APOLINAR, -Ă adj. apolinic. ♦ jocuri apolinare = jocuri la Roma în cinstea zeului Apolo în timpul celui de-al doilea război punic. (< fr. appollinaire, lat. ludi apollinares)

CANNAE, așezare în SE Italiei (Apulia), pe rîul Aufidus (azi Ofanto), unde în 216 î. Hr., în timpul celui de-al doilea război punic, cartaginezii, conduși de Hannibal, au obținut o strălucită victorie asupra armatelor romane.

HIERON, numele mai multor conducători greci din Sicilia. 1. H. I, tiran al Gelei (485-466 î. Hr.) și al Siracuzei (478-466 î. Hr.); i-a înfrânt în 474 pe etrusci la Cumae, oprind expansiunea acestora spre S. 2. H. II, tiran (din 269 î. Hr.) și rege al Siracusei (268-215 î. Hr.). La începutul primului război punic, i-a sprijinit pe cartaginezi, dar, în 263, a încheiat pacea cu Roma, asigurând astfel independența Siracuzei; în al doilea război punic, a fost aliat fidel al Romei.

POLIBIU (POLYBIOS) (c. 200-120 î. Hr.), om de stat și istoric grec. În anul 167 î. Hr. face parte din cei o mie de ostatici greci aduși la Roma după încheierea celui de-al treilea război macedonean. L-a însoțit pe Scipio Africanul, al cărui mentor a fost, în expediția în Africa și a fost martorul distrugerii Cartaginei (146 î. Hr.). A scris o istorie universală în 40 de cărți (păstrată parțial), ce constituie principalul izvor antic pentru a explica ascensiunea Romei, de la al doilea război punic până la devenirea Greciei provincie romană (220-146 î. Hr.), urmând transformarea statului roman în cea mai mare putere mediteraneană.

SAGUNTUM, oraș antic în Pen. Iberică, în E Spaniei, pe malul vestic al Rio Palancia la NV de Valencia, întemeiat de coloniștii greci din Zante. Cucerirea orașului, aliat al Romei, de către armata cartagineză în 219 î. Hr., a declanșat al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.). Până în 1877 s-a numti Murviedro, denumire dată, probabil, în vremea stăpânirii maure. Azi Sagunto. Vestigii ale unui teatru roman și ale unei fortărețe.

FABIUS CUNCTATOR (Quintus Fabius Maximus) (c. 275-203 î. Hr.), general și om politic roman. În timpul celui de-al doilea război punic a aplicat împotriva armatei lui Hannibal tactica războiului de uzură, evitând lupta decisivă. După victoria asupra cartaginezilor de la lacul Trasimene (217 î. Hr.), a devenit dictator al Romei.

NUMIDIA, regat berber în Africa de N, cu capitala la Cirta (azi Constantine), pe terit. de E al Algeriei și pe cel de V al Tunisiei de azi. Populat de triburi berbere nomade și seminomade (milen. 1 î. Hr.), gravitează în sec. 5-3 î. Hr. în sfera de influență politică a Cartaginei. În al doilea război punic (281-201 î. Hr.) se impun două căpetenii rivale, Masinissa și Sifax. Recunoscut de romani la sfârșitul războiului (201 î. Hr.) care rege clientelar al N., Masinissa desfășoară o activitate energică de consolidare a noului stat; luptele dintre acesta și cartaginezi oferă Romei pretextul declanșării celui de-al treilea război punic (149-146 î. Hr.). Urmașul lui Masinissa, Iugurta, declanșează un război împotriva Romei (111-105 î. Hr.) încheiat cu înfrângerea sa și cu pierderi teritoriale. Pompeius transformă N. în prov. romană în 46 î. Hr. (Africa Nova). În sec. 4-5, devine un bastion al ereziei donatiste. Ocupată de vandali (429), este cucerită de bizantini (553). La sfârșitul sec. 7 intră în stăpânire arabă.

HANNIBAL (247-183 î. Hr.), general și om de stat cartaginez. Fiul lui Hamilcar Barca și frate cu Hasdrubal (1). Strălucit strateg al Antichității. În al doilea război punic (218-201 î. Hr.), fiind comandant-șef al armatei cartagineze, a condus una dintre cele cele mai vestite campanii militare din istorie, în cursul căreia a traversat Pirineii, Alpii și a pătruns în Pen. Italică, unde a înfrânt armatele romane în câteva bătălii (Trasimene, 217 î. Hr.; Cannae, 216 î. Hr.). Rechemat în Italia, în 203 î. Hr., pentru a apăra Cartagina, a fost înfrânt de Publius Cornelius Scipio în bătălia de la Zama (202 î. Hr.); în 195 î. Hr., sub presiunea oligarhiei cartagineze și a Romei, a fost nevoit să se refugieze în Asia Mică, la curtea lui Antioh III, suveranul Regatului Seleucid, unde a încurajat ostilitatea împotriva romanilor. După înfrângerea lui Antioh III (190 î. Hr.), amenințat cu captivitatea romană, s-a sinucis la curtea lui Prusias, regele Bitiniei.

