LEPĂDA, lepăd, vb. I. I. 1. Tranz. A lăsa ceva din mînă; a arunca, a azvîrli. Lepădă ziarele pe masă și lăsă cafeaua neterminată. C. PETRESCU, A. 468. Ai putea să lepezi cîrma și lopețile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. Toate hîrtiile și cărțile mele le aflai aruncate pe masă, astfel cum le lepădasem eu. BOLINTINEANU, O. 371. ◊ Expr. A nu fi de lepădat = a fi vrednic de luat în seamă, a nu fi de aruncat sau de lăsat. Ea îl privi drept în ochi, căci nici el nu era om de lepădat. STĂNOIU, C. I. 170. Ipate vede că [fata] nu-i de lepădat. CREANGĂ, P. 165. ♦ Refl. pas. A da la o parte, a renunța la... Nu e păcat Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat? EMINESCU, O. IV 379. ♦ A da ceva, a dărui. Nimeni nu mă știe, nimeni nu mă vede, nimeni nu-mi leapădă un braț de lemne ori un pumn de făină. Numai cînd au o scîrbă, ori o boală, atunci își aduc aminte. SADOVEANU, B. 48. ♦ Fig. A scoate. Clarinetul leapădă sunete pițigăiate. STANCU, D. 76. ◊ Expr. (Învechit) A lepăda (un) cuvînt (cuiva) = a da de veste, a anunța (pe cineva). Lepădați grabnic cuvînt la oameni că avem o primejdie asupra noastră și să-și gătească armele. SADOVEANU, F. J. 159. ♦ A-și dezbrăca un veșmînt, a-și scoate haina, încălțămintea etc. Se apropie... un moșneag care nu-și lepădase căciula de iarnă. C. PETRESCU, Î. II 139. Pesemne Baba Dochia nu-și lepădase toate cojoacele. CREANGĂ, A. 30. El își lepăda rasa și-și punea mantie de cavaleri, în care veghea sub sticlitoarele-i ferestre. EMINESCU, N. 59. ◊ Expr. A(-și) lepăda masca = a înceta de a se preface, a se arăta în adevărata lui lumină, a-și da arama pe față. Atunci Iancul lepădă masca, își dezveli urîtul caracter. NEGRUZZI, S. I 25. (Învechit) A(-și) lepăda potcoavele = a muri. Văd eu că mi se apropie și mie să-mi lepăd potcoavele. ISPIRESCU, U. 2. ♦ (Despre șerpi și șopîrle, despre animale cu blană sau despre păsări) A năpîrli; (despre cerbi) a-și pierde coarnele vechi pentru a căpăta altele noi. ♦ Fig. A scutura. Brazii își legănau ramurile și la fiecare legănare își lepădau povara de ninsoare. DUMITRIU, N. 212. Arborii își leapădă frunzele galbene. STANCU, D. 287. 2.. Intranz. (Popular, despre femei și despre femelele animalelor) A naște înainte de termen un făt mort; a avorta. M-a izbit în pîntec cu genunchiul, că doar oi lepăda. CAMILAR, N. II 155. Cum îți vine să dai cu piciorul în pîntecele femeii? Dacă leapădă? VLAHUȚĂ, CL. 83. Multe iepe... au lepădat. I. IONESCU, D. 534. ◊ Tranz. În noaptea aceea, cu mare suferință, Uliana lepădă mort copilul pe care-l avea în pîntece. DUMITRIU, P. F. 62. (Expr., despre pești) A lepăda icrele = a depune icrele. (În forma lăpăda) Aci intră la cloceală, aci își lăpădă icrele. STĂNOIU, C. I. 82. II. Fig. 1. Tranz. (Arhaizant, cu privire la oameni, urmat de determinări locale) A îndepărta, a alunga. N-ar fi rău să-i lepede pe asemenea locuitori vremelnici într-o latură, ca să nu ia dreptul băștinașilor la împărțirea loturilor. SADOVEANU, P. M. 10. Taci, Florico, nu mai plînge, că nu te-oi lepăda eu pe drumuri. ALECSANDRI, T. 914. ♦ A lăsa undeva. Se tocmesc cu vrun căpitan grec de corabie, ca să-i primească și să-i ducă să-i lepede undeva, într-un ostrov. SADOVEANU, Z. C. 307. 