COMITET, comitete, s. n. Colectiv, constituit de obicei pe bază de alegeri, pentru conducerea activității într-un anumit domeniu. V. comisie, consiliu. Comitet de întreprindere. Comitet de direcție. Comitet de redacție. ▭ Comitetele de luptă pentru pace constituie cea mai largă formă de mobilizare a maselor la lupta pentru apărarea păcii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 457. Au mai fost adunări ale Comitetului Păcii la Roma, la Praga, la Stockholm, de unde a ieșit chemarea pentru toate popoarele să arate care și cîți sînt împotriva războiului. SADOVEANU, O. A. 264. S-a întrunit comitetul uzinei și greva a fost declarată. SAHIA, N. 35. Comitet central = organ superior al unui partid comunist sau muncitoresc sau al unei organizații de masă, care conduce întreaga activitate a partidului sau a organizației în intervalul dintre două congrese. Comitetul Central al Uniunii Tineretului Muncitor. ▭ Hotărîrile ședințelor plenare din aprilie și octombrie 1932 ale Comitetului Central al Partidului Comunist din Romînia orientau partidul cu toate forțele spre organizarea și mobilizarea la luptă a muncitorimii ceferiste, trasînd linia de îmbinare a luptei pentru revendicările economice imediate, cu lupta împotriva războiului și fascismului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 532. Plenara Comitetului Central [din 3-5 martie 1949] are la ordinea zilei problema muncii partidului pentru transformarea socialistă a agriculturii, în cadrul măreței opere de construire a socialismului în țara noastră. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 259. Comitet de partid = organ de conducere al unei organizații de partid ai cărei membri depășesc numărul de 300 (inclusiv candidații). Comitet executiv = organul de conducere a unui sfat popular, care exercită funcțiile sfatului în perioada dintre două sesiuni. Comitetele executive ale sfaturilor populare și consiliile de conducere ale gospodăriilor colective trebuie să aibă ca o preocupare centrală ridicarea nivelului cultural- tehnic al tuturor colectiviștilor. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. Organele executive și de dispoziție ale sfaturilor populare regionale, raionale, orășenești și comunale sînt comitetele executive. CONST. R.P.R. 31. Comitet de grevă = (în țările capitaliste) comitet ales de muncitorii greviști pentru conducerea grevei și pentru ducerea tratativelor cu patronii în vederea satisfacerii revendicărilor muncitorești. Încă în 1916 muncitorii mineri din Petroșani și Petrila au hotărît, în luna iunie, să declare greva generală în Valea Jiului. în toate localitățile s-au înființat comitete de grevă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 626. Sarcina comuniștilor era de a cuceri conducerea în sindicatele reformiste și de a organiza pe muncitori – independent de convingerile lor politice – în comitete de acțiune, comitete de grevă. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 62. Comitet de inițiativă = grup de persoane care ia o inițiativă într-un domeniu oarecare și lucrează pentru înfăptuirea ei. Comitetele regionale și raionale de partid și comitetele executive, ale sfaturilor populare trebuie Siă acorde tot sprijinul organizatoric și politic comitetelor de inițiativă ale țăranilor muncitori care vor să formeze noi gospodării colective și întovărășiri agricole. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. (Ieșit din uz) Comitet școlar = organ de conducere în școlile primare și secundare din trecut, alcătuit din delegați ai profesorilor și părinților elevilor. Pe unde n-am umblat? Cui n-am cerut? La primărie, la Comitetul școlar, la Sfatul negustoresc. SEBASTIAN, T. 306.

lectură sf [At: VOINESCU II, M. 45/2 / Pl: ~ri / E: fr lecture, lat lectura] 1 Parcurgere a unui text scris sau tipărit pentru a lua cunoștință de conținutul lui. 2 (Îs) Sală de ~ Încăpere amenajată într-o bibliotecă în care publicul poate citi cărți, reviste etc. 3 (Înv; îs) Cabinet de ~ Loc în care se puteau citi sau se puteau lua cu împrumut cărți, reviste etc. 4 (Înv; îas) Societate literară. 5 Carte, scriere, operă etc. citită. 6 (Îs) ~ particulară (sau înv, privată) Opere citite de un elev în afara ariei curiculare. 7 (Lpl) Cărți, scrieri, opere etc. citite de cineva în mod obișnuit sau cu predilecție. 8 Cultură a unei persoane, rezultată din lectură (1). 9 Învățare a cititului. 10 Carte de citire. 11 Citire cu voce tare a unui text în fața altor persoane. 12 (Îlv) A da ~ (la ceva) sau a face ~ra A citi un text cu voce tare. 13 (Îs) Comitet de ~ Organ în structura organizatorică a unui teatru, căruia îi revine sarcina stabilirii repertoriului. 14 Citire a unui proiect de lege în parlament. 15 Descifrare a unui text scris. 16 Lecție. 17 Interpretare.