HASDRUBAL, numele mai multor generali cartaginezi. Mai importanți: 1. H. (sec. 3 î. Hr.). Fratele lui Hannibal. Înfrânt și ucis de romani în cel de-al doilea război punic, în bătălia de pe râul Metaurus (207 î. Hr.), apărător al Cartaginei în timpul celui de-al treilea război punic (149-146 î. Hr.).

HISPANIA, denumirea romană a Spaniei. Ocupată parțial de romani în timpul celui de-al doilea război punic, H. a fost împărțită, în 197 î. Hr., în două provincii: H. Citerior și H. Ulterior, iar în timpul lui August, în trei regiuni ad-tive: H. Citerior, Lusitania și Baietica.

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

SCIPIO, veche familie patriciană romană, din ginta Cornelia. Mai importanți: 1. Publius Cornelius S. Africanus Maior (235-183 î. Hr.), general roman. Consul (205 î. Hr.). A cucerit Spania în cel de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.), a debarcat în Africa (204 î. Hr.) și l-a învins pe Hannibal la Zama (202 î. Hr.). 2. Publius Cornelius S. Aemilianus Africanus Numantinus Minor (185-129 î. Hr.), general roman. Nepot prin adopție al lui S. (1). Consul în 147 și 134 î. Hr. A cucerit și a distrus Cartagina în cel de-al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.).

Fabius Destul de puțin folosit astăzi, Fábius, fem. Fábia, reproduce un vechi și frecvent lat. Fábius, nume care arăta descendența din ginta Fabia; Fabiii, care pretindeau că se trag chiar din Hercule, apar în izvoarele latine cu mult înaintea erei noastre, primul lor reprezentant cunoscut în istorie fiind Quintus Fabius Rullianus, consul în anii 322 și 310 î.e.n., învingător al etruscilor, samniților, umbrienilor (celebru este însă Quintus Fabius Maximus, c. 280-203 î.e.n., generalul roman supranumit Cunctator – „Temporizatorul”, datorită tacticii de amînare a luptei decisive adoptate de el contra lui Hannibal în cel de al doilea război punic). Explicația gentilicului Fabius o găsim chiar în opera istoricului Pliniu cel Bătrîn care deriva numele personal, conform unei vechi tradiții, din subst. faba „bob”. Deși ar fi posibilă și apropierea de unele nume din onomastica etruscilor (de ex. Fapi), specialiștii acceptă și astăzi vechea etimologie sprijinindu-se pe faptul că antroponimele formate din nume de plante erau obișnuite nu numai la romani, ci și la alte popoare. Cu toate că Fabius a pătruns în onomasticonul creștin, de mult mai multă popularitate s-a bucurat derivatul Fabianus, răspîndit mai ales datorită cultului unui martir roman, papă între anii 236-250. Atestat și în vechile noastre documente, Fabian (astăzi mai mult nume de familie, spre deosebire de fem. Fabiana, folosit ca prenume), apare numai în regiunile unde s-a manifestat influența latino-catolică. Fabius și Fabia au fost reintroduse în uz în occident din perioada Renașterii, iar la noi în secolul trecut, odată cu multe alte nume din istoria romană. Un împrumut recent dar puțin folosit este fem. Fabíola. ☐ Fr. Fabius, Fabien, Fabian, germ. Fabian, it. Fabio, Fabia, Fabiola, rus. Favii, Fabii, Fabian etc.

