BOLOBOC s. v. cumpănă.

BOLOBOC 👉 POLOBOC.

boloboc s.n. v. poloboc.

BOLOBOC s. n. Cumpănă cu bulă de aer folosită de zidari, lemnari etc. pentru a verifica poziția orizontală sau verticală a suprafeței lucrărilor. – V. poloboc.

bolobóc V. poloboc.

BOLOBOC s. (TEHN.) cumpănă, nivelă cu bulă de aer.

boloboc (poloboc) n. Mold. vas de vin sau de rachiu mai mic decât butia și mai mare decât butoiul (între 70-100 vedre): de nu mi-ar deșerta boloboacele AL. [Rus. POLUBOČKA, jumătate butie].

CALABALÎC, calabalîcuri, s. n. 1. Obiecte de tot felul în dezordine (în special) bagaj cu care călătorește sau se mută cineva. Se întoarse către șosea și rîse... ținîndu-și mereu calabalîcurile subsuoară. DUMITRIU, V. L. Țin foarte mult să se știe că calabalîcul meu, afară de ogheal, saltea și pernă... se mai alcătuia și dintr-o ghitară. HOGAȘ, DR. II 46. Între o mulțime de mobile stricate și calabalîcuri grămădite, văzui, într-un unghi, un morman de cărți și hîrtii. BĂLCESCU, O. I ♦ 317. Fig. (Glumeț) Bagaj de cunoștințe. Dee, răspundeam eu după un moment de trudă înadins a memoriei mele, cu scotocirea, parcă greoaie, prin calabalîcul sărăcăcios al latineștii mele. HOGAȘ, DR. II 120. 2. Gloată, lume multă. Pe cînd însă dogarii înfundau bolobocul, una din roabele fetei de împărat, mai miloasă la inimă, se strecură prin calabalîc și le dete pe sub ascuns o copaie de mere. ISPIRESCU, L. 353. De multe ori am dormit pe scîndură în odaia cîrciumii, cu destul calabalîc de copii. GOLESCU, Î. 172. 3. Scandal, sfadă, ceartă. – Variantă: calabalic (NEGRUZZI, S. III 23, ȘEZ. II 151) s. n.

CIOCNI, ciocnesc, vb. IV. 1. Refl. reciproc. (Despre obiecte) A se lovi, a se izbi unul de altul (producînd zgomot). Paloșele albe, ciocnindu-se-n loviri, Dau foc, dau moarte cruntă, dau aspre zingheniri. ALECSANDRI, P. A. 146. ◊ Tranz. Pasămite bolobocul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile Dunării și-l ciocni de bușteanul pe care tot apa îl dase la margine. ISPIRESCU, L. 354. ♦ (Despre două trenuri sau alte vehicule care vin din direcții opuse) A se lovi unul de altul (producîndu-se o coliziune puternică). În clipa asta am avut impresia că s-au ciocnit două locomotive. CAMIL PETRESCU, U. N. 356. 2. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») A lovi, a izbi în ceva tare (producînd zgomot). Gagearău se ținea de dînșii cît colea, ciocnind cu săcurea în cîte un copac din cînd în cînd. HOGAȘ, H. 105. ♦ Tranz. (Într-o tradiție legată de sărbătoarea paștilor) A lovi cu un ou roșu în oul roșu al altuia, spre a i-l sparge. Smărăndița a ciocnit, o mulțime de ouă roșii cu mine. CREANGĂ, A. 33. ♦ Tranz. (Despre puiul care iese din găoace; cu complementul «oul») A sparge coaja oului spre a ieși din el. 3. Tranz. A lovi ușor paharele cu băutură, în semn de urare. Se așază la masă... Mănîncă și ciocnesc paharele cu bere. PAS, L. I 253. Să ciocnim cîteva pahare. ALECSANDRI, T. I 328. ◊ Absol. Era cea din urmă zi de tîrg și mulți din cei care ciocneau, urîndu-și sănătate și întîlnire bună la tîrgul din anul viitor, n-aveau să ajungă pînă atunci! GALACTION, O. I 263. ◊ Refl. pas. Se ciocneau cupe din toate părțile. CAMIL PETRESCU, T. II 255. 4. Tranz. A lovi (din nebăgare de seamă) un obiect fragil, astfel încît obiectul rămîne crăpat sau plesnit; a crăpa, a plesni. Am ciocnit o farfurie. 5. Refl. reciproc. Fig. (Despre interese, păreri, idei) A fi sau a veni în contradicție, a se bate cap în cap. Este interesant a ne opri asupra unui personaj care reprezintă trecerea de la lumea veche la cea nouă și în care, deci, s-au întîlnit și ciocnit tot felul de curente contradictorii. IBRĂILEANU, SP. CR. 43. 6. Refl. reciproc. Fig. (Despre armate adverse sau, mai rar, despre oameni) A se încăiera. Armata s-a ciocnit într-un sat cu revoltații și au fost sute de morți de ambele părți. REBREANU, R. II 77.

