PORTCART, portcarturi, s. n. 1. Mic portofel în care se țin actele de identitate, cărțile de vizită. 2. Porthartă. – Din fr. porte-cartes.

PORTCART s. n. portofel în care se țin actele de identitate, cărți de vizită etc. (< fr. porte-cartes)

PORTCART, portcarturi, s. n. 1. Mic portofel în care se țin actele de identitate, cărțile de vizită etc. 2. Porthartă. – Din fr. porte-cartes.

livret s.n. 1 (milit.; și livret militar) <rar> livret de oaste. Soțul ei și-a pierdut livretul militar; (rar) livret de oaste v. Livret. Livret militar. 2 (înv.; și livret de identitate, livret individual) v. Buletin. Buletin de identitate. Carte de identitate. 3 (mat.; înv.) v. Tabla înmulțirii (v. tablă¹). Tabla lui Pitagora (v. tablă¹). 4 (fin.; ieșit din uz) v. Libret. Libret de economii.

DORGELÈS [dorjəlés], Roland (pseud. lui Roland Lecavelé) (1886-1973), scriitor francez. A evocat boema literară din Montmartre („Castelul cerurilor”), personalitatea unor scriitori și artiști ai vremii sale („Portrete fără retuș”), evenimentele celui de al doilea război mondial („Cruci de lemn”, „Cartea de identitate”).

portcart sn [At: ALEXI, W. / Pl: ~uri / E: fr porte-cartes] (Rar) 1 Mic portofel pentru păstrarea actelor de identitate, a cărților de vizită etc. 2 Porthartă.

Avdie (Obadia), al patrulea dintre profeții mici, menționat adesea în cărțile sfinte, dar mai puțin cunoscut ca identitate (după unii autori ar fi prorocit prin anul 601 î. Hr., iar după alții chiar prin anii 800 î. Hr.). Biserica îl serbează la 19 noiembrie. ♦ Carte a Vechiului Testament intitulată Vedenia lui Avdie, care conține un singur capitol (21 de versete), fiind cea mai scurtă profeție, și care vestește pedepsirea edomiților și izbăvirea lui Israel.

*CARTĂ (pl. cărți) sf. 1 Bucată dreptunghiulară de carton subțire pe care e scris sau tipărit numele cuiva: ~ de vizită ¶ 2 Petec de hîrtie, de carton sau condicuță care stabilește calitatea unei persoane: ~ de student; ~ de identitate ¶ 3 ✉️ ~ poștală, bucată dreptunghiulară de carton subțire, emisă de administrația poștelor, pe care se scrie, și se trimite ca o scrisoare (= carte poștală) ¶ 4 ⏲ ~ de alegător (= carte de alegător), bilet cu care se constată calitatea și identitatea unui alegător și care-i dă dreptul de a vota ¶ 5 Listă de bucate într’un restaurant [fr. carte].

legitimare sf [At: HELIADE, O. I, 301 / Pl: ~mări / E: legitima] 1 (Jur) Acțiune juridică prin care un copil din afara căsătoriei dobândește situația juridică a unui copil născut din căsătorie Si: (asr) legitimație (1), recunoaștere. 2 (Îvr) Adopție a unui copil. 3 (Îvr) Recunoaștere a caracterului legitim (1) Si: (îvr) legitimație (4). 4 Dobândire a unui caracter legitim (1) Si: (rar) legitimizare. 5 Oficializare a unei căsătorii. 6 Justificare. 7 Motivare. 8 Dovedire a identității cuiva pe baza unui document oficial, a unei legitimații (7) etc. 9 (Înv; îs) Bilet (sau carte) de ~ Permis de liberă trecere Si: legitimație (4).

niște [At: (a. 1521) HURMUZAKI, XI, 843 / G-D: (înv) ~ștar, ~stor / V: (îvp) neș~, (înv) ~ștea, ~șteaie, ~ști, (reg) neștu, ~ștre, nuște, nuști, nuștu, nuștuc / E: ml nescio quid „nu știu ce”] 1 arn (Precedă substantivele la plural, corespunde pluralului articolului nehotărât singular un, o) Exprimă imposibilitatea de a preciza identitatea, cantitatea și, mai rar, calitatea noțiunii exprimate de substantivul înaintea căruia se află Niște cărți. 2 arn (Înaintea unui substantiv care redă o calitate negativă; prt) Sunt niște răi. 3 arn (Precedă nume de materii; csc) Frige niște carne. 4 anh (Înv; înaintea unui numeral) Oarecare. 5 anh (Înv; înaintea unui numeral) Un fel de...

TOT¹ adv. I. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Încă, și acuma; (în fraze negative) nici acuma. Tot n-a murit mătușă-mea. STANCU, D. 325. Biserica episcopiei nu se deosebește prin altă, decît prin o clopotniță de mulți ani începută și tot nesfîrșită. NEGRUZZI, S. I 194. ◊ (Întărit prin «mai») Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. ♦ Și mai departe, ca și altădată, în continuare. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, pururea. Dacă voi muri, tot la biserică am să șed. CREANGĂ, A. 17. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată, Și trăiești tot supărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ♦ (Pe lîngă un verb la conjunctiv, arată că acțiunea exprimată de verb se prelungește) Binele meu din fetie Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hîrtie Și luna un călămăr, Sfîntul soare-un diecel, Să tot scrie mărunțel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic? COȘBUC, P. I 184. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Una [dintre fete] e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochi mari, căprui. CAMIL PETRESCU, U. N. 303. Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... Să tot fie un kilogram. ◊ (Exprimînd o dorință, o urare; uneori întărit prin «mereu») Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. Nici să beai nici să închini, Ci mereu să tot suspini. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. ♦ Totdeauna, în orice împrejurare. Dar capra tot capră: se smuncea în toate părțile. CREANGĂ, P. 42. Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind. NEGRUZZI, S. I 157. ♦ Fără a se opri, într-una, necontenit, neîncetat; mereu. Patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. COȘBUC, P. I 58. Și apoi Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, O. A. 205. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri. EMINESCU, O. I 148. Și tot suindu-se pînă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portița unei căsuțe. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ (Întărește adverbele «mereu», «într-una») Stă neadormit zi și noapte tot într-una, fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Tu din tînăr precum ești, Tot mereu întinerești. EMINESCU, O. I 122. Trage, mîndră, la dor greu, Că eu am tras tot mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. Tot șirag (sau tot rînduri-rînduri) = fără întrerupere, la nesfîrșit. Lasă, bade, las’ să fie Chiar o sută, chiar o mie... Las’ să fie tot șîrag, Dacă nu-i care mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 109. ♦ Invariabil, statornic, permanent. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 3. (Cu sens iterativ) De repetate ori, de multe ori, adesea. Tot își scoate ciubucul din gură și răcnește la cei mai mici. SADOVEANU, B. 74. Tot da cu nuiaua în apă. ISPIRESCU, L. 34. Mă! tot am auzit din bătrîni că dracii nu-s proști. CREANGĂ, P. 52. De unde tot iei și nu pui, curînd se isprăvește. 4. (Urmat de un comparativ sau de un verb, exprimă o gradație de intensitate) Din ce în ce, mereu. Roțile pocneau tot mai des. REBREANU, R. I 13. O vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. De s-ar face dealul șes, Ar veni badea mai des. Dar dealul se tot mărește, Și badea mă părăsește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. ◊ (În legătură cu locuțiunea «din ce în ce», pe care o întărește) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 435. II. (Stabilește identitatea, similitudinea) 1. De asemenea, la fel. Pe acel prunc de un an îl chema tot Mitrea. SADOVEANU, M. C. 123. Și-și arătă cartea de meșter de hoție, precum și nevasta ce-și aduce tot prin furtișag. ISPIRESCU, L. 379. Ciubuc clopotarul, tot din Ardeal, știa puțină carte ca și mine. CREANGĂ, A. 19. ◊ (Urmat de un complement de loc, precizează că e vorba de același loc sau că locul a rămas neschimbat) Între întăriturile acestei cetăți... își avea reședința marele cneaz. Tot aci era adăpostită curtea și oastea sa. STANCU, U.R.S.S. 63. Dacă mîne dimineață s-a afla tot acolo, atunci poate să ți-o dau. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Urmat de un complement de timp, exprimă un raport de simultaneitate, precizînd că e vorba de același timp) Tot atunci luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Tot în acea vreme și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut. id. ib. 85. ♦ (Exprimă, într-o comparație, un raport de egalitate) Asemenea, la fel. Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui, Atunci... ALEXANDRESCU, M. 6. (În construcție cu «așa», «asemenea», «astfel», «atîta», «același») Întocmai, la fel, exact. N-a umblat vorba tot așa și cînd a vîndut fratele boierului Miron? REBREANU, R. I 134. Tiran lucră tiranul, Căci nu cunoaște lacrămi; iar cei care nu plîng Sînt tot același suflet cu fiarele din crîng! COȘBUC, P. II 183. Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește: Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ (În construcție cu «așa» sau «atît de», formează gradul de egalitate al comparativului) El însuși era, sau cel puțin se socotea, tot așa de dezarmat. REBREANU, R. I 19. ◊ Expr. Mi-e tot atîta = mi-e perfect egal. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. ♦ (În propoziții comparative) În același chip, în același fel. Și mergînd tot cum s-a dus... ajunge la împărăție. CREANGĂ, P. 216. 2. (Urmat de substantive și de pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv apare sau revine într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). Iată-mă! Tot eu cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. ◊ (Întărind un substantiv sau un pronume) Ba uneori, ca să-și mai ție de urît, tot ea vorbea și tot ea răspundea. DELAVRANCEA, la TDRG. Dar tot voi sînteți de vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. Migdalul, persicul, prunul, cireșul, pentru dînșii au tot un nume. NEGRUZZI, S. I 102. ◊ Expr. Tot un drac v. drac. ♦ (Urmat de numeralul «unu») Unul singur. Oile le-amesteca, Tot o turmă le făcea. ANT. LIT. POP. I 492. 3. (Indică omogeneitatea) Numai, în mod exclusiv. E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. Rău e cînd ai de a face tot cu oameni cari se tem și de umbra lor. CREANGĂ, P. 233. Să-ngrădească ulița Tot cu in și cu pelin. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. ◊ Expr. Tot unul și unul v. unul. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Cu toții, fără excepție, unul și unul. Tot oaspeți rari, Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Și cîte oștiri străine, și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humulești. CREANGĂ, A. 74. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. Mîndră ca o păuniță, cu grumazul subțirel, cu cosița tot cîrcel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. 4. (Exprimînd periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată, întotdeauna, regulat, mereu. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. ♦ Cu regularitate, fără excepție. a) (Urmat de un num. ord.) Dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. b) (Urmat de un num. card. precedat de prep. «la») După aceasta, tot la două-trei săptămîni, jupîneșica Malca venea în Neamț la socri. CREANGĂ, P. 136. c) (În construcțiile de tipul: tot un... și un (sau o)..., arătînd că avem a face cu o succesiune neîntreruptă de perechi). Vorba veche: tot un bou și-o belea. CREANGĂ, P. 37. III. 1. Și altfel, și așa, oricum, în orice caz. Să faci... două scînduri la pat, că tot ne lipsește cîteva scînduri. ISPIRESCU, L. 64. Eu vreu să-mi cerc norocul, chiar de o fi să mor... Tot mort sînt fără dînsa. ALECSANDRI, T. I 463. 2. Totuși, încă, și încă, cu toate acestea. O haraba întreagă aș fi în stare să mănînc și parcă tot nu m-aș sătura. CREANGĂ, P. 210. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge, Făr’ inima mea cînd plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ◊ (Cu funcțiune de corelativ al unei propoziții concesive sau prezumtiv-concesive) Gălăgia ce faceți voi, mort d-ar fi cineva și tot îl deșteptați. ISPIRESCU, L. 215. Dacă se întîmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul. CREANGĂ, P. 245. Deși Zoe nu cunoștea ademenirile cochetăriei, tot însă ținu în lanțul ei pe fluturatecul tînăr. NEGRUZZI, S. I 21. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. ◊ (Întărește, subliniază, accentuează o afirmație, o constatare, o concluzie, ca corelativ al lui «orice s-ar zice», «oricum ar fi», neexprimat) Vezi, tot găinile mai proaste. VLAHUȚĂ, la TDRG. Și apoi, de nu curge, macar picură și cine mișcă tot pișcă. CREANGĂ, P. 110.