2. Tranz. A părăsi ceva (pentru totdeauna și de bunăvoie), a lăsa (o îndeletnicire, o acțiune, un obicei etc.), a renunța la... Blanca, știi că din iubire Făr’ de lege te-ai născut... Lepădînd viața lumii, Vei spăși greșeala mumii, Și de-o crimă tu mă mîntui. EMINESCU, O. I 102. Am lepădat toate romanțele și m-am apucat de cetit pre Tucidid. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «de» sau, mai rar, «din», indicînd obiectul îndepărtat) De mi s-ar da domnia – dac-aceasta s-ar putea! – Eu m-aș lepăda de dînsa ca să fiu cu Anca mea. DAVILA, V. V. 25. Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea cea măiastră; numai și tu să mă iubești, precum te iubesc eu. ISPIRESCU, L. 188. M-am lepădat din slujba oștinească, mi-am jărtfit mica carieră. KOGĂLNICEANU, S. 190. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «de») A rupe orice legături cu cineva, a se feri, a se păzi de cineva sau de ceva. V. renega. Dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de spîn, ca de ucigă-l crucea. CREANGĂ, P. 210. Stăpînul... se lepăda din ce în ce mai mult de ispitele satanei. ODOBESCU, S. III 47. ♦ A nu-și mai păstra atitudinea dinainte; a nu recunoaște ceva, a tăgădui. Băiatul începu a se dezvinui în tot chipul și a se lepăda că lui nici nu i-au plesnit prin cap una ca aceasta. SBIERA, P. 74. 4. Tranz. (Învechit) A refuza, a respinge, a nu accepta ceva. Mă rog, băbacă, ascultă rugămintea me și nu o lepăda. KOGĂLNICEANU, S. 101. Nu leapădă o convorbire față cu marturi. BĂLCESCU, O. II 196. – Prez. ind. și: leapăd (DELAVRANCEA, O. II 102). – Variantă: (regional) lăpăda vb. I.

PERDEA, perdele, s. f. 1. Obiect confecționat din pînză, stofă, dantelă etc. care se atîrnă mai ales la ferestre și uși, pentru a împiedica pătrunderea luminii sau pentru a opri vederea din afară, avînd și scop decorativ. Printre perdelele lăsate pătrundeau fîșiile luminoase ale dimineții. SADOVEANU, O. IV 67. S-a dat de o parte o perdea de catifea și s-a deschis ușa. CARAGIALE, O. III 73. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (În metafore și comparații) Perdelele de neguri începură să se tragă la o parte înspre pădurile de la dealuri și soarele luci o clipă asupra așezărilor de la Timiș. SADOVEANU, F. J. 325. Într-o clipă, ca și cum i s-ar fi ridicat o perdea de pe ochi, a înțeles cine era negustorul. CARAGIALE, P. 158. În mijlocul acestei înfrățiri generale, cruzimea bănuitoare a domneștii familii veghea ascunsă subt o perdea de fățărie. ODOBESCU, S. I 427. ◊ Loc. adj. și adv. Cu perdea = cu rezervă, discret, cu bună-cuviință. Adică-i vorbesc cu perdea, nu voi să-i isplic (= explic) lucru formal, ca să n-o rușinez. CARAGIALE, O. I 73. Fără perdea = a) pe față, fără înconjur, fără sfială; b) necuviincios, trivial. Cîntau mai mult cîntece fără perdea cum îi plăceau lui. CAMIL PETRESCU, O. II 291. ◊ Expr. A avea perdea la ochi = a nu pricepe, a nu vedea limpede. A pune (cuiva) perdea (sau perdele) la ochi = a împiedica (pe cineva) să vadă lucrurile limpede, a înșela (pe cineva). A-i lua (cuiva) perdeaua de pe ochi = a face (pe cineva) să înțeleagă, să vadă clar. A se da după perdea = a se ascunde, a se retrage, a