BIROU, birouri, s. n. I. 1. Masă de scris cu sertare și compartimente pentru ținut hîrtii, acte etc. 2. Local, parte dintr-un local sau încăpere în care lucrează funcționarii; (în special) serviciul respectiv. ◊ Lucrări de birou = lucrări cu caracter administrativ. ◊ Expr. (A lucra) din birou = (a lucra) de la distanță, fără observarea și cunoașterea realităților. ♦ Cameră în care are cineva birou (1) și în care lucrează sau profesează; p. ext. masa de lucru a cuiva. II. 1. Organul executiv și conducătorul întregii munci curente a unei organizații de partid comunist sau muncitoresc sau a unei organizații de mase. ◊ Birou politic = organ al Comitetului Central al unui partid comunist sau muncitoresc, avînd ca sarcină conducerea muncii politice și organizatorice a acestuia între adunările plenare ale Comitetului Central. Birou de partid = organ compus dintr-un număr restrîns de persoane, alese dintre membrii unui comitet de partid și însărcinat cu rezolvarea problemelor curente și cu aplicarea hotărîrilor comitetului. 2. Grup de persoane alese de o adunare constituită ca să organizeze lucrările acesteia și să urmărească buna lor desfășurare. – Fr. bureau.

BIROU², birouri, s. n. 1. Organul executiv și conducătorul întregii munci curente a unei organizații de partid sau de mase. Succesele obținute în campania de treieriș și seceriș de către țărani... se datoresc în mare parte muncii politice de masă desfășurate de către biroul organizației de bază. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2725. Birou politic = organ al comitetului central al unui partid comunist sau muncitoresc, avînd ca sarcină conducerea muncii politice și organizatorice a acestuia între adunările plenare ale comitetului central. Secretariatul Comitetului Central se va ocupa de munca curentă operativă de partid, activitatea, sa fiind îndrumată de Biroul Politic al Comitetului Central. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2951. Birou Informativ = organ politic de informare reciprocă și de schimb de experiență între partidele comuniste și muncitorești din lumea întreagă. Documentul consfătuirii Biroului Informativ al partidelor comuniste și muncitorești reprezintă o puternică, armă de luptă a oamenilor muncii din întreaga lume împotriva ațîțătorilor la război, împotriva dușmanilor democrației și progresului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 421. Biroul Informativ cheamă prin documentele sale partidele comuniste și muncitorești să muncească pentru întărirea organizatorică și lărgirea mișcării partizanilor păcii. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 190. 2. Grup de persoane alese de o adunare constituită ca să organizeze lucrările acesteia și să urmărească buna lor desfășurare. Biroul congresului.

BIROU, birouri, s. n. 1. Masă de scris (cu sertare și compartimente pentru hârtii, acte etc.) 2. Local, parte dintr-un local sau încăpere în care lucrează o persoană sau un serviciu. ◊ Expr. (A lucra, a rezolva etc.) din birou = (a lucra, a rezolva etc.) fără a cunoaște realitățile, birocratic. 3. Organul executiv și conducătorul activității curente a unei organizații de partid comunist sau muncitoresc sau a unei organizații de mase. ◊ Birou politic = organ al Comitetului Central al unui partid comunist sau muncitoresc, care conduce munca politică și organizatorică a partidului între două adunări plenare ale Comitetului Central. ♦ Grup de persoane alese de o adunare constituită ca să-i organizeze lucrările și să asigure buna lor desfășurare. – Din fr. bureau, rus. biuro.

ADMINISTRAȚIE, administrații, s. f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; secție a unei instituții însărcinată cu administrarea acelei instituții. ◊ (Ieșit din uz) Administrație financiară = instituție care conducea o circumscripție financiară, făcînd încasările și plățile statului. Consiliu de administrație = comitet însărcinat cu conducerea unei societăți industriale sau comerciale capitaliste pe acțiuni. 2. (Înv.) Diviziune organizatorică în armată, care se ocupa de hrana și îmbrăcămintea trupei. – (1) Fr. administration (lat. lit. administratio, -onis), (2) rus. administrațija.

