BON (< fr.) s. n. Document (cu valabilitate limitată în timp) care conferă deținătorului său dreptul de aprimi ceva sau de a beneficia de ceva; notă de plată pe baza căreia se achită mărfuri sau servicii ♦ B. de lucru = document pe baza căruia se execută o lucrare și care servește la evidența muncii prestate, precum și la calculul plății cuvenite pentru ea. ♦ Bonuri de tezaur = titluri de împrumut (purtătoare de dobîndă) emise de ministerul finanțelor sau de tezaur pentru a obține fonduri de la cetățeni sau de la bănci, în vederea acoperirii unor goluri bugetare. ♦ Bonuri de casă = titluri emise mai ales de întreprinderi sau de bănci pentru procurarea de fonduri pe termen scurt. După natura emisiunii, publice sau private, există b. la purtător sau la ordin. B. de c. au același regim fiscal ca al obligațiunilor. ♦ B. de subscripție = titluri atașate obligațiunilor, conferind dreptul subscrierii acelei obligațiuni unei acțiuni. Condițiile de subscriere sînt stabilite de la început. Dacă bonul este separat de obligațiune face obiectul unei cotații separate.

BON, bonuri, s. n. 1. Dovadă provizorie care conferă deținătorului dreptul de a ridica o marfă, un obiect încredințat spre păstrare sau alte valori. Bon de materiale. ▭ Bon de cartelă = fiecare dintre cupoanele în care este împărțită o cartelă de alimente sau de îmbrăcăminte. Bon de încălțăminte. ♦ Notă de plată în magazine cu care cumpărătorul achită marfa la casă. 2. (În orînduirea capitalistă) Hîrtie de valoare emisă de stat sau de o instituție financiară recunoscută de stat. Bon de tezaur = obligație emisă de Ministerul Finanțelor, reprezentînd un împrumut pe termen scurt, cu dobîndă. Bon de casă = bilet scris, folosit în operațiile de casă, care dă dreptul la ridicarea sumei de bani înscrise pe el.

CASĂ², case, s. f. 1. (De obicei determinat prin «de fier 1) sau «de bani») Dulap sau lădiță de fier în care sînt ținuți banii, hîrtiile de valoare etc. Dumneata, cel puțin, îi fi ținind banii la oraș, dar eu îi țineam încasa de fier la curte. DUMITRIU, B. F. 54. 2. Masa sau pupitrul dintr-un magazin unde se achită costul cumpărăturilor. ♦ Ghișeu sau încăpere într-o întreprindere sau instituție, unde se fac încasările și plățile. ◊ Casă de bilete = ghișeu unde se eliberează bilete de călătorie, de spectacol etc. Bon de casă v. bon. ♦ Suma de bani de care dispune la un moment dat casieria unei instituții sau întreprinderi. ◊ Expr. A face casa = a stabili bilanțul încasărilor și plăților unei zile. ◊ Plus (sau minus) de casă = diferență rezultată în plus (sau în minus) ia stabilirea încasărilor și plăților. Registru de casă = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. – Scris și: (în trecut) cassă.

bon s.n. 1 Act care conferă deținătorului său dreptul de a primi sau de a beneficia de ceva. ◊ Bon de expediție v. expediție. ♦ Bilet provizoriu pe baza căruia se achită o marfă, un bun etc. Bon de materiale. 2 Notă care face dovada plății unei mărfi. ♦ Nota de plată în magazine, cu care se face dovada că marfa a fost achitată. Bon de casă. 3 Hîrtie de valoare emisă de stat sau de o instituție financiară recunoscută de stat. ◊ Bon de tezaur = obligație emisă de stat pentru sume împrumutate pe termen scurt sau mediu în vederea atragerii de fonduri private. • pl. -uri. /<fr. bon.

BON s.n. 1. Dovadă, înscris (cu caracter provizoriu) care autorizează pe deținător să primească ceva. ♦ Notă de plată cu care se achită marfa la casa unui magazin. 2. Hîrtie de valoare emisă de stat sau de o instituție bancară. [< fr. bon].

