ALLEMANDĂ, allemande, s. f. Vechi dans de origine populară germană, la început cu caracter vesel, vioi, ulterior, moderat, grav, în doi timpi; melodie după care se execută acest dans. – Din fr. allemande.

ALEMANDĂ s.f. v. allemandă.

ALLEMANDĂ s.f. Vechi dans german, cu caracter vesel, vioi; melodia acestui dans. [Scris și alemandă. / < fr. allemande].

ALEMANDĂ s. f. vechi dans de origine germană, inițial vesel, vioi, ulterior moderat, grav; melodia corespunzătoare. (< fr. allemande)

ALLEMANDĂ, allemande, s. f. Vechi dans german cu caracter vesel, vioi. – Fr. allemande.

allemandă (< fr. danse allemande, „dans german”, Allemande), dans* lent în 4/4, de origine germană cu structură ternară (2) simplă. Începe de obicei cu o anacruză (2) (neobligatorie în a. folc., primitivă ce avea o ritmică simplă și accente periodice riguroase). A. devine, în sec. 18, prima piesă din suita* fr.: mai târziu este precedată de o uvertură* sau de un preludiu (2). Prin stilizare, a. și-a pierdut complet caracterul de dans, iar prin transformarea suitei (prima jumătate a sec. 18), a. a dat naștere allegro-ului (2) inițial al sonatei*. ♦ O a. în 3/4, într-un tempo vioi, există și azi în Elveția; fără legătură cu vechea a., este mai apropiată de valsul* repede (Haydn, Trio în mi major; Beethoven, Alla tedesca din Cvartetul op. 131).

choreia (cuv. lat. < gr. χορεία, „dans”) 1. La grecii antici, dans* în cerc sau cântec dansat și cântat în cor. Sin. chorus (χορός). 2. În ev. med., dans cântat. 3. În sec. 16-17, termen generic pentru dans, dar mai aplicat mai ales allemandei* și pavanei*. V. carol; chorus; coregrafie; horă (1).

courantă (< fr. courante „curgătoare”; it. corrente), dans a cărui vechime poate fi urmărită până în sec. 16 (înrudit cu saltarello* și gagliarda*). Are măsură ternară*. A fost descris de Thoinot Arbeau (Orchésographie, 1588-89, reed. 1888). În sec. 17 au existat două tipuri stilizate de c.: a) corrente it., rapidă, în 3/4 sau 3/8 și b) c. fr., mai rafinată, în mare vogă în timpul lui Ludovic al XIV-lea, când a căpătat o alură mai gravă; caracteristicile acesteia sunt: tempo (2) moderat (măsura 3/2 sau 6/4, cu treceri frecvente de la o măsură la alta), instabilitate ritmică, c. punct în general liber [melodia trecând ades de la vocile (2) superioare la cele inferioare]. Către 1600, c. e întâlnită ca piesă instr. (în Italia, dar mai ales în Germania), intrând în constituirea suitei*, unde inițial n-a avut un loc fix, tema* ei fiind adeseori doar o transformare a celei din prima piesă. Către 1650, c, ocupa în suită în special locul al doilea și era pusă în contrast cu allemanda* (Suitele lui J.S. Bach).