CONGRES, congrese, s. n. 1. Reuniune, națională sau internațională, de membri sau de delegați ai unui partid politic, ai unei organizații sindicale ori de masă sau de persoane care au aceeași profesie sau interese comune, pentru a discuta și a lua hotărîri în probleme de ordin ideologic, organizatoric, profesional, științific etc. Congresul mondial al partizanilor păcii. Congresul al III-lea al tineretului și studenților pentru pace și prietenie, a Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Rumîn își exprimă convingerea că acest Congres al femeilor democrate din Republica Populară Romînă va constitui un puternic imbold pentru o și mai mare dezvoltare a mișcării de masă a femeilor din orașele și satele patriei noastre, că acest congres va contribui la o și mai largă atragere a femeilor în activitatea de dezvoltare economică și culturală a țării. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2676. 2. Organul suprem de conducere al unui partid comunist sau muncitoresc. «Congresul este instanța supremă a partidului» și, prin urmare, calcă disciplina de partid și statutul congresului tocmai acela care împiedică, indiferent prin ce mijloace, pe vreun delegat să se adreseze direct congresului în legătură cu orice chestiune din viața de partid, fără nici o excepție. LENIN, O. A. I 291. Însemnătatea istorică mondială a celui de al XIX-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice constă în aceea că, făcînd bilanțul victoriilor epocale repurtate de partid în răstimpul dintre Congresele al XVIII-lea și al XIX-lea, a îmbogățit partidele frățești, pe oamenii muncii din întreaga lume, întreaga omenire progresistă, cu uriașa experiență a partidului comunist, luminînd omenirii drumul progresului, al fericirii și al buneistări. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 7. Congresul de la 8 mai 1921 a devenit primul congres al Partidului Comunist din Romînia. IST. R.P.R. 533. 3. Nume dat organului legislativ din S.U.A.

ADMINISTRAȚIE, administrații, s. f. 1. Totalitatea organelor administrative ale unui stat; secție a unei instituții. Însărcinată cu administrarea ei. Dreptul de a folosi limba maternă în administrație și justiție, participarea efectivă, bazată pe deplina egalitate în drepturi a naționalităților conlocuitoare și a organizațiilor lor democratice, la viața politică – toate acestea caracterizează politica națională a Republicii Populare Romîne. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 139. ◊ Școală de administrație = școală în care se formează cadrele de specialitate în domeniul administrativ. Administrație financiară = instituție de care depindeau, în vechiul regim, percepțiile și care conducea o circumscripție financiară, avînd atribuția de a face încasările și plățile statului. 2. (În regimul capitalist) Consiliu de administrație = comitet (reprezentînd de obicei numai pe marii acționari) însărcinat cu conducerea unei societăți industriale sau comerciale pe acțiuni. Marile industrii monopoliste își trimit reprezentanții lor în consiliile de administrație. 3. (Învechit) Diviziune organizatorică în armată, care se ocupa de hrana și îmbrăcămintea trupei. Ofițer de administrație. – Pronunțat: -ți-e.