Hannibal Prenumele masculin Hánnibal, cunoscut din istoria veche, reproduce prin intermediul formei lat. Hánnibal un vechi nume personal fenician Hannibal sau Hann-i-Baal. Ca și în celelalte limbi semitice, în feniciană erau foarte frecvente numele religioase frazeologice, prin care se exprimau sentimente de recunoștință, încredere, mulțumire etc. față de diferiți zei. În Hannibal se recunoaște cu ușurință numele zeului Baal, divinitate principală la unele dintre popoarele semitice, simbolizînd, la origine, acțiunea binefăcătoare a soarelui. În limbile semitice, de ex. în ebraică, cuv. Baal înseamnă „posesor, stăpîn, domn” și desemna, în Siria și Palestina, o întreagă serie de divinități care nu aveau un nume propriu. Considerate drept proprietari ai locurilor în care stăteau, aceste vechi divinități numite cu termenul generic baal, sînt spirite ale naturii și vegetației. Într-o epocă mai puțin veche Baal devine, în Siria, personificarea stăpînului cerului, fiind înrudit cu zeul babiloneean Bel-Marduç, cultul acestor zei fiind cunoscut și în Egipt, Canaan etc. La Ugarit, în Fenicia, Baal a fost identificat cu Hadas și opus lui Mol (Moloch), cel care îl ucide pe Baal; acesta însă reînvie odată cu moartea lui Mol, cei doi zei reprezintă în fond ciclul anual al vegetației. Cultul lui Baal este atestat și prin prezența sa într-o bogată familie de nume personale, cele mai cunoscute la noi fiind → Baltazar, Hasdrubal „ajutat de Baal” etc. Primul element al numelui în discuție, hann înseamnă „favoare” și este înrudit cu verbul hanan „a avea milă, a face o favoare” prezent și el în multe nume personale dintre care cele mai cunoscute sînt → Ana și → Ion. Cum vocala -i-, care apare între cele două elemente, hann și Baal, este o marcă a genitivului, Hannibal, poate fi tradus deci prin „dar al lui Baal”. Prezența lui Hannibal în onomastica contemporană este legată de moda numelor din istorie reluate în Italia, în epoca Renașterii (un fenomen asemănător s-a produs prin sec. 10, în Bizanț, cînd au fost reintroduse multe dintre numele clasice grecești). Probabil după model italian, Hannibal a fost preluat și în onomastica noastră, împreună cu multe alte nume romane, încă din secolul trecut; destul de rar folosit astăzi, el păstrează amintirea marelui om politic și comandant de oști al Cartaginei (243 – 183 î.e.n.) de numele căruia sînt legate atît celebra victorie de la Cannae, cît și înfrîngerea de la Zama, în urma căreia Cartagina este silită să încheie pace cu Roma, punînd astfel capăt celui de al doilea război punic (218 – 201 î.e.n.). ☐ It. Annibale, magh. Hannibal etc.

SICILIA 1. Ins. italiană în M. Mediterană, constituind una dintre cele 20 de reg. ale Italiei, despărțită de Pen. Italică prin str. Messina; 25,7 mii km². În NE se desfășoară Apeninii Sicilieni cu alt. max. de 3.323 m (vulcanul Etna). Vulcani noroioși și izv. termale. Câmpii litorale. Reg. cu seismicitate ridicată. Climă mediteraneană în N, cu nuanțe semiaride în S și cu precipitații neregulate. Cereale, citrice, migdali, măslini, viticultură (reg. Marsala). Legumicultură. Creșterea cornutelor mari și mici, a porcinelor. Expl. de petrol, gaze naturale, sulf. Orașe pr.: Palermo, Catania, Messina. S. reprezintă patria-mamă a Mafiei. Cartagenezii au întemeiat în S. cele dintâi colonii în prima jumătate a sec. 8 î. Hr., iar grecii în a doua jumătate a sec. 8 î. Hr., orașe-polis, ca Messana, Naxos, Siracuza, Himera, Gela, Acragas. În urma Primului Război Punic S., cu excepția Siracuzei, a fost transformată în prov. romană. Din sec. 5 s-a aflat în stăpânirea vandalilor, ostrogoților, bizantinilor (sec. 6-9), arabilor (sec. 9-11) și apoi a normanzilor, care încep cucerirea ei în c. 1061. În 1127 Roger II reușește să unifice stăpânirilor normande din S. și S Italiei și este recunoscut ca rege de către Papalitate (1130). La sfârșitul sec. 12, S. a devenit posesiune a împăraților germani, iar în 1282, în urma Vecerniilor siciliene, francezii au fost izgoniți și S. a devenit posesiune aragoneză. În 1442, regele Aragónului Alfons V (rege al Siciliei, sub numele de Alfons I, din 1416), a unit (până la 1457) S. cu Neapole. Între 1504 și 1860 (cu unele întreruperi), împreună cu Regatul Neapolelui, a făcut parte din Regatul Celor Două Sicilii, aflat sub dominația spaniolă. În urma Războiului de Succesiune la Tronul Spaniei (1701-1714), intră în posesia lui Victor-Amedeo de Savoia, iar în 1720, în urma păcii de la Haga, trece în stăpânirea Austriei, pentru ca prin Pacea de la Viena (1735) să revină, împreună cu Neapole, Bourbonilor spanioli. În 1816 este restaurat Regatul Celor Două Sicilii până în 1860, când, în urma acțiunii lui Garibaldi, este înglobată Regatului Sardiniei, parte componentă a Italiei unificate (din 1861). La 10 iul. 1943, trupele aliate au debarcat în S., începând eliberarea Italiei. Din 1948, re.g autonomă cu statut special. 2. Canalul Siciliei, str. în partea centrală a M. Mediterane, între coasta nordică a Africii (Tunisia) și Sicilia. Lățime max.: 148 km. Ad. max.: 1.305 m. Cunoscut și sub numele de Canalul Tunis.