captatio benevolentiae (lat.) [ti pron. ți, ae pron. e] (-ti-o, -ti-ae) loc. s. f.

CAPTATIO BENEVOLENTIAE (lat.) atragerea bunăvoinței – Mijloc (retoric) de a câștiga bunăvoința cuiva (auditoriului), în vederea obținerii unor avantaje.

CAPTATIO BENEVOLENTIAE loc. s. f. Captarea bunăvoinței cuiva în scopul obținerii unor avantaje. [Pr.: -ți-o benevolentie] – Loc. lat.

CAPTATIO BENEVOLENTIAE (în lat. cîștigarea bunăvoinței) Partea de la început a unui exordiu, prin care oratorul caută să-și atragă bunăvoința și atenția auditoriului prin tonul folosit, sublinierea importanței temei, ținută și atitudine etc. Condiționată de subiectul discursului, poziția socială a oratorului, împrejurările în care este rostit discursul, cum și de auditoriul căruia îi este adresat, captatio benevolentiae, odată realizată, contribuie la dezvoltarea mai departe cu succes a discursului. Procedeu folosit de marii oratori ai antichității, ca Demostene în Filipicele sale, Cicero în Catilinare, iar la noi de M. Kogălniceanu, în discursul sau privitor la îmbunătățirea soartei țăranilor (1862), Simion Bărnuțiu, în cuvîntarea ținută în fața adunării poporului pe Cîmpia Libertății de lîngă Blaj (1848). Iată, începutul discursului Pentru îmbunătățirea soartei țăranilor, în care Kogălniceanu, după ce arată cît de importantă și grea este această problemă socială, caută a-și atrage bunăvoința celor de față, vorbind despre patriotismul și spiritul lor de dreptate socială. Ex. „Domnilor mei! Dacă în țară este o chestiune mare și grea, negreșit că este chestiunea ce astăzi ni se înfățișează spre deslegare. Vreau să vorbesc de îmbunătățirea soartei țăranilor, da îmbunătățirea prin urmare a însăși temeliei naționalității noastre. În adevăr, domnilor, nici o chestiune în hotărîrea ei nu reclamă mai mult patriotism, înțelepciune, dreptate și abnegațiune totdeodată, decît marea reformă ce sîntem chemați de a face; reformă care a fost grea și în țările cele mai puternice și mai luminate ale Europei [...]; reformă care și în principate se urmărește fără succes, de mai mult de un secol; reformă grea și spinoasă a cărei soluțiune părinții noștri ne-au lăsat-o ca o fatală moștenire, – căci, cînd sîntem chemați a deslega această chestiune, a săvîrși această prefacere în ideile noastre, în trebuințele noastre, în viața socială economică a proprietarilor de moșii și a trei milioane de țărani? În mijlocul transformării noastre naționale și politice, în mijlocul luptelor de partidă, în timpul cînd tot ce este vechi este căzut, cînd tot ce este nou nu are încă rădăcină, cînd Convențiunea, marea noastră revoluțiune, – da, domnilor, Convențiunea este o mare, o întreagă revoluțiune în țara noastră! – cînd, zic, această Convențiune este abia la întîiul period al punerii sale în lucrare, iată epoca cînd sîntem chemați a hotărî și chestiunea socială. Nu mă îndoiesc, domnilor, de patriotismul nimănui; cred, domnilor, că toți cîți sîntem aci, din orice partid am fi, sub orice steag am fi adunați, toți voim îmbunătățirea soartei fraților noștri, ridicarea țăranilor din starea înjositoare în care se află; toți voim să dăm acestei chestiuni soluțiunea cea mai bună, căci toți – cel puțin așa cred eu – văd în această soluțiune însăși consolidarea naționalității române. Însă, domnilor, pe lîngă patriotism, avem oare și toate studiile pregătitoare, toate luminile trebuitoare, toată înțelepciunea cerută și mai ales acea ochire dreaptă, acea liniște de suflet, acel sînge rece, acel simț nepărtinitor, condițiuni neapărate ale legislatorilor, condițiuni fără de care legile ieșite din mîinile noastre, niciodată nu vor putea fi expresiunea echității și a nepărtinirii, niciodată nu vor putea îndestula legiuitele interese ale țării, niciodată nu vor putea aduce în mijlocul nostru liniștea, pacea și fericirea generală? Cît pentru mine, domnilor, – cu durere o spui – eu nu o cred.”