PRINCIPALĂ s. f. (< adj. principal, -ă, cf. fr. principal, it. principale, lat. principalis): propoziție care constituie, în mod obișnuit, condiția obligatorie pentru realizarea unei fraze; propoziție care constituie fie nucleul unei fraze, cu înțeles suficient sau insuficient, fie o comunicare de sine stătătoare, în afara frazei. ◊ ~ regentă: p. cu înțeles suficient sau insuficient, de care depinde o altă propoziție din cadrul frazei. ◊ ~ regentă suficientă: p. regentă cu autonomie semantică, capabilă să realizeze un enunț de sine stătător, ca în exemplele „Aici e țara singurului loc, / Țara de totdeauna și de mâine, / În care și eroii se întorc / Din moarte, pe-un afet măreț de pâine” (Adrian Păunescu); „Dar nici în teatru, dacă ar fi rămas, Constantin nu ar fi ajuns departe” (G. Galaction); „Acuma, după ce mi i-au luat, au lăsat bon de rechiziție pentru doi cai” (M. Sadoveanu). ◊ ~ regentă insuficientă: p. regentă fără autonomie semantică, incapabilă de a realiza un enunț de sine stătător, ca în exemplele „Ai fi putut să-ți mai schimbi apucăturile” (H. Papadat-Bengescu); „Ca să ajungi la dorința ta, trebuie să ceri la tată-tău paloșul” (P. Ispirescu); „Dar n-ai vrea să te bagi la noi?” (G. Galaction); „Pesemne că dumneata ai luat biletul ăsta de mult” (I. L. Caragiale); „...nu e cu putință să faci istorie literară fără examen critic” (G. Călinescu); „Uneori drumul pare că se netezește” (Geo Bogza); „Cea dintâi grijă a lui boier Gheorghe... era să-și ia pistoalele de sub căpătâi” (I. Ghica); „Cei de la comună au zis că-s al tatei” (M. Sadoveanu). ◊ ~ coordonată: p. care se află în raport de coordonare cu o altă p., în cadrul frazei. ◊ ~ coordonată joncțională: p. care se află în raport de coordonare, printr-o conjuncție coordonatoare copulativă, adversativă, opozitivă, disjunctivă sau conclusivă, cu o altă p., ca în exemplele „L-a tot ținut pe lângă ea și i-a dat cărți” (Z. Stancu); „Noi n-am furat nimica, dar ne-au furat destule” (Adrian Păunescu); „Nu l-a certat, ci l-a sfătuit”; „Ori casa asta nu-i curată, ori s-a cutremurat pământul” (Ion Creangă); „Prin moartea eroică a unui strămoș, urmașul în viață se bucură de prestigiu, așadar și el e gata oricând a se jerfi pe sine spre a consolida familia” (G. Călinescu). ◊ ~ juxtapusă (paratactică, asindetică): p. care se află în raport de coordonare prin juxtapunere (parataxă) cu o altă p., ca în exemplele „Suntem aici de două mii de ani, / Suntem aici de o vecie-ntreagă!” (Adrian Păunescu); „- Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii, ai vândut pre Despot, m-ai vândut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa” (C. Negruzzi).

ONOARE s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. Învățat la viclenii ascunse, Intrigi a face, a meștere otravă, Simțire neavînd de onor și slavă. budai-deleanu, ț. 169. Tu vei fi apărătorul onorului și vieței doamnei noastre. asachi, s. l. ii, 60. Au dobîndit onoarea. genilie, princip. 114/26. Un om ce are cel mai mic simtiment de onor nu poate face altfel. negruzzi, s. i, 212, cf. pr. dram. 493. Neîntăriți prin virtuți și exemple de onoare învățate din casa părinților... cad în mîinile femeilor și junilor celor stricați. filimon, o. i, 97. Bătrînul Laski știe A-și împăca onorul cu sacra-i datorie. alecsandri, t. ii, 143. Cu viața să-și cumpere-onorul ce-l cauți! coșbuc, ae. 171. Haiducii își au onoarea lor specială. săm. v, 258. Mă cheamă datoria, onoarea. galaction, o. 194. Nu vreau să mă-nfrunte nimeni... Eu am onoarea mea! sadoveanu, p. m. 27. Înțelegeți... onorul și cinstea mea nu-mi permite altfel. camil petrescu, o. ii, 128. ◊ Cîmp de onoare (sau de onor) = cîmp de luptă pe care și-au dat viața cei ce au luptat pentru apărarea patriei. Văd eroi prinși la luptă pe cîmpul de onor. alecsandri, p. iii, 5. Ofițeri deochiați, medici criminali, casieri necinstiți... căutau să-și piardă urma, să