se sustrage (de la ceva). A ridica perdeaua = a da lucrurile pe față, a spune pe șleau. (Arhaizant) La (sau de la) perdea = la (sau de la) intrare, în vestibul. [Lăutarii sînt] la prefectul... Îi cîntă toată ziulica la perdea. ALECSANDRI, T. I 292. ♦ Șiraguri lungi și dese de mărgele, atîrnate vertical în dreptul unei intrări, în loc de ușă. Perdeaua orientală de mărgele colorate începu să palpite ușor. BART, E. 71. ♦ (Învechit) Cortină. (Cu pronunțare regională) Am dat poruncă să-nchidă perdeaoa; însă deodată au sărit toți cuconașii și m-au amenințat. – Cum? Au îndrăznit?... – Și piesa-au giucat pîn’la sfîrșit. ALECSANDRI, T. 1398. 2. Fig. (Uneori urmat de precizări introduse prin prep. «de») Șir de arbori sădiți în linie dreaptă; p. ext. fîșie de pădure. Dincolo de ea urma iarăși cîmpul pustiu, pînă unde se întindea perdeaua de sălcii despuiate. DUMITRIU, N. 276. De după perdeaua înaltă de brazi, Bisericanii, pe care îi părăsisem, se iveau pe dreapta, în răstimpuri, privirilor noastre. HOGAȘ, DR. 241. ◊ Perdea forestieră v. forestier. 3. Adăpost de iarnă pentru oi; saivan. Cum sosise din miazănoapte iarna asta năprasnică, țăranii își vîrîseră vitele la ocoale și oile la perdele. SADOVEANU, F. J. 459. Ce șuri și ocoale pentru boi și vaci; perdea pentru oi, poieți pentru păseri, cotețe pentru porci. CREANGĂ, P. 153. Scos-a Costea oile... D-a umplut cîmpiile Să le pască florile, Și și-a pus perdelele Pe toate vîlcelele. TEODORESCU, P. P. 509. ♦ Adăpost de trestie făcut în jurul răsadnițelor timpurii din grădinile de zarzavat. 4. (Med. pop.; și în forma perdele-albe) Cataractă, albeață. 5. (Popular) Placentă.- Pl. și: perdeli (ALECSANDRI, T. I 78).

veghea [At: COD. VOR². 16^r/9 / V: (înv) veghi / Pzi: ~ez, (înv) veghi / Cj și: (înv) să veghi / C-o și: 3 (îvr) vegheare / E: ml vigilare] 1 vt A ține sub observație Si: a păzi, a străjui. 2 vi A sta de pază. 3 vt (Îvr) A reține pe cineva. 4 vt (Îrg; d. Dumnezeu sau d. sfinți; adesea cu determinări introduse prin pp „de”) A apăra (de un rău, de o primejdie). 5 vt (Îrg; d. Dumnezeu sau d. sfinți; adesea cu determinări introduse prin pp „de”) A lua sub ocrotirea sa Si: a ocroti, a proteja. 6 vr (Înv; adesea cu determinări introduse prin pp „de”) A se feri¹ (de un rău, de o primejdie). 7-8 vtr(p) A fi (sau a face să fie) cu luare aminte (la ...). 9-10 vtr(p) A (se) învăța minte. 11 vt (Înv) A ține seama de ... 12-13 vtrm (Înv; îe) A(-i) (se) ~ voia (sau voie) (cuiva) A favoriza (pe cineva). 14-15 vtrm (Înv; îae) A avea (față de cineva) atitudine părtinitoare Si: a părtini. 16-17 vtr (Îvr; în construcții negative) A avea milă de... 18 vt (Înv) A respecta un precept religios. 19 vt (Îvr) A menține (în aceeași stare, în aceeași situație etc.) Si: a păstra. 20 vi A rămâne treaz (în mod intenționat) noaptea sau în orele în general consacrate somnului Si: (îvp ) a priveghea. 21 vt (Rar) A priveghea (un mort). 22 vt(a) A avea grijă de un bolnav, de un copil (mai ales în timpul nopții). 23 vi (Udp „asupra”, „la”, „peste”, „pentru”) A fi atent la... 24 vi (Udp „asupra”, „la”, „peste”, „pentru”) A se interesa în mod stăruitor de ceva sau cineva. 25 vi (Udp „asupra”, „la”, „peste”, „pentru”) A fi vigilent.