dans (< fr. danse, prin germ. Tanz), gen artistic constituit din mișcări variate, ritmice și expresive ale corpului omenesc, executate de regulă cu acompaniament* muzical. Originile d. coincid cu începuturile comunităților omenești, având funcții rituale (mistice, războinice), de invocare a forțelor divine, pentru reușita la vânătoare, confruntări tribale etc. La unele popoare, caracterul ritual s-a păstrat, decantat și abstractizat, până în zilele noastre. La vechii greci d. făcea parte dintre disciplinele fundamentale ale educației, considerat eficient pentru sădirea, menținerea și întărirea sentimentelor de solidaritate socială: d. războinice (pirice), pacifice (emelii), de cules al viilor (epilenice) etc. La romani, d. ritual saltatio (degenerat odată cu decăderea Imperiului) avea de asemenea funcții invocatoare. În ev. med., cu toată tendința clerului de a menține funcția religioasă a d. influențele laice sunt din ce în ce mai puternice, accentuându-se în sec. 13, când se impun în practica socială genuri diverse [denumite chorea (2), charola, carole*, danse, estampie, ductia, pastourelle* ș.a.], în afara unor alegorii și simboluri, ca o expresie simplă și puternică a dragostei de viață a poporului. Renașterea* adâncește acest proces; pașii simpli de până acum se dezvoltă, se combină, gesturile și mișcările se individualizează, apar forme noi, se creează succesiuni tipice (un d. lent, binar*, urmat de altul rapid, ternar*) care vor genera suita*, cristalizată în patru părți fixe: allemanda*, couranta*, sarabanda*, giga*. În vremea lui Bach, suita se executa independent și a jucat un rol important în dezvoltarea muzicii instr. Pe lângă cele patru d. de bază, se includ și altele – boureé*, gavota*, musette*, polacca*, menuetul* (foarte important, devenind parte constitutivă a simfoniei*), ciacona*, passacaglia* (variațiuni pe o temă* ostinato*, cu rol determinant în unele forme muzicale). Spre sfârșitul sec. 18, din Viena iradiază valsul*, d. derivat din Ländler*; tot atunci se impun d. ale altor popoare, ca mazurca*, polca*, boleroul*, jota*, fandango*, ceardașul* ș.a. care cuceresc toate mediile sociale, având rol de seamă în constituirea și afirmarea școlilor naționale. La hotarul dintre sec. 19 și 20, se răspândesc d. de origine amer. ca tango*, samba, habanera*, charlestonul*, foxtrotul* etc., care poartă amprenta muzicii de jazz*, influențând creația unor compozitori moderni. Poporul român are d. de o deosebită bogăție și varietate, care se execută individual, sau în grup (perechi, linie, cerc), diferind de la regiune la regiune. Caracteristică este practica folosirii ca suport muzical a unor melodii diverse pentru unul și același d., ca și executarea pe aceeași melodie a mai multor d. Cele mai răspândite sunt hora (1), sârba, învârtita*, călușul* și multe altele, cu tendința de generalizare datorită activităților artistice de amatori și, îndeosebi, TV (v. joc). În creația muzicală românească, d. pop. au fost utilizate mai întâi în aranjamente*, rapsodii* instr., apoi au stat la baza unor prelucrări* mai complexe, mergând până la invenții melodico-ritmice sugerate de structurile tipice. D. românesc a pătruns nu numai în muzica de balet* a lui M. Jora, P. Constantinescu, Z. Vancea ș.a., ci și în creația corală*, camerală* și simfonică* a lui G. Enescu, M. Jora, M. Andricu, M. Negrea, P. Constantinescu, Th. Rogalski ș.a.

proportio (cuv. lat. „raport”), dans* secund într-o pereche de dansuri (ex. pavană* – gagliardă*; allemandă* – courantă*), în măsură ternară și un tempo (2) relativ rapid, spre deosebire de dansul prim, binar* și lent. Melodic și armonic, dansurile erau foarte asemănătoare, astfel încât în partiturile* fr. (cele tipărite de P. Attaignant), al doilea dans nu mai era notat ci indicat doar prin mențiunea a double emploi; partiturile germ. conțin doar indicația triplă (exp. eliptică de la p. tripla). Această asociere constituie unul dintre germenii suitei*. V. double.