optzecist, -ă (lit.) ♦ 1. s. m. Scriitor din generația ’80 ◊ „Recenta carte a talentatului optzecist R.P. [...] e un roman [...]” R.l. 27 III 93 p. 2. ♦ 2. (adj.) ◊ „Relevantă mi se pare, însă, idiosincrazia optzecistă la ideea de personalitate [...] atribuită identității auctoriale.” R.lit. 410 XI 92 p. 9; v. și 1925 I 93 p. 9 (din optzeci + -ist; A. Stoichițoiu în Hyperion III/94 p. 174)

FORMULĂ, formule, s. f. 1. Expresie precisă, generală și invariabilă a unei idei, a unei relații, a unei legi etc. (care se poate aplica mai multor cazuri particulare). Arta, ca și literatura, suportă succesive transformări, care nu se pot încercui în formule. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 373, 3/1. Forma definitivă sub care poezia e publicată reprezintă formula de stil artistic a lui Eminescu. ROSETTI, S. L. 34. Nu țin să precizez o formulă de artă. ANGHEL, PR. 171. ◊ Formulă de politețe = formă convențională de exprimare, consacrată prin uz, cu care te adresezi unei autorități sau unei persoane. ♦ Frază-tip folosită oral în anumite ocazii sau care, scrisă, cuprinde termenii expreși în care trebuie redactat un act, o sentință etc. ◊ Formulă executorie v. executoriu. 2. Expresie în litere, cifre și semne matematice, constituind o identitate în care unul din membri e considerat ca expresie a celuilalt sau ca regulă de urmat pentru a calcula valoarea celuilalt membru. Formula ridicării binomului la pătrat. ▭ În toate cărțile omul îi apărea izolat de viața adevărată, singuratec și abstract ca o formulă matematică. REBREANU, P. S. 122. 3. Expresie în simboluri care reprezintă compoziția unei combinații chimice. Formula apei este H₂O. 4. Parolă. Departe... sentinelele își îngînau cu glasuri somnoroase formulele. SADOVEANU, M. C. 58. 5. Mijloc, soluție.

roșu (roșie), adj. – 1. Arămiu, purpuriu. – 2. Închis, de culoarea vinului. – 3. Incandescent, încins, ca fierul. – 4. Încins la față. – 5. (Înv.) De cupru. – 6. (Înv., sec. XIX) Aparținînd partidului liberal. – 7. Comunist. – 8. (Arg.) De aur. – 9. (Înv.) Soldat într-un corp de cavalerie în Munt., sec. XVI-XVII. – 10. (S. n.) Fard, dres. – 11. (S. n.) Cupă la cărțile de joc. – Var. roș. Mr. aroș, megl. roș, istr. roiș. Lat. russus (Diez, I, 358; Tiktin), cf. it. rosso, sard. ruju, fr. roux, sp., port. rojo; sau, mai puțin probabil din lat. rǒseus (Pușcariu 1475; REW 7378; Candrea). Ambele soluții sînt posibile, și rezultatul ar fi corect (pentru russus, cf. coș; pentru rǒseus, cf. caș); pledează în favoarea primei soluții identitatea semantică. Der. roși (var. înroși), vb. (a face roșu; a deveni roșu; a se încinge; a vopsi ouă de Paști); roșeală (var. roșală), s. f. (roșeață, culoarea roșie; spuzeală; vopsea roșie); roșeață (var. roșață), s. f. (culoarea roșie; pată roșie; erizipel); roșețea (var. roșățea, roșețică), s. f. (crin-de-baltă, Butomus umbrellatus); roșcă, s. m. (persoană cu păr roșu sau cu fața roșcată), cu suf. -că, cf. flișcă, țușcă; roșcat, adj. (roșiu; rumen, roșcovan); roșcovan (var. roșcodan, roșcoban), adj. (roșiatic, rumen), cf. rîșcov; roșiatic (var. Mold. roșietic), adj. (roșiu); roșie, s. f. (tomată), în loc de pătlăgică roșie; roșior, s. m. (husar), cf. roșu 9; roșioară, s. f. (pește, Scardinius erythrophtalmus, Rhodeus amarus; filimică, Calendula officinalis; varietate de prune, mere și de struguri). – Din rom. provine rut. roša „capră cu păr roșcat”, mag. rós, róska (Candrea, Elemente, 400; Edelspacher 21).

pașaport sn [At: VĂCĂRESCUL, IST. 283 / V: (rar) pasa~, pasp~, (înv) pașop~, pașp~ / Pl: ~oarte, (înv) ~uri / E: it passaporto, ngr πασσαπόρτι, fr passeport, rs пашпорт, паспорт] 1 Document eliberat unui cetățean de către autoritatea competentă a statului său, prin care se certifică identitatea și cetățenia posesorului și i se dă acestuia dreptul de a călători în străinătate, servindu-i acolo ca act de identitate Si: (îrg) pașuș, pas³. 2 (Fam; îe) A-i da (cuiva) ~ul A alunga pe cineva. 3 (Pex; îae) A da afară din serviciu pe cineva Si: (reg) a-i da (cuiva) pășușul. 4 (Înv) Certificat eliberat unui vas de comerț, prin care se dovedește că s-au plătit taxele și că vasul are dreptul să părăsească portul. 5 Dosar care cuprinde toate actele necesare editării unei cărți.

PUNCT s. n. (< lat. punctum, cf. fr. point, it. punto): semn de punctuație mic și rotund (.) care se pune la sfârșitul unei propoziții sau al unei fraze, pentru a marca pauza dintre propoziții sau fraze independente ca înțeles. Astfel, îl întâlnim la sfârșitul propozițiilor independente enunțiative neafective (propriu-zise, potențiale, optative, dubitative și chiar imperative), al propozițiilor interogative indirecte din cadrul frazei: „Căprarul vechi îi iese-n prag.” (G. Coșbuc); „În situația asta ai spune orice.”; „Aș citi-o și eu.”; „Va fi fiind un drac la mijloc.” (M. Sadoveanu); „Nu mai sta seara așa târziu.”; „M-a-ntrebat ce s-a discutat acolo.” P. apare și la sfârșitul frazelor formate prin coordonare, prin subordonare sau prin coordonare și subordonare: „Se duse mai întâi la han și-l găsi în proastă stare.” (N. Filimon); „Patria e zidul de care s-au sfărâmat secole întregi de vrăjmășie.” (Ion Lăncrănjan); „Aici e țara, unde nasc și mor / Cu țara-n gând, copiii României.” (Adrian Păunescu). Atunci când la sfârșitul propoziției există o paranteză în care e trecut un cuvânt sau un grup de cuvinte, p. se pune după paranteză: „E vorba aici de un adjectiv pronominal (posesiv).”; „Se pronunță buletin de identitate (nu buletin de indentitate).” Când însă la sfârșitul frazei există o paranteză în care e trecută o propoziție sau o frază, p. se pune atât înaintea parantezei, cât și în interiorul parantezei, la sfârșit: „Cu siguranță că nu are dreptate. (Dealtfel, i s-a explicat și altădată acest lucru.)” Ca semn grafic ce înlocuiește literele care nu se scriu, p. se pune și după unele tipuri de abrevieri: M.A.N., O.N.U., S.U.A.; art., cap., ibid., id., op. cit.; acad., arh., dr., ing., prof.; serg., slt., lt., cpt., mr., col., gen.; dv.; a.c., d.a., î.a., a.m., p.m., e. n., î.e.n.; nr., obs., etc., de ex. P. nu se pune după titlurile cărților, ale operelor literare și muzicale, după formulele de adresare din scrisori sau din cuvântări; de asemenea, el nu trebuie pus nici după abrevieri de tipurile d-ta, d-lui, d-lor; Tarom, Aprozar; km, kg, m, l; O, H, Fe, Cu; N, S, E, V etc.