PARTIDUL NAȚIONAL ROMÂN DIN TRANSILVANIA (P.N.R.), partid politic creat, la 12 mai 1881, prin unificarea Partidului Național Român din Banat și Ungaria (constituit la 7 febr. 1869) cu Partidul Național Român din Transilvania (8 mart. 1869). Constituirea noului partid și adoptarea programului său au grupat, pentru prima dată, toate elementele politice românești din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, pe baza unei platforme politice și de acțiune comune privind: lupta pentru recâștigarea autonomiei Transilvaniei (pierdute prin compromisul austro-ungar din 1867), dreptul de a folosi limba română în administrație și justiție în toate regiunile locuite de români, revizuirea Legii naționalităților din dec. 1868, în sensul recunoașterii egalității în drepturi a tuturor naționalităților, adoptarea unei noi legi electorale vizând lărgirea dreptului de vot, numirea în funcții administrative, în ținuturile locuite de români a cetățenilor de etnie română sau care cunosc limba română și obiceiurile poporului român, lupta pentru menținerea autonomiei bisericilor și a școlilor confesionale românești, lupta împotriva tendințelor de deznaționalizare manifestate de organele statului. Conferința națională de unificare de la Sibiu l-a împuternicit pe George Barițiu cu redactarea unui memoriu („Memoriul explicativ”), care să analizeze, sub toate aspectele, situația din monarhia austro-ungară. Roadele platformei de acțiune nu întârzie să se arate. La 8/20 ian. 1892 este convocată, la Sibiu, o Conferință extraordinară a P.N.R., care hotărăște, în condițiile intensificării asupririi maghiare, alcătuirea unui Memorandum către împăratul Franz Joseph I, cuprinzând o expunere a revendicărilor celor peste trei milioane de români din monarhia austro-ungară și o critică sistematică a politicii naționale intolerante a guvernului ungar. Memorandum-ul, care s-a bucurat de puternice manifestații ale românilor de pretutindeni, a marcat un moment deosebit de important în istoria mișcării naționale a românilor transilvăneni, inaugurând o nouă etapă de luptă susținută pentru victoria revendicărilor românești. În pofida ordonanței guvernului ungar de dizolvare a P.N.R. (iun. 1894), se acționează pentru întărirea organizatorică a partidului. Convocată la Sibiu (10/23 ian. 1905), Conferința P.N.R. alege un nou program politic: recunoașterea poporului român ca națiune alcătuitoare în stat, căreia să i se asigure dezvoltare etnică și constituțională, respectarea legii despre egala îndreptățire a naționalităților, garantarea prin lege a dreptului de întrunire și organizare, libertatea presei, adoptarea votului universal, egal și secret, reducerea impozitului pentru pământ și introducerea contribuției progresive după venit, împroprietărirea, în măsura posibilităților, a țăranilor din proprietățile statului, inalienabilitatea și indivizibilitatea minimului de proprietate, asigurări de stat pentru boală și bătrânețe, medici și medicamente pentru săraci etc. Potrivit noii linii tactice de participare la viața electorală și parlamentară, P.N.R. obține în alegerile din 1905 opt mandate, în 1906, 15, iar în 1910, a urmare a măsurilor represive ale guvernului ungar, doar cinci mandate. Întrunit la Oradea (12 oct. 1918), Comitetul Executiv al P.N.R., adoptă, în unanimitate, o Declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere” (în temeiul dreptului național ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa). Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei și se constituie un „Comitet de acțiune” cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș. La 18 oct. 1918, dr. Alexandru Vaida-Voevod, membru marcant al P.N.R., citește în parlamentul ungar de la Budapesta Declarația de autodeterminare și despărțire a românilor transilvăneni de Ungaria, elaborată de Comitetul Executiv al partidului, iar la 30 oct. 1918 se constituie Consiliul Național Român (inițial cu sediul la Budapesta, iar din 3 nov., la Arad), organ de conducere al românilor transilvăneni, format sin șase reprezentanți ai P.N.R. (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod și Aurel Vlad) și șase social-democrați (Tiron Albani, Ioan Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu). Ca unic for de conducere al românilor transilvăneni, a organizat în comune, comitate și orașe gărzi naționale și gărzi civile sătești pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”, preluând puterea în întreaga Transilvanie. Eșuând tratativele duse la Arad (15-15 nov.) cu reprezentanții Consiliului Național Maghiar și ai guvernului Károly Mihály, la 18 nov. 1918, în numele Marelui Sfat al Națiunii Române, este lansat un manifest, intitulat Către popoarele lumii, prin care Consiliul Național Român Central făcea cunoscut refuzul guvernului ungar de a lua în considerare revendicările juste ale populației române „de a-și înființa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber și independent”. În aceste împrejurări, Marele Sfat Național din Transilvania convoacă pe 1 dec. 1918 Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care hotărăște unirea necondiționată și pentru totdeauna cu România a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului. Pentru cârmuirea Transilvaniei până la alcătuirea Constituantei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative, numită Marele Sfat Național, care la rându-i numește guvernul provizoriu, Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, vicepreședintele P.N.R., care s-a ocupat de instituirea administrației românești pe teritoriul Transilvaniei; de asemenea, Consiliul Dirigent a adoptat Legea pentru reforma agrară în Transilvania, precum și Legea electorală, care prevedea introducerea votului universal pentru toți bărbații, începând cu vârsta de 21 ani. P.N.R. a câștigat majoritatea voturilor în Transilvania, cu prilejul primelor alegeri parlamentare (nov. 1919, în baza votului universal și la scara României întregite, clasându-se pe primul loc față de celelalte formațiuni politice: P.N.L., Partidul Țărănesc din Basarabia, Partidul Țărănesc, Partidul Național-Democrat, Partidul Democrat al Unirii din Bucovina etc.); participă la guvernul Blocului parlamentar, condus de Alexandru Vaida-Voevod. Pe fondul controverselor iscate în sânul partidului după Unirea din 1918, privind viitorul P.N.R., o grupare condusă de Octavian Goga părăsește partidul și fuzionează (apr. 1920) cu Partidul Poporului. În vederea contracarării dominației liberale în viața politică a țării, Iuliu Maniu, în calitatea de președinte al partidului, ia inițiativa creării unui mare partid de guvernământ prin fuziunea cu Partidul Conservator-Democrat (nov. 1922), cu Partidul Naționalist al Poporului (mart. 1925), iar în 10 oct. 1926, cu Partidul Țărănesc, punându-se astfel bazele Partidului Național-Țărănesc. Președinți: Nicolae Popea (1881-1882), Partenie Cosma (1882-1883), George Barițiu (1884-1888), Ioan Rațiu (1889-1890), Vincențiu Babeș (1890-1902), Gheorghe Pop de Băsești (1903-1919), Iuliu Maniu (1919-1926). A editat publicațiile: „Tribuna” (1884-1903), „Lupta” (1906-1910), „Românul” (1911-1916; oct.-dec. 1918), „Patria” (1919-1926).