CUMPĂNĂ s. 1. (Ban. și Transilv.) ghermăn. (~ la fîntînă.) 2. (ASTRON.; art.) balanța (art.), cîntarul (art.), (reg.) tereziile (pl. art.) (~ este o constelație zodiacală din emisfera australă.) 3. cumpăneală, cumpănire, echilibru. (A se afla în ~.) 4. (TEHN.) boloboc, nivelă cu bulă de aer. 5. (TEHN.) capră. (~ la moară.) 6. (TEHN.; la pl.) aripi (pl.), crucișe (pl.), fofelnițe (pl.), răscruci (pl.), speteze (pl.). (~ la războiul de țesut.)

CUMPĂNĂ s. 1. (Ban. și Transilv.) ghermăn. (~ la fântână.) 2. (ASTRON.; n. pr. art.) Balanța. 3. v. echilibru. 4. (TEHN.) boloboc, nivelă cu bulă de aer. 5. (TEHN.) capră. (~ la moară.) 6. (TEHN.; la pl.) v. aripi.

DOGAR, dogari, s. m. Meșter care face doage sau vase din doage (butoaie, putini, donițe etc.); butnar. I-am spus și eu că sînt dogar, făcător de butoaie. SAHIA, N. 80. Pe cînd însă dogarii înfundau bolobocul, una din roabele fetei de împărat... le dete pe sub ascuns o copaie de mere. ISPIRESCU, L. 353.

MUST, (rar) musturi, s. n. 1. Suc dulce, stors din struguri (mai rar din alte fructe), care n-a început încă să fermenteze. Aduceau un boloboc de țuică și unul de must. PAS, Z. I 170. În Cotnari, ieșeau oameni cu cofăiele de must. SADOVEANU, O. VII 233. O, dați-mi vin și must să beii, să-nec durerea-n mine! COȘBUC, P. II 220. Să beau must de poamă coarnă. TEODORESCU, P. P. 332. 2. Zeamă, suc, sevă. Ar fi trebuit să-i prezenți... în loc de pui de găină fripți, prepelițe tăvălite în mălai și ficați prăjiți în mustul lor. ODOBESCU, S. III 39.

