu exista spațiu disponibil: Se plânge în fiecare zi că nu mai are unde să lucreze, că este prea multă lume și nu se poate concentra. A se avea bine (sau rău) (cu cineva) = A fi în relații bune (sau rele) (cu cineva); a (nu) se înțelege (cu cineva); a fi prieten (sau a se dușmăni) (cu cineva): Vezi că-și căta de munculița lui, își plătea dajdia, [Neagoe] se avea bine cu toți din sat [...] (P. ISPIRESCU) Frați, frați erau ei, dar unul cu altul nu se avea bine. (POP.) A se avea bine (sau rău) cu cineva = A fi în raporturi de prietenie (sau de dușmănie); a trăi în armonie, a se înțelege (sau a fi în relații dușmănoase, a fi certat): Se avea bine, ca frații. (P. ISPIRESCU) Cu nimenea-n lume nu se aveau bine. (ANTON PANN) Vezi că-și căta de munculița lui, își plătea dajdia, se avea bine cu toți din sat, și cum făcea el, ce dregea el, se chivernisea omul [...] (P. ISPIRESCU) A se avea dragi = A se iubi: Fata și flăcăul se aveau dragi de mici. Crescuseră, oarecum, în vecinătate. (AL. MITRU) A se avea rău (cu cineva) = A se certa; a fi dușmani: De când s-au mutat, cei doi vecini se aveau rău. Atâta bine (sau folos ori câștig) să am! = Formulă prin care se garantează adevărul celor exprimate: − Atâta bine să am, dacă nu mă crezi! Ce-am avut și ce-am pierdut = a) N-am ce pierde: Dumnealor, că sunt mai tineri și, vorba aia, ce-am avut și ce-am pierdut! dumnealor o să-și puie, doamne ferește! viața în primejdie: (I. L. CARAGIALE) b) Sărac am fost, sărac am rămas. c) Puțin îmi pasă: Așa am interpretat eu, acum poate exista o altă interpretare a regizorului, adică 0- 0, pe ideea „ce-am avut și ce-am pierdut”, la un nivel mult mai profund. (http://www.mediafax.ro/) N-ai decât! = a) Ești liber să...: Zi și noapte stam la drum / Și cântam pentru oricine... / Ai cântat? Îmi pare bine! / N-ai decât să joci acum! (CINCINAT PAVELESCU) b) Încearcă numai, dacă îndrăznești. c) Nu-mi pasă: Faci cum crezi, n-ai decât să mergi singur! N-are a face = Nu se potrivește, nu are nimic comun cu...: N-are a face dacă sunt cretini au ba, nu sunt români și eu cred că nu e normal ca România să fie condusă de alogeni […] (http://activenews.ro) N-are cine să... = Nu există cineva care să...: „La cum ne-am pregătit în acest cantonament, am crescut de la meci la meci, nu are cine să ne pună probleme în România.”, a spus Lucian Filip. (http://www.digisport.ro/) N-are cum (Impersonal) = Nu este posibil. Nu există modalitatea de a...: În felul ăsta, Johannis nu are cum să câștige aceste alegeri, dar Ponta le poate pierde… (http://www.gazetadambovitei.ro/) N-are decât să... și... = E suficient să... pentru a...: Dacă domnul Boc se simte atras de un alt partid, nu are decât să-și dea demisia din PDL și să se înscrie într-un alt partid și nu are decât să susțină pe cine vrea! (http://www.mediafax.ro/) N-are nimic! = Nu are nicio importanță; nu s-a întâmplat niciun rău: Mă gândeam: s-a supărat Miai pe mine, dar n-are nimic, acuma are să mă cheme să-i tai și porcul lui și gata, are să-i treacă supărarea. (MARIN PREDA) Nici acasă n-am de coasă = Nu mă grăbesc; nu am nicio treabă: – Mă!... că mare minune-i asta!... dar nici acasă n-am de coasă... ia să mai odihnesc oleaca aste bătrânețe! (ION CREANGĂ)

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. – Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, V_I 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap¹ (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă¹ (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții? – Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț². 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent². A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic – Sîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept⁴ (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd. ◊ Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text. ▭ Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voi – zise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept⁴ (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări. ▭ Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare: – Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun⁴ (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, V_II 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași... – Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.