VIAȚĂ, vieți, s. f. 1. (În opoziție cu moarte) Formă specială de mișcare a materiei, care apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia și care este reprezentată printr-un număr infinit de organisme, de la cele mai simple pînă la cele superior organizate; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu, ființă vie. Peste moarte a biruit pretutindeni viața. STANCU, U.R.S.S. 84. Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Pe cînd totul era lipsă de viață și voință. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață și (sau ori) pe moarte = în chip deznădăjduit; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte. GALACTION, O. I 51. E o luptă pe viață și pe moarte. Să nu rămînem nimenea deoparte. D. BOTEZ, F. S. 12. Hotărîți cum mergeam pe viață și pe moarte, simțeam pentru întîia dată în noi o tainică mîndrie. GANE, N. II 102. ◊ Loc. adv. Cu viață = viu, teafăr. Ano, mamă, bine că dumnezeu m-a ținut cu viață ca să-mi văd dreptatea la lumină. BASSARABESCU, S. N. 158. Rareori bolnavul ajungea cu viață la cîmpul ciumaților. GHICA, S. A. 55. Cu prețul vieții = cu orice risc. Între viață și moarte (mai rar între moarte și viață) = în agonie, pe moarte, aproape de moarte; fig. într-o situație grea, penibilă. Simt că sînt între moarte și viață. CAMIL PETRESCU, U. N. 216. L-au lăsat luptîndu-se între moarte și viață. DRĂGHICI, R. 11. ◊ Loc. adj. Plin de viață = plin de energie, cu activitate intensă, vioi, sănătos, robust; vesel. (Fig.) Uzina a regăsit-o mai plină de viață. SAHIA, N. 35. Fără (pic de) viață = fără vlagă, fără vigoare. Pelița ei sămăna. cu batista subțire, fără pic de viață. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A fi în viață = a fi viu, a trăi. Dase ordin ca... în toate zilele să se puie talerul ei la masă, ca și cînd ar fi fost încă în viață. BOLINTINEANU, O. 370. A fi om de viață = a fi om vesel, exuberant, dornic de petreceri. A prinde (la) viață v. prinde (VI 2). A-și da viața v. da³ (I 7). A da viață v. da³ (I 11). A-și lua (sau a lua cuiva) viața (sau zilele) v. lua (II 3). A trece (sau a se trece) din viață = a muri. Au căpătat oftică ți s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. A reveni la viață v. reveni² (2). A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) sănătos, a vindeca de o boală grea. A mîntui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. Ce cîne? – Acel ce au mîntuit viața a doi oameni. DRĂGHICI, R. 103. A lungi (sau a scurta) viața cuiva = a cruța (sau a ucide) pe cineva, a lăsa (sau a nu lăsa) pe cineva viu. Domnule, măria-ta, Mai lungește-mi viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 497. A-și pierde viața v. pierde. A înceta din viață v. înceta. A(-și) mînca viața v. mînca. A ridica viața v. ridica (I 2). A-și pune viața în primejdie sau a-și pune viața la mijloc = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. Nime n-ar fi cutezat să treacă pe vreo uliță fără ca să-ți puie viața la mijloc. MARIAN, T. 265. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A avea nouă vieți v. nouă. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște, a se produce. Ceea ce a spus Lenin a căpătat viață, a devenit realitate. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 185, 2/1. Șoaptele, adînci murmure ce iau viață în pustii. ALEXANDRESCU, M. 20. ♦ Fig. Ființă iubită, care reprezintă totul în existența cuiva. Tu ești viața mea și fericirea vieții mele. ALECSANDRI, T. I 436. ♦ Existență umană, petrecerea omului pe pămînt. Cîndva un semen al nostru va pomeni de trecerea noastră și, din veacul vieții, va zîmbi umbrelor noastre trecute pe alt tărîm. SADOVEANU, D. P. 176. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. Cînd ți-i viața mai dragă = cînd nu te-aștepți, cînd nici nu te gîndești. ♦ Fig. Vietate; om. Ce uțor este să dai în schimbul unei vieți o jucărie. SAHIA, N. 60. Izvor ețti de vieți Și dătător de moarte. EMINESCU, O. I 177. 2. În credințele religioase, determinat prin «de apoi», «de veci», «veșnic», «viitor» etc.) Existență dincolo de moarte. Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aț da-o pentru toată Nesfîrșită fericire din viața de apoi. VLAHUȚĂ, O. AL. 44. 3. Mod, fel, condiții materiale și morale, mediu în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități; totalitatea actelor săvîrșite de cineva în timpul existenței sale. Vai de viața lui dacă aceea pe care o iubește nici nu vrea să se uite la dînsul. SADOVEANU, O. I 464. Un pictor italian se instalase pe puntea de sus ca să schițeze cîteva scene din viața de bord. BART, S. M. 32. Veghează-n noi porniri de viață nouă. IOSIF, P. 15. Toate gîndurile lui se abătură asupra acestei vieți curate, pentru care lumea nu era încă decît vis și lumină. VLAHUȚĂ, O. AL. II 36. ◊ Expr. (Familiar) Viață cusută cu ață v. ață (1). A duce viață comună cu cineva v. comun. ♦ Ceea ce este necesar (hrană, îmbrăcăminte etc.) pentru existența zilnică a cuiva; trai (zilnic). Retribuția... nu i-ar fi ajuns nici la întreținerea vieții. BOLINTINEANU, O. 414. Costul vieții v. cost. ♦ Experiență (cîștigată prin contactul cu fenomenele). Viața ne învață că experiența conducătorilor poate da cele mai bune rezultate atunci cînd se bazează pe experiența maselor, a poporului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 77. 4. Timpul care trece de la nașterea pînă la moartea cuiva; șirul evenimentelor întîmplate în acest timp. Cînd ne-am sculat, am avut în fața noastră una din acele priveliști pe care rareori în viață ai prilejul de a le întîlni. BART, S. M. 53. În o clipă mi se păru că am trăit o viață întreagă. HOGAȘ, M. N. 25. Vedea întreaga ei viață, Un cîmp pustiu, prin care ea Cu multă plîngere-și ducea Durerea timpului de față. COȘBUC, P. II 260. N-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. CREANGĂ, P. 124. Cu întemeierea acestor state, evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite, viața lor ne este mai bine cunoscută. BĂLCESCU, O. II 12. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață = pentru tot timpul cît trăiește cineva. A fost amestecat într-un complot... Asta i-a adus arestarea, judecarea și osîndirea la temniță pe viață. SADOVEANU, E. 49. Însurătoarea nu-i măr să-l muști și, de nu ți-o place, să-l zvîrli, ci-i pe trai și viață. SEVASTOS, N. 53. Titlurile n-au fost decît pe viață, fără a lăsa drept la urmași. BĂLCESCU, O. II 14. ◊ Loc. adv. Din viață = din timpul cînd trăiește cineva, cînd este încă viu. I-a dat din viață partea lui de moștenire. (În construcții negative) În viața mea = niciodată. ◊ Expr. O viață de om = vreme îndelungată. Nu-i revăzusem de 22 ani! o viață de om! NEGRUZZI, S. I 67. Primăvara vieții v. primăvară. ♦ Povestire a faptelor și a întîmplărilor din timpul cît a trăit cineva; biografie. Deschid viețile sfinților și văd atîtea și atîtea. CREANGĂ, A. 22. 5. (Bot.,în expr.) Arborele vieții v. arbore.