răscumpere greșeli... pe cîmpul de onoare. brăescu, a. 211. ◊ loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest. Ne-am desfăcut între noi ca doi oameni de onoare ce au de gînd să se mai întîlnească. ghica, a. 630. Cînd oi vrea, îmi găsește nenea Dumitrache bărbat mai de onoare ca dumneata. caragiale, o. vi, 20. Am fost om de onoare și m-am biruit. galaction, o. 104. Românii sînt un popor de onoare. c. petrescu, a. 464. E de datoria unor oameni de onoare să informeze pe Pascalopol asupra consecințelor. călinescu, e. o. i, 132; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva. Introducerea pe scară largă a agrotehnicii înaintate în agricultură trebuie considerată... ca o chestiune de onoare. scînteia, 1953, nr. 2 787; c) de cinste, de demnitate. Îmi făceam un punct de onoare să fiu obiectiv. ibrăileanu, a. 53. ◊ Expr. Pe cuvîntul meu (tău etc.) de onoare sau pe onoare (sau pe onoarea mea, a ta etc., pe onorul meu, al tău etc.), formulă folosită pentru a întări adevărul unei afirmații sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni, a unui angajament. Pe onorul meu, sînt cu voi. calendar (1858), 74/19. Pe onoare vă spun, nu știu nici cum să-ncep. caragiale, o. iv, 293. Domnule căpitan, vă spun pe onoarea mea. brăescu, v. 40. Pe onoarea mea că mă jignești. sadoveanu, o. xi, 202. Pe onoarea mea, l-a lăsat ca pe un cîine. călinescu, e. o. ii, 66, cf. ciaușanu, v. 47. 2. Reputație bună, prestigiu, faimă, renume. June poete!... Decît pe liră să cînți amorul, Apără-onorul Sermanei țeri! alecsandri, p. ii, 80. Am ambiț, domnule, cînd e vorba la o adică de onoarea mea de familist. caragiale, o, vi, 4. Onoarea mea o nimiciră, Am sîngerat, dar am tăcut. macedonski, o. i, 38. Să plătească peste taxa de intrare cel mai mult cincizeci de creițari, ca să salveze onoarea familiei. rebreanu, i. 138. Românii vin la tine Cîntînd cu bărbăție în versul tău sonor Credința strămoșească și-al patriei onor. eftimiu, î. 173. ◊ Expr. A face onoare (cuiva) = a servi (cuiva) spre laudă, spre cinste, a onora, dl, cf. dm. 3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. În onoarea dictatorului s-au numit iulie. calendar (1847), 10/17. Am luat-o cu toată onoarea cuvenită operei unui literat. negruzzi, s. i, 7. Nu ne așteptam la atîta onoare. caragiale, o. iii, 205. Și ce?... E cu putință?... Paradă și onoare Pe cînd aveam speranța să mor într-un spital? macedonski, o. i, 43. Foarte în onoare sînt la domnia sa lucrurile cărturărești. sadoveanu, o. x, 19. ◊ Președinte de onoare = demnitate conferită cuiva în semn de respect și de prețuire, fără a comporta obligații efective de conducător. Figura din oficiu ca președinte de onoare în capul tuturor listelor de organizații locale. bart, e. 171. Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) celor care s-au evidențiat în mod deosebit în muncă. cf. dl, dm. Gardă de onoare = gardă simbolică, instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. dl, dm. Cavaler (sau domnișoară, regional, fată) de onoare (sau, Învechit, de onor) = persoană aleasă dintre prietenii mirilor, care îi însoțește pe aceștia la ceremonia cununiei. Cavaleri de onor. ar (1829), 96, cf. dl, a ix 4. Doamnă (sau damă) de onoare (sau, învechit, de onor) = doamnă atașată unei regine, unei prințese etc. Contesa Elisaveta... s-au numit damă de onor a... împărătesei de Rossia. ar (1829), 58. Biata Bilceasca, damă de onoare, îi dăduse bon de la palat. klopștock, f. 140. ◊ loc. adj. De onoare (sau, învechit, de onor) = de cinste, de frunte, de laudă. Puțin mai înainte un monument s-arată; Să-l privim... Dar ce semne d-onoare pe el sînt? alexandrescu, m. 89. Li s-au acordat locul de onor în foaia d-voastră. alecsandri, s. 34. Să pregătească o cină de minune, în care vinul ocupă locul de onoare. filimon, o. ii, 254. Să-și sfîșie titlul de onoare? maiorescu, d. ii, 218. I dăm astăzi locul de onoare. caragiale, o. vi, 14. Deci intră și la locul de-onoare te așează. macedonski, o. i, 166. În sala de onoare... erau expuse hărți colorate. brăescu, a. 120. Orășenii îl salutau ca pe un cetățean de onoare. id. ib. 244. 