MUST s. n. I. 1. Lichid dulce, nefermentat sau, p. e x t., care a început să fermenteze, stors din struguri și folosit ca băutură. Pîntecele mieu ca un foaie de must ce fiarbe iaste legat. BIBLIA (1688), 377¹/9, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 230, BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU. Mustul . . . începe a sfărăi, a scoate clăbuci și a prinde pe deasupra o cămeșă. I. IONESCU, C. 198/17, cf. PONTBRIANT, D. Nice un fîrtari de most n-au ieșit din struguri (a. 1864). IORGA, S. D. XIII, 74, cf. COSTINESCU, LM. Într-o tufă, sub un brustur doarme Satyr beat de must. EMINESCU, O. IV, 119. Fugi, nene, că mustul strică stomacul ! CARAGIALE, O. II, 43, cf. DDRF. O, dați-mi vin și must să beu, Să-nec durerea-n mine ! COȘBUC, P. II, 220, cf. BARCIANU. Tu, spirite-al Pămîntului, îmi ești Mai prieten, mai aproape, și-mi sporești Puterile, ca mustul care-mbată. GORUN, F. 23. Mustul de struguri modifică în mod favorabil enterocolita. BIANU, D. S. 705. Must făcut din poamă văratică. PAMFILE, S. T. 4. Prin teascul ca un urs Ridicat în două labe, Mustul rubiniu s-a scurs Ca un sînge gros din boabe. D. BOTEZ, F. S. 91. În Cotnari, ieșeau oameni cu cofăiele de must. SADOVEANU, O. IV, 189. În dreapta, sînt două butoaie pe care scrie cu tibișirul: Must dulce, pe unul; Turburel, pe celălalt. CAMIL PETRESCU, O. I, 402. Aduceau un boloboc de țuică și unul de must. PAS, Z. I, 170. Mă plimb din cramă-n cramă . . . Să beau must de poamă coarnă. TEODORESCU, P. P. 332, cf. 561. Cu must de viță crescu copilul pînă începu să mănînce și altceva. FUNDESCU, L. P. I, 75. ◊ (Ca termen de comparație) Se scurge sînge roșu din artere, Ca un must din struguri negri. MACEDONSKI, O. I, 105. Ca un must e pentru mine Glasul să ți-l aud. BLAGA, L. U. 15. Ca mustul tînăr soarele se varsă Pe buza tremurată a pădurii. BENIUC, V. 45. Sufletele fierb cum fierbe mustul, Căci le îneacă ura și dezgustul. V. ROM. iulie 1954, 227. Must tăiat v. t ă i a t. Must înăsprit v. î n ă s p r i t. 2. P. e x t. (De obicei urmat de determinări nume de fructe introduse prin prep. „de”) Suc pe care îl conțin unele fructe (și care adesea se extrage din acestea). V. m u r s ă¹ (2). Mustu de lămăie (a. 1749). GCR II, 45/12. Gustul ei iaste ca a mustului de meare sau peare. IST. AM. 65^r/10. Mama Stanca intră în casă trîntind ușa de perete; chipul ei era ca mustul de bozii. DELAVRANCEA, S. 52. ♦ Lichid dulce preparat sau extras din fructe, sfeclă, rădăcini de trestie-de-zahăr, sau obținut prin transformarea amidonului în zahăr, folosit în industria zahărului sau a alcoolului. Cf. ENC. AGR. IV, 105. 3. (Popular) Băutură preparată prin fermentarea în apă a merelor, cidru; băutură preparată din pere acre, pădurețe, care se zdrobesc, se presează și se lasă să fermenteze. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, DDRF, BIANU, D. S. 795. În tindă se țin marile poloboace cu curechiu, pepeni și must de mere uscate. PAMFILE, I. C. 445, cf. DIACONU, VR. LV. 4. (Prin vestul Transilv.) Compot de mere sau de pere uscate. Cf. ALR II 6 096/95, 310. 5. (Regional; determinat prin „de mure” sau „de zmeură”) Sirop (de mure sau de zmeură) (Glimboca-Caransebeș). ALR II/27. 5. (Regional) Mied (1), hidromel, mursă¹ (1) (ALR II 4 158/219, 704); apa în care se pun fagurii ștorși (ib. 4 158/260). 