VOI¹ pron. pers. 2 pl. I. (La nominativ, ține locul numelui persoanelor cărora li se adresează vorbitorul; are funcțiune de subiect, adesea marcînd insistența asupra subiectului) Voi să vegheați! O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaște. BENIUC, V. 46. Voi puteți a mă-nțelege, căci voi singuri ați trăit. MACEDONSKI, O. I 96. Voi brațele, jurînd, le-ați pus Pe scut! COȘBUC, P. I 258. ◊ (Întărit printr-un vocativ) Voi, tinerii, sînteți viitorul. ◊ (Accentuează o opoziție) Eu străjuiesc aici, voi pe la ferestre. GALACTION, O. I 53. Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! EMINESCU, O. I 60. Că nu sînteți voi, Nu sînteți ca noi, Oameni de mîndrie. ALECSANDRI, P. P. 67. ◊ (Urmează după predicat, cu valoare afectivă) Bine, bine! cercați voi marea cu degetul. CREANGĂ, P. 260. 2. (La dativ, în forma vouă, vă, v-, vi, rar -vă) Cîntecul ăsta, cel mai tînăr din toate, Mîinile tinere vi le întinde. DEȘLIU, G. 33. Ș-apoi, și vouă, nu știu, zeu, cum v-a mai intra cineva în voie. CREANGĂ, A. 115. ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținînd locul persoanei a II-a sg.) Venerabile domn... vi se va comunica un document de cea mai mare importanță pentru d-voastră. CARAGIALE, O. I 109. ◊ (Cu funcțiune de complement indirect, indicînd posesiunea) Dacă vi-i voia, să vă dea mă-ta în toate zilele numai colaci. CREANGĂ, A. 59. Aș pune mica mea parte Silința-vă lăudînd. ALEXANDRESCU, M. 235. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv) V-ați găsit beleaua cu mine... nu vă pară lucru de șagă. CREANGĂ, P. 259. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv reciproc) Mîinile vi se vor înfrăți. DEȘLIU, G. 11. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Acuși vi-l mătur de-aici. CREANGĂ, P. 310. 3. (La acuzativ, în forma vă, -vă, v-) Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținînd locul persoanei a II-a sg.) Domnule președinte, vă rog, cerusem și eu cuvîntul. CARAGIALE, O. I 155. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv) Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei. BENIUC, V. 13. Întorcîndu-vă, ați avut ceva, vreo încăierare? SADOVEANU, O. I 167. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv reciproc) Nu vă veți mai despărți niciodată. DEȘLIU, G. 11. Unde v-ați întîlnit? SADOVEANU, M. C. 149. Cu ochii să vă zăriți Dar să fiți tot despărțiți. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma voi) Și eu vă am numai pe voi. ISPIRESCU, L. 13. Țineți cînii legați lîngă voi. GHICA, S. 283. În strunga de oi, Să fiu tot cu voi. ALECSANDRI, P. P. 2. (La vocativ, de obicei însoțind alt vocativ) Zburați, zburați în măreția zării, Voi, visuri aurii A primăverilor ce vin. BENIUC, V. 65. Voi, voinicilor, duceți-vă de mai cinstiți cîte un palici de vin cu logofătul. SADOVEANU, O. I 44. Voi, meșteri zidari, Zece meșteri mari! ALECSANDRI, P. P. 191. – Forme gramaticale: dat. vouă, vă, -vă, v-, vi, acuz. (pe) voi, vă, -vă, v-.

ASUPRA prep. (Construit cu genitivul; uneori, mai ales înaintea formelor neaccentuate de dativ ale pronumelui personal cu valoare posesivă, în forma asupră). 1. (Indică un raport local) Peste. Asupra pădurii veghează de sus Cetatea eternelor stele. GOGA, P. 52. Asupră-mi anii grei și-aștern nămeții. VLAHUȚĂ, O. A. 82. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A avea (un obiect) asupra sa = a purta cu sine. Are documentele asupra sa. A lua (sau a avea) asupra sa sau asupră-și (o sarcină) = a se însărcina (sau a fi însărcinat) cu săvîrșirea unei acțiuni, a-și lua (sau a avea) o răspundere; a răspunde de un obiect încredințat. Aveam asupra mea un depozit, a urmat lucrătorul. SADOVEANU, N. F. 185. Dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră-și. ISPIRESCU, L. 17. A prinde (pe cineva) asupra faptului = a surprinde (pe cineva) în momentul cînd săvîrșește o acțiune (de obicei rea); a prinde (pe cineva) în flagrant delict. Nici un hoț nu mărturisește de bunăvoie cînd n-a fost prins asupra faptului. REBREANU, R. I 118. ◊ (Substantivat, în expr.) Cu asupra de măsură sau (învechit, eliptic) cu asupra = mai mult (decît era de așteptat sau decît se cuvenea), cu prisosință, cu vîrf, peste măsură. Comandanții [hitleriști] porunceau oștilor război fără pic de omenie, război cu asupra de măsură mai crud decît al hoardelor. SADOVEANU, M. C. 74. Ginerele se supără mai cu asupra decît toți. ISPIRESCU, L. 258, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. 