DOCUMENT. Subst. Document, act, praxis (înv.), documente, scripte; dovadă, certificat, adeverință, zapiscă (rusism înv.), înscris, notificație, hîrtie, patalama (depr.), zapis (înv.), hrisov (înv.), ispisoc (înv.), uric (înv.); bulă (înv.), firman (înv.). Atestat; certificat de naștere; certificat de căsătorie; certificat de deces. Diplomă, mențiune. Proces-verbal, minută; condică, registru, catastif (înv. și fam.), catalog, dosar, jurnal de bord, foaie de parcurs; foaie de transport, scrisoare de trăsură, fraht. Testament. Foaie de zestre (dotală). Dare de seamă, raport, notă informativă, informare. Cerere, petiție, jalbă; contestație, memoriu, memorandum, memorial (înv.). Culegere de legi, cod, codice, codex, condică (înv.). Tratat, înțelegere, pact, convenție, acord; contract. Decret, decizie, hotărîre, ordonanță. Mesaj; scrisoare de acreditare. Declarație, manifest, proclamație, comunicat. Cronică, letopiseț, cronograf. Buletin, buletin de identitate, biroul populației (înv.); pașaport; permis, legitimație, carnet de membru; livret, livret militar. Brevet, licență, patentă. Copie, reproducere, transcriere, duplicat. Arhivă. Arhivar. Adj. Documentar, scriptic. Testamentar. Contractual. Vb. A întocmi un document, a redacta un act, a emite un act, a întocmi un memoriu, a face (a scrie) o cerere, a înainta (a depune) o cerere (un memoriu). A decreta, a emite un decret, a hotărî (a ordona, a orîndui) prin decret. A atesta, a dovedi, a certifica, a adeveri, a confirma; a legaliza, a autentifica. A înscrie, a înregistra, a întocmi un proces-verbal, a nota, a notifica, a scrie negru pe alb, a consemna, a trece în registru, a înmatricula, a intabula, a lua în evidență. A semna, a contrasemna, a subscrie, a parafa, a ștampila, a pecetlui, a sigila. V. carte, lege, scriere.

lepăda [At: COD. VOR. 2 44^v/3 / V: (pop) lăp~ / Pzi: lepăd, leapăd, (pop) lapăd / E: pbl ml lapidare] 1 vt (D. oameni; c. i. lucruri, substanțe etc.) A arunca ceva inutil, fără valoare, dăunător, neplăcut etc., renunțând la el pentru totdeauna sau pentru o perioadă de timp Si: a azvârli. 2 vt A lăsa ceva din mână. 3 vt (Îe) A ~ armele A înceta o luptă Si: a se preda. 4 vt (La jocul de cărți) A scoate din joc cărțile de o anumită culoare. 5 vt (D. oameni, c. i. obiecte vestimentare, ornamentale sau încălțăminte) A scoate de pe sine Si: a descălța, a dezbrăca. 6 vt (Îlv) A-și ~ potcoavele A muri. 7 vt (Îe) A-și ~ masca A-și dezvălui adevăratul caracter. 8 vt (Îae) A-și arăta adevăratul scop. 9-10 vtr (Pop) A renunța la respectarea unei tradiții vestimetare, a unui obicei tradițional etc. 11-12 vtr (Pop) A renunța la o ocupație, o demnitate, un rang social etc. 13-14 vtr (Pop) A înlătura un rău fizic sau moral. 15-16 vtr (Pop) A nu mai avea un anumit sentiment, o anumită stare sufletească neplăcută sau nocivă. 17-18 vtr (Pop) A se stăpâni de a mai avea o stare, un sentiment plăcut sau benefic. 19 vr (Rel; îe) A se ~ de păcate (sau a-și ~ păcatele) A se mântui. 20 vr (Rel; îe) A se ~ de sine A-și părăsi condiția individualistă a vieții materiale și a se dedica ascezei. 21 vr (Îae) A-și pierde identitatea individuală, națională etc. 22-23 vtr A renunța la un obicei prost. 24 vt (C. i. viața, sufletul, zilele etc.) A muri. 25-26 vtr (D. oameni) A se dezice de o anumită acțiune sau de rezultatul acesteia. 27 vr A înceta realizarea unei activități. 28 vr A refuza de a mai face ceva. 29 vt (Pop; c. i. un lucru sau o ființă) A împinge într-o parte Si: a înlătura, a scoate. 30-31 vri (Înv; c. i. perioade de timp) A se pierde sau a face să dispară. 32-33 vtr A-și pierde o credință religioasă, un ideal etc. 34-35 vtr (Îe) A (se) ~ (de) lege(a) (lui Hristos sau mea, ta etc. ori creștinească) A trece de la religia creștină la o altă religie. 36-37 vtr (Înv) A respinge o lege juridică sau un codicil, o prevedere, un articol etc. al unei legi. 38-39 vtr (Înv) A nu mai respecta o învoială, o înțelegere, o tocmeală, un angajament, o convenție socială, un pact politic. 40 vta A avea puterea, capacitatea de a refuza. 41-42 vtr (Înv) A renunța la un drept legal etc. 43 vt (Înv) A nu mai ține cont de ceva. 44 vt (Înv) A nu mai menționa ceva. 45 vt (Îvp) A elimina un element dintr-un anumit cadru, dintr-o anumită ordine, desfășurare, dintr-un întreg. 46 vt (Îvp) A exclude un fapt de cultură sau un element lingvistic. 47 vt (Rel; înv) A excomunica. 48-49 vtr A părăsi pe cineva la nevoie, într-un moment dificil. 50-51 vtr A se despărți de cineva aflat într-un moment de decădere fizică sau morală Si: a repudia. 52 vt (Rel; d. divinitate; udp „de la fața ta, lui etc.”) A nu-și mai exercita forța ocrotitoare Si: a îndepărta. 53 vt (Îlv) A ~ (pe cineva) pe drumuri A alunga. 54 vt (Îal) A abandona. 55 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva) sorții A lăsa la voia întâmplării. 56 vt A duce pe cineva cu forța într-un loc, părăsindu-l acolo. 57 vt (Înv) A izgoni pe cineva. 58 vt (Înv; îe) A ~ la pat (pe cineva) A distruge pe cineva fizic și moral. 59 vt (Înv; îae) A îmbolnăvi pe cineva. 60 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva) din credință A forța pe cineva să părăsească religia creștină. 61 vr (Înv) A renunța la o relație cu o rudă, un prieten, cu o persoană subordonată social Si: a renega, a trăda, a vinde. 62-63 vr (Rel; îe) A (nu) se ~ de Hristos sau a (nu) (se) ~ pe (ori, înv, pre) (de ori de la) Dumnezeu sau, înv, a ~ Hristosul său A (nu) renunța la credința sa. 64-65 vr (Îe) A (nu) se ~ de Satana sau dracul, diavolul, Ucigă-l toaca (ori crucea) A (nu) alunga de la sine orice ispită, orice gând sau fapt rău. 66 vt (Înv; c. i. patria, națiunea etc.) A trăda. 67 vt (Înv; c. i. patria, națiunea) A renega. 68-69 vtr (Îvp) A (se) elibera de o formă de manifestare a unei stări sociale văzute ca opresive. 70-73 vtr (D. oameni; cu determinări ca „lumea”, „cele lumești”, „cele trecătoare”) (A renunța la avantajele sau elementele materiale, sociale etc. ale vieții și) a se călugări. 74 vr (Înv) A se apăra împotriva unei acuzații, critici, a unui neadevăr etc. 75 vr (Înv) A se feri de un anumit fapt, de o anumită acțiune etc. 76 vt (Înv) A spune ceva cuiva Si: a rosti. 77 vt (Înv) A da cuiva o anumită dispoziție. 78 vt (Înv) A certa pe cineva. 79 vt (Îvp) A dezvălui gândurile, ideile etc. 80 vt (Pfm) A-i da cuiva o lovitură fizică Si: a lovi, a pocni. 81 vt (Îvp) A arunca cu ceva asupra cuiva. 82 vt (D. forța divină) A provoca în mod punitiv o nenorocire, un necaz. 83 vr (Înv) A se năpusti undeva Si: a se arunca. 84 vt (D. femelele mamiferelor și d. femei) A naște înainte de termen un făt mort Si: a avorta. 85 vt (Pop; pex) A naște. 86 vt (D. pești) A depune icrele. 87 vt (Pop) A voma. 88 vt (Pop) A scuipa. 89 vt (D. animale) A năpârli. 90 vt (Pan; d. oameni) A se tunde. 91 vt (Fig; pan; d. plante) A-și scutura semințele. 92 vt (Îe) A nu fi ~at încă mucii de la nas A fi încă prea tânăr și lipsit de experiență. corectat(ă)