6. (Popular) Sevă; s p e c. seva arborilor; (popular) mîzgă (1), mustăreață (1), (regional) miericică (I 3). Pîine . . . tocmită din fănini și musturi den verdeț. DOSOFTEI, V. S. decembrie 240^r/18. Modrul sau mijlocirea cu carea se poate face sirup și zahăr din mustul cel dulce al tuleilor de cucuruz, după ce ai cules de pre dînșii rodul (a. 1812). BV III, 61. [Albina] a scoate știe dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHI, P. 269, cf. PONBRIANT, D., DDRF. Dacă grîul este . . . copt fără vreme, în pripă, gospodarul iarăși se întristează, căci cu toate că paiele vor fi uscate în mustul sau verdeața lor, grăuntele va fi mic. PAMFILE, A. R. 116. Prin jud. Dolj se jupoaie de pe crengile de arțar coaja, mai ales primăvara, cînd este plină de must, mîzgă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 137. Vinele vegetale ale pămîntului, pline de must, se ridică spre miazăzi. ARGHEZI, P. T. 21. Must de lemne verzi, care iese prin capul lemnelor cînd ard în sobă. ȘEZ. IV, 29, cf. ALR I 957, 968, A I 12, 20, 21, 22, II 6, III 5, 17, 18 V 14. Albina din orice floare strînge mustul cel mai bun și în miere îl preface. ZANNE, P. I, 313. ♦ (Regional) Rășină (de brad) (Movilenii-Slatina). ALR I 977/890. 7. (Învechit) Lichid pe care îl conțin țesuturile animale. Fu bătut . . . de-i cura sîngele svînt de mohorîți pămîntul de sînge și de mustul de topitura trupului. DOSOFTEI, V. S. februarie 69^r/18, cf. PONTBRIANT, D. ♦ (Sens curent) Lichid care se scurge din carne, cînd se frige. Crestă friptura pe de toate părțile și îi dete sare multă. Și puind-o iarăși la foc o lăsă să se frigă pînă ce era cu mustul într-însa. ISPIRESCU, L. 340. Bicați prăjiți în mustul lor. ODOBESCU, S. III, 39, cf. BARCIANU. Nu le pusese dinainte decît mămăliguță și un talger cu pastramă, care încă mai sfîrîia în mustul ei sărat. CAMIL PETRESCU, O. II, 521. ♦ (Regional) „Apa de pe slănină” (Imoasa-Strehaia). ALR I 740/842. ♦ (Regional) Secreție a anumitor glande din organismul omului. Trebuiește a să amesteca și a să măcina bine în dinți . . . spre a să măcina bucătura cu de-amăruntul și a să amesteca și a să frămîntă cu mustul gurii. PISCUPESCU, O. 197/6. Muncesc pînă-mi iese mustul din mine (sudoarea). PAMFILE, J. I, 128. 8.2 (Popular; adesea urmat de determinări) Zeama din gunoiul vitelor; (regional) mustăreață (4), mujdar (2), musteală (2), mustoare, mustalău, muștar¹ (2), mustăraie, mustărie (3), mursă¹ (3), murdărie (2). O baltă cu must de gunoi în curtea sa (a. 1817). IORGA S. D. XII, 206. Isprăvise asta grindă de cioplit, Se baligă peste dînsa boul unui ce-a venit, Și deși am curățit-o, dar mustul din ea intrînd, Astfel a rămas pătată. PANN, H. 65/13. Vitele cele priboite la rădicarea carantinei . . . să vor pitrece de câteva ori prin fum, spălîndu-se bine picioarele lor și pintre unghii de baligă și must. CUPARENCU, V. 11/7, cf. ALEXI, W. Băligarul și mustul . . . se strîng cu îngrijire pentru a fi utilizate în agricultură. PĂCALĂ, M. R. 275, cf. com. din BILCA-RĂDĂUȚI, ALR II 5 678, A I 35, III 2, VI 3.9. (Determinat prin „omătului” sau „zăpezii”) Lichid cu care este îmbibat pămîntul, după topirea zăpezii. Soiul orzului de pe la noi să samănă în martie și mai nimerit în mustul omătului. I. IONESCU, C. 64/14, cf. id. P. 239. Ți-oi mai spune și altele, ceva mai nevinovate, ceva mai gingașe, ca și florile ieșite din mustul omătului. SADOVEANU, P. S. 204. Logofătul pusese ovăzul în mustul zăpezii. SANDU-ALDEA, U. P. 178. Mustul omătului nu-i bun pentru arătură; e tare ca un fel de leșie. PAMFILE, VĂZD. 166, cf. ALR II 5 053/36, A VI 8, 26. ♦ (Regional) Apă care îmbibă pămîntul după ploaie (Ghilad-Timișoara). ALR II 5 053/36. 2II. (Regional) Boală de piele (cauzată de degerături), caracterizată prin mîncărime la talpa piciorului; păducel (Straja-Rădăuți). Cf. ALRM I/I h 185/388. – Pl.: musturi. – Și: (regional) mușt (ALR I 957/295), most s. n. – Lat. mustum. – Most < germ. Most.