EXORDIU (< lat. exordium, început) Începutul unui discurs, denumit și proemium, principium, iar în franceză prologue. Sinonim cu introducere, prefață la o carte. În exordiu, oratorul caută să atragă atenția auditoriului, prin enunțarea, în cîteva cuvinte, a obiectului discursuluiț său și urmărind să cîștige bunăvoința celor ce-l ascultă, de unde și denumirea latină de captatio benevolentiae. În exordiu sînt cuprinse: exordiul propriu-zis, propunerea, diviziunea, prin care se arată punctele cele mai însemnate ale tezei. Scurtimea, simplitatea, lipsa de afectare, precum și lipsa de disproporție față de celelalte părți ale discursului constituie principalele cerințe ale exordiului. El poate fi: simplu sau temperat, solemn, insinuant și vehement sau ex abrupto. Exordiul simplu este folosit în împrejurări obișnuite, cînd nu este cazul tratării unui subiect prea important. Frecvent în elocința juridică, el se caracterizează printr-o sumară și clară expunere a subiectului, pe cîtă vreme, cel solemn, folosit de obicei în discursurile funebre, se distinge prin gravitatea tonului, a elogierii oamenilor de seamă. Un exemplu de exordiu solemn îl aflam în cuvintul introductiv al lui M. Kogălniceanu la deschiderea cursului de istorie națională. Ex. „După priveliștea lumii, după minunile naturii, nimica nu este mai interesant, mai măreț, mai vrednic de luarea noastră aminte, decît Istoria. Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor celor mai vestiți, este adevărata povestire și înfățișare a întîmplărilor neamului omenesc, ea este rezultatul vîrstelor și a experienței... Dacă istoria îndeobște, adică a neamului omenesc, este așa de interesantă în rezultatele sale, cu cît mai mult trebuie să ne fie istoria patriei, a locului unde am văzut ziua? Inima mi se bate, cînd aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ștefan cel Mare, lui Mihai Viteazul; da, domnilor mei! Și nu mă rușinez a vă zice că acești bărbați pentru mine sînt mai mult decît Alexandru cel Mare, decît Anibal, decît Cezar; aceștia sînt eroii lumii, în loc că cei dintîi sînt eroii patriei mele...” (M. KOGĂLNICEANU, Cuvînt introductiv la cursul de istorie națională – rostit în 24 noiembrie 1848) Exordiul insinuant constă în a dispune favorabil auditoriul, a-i îndepărta reticențele, a slăbi argumentele adversarului. Spre deosebire de exordiul insinuant, exordiul ex abrupto, folosit în împrejurări în care auditoriul este dornic să-l audă pe orator intrînd în temă, se caracterizează printr-o bruscă dezvoltare a subiectului. Ex. clasic îl constituie începutul primei Catilinare de Cicero. „Pînă cînd în sfirșit vei abuza, Catiliria, de răbdarea noastră? cîtă vreme chiar nebunia asta a ta își va bate joc de noi? pînă unde se va întinde neînfricata-ți îndrăzneală? Nu te-au mișcat oare nici paza de noapte a Palatinului, nici străjile orașului, nici teama de popor, nici adunarea tuturor acestor oameni buni, nici acest loc foarte întărit în care se ține senatul, nici chipurile și privirile acestora?” În, elocința modernă, discursurile care necesită un exordiu mai dezvoltat sînt discursurile academice și discursurile funebre. În genul demonstrativ însă, el poate lipsi.

captatio benevolentiae (lat.) [ti, ae pron. rom. ți, e] (desp. -ti-o, -ti-ae) loc. s. f.