suită (fr., engl. suite; germ. Suite), ciclu (I, 2) de piese instrumentale alcătuit pe criteriul contrastului tematic*, agogic* și de caracter* și al unității tonale [v. tonalitate (2)]. I. 1. S. preclasică (1600-1750) se contituie prin alăturarea unui număr variabil (4-8) piese instr. cu caracter de dans*, cu respectarea severă a principiului unității tonale. La constituirea și cristalizarea acesteia contribuie doi factori: a) perfecționarea instr. (accentuată începând din sec. 13), care a impus crearea unor lucrări adecvate noilor resurse tehnice și b) practica dansului de curte și necesitatea înnoirii permanente a repertoriului muzical corespunzător. Prin intermediul dansului de curte, dansul pop. din V Europei, transpus instr. stilizat și supus unui travaliu polif., pătrunde în muzica cultă. Ideea de s. apare o dată cu alăturarea a două dansuri contrastante: pavana* (paduana) – lent, majestuos, în măsură* binară* și gagliarda* (gaillarde) sau saltarello* (rapide, viguroase, în măsuri ternare*). Asocierea panavă-gagliardă este întâlnită frecvent în culegerile de dansuri din sec. 16-17. Acest nucleu de s. adiționează treptat și alte piese de largă circulație: allemanda*, giga*, passamezzo*. În decursul sec. 17, ciclul s. cristalizează, prin compozitorii W. Byrd, J. Bull, J.J. Froberger, J.B. Lully, urnătoarea succesiune de dansuri instrumentale: allemanda, curanta*, sarabanda și giga. În această perioadă, în evoluția s. se înregistrează două fenomene: a) secțiunile juxtapuse pierd caracterul dansant și b) ciclul (I, 2) se amplifică, pe de o parte prin includerea unor piese de proveniență vocală sau instr., cum sunt aria* și introducerea [intitulată: intrada (2), preludiu (2), uvertură, toccata*, sau phantasia – v. fantezie (1)], iar pe de altă parte, prin intercalarea, între sarabandă și gigă, a unor părți (denumite generic intermezzi (3), a căror înrudire cu dansurile pop. cu același nume devine din ce în ce mai incertă: menuet*, anglaise*, bourrée*, loure*, gavotă*, polonaise, musette (2), rigaudon*, siciliană*, capriccio* etc.). S. atinge apogeul prin creația lui J.S. Bach (s. fr. și engl. și partitele* pentru clavecin, sonatele și partitele pentru vl. și cele pentru vcl., s. pentru orch.) și Händel (s. pentru clavecin). Echiv. fr. ordre*; engl. lesson. 2. În epoca modernă, s. depășește canoanele severe ale preclasicismului și se diversifică considerabil. Coeziunea ciclului slăbește, piesele constitutive capătând o oarecare independență. Numele de s. ajunge să desemneze 1) o grupare de dansuri de tip preclasic, respectând sau nu principiul unității tonale și ordinea consacrată (S. I și a II-a pentru orch. de Enescu, S. pentru pian „Tombeau de Couperin” de Ravel, S. pentru orch. mică de Stravinski, S. op. 25 pentru pian de Schönberg); 2) o serie de fragmente contrase din lucrări simf. sau vocal-simf. ample în vederea executării lor în concerte (opere*, balete*, muzică de scenă* sau de film*) (Arleziana de Bizet, Peer Gynt de Grieg, Pasărea de foc de Stravinski, Romeo și Julieta de Prokofiev, La piață și Când strugurii se coc de M. Jora); 3) sau pur și simplu o succesiune de piese instr., vocale sau vocal-instr., programatice*, înrudite prin sfera emoțională sau ideile poetice abordate (Papillons de Schumann, Colțul copiilor de Debussy, Tablouri dintr-o expoziție de Musorgski, Impresii din copilărie și S. a III-a „Săteasca” de G. Enescu, Patru cântece slovace de Bartók etc.). În consecință, în epoca modernă, noțiunea de s. își lărgește accepțiunea, devenind sinonimă cu ciclul. II. În muzicologia fr., s. desemnează și formă bipartită* de tip special, caracterizată printr-o evoluție tonală către dominantă* (în secțiunea A) și o revenire la tonalitatea (2) inițială (în secțiunea B). S. reprezintă astfel o fază embrionară a formei sonată*; ea poate fi pusă în evidență în majoritatea părților s. (I, 1), în sonatele lui D. Scarlatti, în unele invențiuni*, preludii, toccate etc. aparținând perioadei sec. 16-17.

almán n., pl. urĭ, și almándă f., pl. e (fr. eau allemande, apă germană, ca odicolon din eau de Cologne). Est. Suliman lichid de albit obrazu. – Și olman în sud. V. albeală și stambă.

ALEMANDĂ, alemande, s. f. Vechi dans de origine populară germană, la început cu caracter vesel, vioi, ulterior, moderat, grav, în doi timpi; melodie după care se execută acest dans. [Scris și: allemandă] – Din fr. allemande.

aliman³ sn [At: PAMFILE-LUPESCU, CROM. 196 / V: ol-^[1] / Pl: ~uri / E: fr eau allemande] (Îvr) Fard roșu Si: (Înv) rumeneală, suliman.

allemandă sf [At: DEX² / Pl: ~el / E: fr allemande] 1 Vechi dans de origine populară germană, la început cu caracter vesel, vioi, ulterior moderat, grav, în doi timpi. 2 Melodie după care se execută allemanda (1).