*NIVEL (pl. -eluri) sn. 1 🔧 Unealtă de care se servesc mai ales zidarii și dulgherii, spre a vedea dacă un plan este orizontal, dacă un zid sau un stîlp este vertical, etc., cumpănă 👉 (🖼 1676) ¶ 2 Unealtă cu care se dă o poziție perfect orizontală unui instrument de observație, poloboc, boloboc ¶ 3 Instrument de care se servesc inginerii, topografii, etc. spre a recunoaște dacă un plan este orizontal sau spre a determina înălțimea verticală a unui punct deasupra altuia (🖼 3352) ¶ 4 Starea unui plan orizontal sau a mai multor puncte care sînt într’un plan orizontal ¶ 5 Suprafața mării sau a unui rîu: orașul e situat la 325 de metri deasupra nivelului mării ¶ 3 Ⓕ Treaptă, grad, punctul pînă unde se ridică cineva sau ceva în raport cu altul sau cu altceva; a fi la același ~, a fi pe aceeași treaptă, a fi deopotrivă; lucrarea socială trebue să tindă a sui pe cei de jos la un ~ mai înalt de capacitate, de avere și de moralitate (I.-GH.) [după fr. niveau].

NIVELĂ s. (TEHN.) 1. nivelmetru. 2. nivelă cu bulă de aer = boloboc, cumpănă.

poloboc n. V. boloboc: de nu mi-ar deșerta poloboacele AL.

POLOBOC, poloboace, s. n. 1. Butoi. Pe trepte de stejar, urca acum a doua oară moș Chirilă, din hruba cu poloboace, ducînd în mînă o oală mare smălțuită, plină de vin învechit la întuneric. SADOVEANU, O. VII 52. Lemne la trunchi sînt, slănină și făină în pod este... curechi în poloboc, slavă domnului. CREANGĂ, A. 38. Decît să cărăm apă cu poloboacele, mai nemerit ar fi să iau puțul în spinare... și să-l duc în bucătărie o dată pentru totdeauna. ALECSANDRI, T. I 448. 2. Nivelă cu bulă de aer, montată într-un cadru de lemn, de care se servesc zidarii. – Variantă: (Munt.) boloboc (ISPIRESCU, L. 354, TEODORESCU, P. P. 142) s. n.

polobóc n., pl. oace (rus. polubóčka, d. polu-, jumătate, și bočka, butoĭ. V. poală, pol 1 și 3, boșcă și polomeac). Est. Butoĭ. – În vest (rar) bolobóc.

poloboc (poloboace), s. m. – 1. Butoi, bute. – 2. Nivel de apă. – Var. (Munt.) boloboc. Bg. polobok (Conev 64), cf. rus. polubočka „jumătate de butoi” (Tiktin).

SMOLI, smolesc, vb. IV. Tranz. A unge cu smoală topită; a cătrăni. V. gudrona. O lotcă, proaspăt smolită, se usca cu burta în sus în curte, și între duzi și nuci, pe sîrmă, atîrna năvodul, cel mai mare din sat. DUMITRIU, N. 233. Împăratul porunci, și numaidecît se aduse un boloboc mare, puse de-l smoli. ISPIRESCU, L. 353.

TALAZ, talazuri, s. n. (Mai ales la pl.) Valuri mari, stîrnite de furtuni (în special pe mări și pe oceane). Și marea răscolită ridica talazuri... cît omul de înalte. DELAVRANCEA, O. II 315. Bolobocul ajunsese la margine, adus fiind de talazurile Dunării. ISPIRESCU, L. 354. Vîntul trece-n spaimă pe al mărilor talaz. EMINESCU, O. I 94. ◊ (Prin analogie) Vîntul subțire adusese nori plini, se învîrtoșase, rostogolind uriașe talazuri de ninsoare. C. PETRESCU, C. V. 137. Începe să se așeze o viață mai statornică de-a lungul... Dunării, atît de des încercat cînd de foc, cînd de apă, cînd de înecul talazurilor de nisip. VLAHUȚĂ, R. P. 17. ◊ Fig. Așa merse multă vreme prin talazurile negre ale nopții, prin ploaia frămîntată de vînt. SADOVEANU, O. III 287. O lăcustă Din verdele talaz, Robustă, Îmi sare pe obraz. TOPÎRCEANU, P. 138. O, de-aș vedea furtuna că stelele desprinde, Că-n cer talazuri nalte de negură întinde. EMINESCU, O. IV 302. – Pl. și: talaze (DELAVRANCEA, T. 204, NEGRUZZI, S. II 6). – Variantă: tălaz (COȘBUC, P. II 281) s. n.

TULBUREL¹ s. n. Vin nou (care nu s-a limpezit încă). Un vin păstrat în crama strîmtă... se vindea ca tulburel. CAMIL PETRESCU, O. II 519. Prînzisem cu cîteva măsuri de tulburel ce nu se liniștise încă între doagele bolobocului. I. BOTEZ, ȘC. 98.