AȘA² adv. 1. (Arată modul în care se îndeplinește o acțiune) În felul acesta, în modul acesta; astfel. Așa mi-a spus Ion să-ți scriu, Iubească-ți-l pămîntul! COȘBUC, P. II 60. Iar eu încălecai p-o șa și vă spusei dumneavoastră așa. ISPIRESCU, L. 7. Dacă așa au vrut cu mine părinții... apoi așa să rămîie! CREANGĂ, P. 86. Iar colo bătrînul dascăl... Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. Așa o fi = poate, e posibil. Și așa (cu accentul pe «și») = în orice caz, oricum, tot. Lasă-l să vie... să văd și eu cum sînt zmeii, că, și așa, pînă acuma n-am văzut nici unul. RETEGANUL, P. V 29. Nici așa = oricum ar fi, tot. Nu-i dau sfaturi, căci nici așa nu mă ascultă. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Lucrul se poate face și așa, și așa. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Să nu plecați pînă ce nu veți avea cuvînt de la mine – ori așa, ori așa. GALACTION, O. I 179. Hai dă răspuns... ori așa, ori așa. CREANGĂ, P. 331. Așa... așa... = după cum... astfel... Așa mi-a spus, așa am făcut. Așa și așa = a) (cu accentul pe primul element) potrivit, nu prea bine. A venit un tînăr îmbrăcat așa și așa; b) (cu accentul pe ultimul element) în felul în care s-a arătat. Tînăru... a făcut așa și așa, și numaidecît a plecat. ISPIRESCU, L. 166. Azi așa, mîine așa sau tot așa și iar așa = continuînd mereu în felul acesta, mereu la fel. Tot așa și iar așa, au rămas... casele... neînchiriate. CARAGIALE, O. II 157. Nu era paradie ori vreun alai sau serbare ca să nu fie și el acolo. Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri. ISPIRESCU, L. 192. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici în altul. ◊ (Cu nuanță conclusivă, mai ales precedat de «și», se întrebuințează spre a relua firul povestirii sau spre a rezuma cele povestite) Tocmai în ziua aceea bucătarii curții se îmbătaseră... Și așa rugată fiind cu stăruință, se apucă și ea de găti niște bucate înfricoșate. ISPIRESCU, L. 23. Și așa, s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da și de cumătru-său, lupul, păgubașă a rămas. CREANGĂ, P. 33. ◊ Loc. conj. Așa că... = deci... ◊ Expr. Așa zicînd = pentru a spune astfel, după cum se spune. Așa fiind = în împrejurările acestea. ♦ (Echivalent, ca înțeles, cu un pronume demonstrativ) Aceste, acele lucruri. Dac-am auzit așa, am zis și eu în gîndul meu că are întrucîtva dreptate maica dăsăgărița. CREANGĂ, P. 116. El așa dac-auzea Fug-acasă că-mi pleca, Pe ochi negri se spăla. TEODORESCU, P. P. 66. 2. (Întrebuințat mai ales cînd se explică o situație sau se citează ceva în continuare) După cum se va vedea îndată, după cum se va spune, în felul următor. Basmele încep așa: «Cic-odată, undeva...». CASSIAN, în POEZ. N. 106. Să-i spui Rareșoaii așa: «Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor». DELAVRANCEA, A. 98. Acum, ea, tristă, din cort ieșise... Iar glasu-i jalnic așa cînta: «Crai nou, strălucite! Plînsă m-ai găsit». ALECSANDRI, P. I 21. Drăguțu-său o vedea Și din grai așa-i grăia... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. (Urmat de o propoziție secundară introdusă prin conj. «că», «să» sau «de») Așa veni împrejurarea, de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale. CREANGĂ, P. 183. (În asigurări, în mărturii, în rugăminți) a) Cum am arătat. Tată, iată, ia și acest lapte... unge-te și cu dînsul, așa te rog. ISPIRESCU, L. 158. b) După cum îți spun. Așa să trăiesc! zise Iancul rîzînd. NEGRUZZI, S. I 30. 3. (Ca afirmație, mai ales ca răspuns la o întrebare) Chiar precum se spune, întocmai; da. Așa este, Vidro fa? – Așa-i Stoiene, așa! La HEM. ◊ (Ca exclamație de încurajare, de obicei însoțit de «hop», «măi», mai ales ca refren în strigăturile de joc) Așa, copile, nu te lăsa!. ▭ Toți gura să mi-o asculte, Mîndrele să mi-o sărute! Hop așa, măi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. (în întrebări) Așa (e)? sau nu-i așa? = am dreptate sau nu am? Nu-i așa, jupîneșică? Mai zi, dacă ai ce! – Poate să fie ș-așa, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 119. Așa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriet. NEGRUZZI, S. I 50. (Arată surprindere, uimire) Așa? sau cum așa? (cu accentul pe «cum») = adevărat să fie? (Arată indignare, mînie) Așa?! sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa?! În loc să-ți dai osteneală ca să afli și gîndul oamenilor, tu nu știi nici măcar ceea ce vorbesc ei? CREANGĂ, P. 146. Așa, da! sau vezi, așa! = sînt de acord, mă învoiesc cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Cu o nuanță glumeață, de șiretenie) Mai așa (cu accentul pe «așa») = a) desigur, firește. Așa-i c-a venit rîndul meu? – Mai așa! CREANGĂ, P. 54; b) nu prea tare. Tu s-o joci, dar mai așa, Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. Cam așa = exact, după cum zici. Care va să zică, tu te-ai ținut după noi și știi tinde mergem noi noaptea. – Cam așa. ISPIRESCU, L. 239. Așa zău, se întrebuințează ca afirmație a unui lucru de necrezut, de mirare. Așa zău!... după ce m-o strîns vîrtos în chingi... apoi m-o scos la muștru. ALECSANDRI, T. 4. 4. (Stabilește identitatea; de obicei în corelație cu «precum», «după cum», «cum» și adesea precedat de «tot») În același fel, tot astfel, asemenea, la fel. Cînd aș ști că-mi vei fi de ajutor să sfîrșesc ce-am pus de gînd, mai-mai că aș face așa precum zici tu. ISPIRESCU, L. 16. Bate acum și tu găina să-ți aducă galbeni, c-așa am bătut eu cucoșul. CREANGĂ, P. 69. Și eu mai tot așa am pățit. CREANGĂ, P. 131. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. Cum vei semăna, așa vei culege. Cum înnozi, așa deznozi. ◊ (Stabilește o comparație) Oameni bătrîni, așa ca tine. CREANGĂ, P. 313. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind-ca-n vis, așa vii. EMINESCU, O. I 120. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește; Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ Expr. Și-așa mai departe = etcetera. 5. (Urmat de o propoziție consecutivă sau explicativă) Atît de tare (mult, mare, bine etc.), într-atîta. Un luceafăr se așază pe fruntea ei, și așa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau asupra dinților. ISPIRESCU, L. 38. Nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. CREANGĂ, P. 272. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv, al unui adverb sau al unei locuțiuni adverbiale, de care se leagă, de obicei, prin prep. «de») Te uiți așa de galeș la mine! ISPIRESCU, L. 15. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine. Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Avea un aer așa de dulce, așa de încîntător! NEGRUZZI, S. I 64. Niciodată mîndrul vultur... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. Dorul, mîndră, de la tine Peste multe dealuri vine. Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde; Ș-așa vine de cu jele, Pare c-am făcut tot rele... Ș-așa vine de cu greu, Pare c-am făcut tot rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ (Intercalat între articolul nehotărît și adjectiv) Toți... lăudau pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ISPIRESCU, L. 38. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. Ce răspuns să dai la un așa bun cuvînt? NEGRUZZI, S. I 70. ◊ (În legătură cu numerale nehotărîte) Ce v-ați adunat așa mulți? DUMITRIU, B. F. 13. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pretins. Așa-zisa știință din țările burgheze. ◊ Expr. Ia (sau iacă) așa sau uite-așa = a) (demonstrativ) Of, crăișorule! crede-mă că, să aibi tu puterea mea... lumea aceasta ai purta-o, uite-așa, pe degete. CREANGĂ, P. 190; b) (demonstrativ vag, folosit de vorbitor ca un fel de introducere la cele ce urmează) Privind cu nedomirire, ia așa, numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. ISPIRESCU, L. 34. Parcă ești nu știu cum... vorbești și tu, ia așa, în dodii cîte odată. CREANGĂ, P. 154; c) în felul acesta, cum spusei. Și iaca așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă. CREANGĂ, P. 179; d) (exclamativ, indică încăpățînare, capriciu, arătînd că nu se mai admite nici o replică) Eu nu dau ostrovul pentru asemenea faptă. Iac-așa! GALAN, Z. R. 124; e) (popular, în strigături) Foaie verde, iac-așa! Dragu-mi-i de dumneata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Popular, urmînd după un adjectiv) Cum s-ar putea crede, cum este de obicei. Doi copii, o fată și-un fecior, nu frumoși așa, ci cum n-au mai fost, dar nici nu vor mai fi. RETEGANUL, P. II 33. 6. (Se întrebuințează adesea precedat de «numai», în locul unor adverbe sau locuțiuni adverbiale care nu-i vin în minte vorbitorului în momentul vorbirii; sensurile lui reies din context) a) Cu ușurință, ușor, repede, cu una cu două. Nu-l înjugi așa, cu buna. Pe vițel, și Rada-i slabă, Știu flăcăii! Și-și fac, seara, Pe-aici veșnic ceva treabă. COȘBUC, P. I 96. Făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri și învață de la dinții, ia, numai așa, auzind și văzînd, toate obiceiurile: cum să mînuiască sabia... cum să întinză arcul și să ochească. ISPIRESCU, L. 192. b) La întîmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa, ca să nu tacă. c) Oricum, după bunul plac. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. d) (Exprimă o restricție, o rezervă, sau redă o afirmație vagă) Nu-i vorbă, că noi tot ne facem feliul, așa, cîte odată CREANGĂ, A. 4. Și-apoi ce mi-i cere așa, ca hurta? CREANGĂ, P. 156. e) Dintr-o dată, ca din senin. Mie mi-a venit, așa, să te îndemn să tai merii ăia. ISPIRESCU, L. 64. f) Pe nesimțite, fără a-și da seama. Și dus așa de-un gînd, Strîngea cuțitu-n pumn, cătînd Cu-atîta drag la el. COȘBUC, P. I 231. g) Pe degeaba, fără pretenții de răsplată. Ci-s copilă tinerea... Și dau gură num-așa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405.