4. Favoare, cinste. Nu-ți pomenesc de onoarea ce ar fi pentru tine ca să fii în relăciune cu un om învățat cum sînt eu. alecsandri, t. i, 254. Am voit să fac această onoare boierilor. filimon, o. i, 93. Caragiale, ...cînd a scris tragedii, niciodată n-a crezut că clasele nouă merită onoarea de a servi ca material pentru tragedie. ibrăileanu, sp. cr. 252. ◊ Expr. (În formule de politețe) A avea onoare (sau onoarea să... sau a..., de a... ) = a avea cinstea (să...). Am onoare a vă remînea vechi prieten și devotat serv (a. 1872). uricariul, xIII, 341. Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă. caragiale, o. vi, 34. Cu cine avem onoare, doamnă? id. o. vi, 505. (Familiar) Am onoarea (să vă salut)!, formulă de salut. Am onoarea... Vă salut. sebastian, t. 344. (Familiar) N-am (sau n-am avut etc.) onoarea = nu cunosc (sau nu am cunoscut etc.), nu știu (sau nu am știut etc.). Cf. dl, dm. A face (cuiva) onoarea (sau onoare) să... (sau a... ) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... Nu-mi permit luxul... decît... cînd vreun oaspe îmi face onoare a-mi vizita grădina. negruzzi, s. i, 96. Cunosc pe toți complotașii... și pot să-i dau pre toți în mîna domnului ministru, dacă exelenția sa ar vroi să-mi facă onoare a să încrede în devotamentul meu. alecsandri, t. i, 285. 5. Manifestare exterioară a stimei, a respectului, a considerației față de cineva. Scoposul lor [al decorațiilor] este de a încuraji prin onor virtutea. cr (1829), 191²/15. Acum ridic trupul pe mîini de soldați, Onori hotărîte acelora care Mor pentru-mpărați. alexandrescu, m. 140. Aceste onori, ce pe toată ziua se repetau în casa banului, nu rămaseră neobservate de juna Maria. filimon, o. i, 201. De felul lui mîndru, el fugea de onoruri. caragiale, o. iii, 6. ♦ (Mil.; de obicei în legătură cu verbele „a da”, „a prezenta” sau „a suna”) Prezentarea armei în semn de salut la întîmpinarea unor autorități militare sau civile superioare, sau la parade, înmormîntări etc.; semnalul din goarnă care însoțește, de obicei, această prezentare. Din apropiere se auzeau gorniștii învățînd alene onorul generalului. conv. Lit. xliii, 1 057. Gornistul de la corpul de gardă da onorul cu sunete stridente și prelungi de alamă. i. botez, b. i, 169. Cînd gornistul a sunat onorul la general, care se da numai lui vodă, trupa a încremenit în poziție de drepți. camil petrescu, o. ii, 244. Cînd muri trompetistul, morții au fost duși, un timp, fără onor. pas, z. iii, 108. ◊ Expr. (Mil.) Pentru onor! = comandă pentru darea onorului. dl, dm. A face onorurile (casei sau ale balului) = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție sau la un bal. Onorurile balului le-a făcut comitetul damelor. caragiale, o. i, 209. Anunță-mă despre sosirea iubitului nostru oaspete, căruia trebuie să-i facem toate onorurile. id. ib. vii, 40. Așteaptă la intrări, ca să facă onorurile cuvenite. sadoveanu, o. ix, 254. Era nevoie de o femeie distinsă și abilă, care știa să primească, să facă onorurile casei. bart, e. 139. 6. (Învechit, în forma onor) Rang, poziție socială. Doamne, cucoane Alecule, cum nu te lași de munca asta; că nu-i de onorul d-tale. contemporanul, vi₂, 218. E drept, Eminescu disprețuia onorurile. vlahuță, o. a. 401. Și această eternă prostie... a început să se răsfețe prin saloane, să urce treptele onorurilor academice. petică, o. 439. ♦ (La unele jocuri de cărți; la pl.) Figură mare (valet, damă, rigă, as). Nouă-n cupe cu onori mari. alecsandri, t. 1 422. 7. (În forma onorul) Numele unui dans popular. Cf. varone, d. 120. – pl.: (5, 6, neobișnuit) onori. – Și: onor (pl. 5, 6, onoruri) s. n. – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.