beriliu (chim.) s. n. [-liu pron. -liu], art. beriliul; simb. Be

beriliu (element chimic) [liu pron. lĭu] s. n., art. beriliul; simb. Be

beriliu (element chimic) [liu pron. lĭu] s. n., art. beriliul; simb. Be

Be, simbol chimic pentru Beriliu.

gluciniu (beriliu) [niu pron. nĭu] s. n., art. gluciniul; simb. Be

BERÍLIU (< fr. {i}; gr. berrylos „beril”) s. n. Element chimic (Be; nr. at. 4; m. at. 9,012, p. t. 1.287°C, p. f. 2.960°C); metal alb cenușiu tare, casant, foarte ușor, puțin răspîndit în natură, folosit în aliaje (cărora le conferă rezistență, duritate și stabilitate față de agenții fizico-chimici) și ca moderator sau reflector de neutroni în reactoarele nucleare. A fost descoperit de chimistul francez N.L. Vauquelin, în 1786.

beriliu s.n. (chim.) Element chimic, metal alb-cenușiu, casant, dur și ușor, puțin răspîndit în natură, care este folosit în unele aliaje ușoare (cărora le conferă rezistență, duritate și stabilitate față de agenții fizico-chimici), la fabricarea anumitor oțeluri speciale și ca moderator sau reflector de neutroni în reactoarele nucleare (Be). • și berilium s.n. /<fr. béryllium.