Ion Se poate afirma că Ión a fost și este încă cel mai răspîndit și frecvent nume de persoană nu numai la români, ci la toate popoarele europene (bineînțeles, în forme specifice fiecărei limbi). Forma specific românească Ion reproduce un vechi nume pers. ebr. Johanán; încadrat în bogata familie a teoforicelor frazeologice, acesta este format din Jo-, abreviere normală și curentă pentru Jahve (→ llie) și vb. hanan „a face favoare, a avea milă” (de aici și foarte frecventul → Ana). Semnificînd „Jahve a avut milă, a făcut favoare”, Johanán este la origine o formulă de mulțumire adresată divinității care a favorizat nașterea unui copil mult așteptat de părinți. Formele sub care este cunoscut astăzi numele ebraic în diferitele limbi europene continuă fie gr. Ioánnes, fie pe cel latin Iohánnes. După cum atestă izvoarele grecești, în care numele apare destul de frecvent, și cu largă răspîndire, Ioánnes era pronunțat în patru silabe, prima fiind scurtă iar celelalte lungi (I-o-án-nes, iar apoi, prin închiderea lui e, I-o-án-nis; ca o excepție, este atestată o singură dată pronunțarea în 3 silabe lungi; Iohannes, atestat în epigrafia creștină, devine în latina tîrzie Ioánnis, sub influența pronunției grecești. În Apus, numele este rar pînă în sec. 4, frecvența crescînd continuu, mai ales după anul 1 000. În orice caz, Ion face parte dintre puținele nume biblice care au devenit populare înainte de Reformă, cînd este introdusă masiv în Occident onomastica biblică. La germani de ex., unde Iohannes este de multe secole cel mai popular și cel mai folosit nume de botez (sub nenumărate forme), uzul, excesiv chiar, a dus la schimbarea numelui în poreclă (Groshans este folosit cu semnificația „lăudăros, fanfaron”, iar vb. hänseln „a-i zice cuiva Hans” are valoare depreciativă, însemnînd de fapt „a lua în rîs”). O situație oarecum asemănătoare o probează și expresia fr. „rester gros Jean, comme devant” – a rămîne Ion ca mai înainte – sau în română „să vorbească și nea Ion, că și el e om”. Ilustrativă pentru frecvența numelui este o statistică efectuată pe baza registrelor de botez din Anglia pentru perioada 1550-1800 (între 1550-1600 John era purtat de 22,5% din băieți, ocupând locul I; între 1500-1750, John apare pe locul al doilea, după William, dar la mică diferență de procente, după 1750, John revine pe primul loc, fiind purtat de 20% din cei înscriși în registre). Popularitatea de care se bucură acest nume a făcut ca diferitele lui forme să devină tipice pentru popoarele care le folosesc; Ivan a ajuns să însemne „rus”, János „maghiar”, Ion „român” etc. Cu siguranță că răspîndirea lui Johanan se explică prin cultul deosebit de care s-au bucurat în toată Europa un număr impresionant de martiri sau sfinți cu acest nume (după diferite calendare, peste 70). Dintre cei general cunoscuți (există și unii specifici unor anumite țări sau regiuni mai mici), cea mai mare popularitate o are Ion Botezătorul. Cum se explică acest fapt și, în fond, frecvența impresionantă a acestui nume? După cum s-a mai arătat în legătură și cu alte nume (→ Dumitru; Gheorghe; llie etc.), biserica a introdus cultul martirilor și sfinților pentru a-i înlocui și elimina pe vechii zei ai păgînismului. Strîns legate de viața materială a omului și apărute într-o perioadă foarte veche a umanității, ca prime forme de cunoaștere rudimentară a naturii, vechile credințe și practici păgîne s-au păstrat și chiar au fost în parte acceptate de noua religie, modificarea fundamentală producîndu-se mai ales la nivelul nomenclaturii (în loc de Zeus, Dumnezeu, martiri și sfinți în locul celorlalte divinități etc., aceste modificări, care nu vizau esența, producîndu-se pe nesimțite și fără prea mare dificultate). La toate acestea se adaugă și faptul că luna iunie este luna solstițiului de vară și că marchează începutul unui anotimp de o covîrșitoare importanță pentru colectivitățile de agricultori. La romani, a opta lună a anului, dedicată Iunonei, soția lui lupiter, iunie, era luna creșterii și a tinereții, dar și a norocului (la 24 iunie, romanii sărbătoreau pe zeița cea tare, Fortuna). La noi, sărbătoarea creștină a nașterii lui Ion Botezătorul coincide cu vechi datini păstrate pînă aproape de zilele noastre din timpuri foarte vechi. Cea mai cunoscută este desigur Drăgaica, veche sărbătoare agricolă pe care Dimitrie Cantemir o apropia de vechiul cult roman al zeiței Ceres. În Descrierea Moldovei, eruditul domnitor ne-a lăsat o primă consemnare a obiceiului. „În acest timp, cînd încep a se coace semănăturile, se adună la un loc toate fetele din mai multe sate, și alegînd pe cea mai frumoasă și mai viguroasă, îi dau numele de Drăgaică. Apoi, cu ea înainte, merg prin semănături și-i fac o cunună împletită din spice, i-o pun pe cap, o mai înfrumusețează cu o mulțime de fîșii de pînză de toate culorile și-i dau în mînă cheile de la șurele lor. Drăgaica, în acest chip înfrumusețată, cu brațele întinse și cu fundele expuse vîntului, ca și cum ar zbura, se întoarce acasă, cîntînd și săltînd...”. Împletirea cununei de spice „cunună de Sînziene”, după un alt nume al sărbătorii , obicei întîlnit și la alte popoare, are în unele regiuni și scopuri magice: se face „de ursit”, poate prezice lungimea vieții oamenilor etc. Pentru alte numeroase obiceiuri → Sînziana. În calendarul popular românesc mai apar și alte zile dedicate numelui Ion („vanghelistul” Ion, rău de piatră; Ion fierbe piatră; Ion de toamnă, ținut pentru friguri; Ion Milostivul, sărbătoare numită și „Zîna lupului” sau „Gădinetele”, ținută de frica lupilor, a șerpilor). Importanța pe care aceste sărbători au avut-o în viața spirituală a poporuiui nostru (paralelisme interesante apar și în alte regiuni ale Europei) este în măsură să explice în bună parte popularitatea și frecvența numelui Ion. După un obicei cunoscut, în multe limbi întreaga lună iunie poartă numele „Sfîntului Ion”: Mes de San Gioan, San Gioan (San Giuvan – în dialectele italiene), Jehansmand (în dialectele germane), Ivanjski (în croată), mi féile Eoin (în irlandeză), Szent Jánóshó (în maghiară), Jannikun (în estonă) etc., Lampadas (în sardă) păstrează amintirea focurilor prin care era sărbătorit solstițiul de vară în nordul Africii (textele creștine din această regiune atestă existența unui ritual cu lumini în cinstea lui Ion Botezătorul, iar mai înainte, în cinstea lui Ceres). În limba română, numele Ion a pătruns în diferite perioade istorice, din diverse limbi, astfel explicîndu-se existența unor forme actuale destul de diferite unele de altele. În linii generale, numeroasele variante, forme și derivate care formează familia numelui Ion în onomastica noastră, pot fi populare sau culte. Din prima categorie fac parte, în primul rînd, formele moștenite direct din latină, Sîmziana, Sîmzeana, Sînziana etc. (atestate ca nume personale din sec. 16, acestea sînt în realitate creații românești, pe baza cuvîntului sînziene, care continuă în română lat. Sanctus Dies Iohannis). Tot aici intră și formele împrumutate de la popoarele slave vecine (bulgari, ucraineni, sîrbi și croați), unele forme neogrecești, maghiare, germane. Formele culte sînt legate de influența slavonei bisericești (cărți de cult, calendare), iar în perioada modernă, de influențele onomasticii apusene. Ion apare în slava veche sub formele Ioanu, Ianu, iar în limbile slave vecine atestări foarte vechi sînt pentru scr. (Iunano apare din anul 1065, Ióvana, din 1189, Joana, la 1222. Ivan la 1245 etc.; în Galiția, Ivanko este atestat la 1146, din același secol fiind cunoscut și hipoc. Janka etc.). Intrate în uz, aceste împrumuturi au fost bazele de la care, prin derivări și scurtări succesive, s-a creat cea mai bogată familie de nume din onomastica noastră; combinațiile cu un număr impresionant de sufixe, scurtarea formelor derivate și continuarea derivării de la noua formă obținută (adăugîndu-se chiar în forme care nu mai au nici un sunet din numele inițial) probează marea forță de creație a sistemului nostru onomastic. Iată un exemplu: Ion – Ionică – Nică – Nicuță – Cuță etc. Pînă la 1500, vechile noastre documente atestă deja un număr mare de forme (unele foarte frecvente) care erau în uz la români. În actele referitoare la Țara Românească de exemplu, la 1247, în Diploma Cavalerilor loaniți este atestat numele loan (cneaz român, conducătorul unei formațiuni statale din nordul Olteniei, „pînă în rîul Olt”); urmează apoi: (1390) Ion – cel mai frecvent, Oancea (1389), Ivașcu (1393), Ivan (1417), Ivanco (1425), Ona (1471), Onu (1483), Ivul (1484), Iovan (1494), Oana (1498). În documentele moldovenești din timpul lui Ștefan cel Mare mai apar Iancu, Ianuș, loanăș, Ionaș, Ionașco, lonășel, Ioniță. Este greu să distingem astăzi, din imensul număr de forme (după unii autori, peste 650), creațiile românești de împrumuturi. Există chiar situații în care același nume poate fi într-o anumită regiune creație românească, iar în alta, un împrumut. Cu siguranță se poate afirma însă că cea mai frecventă și răspîndită formă, Ion, este o creație românească și forma specifică sub care vechiul nume ebraic se manifestă în onomastica noastră (în mod normal, toate derivatele de la Ion și hipocoristicile acestora pot fi considerate tot creații românești). Vom trece acum în revistă doar o parte dintre formele sub care numele circulă la români:
1. IOAN (formă savantă care reproduce, prin intermediul slavonei bisericești, gr. loánnes), fem. Ioana, Oana, Oană (25 de boieri ai lui Ștefan cel Mare), Ioane (probabil o veche formă de nominativ, pe baza căreia, dată fiind identitatea cu vocativul, a fost creat noul nominativ Ion), Oane(a), loanete, Ioaneș, Oaneș, Neș(u), loancea, Oanică, Ioanim, Ioaniță, Ioanță, Oanță, Ioanca, Oancă, Oancea etc.
2. ION (formă specifică românească pe baza căreia s-a format și cel mai frecvent nume de familie Ionescu), luon, lonea, One(a), Onu(l), Ionac, Nacu, Naca, Oancea, Ionache, Nache, Ionaș, Onaș, Onășel, Ionașcu, Onașcu, Nașcu, Oncu(l), Ioncea, loncel, lonciu(l), Onciu(l), Oncica, Cica, Oncilă, Onecu, loneci, Oneci, lonencu, lonel-Ionela, Nelu-Nela, lonete, Onete, Nete, Ioneț, Oneț, Ioneață, Oneață, Neață, Ionocu, Onoiu, Ionuc, Onuca, Onucă, Nucu, lonuș, Onuș(ca), lonuț, lonuța, Onuț(a), Onuță, Nuță, Ionica – Ionică, Onica, Nica, Onică, Nică, Ioniciu, Oniciu, Onicică, Onișică, Oniga, Onigaș, Ionilă, Onilă, Nilă, Oniș, Onișor, Ioniță, Oniță, Niță, Ionițu, Onițu, Nițu(l), Nițuca etc.
3. IVAN (formă specifică slavilor, frecvent la ruși, ucraineni, bulgari): Ivanco, Ivancul, Van(a), Vane(a), Vanco, Vancu, Ivancea, Vancea, Ivăniș, Ivănuș, Ivașcu, Ivănuț, Iva, Ivaciu, Ivu(l).
4. IOVAN (formă sîrbă): Iova, Iove, Iovana, Iovanca, lovanciu, Iovăniță; se pot adăuga Itu(l), Iota, Ioțu.
5. IAN (formă neogrecească pătrunsă la noi fie direct, fie prin intermediar slav, ceh sau polon cu o bogată scriere de derivate): Iane, lana, Ianu(l), Ianuță, Iani, Ianotă, lanache, Ienăchiță, Iancu, Ianca, Ianciu, Ene, Eana, Enuță, Enica, Enacu, Nacu, Enache, Enășel, Enuș, Encu, Encea etc.
6. IANOȘ (formă de influență maghiară): loanăș, Ianuș, care poate fi și de la pol. Ianusz, Ianeș, laniș.
7. HANS (formă de influență germană): Hana, Haneș, Hanț etc. Numele de familie, la origine compuse cu Ion, majoritatea datorate influenței neogrecești: Caragiale, Caragiani, Caraiani, Caraivan, Carianopol (tc. cara „negru”), Mavroiani (gr. mavrós „negru”), Papaiani, Papaioanu (gr. papa „preot”), Popivan etc.
8. Influențe apusene moderne: Jan, Jana, Janina, Gianina, Gioni (Johnny) (formele apusene au fost întrebuințate ca prenume independente cu cîteva decenii în urmă, astăzi, deși frecvente, sînt folosite mai ales ca hipocoristice pentru cei care, în mod oficial, poartă numele Ioan, Ion, Ioana etc.).
Din aceeași familie mai fac parte: neogr. Ioanid(e), Ioanichie (gr. Ioannikios, redat în latină sub forma Ioannicius, este caracterizat în Lexiconul lui Suidas drept „nume nobil, ales”; numele apare în Țara Românească și Moldova încă din sec. 15), Ioanina (gr. Ioannina, nume purtat de fiica generalului bizantin Belizarie) etc. În legătură cu frecvența lui Ion la români nu dispunem decît de puține date statistice dar și acestea sînt edificatoare: în anul 1789, în satul Porumbacu de Sus din 388 de bărbați, 103 purtau numele Ion (deci 28%); în cîteva sate din valea Sebeșului, pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, Ion este cel mai frecvent prenume (137 de apariții din totalul de 609) etc. ☐ Engl. John (cu hipoc. frecvent Johnny), fr. Jean, fem. Jeanne (cu hipoc. frecvente Jeannot – Jeannette, Jeanine etc.), (din fr. damme Jeanne, prin intermediul it. damigiana, s-a ajuns la cuv. rom. damigeana), germ. Johannes, fem. Johanna (cu hipoc. Hans, Hansi, Hannes, Hänsel, Hanseline, Hanna, Johan), it. Giovanni, Giovanna (cu hipoc. Gianni, Gianna), sp. Juan, olandez Jan, galez Eoin, Iain, irland. Sean, Shane, ceh., pol. Jan, bg., rus. Ivan, magh. János, Janina, Janka, Hanna, Szanna etc., bască Iban, armeană Horbanés, apoi Ovanes, arabă Hana etc. ☐ Din istorie ne sînt cunoscuți cneazul Ioan, conducător al uneia dintre formațiunile statale românești din sec. 13, Ioniță zis Caloian Asan, Ioan Asan al II-lea și Ioan Mihail Asan, conducători ai celui de al doilea țarat bulgar, Iancu de Hunedoara, voievod al Transilvaniei; dintre cei 10 domni cu numele Ion din Moldova și Țara Românească îi amintim pe Ioan Iacob Eraclid (Despot-Vodă), Ioan Vodă cel Cumplit; Ioan Potcoavă și domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cărturarul Ioan Toba din Vinț, Ioan Inocențiu Micu (Clain), Ion Ionescu de la Brad, Ion Mincu, Ion Neculce, Ienăchiță Văcărescu, Ion Budai-Deleanu, Iancu Văcărăscu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, Ion Codru-Drăgusanu, Ion Creangă, Ion Slavici, Ion Luca Caragiale, Ion Agîrbiceanu, Ion Theodorescu (Tudor Arghezi), Ion Pillat, Ionel Teodoreanu, ș.a.; muzicienii Ion Vidu, Jean Bobescu, Ionel Perlea; artiștii plastici Ion Andreescu, Jean Alexandru Steriadi etc. Din istoria și cultura universală: Jan Hus, Johann Gutemberg, Jeanne dArc, Jean Calvin, Johannes Kepler, Jan Amos Komensky, Jean le Rond d’Alambert, Jean-Baptiste de Monet de Lamarck, Johann Gottfried Herder, Jean Frangois Champollion, János Bolyai, Ivan Petrovici Pavlov; scriitorii Jean de la Fontaine, Jean-Baptiste Poquelin (Molière), Jean-Baptiste Racine, Jean de la Bruyère, Jean Jacques Rousseau, Johann Wolfgang Goethe, John Keats, Ivan Sergheevici Turgheniev, Jean Rimbaud, Jean Moréas, John Galsworthy, Juan Ramon Jiménez etc.; muzicienii Johann Sebastian și Johann Christian Bach, cei doi Johann Strauss (tatăl și fiul), Johannes Brahms, Jan Sibelius etc.; artiștii plastici Jean van Eyck, Jan Bruegel, Juan de Valdés Leal, Jean Van Delft Vermeer, Jean-Baptiste Simeon Chardin, Jean Auguste Dominique Ingres, Jean-Baptiste Camille Carot, Ivan Konstantinovici Aivazovski etc. ☐ Personaje binecunoscute din literatura noastră: Ion din Năpasta lui Ion Luca Caragiale, Ion din romanul cu același nume de L. Rebreanu, Ion Sîntu, romanul lui I.M. Sadoveanu, Oana din Apus de Soare, de B. Ștefănescu-Delavrancea, Ioana, roman de Anton Holban etc. Din literatura universală, unul dintre cele mai cunoscute personaje este Don Juan, al cărui mit literar își are originea în legenda spaniolă din sec. 16 a lui Don Juan Tenorio din Sevilla. Personajul apare pentru prima oară în literatura spaniolă cultă în celebra comedie din 1630 a lui Tirso de Molina, Seducătorul din Sevilla. Motivul este reluat în 1650 de italianul Cicognini, în 1652 de Onofrio Giliberto, în 1665 de Molière (Don Juan sau Festinul de piatră), apoi de Antonio de Zamora, Carlo Goldoni, G. Byron, H. de Balzac (în nuvela Elixirul vieții lungi apare viziunea romantică a mitului), A.S. Pușkin (Convivul de piatră), Prosper Merimée (în nuvela Sufletele Purgatoriului), José de Espronceda (în Studentul din Salamanca), N. Lenau (poemul dramatic Don Juan), A.N. Tolstoi, G.B. Shaw etc. În muzică, mitul lui Don Juan i-a inspirat pe W.A. Mozart, A.S. Dargomîjski (opera Convivul de piatră, după A.S. Pușkin), Richard Strauss (poemul simfonic Don Juan, după N. Lenau), Gluck, Hoffmann, etc. Din creația shakespeareană binecunoscut este Sir John Falstaff (în muzică personajul lui W. Shakespeare apare în lucrări de Salieri, Balfe, Antonin Adam, Otto Nicolai, Ambroise Thomas sau în celebra operă a lui G. Verdi, Falstaff). Tot din literatura engleză ne sînt cunoscuți Regele loan, din drama cu același nume de W. Shakespeare, Sfinta Ioana a lui G.B. Shaw etc. Din literatura germană îi amintim doar pe Johann Buddenbroock și Jean din Casa Budennbroock sau Hans Castorp din Muntele vrăjit de T. Mann; din literatura franceză pe Jean Valjean din Mizerabillii de V. Hugo, Jean Christophe de R. Rolland sau Jeanne dArc au búcher de Paul Claudel, din literatura rusă, Ivan cel Groaznic de A.N. Tolstoi, opera Ivan Susanin de Glinka etc.

armonie (< gr. ἀρμονία, de la vb. ἀρμόζω „a reuni”, după Euripide, fiică a lui Zeus și a soției lui, Kadmus, după alții, a lui Ares și a Afroditei) I. Concept fundamental al gândirii muzicale cu multiple implicații filosofice atât din punct de vedere istoric cât și sistematic. Pornind de la sistemul consonanțelor* perfecte, demonstrate cu monocordul* și exprimate prin raporturile matematice 6/12, 6/9, 6/8 = 1/2, 2/3, 3/4 ale octavei*, cvintei* și cvartei*, școala lui Pitagora este aceea care imprimă conceptului muzical al a. un sens universal, în virtutea căruia cosmosul și tot ce este în el se supune principiului a., care reunește elementele contrarii. Astfel vechii greci au intuit lumea drept o ordine muzicală. Concepută pe baza unei antinomii dualiste generale, în cadrul unei filosofii ce poartă denumirea de noetică, această eliberare a conceptului din sensibilitatea imediată a permis întrebuințarea lui speculativă în cele mai variate ipostaze filosofice din antic. cea mai îndepărtată până în prezent. Sunt de necuprins aici multiplele nuanțe imprimate conceptului de a. în cultura omenirii. Totul este a. și măsură, a. constituind nu numai o consecință a relațiilor, dar și un scop, un ideal al perfecțiunii. A. este o temă majoră a filosofiei antice. Pitagora, Heraclit, Platon, Aristotel, Plotin ș.a. se preocupă de latura speculativă a conceptului. Pe de altă parte latura strict muzicală, ai cărei reprezentanți îl aveau în frunte pe Aristoxen din Tarent, se sprijină pe realitatea acustică judecată cu simțul. Astfel, noesis (νόησις), domeniul rațiunii și aisthesis (αἴσθησις), domeniul simțurilor devine criteriile celor două mari școli axate pe conceptul a. în care intră teoreticienii vechi (οἱ παλαιοί), adepți ai liniei noetice, așa-numiții canonicieni, și cei noi (οἱ νεώτεροι), orientați în sens estetic și care poartă numele de armonicieni sau muzicieni, dar care nu se confundă cu practicienii fonastici, organici, ai muzicii de toate zilele. Nu trebuie uitată nici atitudinea sceptică față de dezvoltarea dialectică, metafizică a conceptului a., care facilitează interpretarea sa realistă. Lui Sextus Empiricus îi datorăm în acest sens o scriere intitulată Împotriva muzicienilor. Astfel se conturează din dezvoltarea filosofiei gr. abordarea conceptului a. de pe poziții noetice, estetice, sceptice și mistice. Scrierile enciclopedice ale școlii alexandrine, ale lui Ptolemeu, Aristide Quintilian ș.a., permit o reconstruire a sistemului a. El se desfășoară pe trei planuri distincte: cosmic, uman și organic, cuprinzând o vastă problematică speculativă, inclusiv aceea cuprinsă în noțiunea antică și medievală de a. a sferelor, în care mat. joacă un rol deosebit, în primul rând prin faptul de a fi adus fenomenul muzical sub control, dând astfel posibilitatea rațiunii de a-l examina ca obiect. Datorită numerelor și raporturilor ce le exprimă, cosmosul armonic devine inteligibil. Pornind de la acele miraculoase începuturi, când Pitagora se străduia să izvodească pentru auz un instr. neînșelător [canonul (1)] așa cum e compasul și rigla pentru ochi, mat. a rămas până astăzi în strânsă corelație cu muzica. Însuși sistemul a. este investit cu o structură mat., bazat fiind pe cifra perfectă 3. Așa cum l-a reconstituit Rudolf Schäfke, din izvoare antice, cele trei planuri ale sale sunt: φνσιϰόν (naturalis) cu A) ἀρμονία τοῦ ϰόσμου (musica mundana) B) ἀρμονία τῆς ψνχῆς (musica humana) C) ἀρμονία ἐν ὀργάνοις (musica intrumentalis [artificialis]); I. ὑλιϰόν (= studiul materialului teoretic): a) ton (φθόγγος, τò ἠρμοσμένον) = armonica; b) ritm (χρόνος, ῥνθμός) = ritmica {μέλος, τέλειον} c) cuvânt (γράμμα, σνλλαβή, τό λεγόμενον, λόγος, λέξισ) = [metrical], text [gramatică]; II. ἀπεργαστιϰον, ἐνεργητιϰόν = χρηστιϰόν studiul despre creația productivă, compoziția -practic: a) μελοποιία 1. λῆφις 2. μῖξις 3. χρῆσις b) ῥνθμοποιία c) ποίησις III. ἐξαγγελτιϰόν, ἐρμηνεντιϰόν studiul despre creația reproductivă, interpretarea: a) ὀργανιϰόν = instrument b) ᾠδιϰόν = voce c) ὑποϰριτιϰόν = reperare corporală, teatru și artă coregrafică. Prin intermediul scrierilor lui Boethius, conceptul de a. este preluat de către teoreticienii ev. med. de limba lat. unde se identifică cu musica. Disciplina a. intră astfel în cadrul celor șapte arte liberale: gramatica, retorica și dialectica (trivium); aritmetica, geometria, muzica și astronomia (quadrivium*). Scolastica imprimă conceptului a. o puternică nuanță mistică, simbolic-matematică. Sf. Augustin, care scrie cele șase cărți ale sale despre muzică, Cassiodor și întreaga patristică și scolastică sunt tributari, în sens neopitagoreic și neoplatonic, unei ideații armonice supreme („a. eternă”), cu toate că prin Hucbald, Odo de Cluny și Guido d’Arezzo începe să se profileze linia unei teorii* practice a muzicii, care va duce la formularea conceptului a. ca disciplină a compoziției (2) muzicale (a., III, 2). Totuși, sensul noetic al a. preocupă filosofia Renașterii* și a epocilor următoare. Cusanus, Paracelsus, Bruno interpretează conceptul în sens rațional. Descoperirea spectrului armonic al sunetului de către Mersenne (Harmonie universelle, 1636) concordă cu noi speculații cosmologice la Kepler (Harmonices mundi, 1619). Tipică pentru baroc* este formularea de către Leibniz a conceptului de a. prestabilită, drept legătura necesară între monade. De asemenea, a. dintre trup și suflet, pe care o întâlnim și la Descartes, constituie o preocupare filosofică pe care filosofia iluministă o va extinde la raportul dintre natură și spirit (Wolf, Kant, Baumgarten), idee pe care o va relua mai ales Goethe. De altfel întreaga filosofie romantică (Fichte, Schelling, Schiller ș.a.) până în pragul epocii moderne, și inclusiv aceasta, se folosește de conceptul a. în cele mai diverse aspecte, dar nu atât în sensul de a. prestabilită cât de sinteză a elementelor evolutive contrare. Din imensa literatură ce angajează mai îndeaproape muzica, subliniem aici mai ales preocupările de reconstituire istorică a conceptului (Thimus, Schäfke). Din acest punct de vedere se preconizează în timpul nostru reînvierea unei cunoașteri armonice, față de cea faptică, prin simțuri, lumea și întreaga ei alcătuire constituind astfel o ordine armonică (Hans Kayser). II. (harmonia) În teoria gr. antică, concordanța perfectă, în cadrul unei octave*, a tuturor sistemelor consonante. De la acestă noțiune, a. (ἀρμονία) a devenit în practica muzicală un termen sinonim cu sistemele* purtând denumiri etnice (a. dorică, a. frigică, a. lidică etc.) (v. eh; mod (I, 1); systima teleion; greacă, muzică). III. 1. (în muzica europ.) Dimensiune a texturii muzicale care, prin opoziție cu melodia*, reprezintă structura spațială (verticală) a acesteia. Împreună cu polifonia*, se integrează conceptului celui mai general de multivocalitate*. 2. În sens restrâns, știința și disciplina (echiv. germ. Harmonielehre) construirii structurilor verticale (acordurilor*), a înlănțuirii și funcțiilor (1) lor. Acordul identificat cu trisonul (odată cu recunoașterea terței* ca interval consonant) subsumează o seamă de fenomene proprii muzicii europ. Între sec. 17-19: gamă*, interval* (ca dispoziție simultană și, totodată, succesiv-melodică), consonanță*, disonanță*, cadență (1), alterație*, modulație*, cuprinse toate în fenomenul general al tonalității (1). ♦ Practica muzicală a Renașterii*, care a pus tot mai mult accentul pe gândirea acordică și pe stilul monodiei* acompaniate (evidențiate atât prin „urcarea” melodiei principale la vocea (2) superioară cât și prin impunerea „basului fundamental” ca voce de bază, purtătoare și determinantă a acordului – Rameau), a înlocuit treptat polif. prin procedeul basului cifrat*. O anumită nediferențiere a treptelor*, cu excepția momentelor de cadență, în practica basului cifrat și a a. treptelor (germ. Stufenharmonik), duce curând la stabilirea principalelor funcții de T, D, S. O altă consecință a statornicirii gândirii armonice este unificarea modurilor* medievale apusene prin generalizarea sensibilei* (componentă, dealtfel, a acordului de D în major*) și canalizarea acestora spre modelul unic, al modului major, cu „dublul” său minor* (Zarlino). După descoperirea armonicelor* superioare ale unui sunet fundamental și, mai ales, aplicarea acestora de către Rameau la fenomenul armonic, gândirea teoretică asupra a. capătă o bază (fizical-)obiectivă ce va dăinui până la începutul sec. 20, generând, între altele și lanțul nesfârșit al disputelor din jurul dualismului*. Ceea ce Rameau inovează, prin celebrul său Tratat (1722), în practica a., este identitatea octavei* pe întregul spațiu muzical, ceea ce a condus la o anume tipizare a acordurilor, în așa fel încât, dublările fundamentalei* sau cvintei* (mai rar terței*) acordului, precum și răsturnările* sale nu-l disting principial de starea sa directă. Etapa următoare în teoretizarea a., cu unele consecințe și asupra pedagogiei acesteia, rămasă încă tributară a. treptelor, este marcată de funcționalitate, care, deși acționa în muzica vie, din punct de vedere principial este desăvârșită de Riemann. Funcționalitatea rămâne baza tuturor teoretizărilor în cadrul concepțiilor fenomenologice (Mersmann), ale energetismului* (Kurth) și polarismului* (Karg-Elert, Reuter), chiar dacă se recunoaște că o seamă de fenomene ale a. din muzica postromantică (supusă, începând cu Tristan de Wagner, cromatizărilor* continue, suspendării rezolvării disonanțelor, enarmoniei (2), echivocului tonal – v. atonalism), nu mai pot fi întotdeauna explicate în lumina unei concepții tonal-funcționale. Reactualizarea polif., în special a celei liniare (v. liniarism), pe de o parte, și cultivarea tehnicii dodecafonice* (pentru care a. reprezintă doar o organizare verticală a sunetelor seriei*), ar părea că au eliminat a. din preocupările compozitorilor sec. 20. Deși aceasta nu mai are importanța centrală din etapele anterioare, a. continuă să se dezvolte în virtutea unor principii noi (cele ale funcționalismului devenind, în parte, inoperante). O pondere mai mare a melodismului (ca și în polif., paralel resuscitată), va impune unele suprapuneri intervalice – inclusiv pe cele de cvarte* – care merg până la înlocuirea trisonului, relații și cadențe de tip modal, etajări bi- și politonale*, structuri sonantice în care consonanța și disonanța se află într-un alt echilibru decât în a. clasică.

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

orchestrație, componentă a actului creator în muzică, răspunzătoare atât de transcrierea specifică, sonoră, timbrală*, a procesului muzical în partitura* oricărei lucrări, cât și de imaginea adecvată, de manifestarea convingătoare a tuturor parametrilor* gândirii muzicale în funcție de datele concrete fonice și expresive ale formației* instrumentale sau vocale, camerale sau orchestrale alese. Privită în general doar ca o tehnică de realizare, de redactare finală a unei elaborări simf., o., în calitate de exponentă a dimensiunii sonore în gândirea muzicală, are temeiuri mult mai profunde în mecanica actului creator, participând activ și determinant alături de celelalte coordonate ale componisticii (melodică-polif.-heterofonă-arm.-ritmică-arhitectonică) la conturarea întregului demers artistic, făcând astfel constitutiv parte din nucleul de energii imaginative ce asigură unitatea superioară a creației autentice, concepută instr., vocal, orch., și nu doar adaptată ulterior – mai mult sau mai puțin fericit – unor realități sonore. Deși astfel definită, o. apare ca fiind implicată în orice gen de creație muzicală, putându-se spune cu aceeași îndreptățire despre un trio (2) sau cvartet (2) cameral, o piesă corală (2) sau o compoziție (1) simf. că este bine (sau rău) orchestrată, în sensul atât al fuzionării, al acumulării substanței și gestualității muzicale la resursele sonore și particularitățile interpretative ale formației instr. sau vocale chemate să le materializeze, cât și al eficienței (uneori chiar al măiestriei) combinațiilor timbrale, al soluțiilor de scriitură, al punerii în pagină, noțiunea subliniază totuși aplicabilitatea ei majoră în special în acele construcții muzicale destinate asamblurilor (1, 2) orch. de variate proporții, presupunând angajarea complexă a tehnicii și artei specifice o. În înfăptuirea unor atari proiecte, o. ține seama de legi proprii dramaturgiei variabilă în raport de gen (I, 1, 2) componistic și componență instr., de perioadă istoric-stilistică, sau zonă de cultură, de personalitate creatoare etc., sprijinindu-se pe imaginația sonoră ce la rându-i își extrage argumentele din virtuțile cântecului și jocului instr.-voc., din inepuizabila alchimie timbrală, din mulțimea soluțiilor combinatorii de scriitură, de formulare individuală și de asamblu. ♦ O. are roluri diferite în creație și în practica muzicală: a) în genurile (I, 1) cameral*, simfonic*, voc.-simf., operă*, balet*, realizează configurația sonoră finală a compoziției, fixată în partitură (semnată în general de autor), singura în măsură să exprime ideile muzicale cuprinse în paginile sale, în așa fel încât referirea la un concerto grosso* de Vivaldi, un oratoriu* de Bach, o simfonie mozartiană, un balet stravinskian sau o operă wagneriană subînțelege întotdeauna partitura-mărturie unică a respectivului opus*; b) Poate fi însă îndeletnicire autonomă când își propune să modifice identitatea sonoră originară a unei lucrări muzicale, traducându-i (cu un grad variabil de rigoare, în funcție de gen) datele componistice de bază într-un limbaj timbral (în special orch.) diferit de cel imaginat inițial. În cazul categoriilor muzicale mai sus amintite (a), travaliul semnifică cu precădere valorificarea orch. a unor lucrări – de obicei pianistice – ce conțin evidente sugestii gestuale, dinamice*, cromatic-timbrale specific simf. (v. transcripție). Proiecția lor în câmpul valorilor expresive proprii unui ansamblu instr.-orch. se face însă întotdeauna cu severa respectare a semnificațiilor și chiar a literei textului muzical ales, orchestratorul adăugându-i fantezia timbrală și de scriitură ce poate duce la rezultate asemeni acelora din versiunea orch. a Suitei pianistice mussorgskiene „Tablouri dintr-o expoziție”, datorată lui Ravel. În genurile de divertisment [de la aria* sau cupletul (II) de operetă* și șlagărul de muzică ușoară*, la muzica de jazz* și la cea pop.], genuri destinate unei largi circulații, deci unor variate formule interpretative, o. este în schimb chemată să se adapteze la mereu alte formații instr. și țesături vocale, chiar elementele primare, de natură melodică, armonică, ritmică ale acestor categorii de piese muzicale reformându-le în cadrul unei mari libertăți de acțiune, de la simpla înveșmântare instr. până la prelucrarea (3) și parafraza* cu aspect de nouă creație. Este și motivul pentru care aceste tipuri de travalii, ce apelează la diferite tehnici prelucrătoare, din care o. face parte mai mult ca simplă instrumentație*, nu vor fi analizate aici. Evoluția o. în istoria culturii muzicale europ. a stat deopotrivă sub semnul marilor mutații stilistice operate în gândirea componistică cât și sub cel – tot atât de hotărâtor – al procesului de perfecționare tehnic-constructivă a instrumentalului și de constituire a familiilor timbrale, a întregului aparat orch., proces el însuși stimulat continuu de cutezanța fanteziei timbrale a compozitorilor, de tot mai spectaculoasa dramaturgie sonoră a marilor forme simf., paginile orch. reflectând un timp interdependența acestor factori. Astfel, în perioada preclasică, sobrietatea discursului muzical predominant liniar-polif. (v. și liniarism) (reclamând planuri sonore omogene și de largă respirație, optime derulării texturilor* contrapunctice) și-au aflat o exprimare ideală în formații instr. dăruite tocmai cu virtutea unității sonor-timbrale, interpretative precum orch. de coarde (de timpuriu constituită și emancipată ca ansamblu muzical complet), căreia i se puteau asocia alte familii timbrale de asemenea omogen alcătuite (grupuri de suflători de lemn sau din alamă). O. este în atare modalitate creatoare prea puțin preocupată de contrastul și relieful timbral, de jocul alert al valorilor sonore, concentrându-se însă asupra eficienței și diversității expresive ale cântului instr. în toate registrele (1) orch. animate de dialoguri și replici contrapunctice*, generatoare de mai multe ori de scriituri vecine cu virtuozitatea*. În etapa clasic-romantică, dominată de principiul componistic clădit pe idei și teme* muzicale pregnant profilate și plasate la timona acțiunilor muzicale, vizând construirea unor ambițioase arhitecturi simf., o. capătă un rol din ce în ce mai mare atât în înveșmântarea timbrală a personajelor tematice, cât și în susținerea amplelor dezbateri muzicale. Și acestea le realizează prin atente diferențieri ale planurilor sonore, prin exploatarea intensivă a resurselor interpretative ale unui corp instr. armonios alcătuit și perfecționat constructiv, prin amplificarea gestului orch. gândit în limitele generoase – din punct de vedere timbral, dinamic*, al spațiului sonor – oferite de un ansamblu simf. uneori supradimensionat. O dată cu impresionalismul*, cu deplasarea centrului de greutate al preocupărilor creatoare în sfera dialecticii discursive, proprii tematismului clasic, spre cea a plasticității muzicale, a creionărilor aluzive, a irizărilor sonore insinuate drept elemente ale unui nou limbaj componistic, o. capătă ponderea unui argument esențial. În elaborarea rafinată a partiturii, ea cheltuie cu dărnicie luxurianța cromatic-timbrală a aparatului orch. modern, reevaluat funcțional (în special în acele compartimente influențate și de practica muzicii de jazz* – instr. din alamă și de percuție*), folosind chiar surse sonore provenite din practici extraeurop. (instr. de culoare) sau din muzici europ. evoluate (ex. oboe d’amore,* clavecin*). În fine, creația sec. 20, ce poate fi privită ca o impresionantă aventură în căutarea unor noi tărâmuri ale artei sunetelor, punând cu temeritate în discuție structurile sintactice* și morfologice ale limbajului specific (așa cum erau ele concepute anterior), s-a ancorat întotdeauna temeinic în rațiunea cea mai fermă, concretă și în același timp generoasă a gândirii muzicale, realitatea sonoră, în special în aspectele ei timbrale. Concentrarea interesului în direcția explorării febrile a resurselor coloristice ale muzicii (menite uneori să suplinească inconsistența altor modalități de exprimare, în special melodică și armonică) a plasat treptat fantezia sonoră, tehnica o. în prim planul creației muzicale din ultimele decenii. Beneficiare a unei largi deschideri de orizont, datorită atât noilor tehnici de realizare și prelucrare electronică a sunetului cât și prospectării asidui a unor străvechi culturi muzicale (indiene, extrem orient., africane etc.), gândirea sonoră din zilele noastre dispune de un considerabil ascendent în travaliul componistic, de multe ori cu o reală funcție coordonatoare a întregului act imaginativ. ♦ Pe lângă aceste aspecte de ordin stilistic-istoric, o. a avut întotdeauna funcționalități și modalități deosebite de manifestare în cadrul celor două mari filoane ale creației muzicale – ce s-au conturat dintru început și au evoluat paralel de-a lungul veacurilor, cu tendințe periodice de delimitare sau fuzionare, dar mereu influențându-se reciproc. În primul rând (cuprinzând în special genuri scenice ca opera, baletul, muzica de teatru* sau de film*), muzica; fie intim asociată acțiunii dramatice, fie destinată ilustrării ideilor literare sau evoluțiilor vizuale, a permis întotdeauna o mai mare libertate de desfășurare a fanteziei sonore-timbrale decât în genurile celei de-a doua categorii (cameral, simf.), în care imperativul concentrării substanței expresive în scopul susținerii discursului muzical sever arcuit în structurile sale formale abstracte, a presupus epurarea limbajului sonor-timbrală de orice efect exterior, de orice amănunt nesemnificativ. În muzica de operă, nu numai componenta instr. a orch., dar și exploatarea ei au fost mereu mai bogată și mai nuanțată comparativ cu formațiile și scriiturile mai austere, mai reținute, propice însă desfășurării argumentației camerale sau simf. voit reduse la esențial. Așa se face că o voce de remarcabilă valoare sonor-timbrală și utilitate orch. cum este cea a trb., abil integrată chiar în partitura considerată printre primele acte de naștere ale operei, în Orfeu de Monteverdi – și încă în număr relativ mare de instr. asemenea – pentru a ilustra (la 1600!) cum nu se poate mai sugestiv tenebrele infernului, va fi multă vreme (până la finalul triumfal al Simfoniei a V-a de Beethoven) dificil de asociat narațiunii muzicale de tip simf. Haydn îl folosește curent în oratoriile* sale (adevărate drame vocal-orch.), dar niciodată în numeroasele sale simf. La fel Mozart, lăsându-l deliberat în afara captivantului său joc de idei, nu s-a putut însă lipsi de cântul grav și viril al acestui instr. În unele din operele sale (scena Comandorului din Don Giovanni rămâne un ex. edificator) sau în „Tuba mirum” din Requim. Dealtfel, același Mozart (unul din puținele cazuri fericite din istoria muzicii de firească și desăvârșită exprimare deopotrivă în operă și în genurile „pure”), în timp ce-și transcria, într-un aparat orch. de o excepțională modestie, un adevărat testament de gândire muzicală și trăire umană, în paginile ultimei triade simf. (Simfoniile nr. 39, 40, 41), în dramele sau feriile sale, se lasă cu dezinvoltură sedus de sugestiile timbrale (cu referiri curente la acțiuni scenice) ale unor instr. de excepție pe atunci ca triunghiul*, talgerele*, mandolina* sau jocul de clopoței*. Tot așa Beethoven, deși își taie monumentalele simf. într-un material muzical cu un ambitus sonor și dinamic mult amplificat față de cel al precedesorilor săi amintiți, rezervă totuși întotdeauna trp. un rol secundar (ritmic și dinamic) în susținerea tensionatelor sale demersuri orch., deși unica sa operă Fidelio, aceluiași instr. îi acordă chiar rolul unui veritabil personaj solistic într-un anumit moment al dramei. Peste timp, se regăsește aceeași dihotomie la Enescu, care în Oedip apelează (în contextul unei saturate densități orch.) chiar și la vocea senzuală a sax. (fie și numai pentru două scurte intervenții cu motivația „leit-timbrului”) sau la impresionantul efect al unui glissando* de ferăstrău* în scena morții Sfinxului; își încredintează totuși ultima destăinuire muzicală, încărcată de grele semnificații, unui ansamblu orch. de numai 12 instr. (Simfonia de cameră). Iar atunci când aceste trasee ale creației muzicale se întâlnesc fie sub pana unui compozitor de statura lui Richard Wagner, fie sub zodia programatismului*, suplețea și plasticitatea o. dramatice dobândește acea consistență și organizare superioară proprii marilor forme orch. – ca în cazul epopeilor wagneriene – sau suflul amplu al scriiturii simf. asimilează organic gesturi sonore cu capacități sugestive, descriptive, onomatopeice chiar, ca în Simfonia fantastică de Berlioz, în poemele* simf. ale lui Richard Strauss sau Listz, în Marea de Debussy, în Suita sătească și Vox maris de Enescu etc. Tot atâtea pagini ce măsoară, în fond, aria problematică a tehnicii și strădaniei artistice numită o. ♦ Teoretizarea multiplelor și complexelor aspecte de ordin practic și artistic ale o., deși sumar sau fugar abordate în unele tratate muzicale mai vechi, ca preocupare temeinic ordonată și aprofundată apare totuși abia în sec. 19, o dată cu desăvârșirea configurației instr.-sonore a amplei orch. simf. și ca o firească consecință a rolului o. în creația muzicală modernă. Dintre lucrările cu acest profil ce s-au impus pot fi menționate: Hector Berlioz, Mare tratat de o. și instrumentație (1844, completat în 1905 de Richard Strauss și Charles-Marie Widor, în special cu îmbunătățirile tehnic-constructive aduse unor instr.), François-Auguste Gevaert, Curs metodic de o. (1885), Hugo Riemann, O. (1902), Nikolai A. Rimski-Korsakov, Principii de o. (1913, trad. rom. 1959), Tehnica o. contemporane (1950, trad. rom. 1965), datorat muzicienilor it., compozitorul Alfredo Casella și dirijorul Virgilio Mortari, precum și voluminosul Tratat de o., în patru cărți, al lui Charles Koechlin (1954).