2. (În fraze în care se exprimă o idee de dominație sau de superioritate, introduce numele persoanei sau al obiectului peste care se întinde puterea, stăpînirea etc.) Nic-a lui Costache... nu mai avea stăpînire asupra mea. CREANGĂ, A. 7. Temperatura avu pururea o deosebită influență asupra fizicului meu. NEGRUZZI, S. I 57. Triumful științei asupra naturii. BĂLCESCU, O. II 10. 3. (În fraze în care se exprimă o cugetare, un gînd, introduce numele persoanei sau al obiectului la care ne referim) Ai voit, amice, să citesc... cartea... și, după cetire, să-mi și dau părerea asupră-i. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (În fraze în care se exprimă un sentiment) Pentru; de. Numai dragostea ce am asupra domniei-tale mă poate răscumpăra. SADOVEANU, F. J. 450. Prinse dragoste asupra unei fete. ISPIRESCU, L. 117. Să se îndure asupră-le și să nu-i pună în primejdie. BĂLCESCU, O. II 232. Atît de mult împăratul asupra lui [a pruncului] tremura, Că strășnici tot palatul nu cumva a-l supăra. PANN, P. V. II 5. 4. (În fraze în care se exprimă o idee de năpăstuire, de distrugere, de năpustire etc., introduce numele persoanei sau al obiectului care suportă acțiunea) Numai așa îl putem scăpa de urgia care-i asupra lui. SADOVEANU, N. F. 37. ♦ (Acțiunea pornește din intenții dușmănoase) în contra, împotriva. Ursul... se repezise asupră-i. ODOBESCU, S. III 48. Apucă orice vede Și asupra mea se repede. TEODORESCU, P. P. 274. ♦ (După cuvinte care exprimă un sentiment răuvoitor, mînie, pizmă, ură etc.) Față de... împotriva; pe. Atîta năduh am eu asupra lor, că parcă-mi vine să-ți mai spun o dată istoria. SADOVEANU, O. V 461. Se hotărî să-și răzbune asupra împăratului. ISPIRESCU, L. 31. Destul ai viclenit asupra tatălui meu! EMINESCU, N. 7. Am primit răvașul dumitale... prin care am văzut că.... sînteți foarte supărați asupra mea. KOGĂLNICEANU, S. 117. Aveau o ură fioroasă împotriva nobililor și mai ales asupra familiei Batoreștilor. BĂLCESCU, O. II 225. 5. (Arată direcția unei acțiuni) Spinul repede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb. CREANGĂ, P. 233. 6. (Cu sens temporal) Spre, către, aproape de (o zi sau un moment anumit). Asupra iernii [muntenii] coboară la locuri largi și-și pun turmele la iernat în bălți. SADOVEANU, B. 10. Mă hotărîi să plec călare și fiindcă era asupra iarmarocului de la duminica-mare, rugai pe prietenul meu... să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. HOGAȘ, M. N. 7. ♦ Expr. A fi asupra unui lucru = a fi tocmai gata să se apuce de ceva. - Formă gramaticală: asupră.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

PICIOR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale omului și fiecare dintre membrele pe care se sprijină corpul celorlalte viețuitoare și care servesc la umblat. Plecă în goană spre deal... Pămîntul duduia sub picioarele lui. BUJOR, S. 127. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare. CREANGĂ, P. 185. Cînd își pun copilu-n leagăn, Cu-n picior încet îl leagăn'. EMINESCU, L. P. 143. Acum e legat mai tare, Și de mini și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ◊ (Formulă de amenințare) Unde-ți stau picioarele, îți va sta și capul = ți se va tăia capul. Să te duci să-mi aduci herghelia de iepe cu armăsarul ei cu tot... căci de nu... unde-ți stau picioarele, iți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 26. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau din) picioare sau d(e)-a-n picioarele = fără a fi așezat; în poziție verticală. Au gustat ceva din picioare, după cum era obiceiul. SADOVEANU, P. M. 182. În picioare, la umbra duzilor, femei înalte, rumene la față, curat îmbrăcate, întind pe rișchitor firele galbene de borangic. VLAHUȚĂ, O. AL. I 132. Într-o a cincea luntre sînt cîntăreți care suflă, d-a-n picioarele, în flaute. ODOBESCU, S. III 110. În vîrful picioarelor = fără a face zgomot, pe neobservate, tiptil. Domițian își luă cărțile și – în vîrful picioarelor – se strecură pe nesimțite printre bănci afară. BASSARABESCU, V. 3. Cu piciorul sau cu picioarele = pe jos. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul, sînt binefăcătoarele izvoare – vestitele ape minerale de la Căciulata. VLAHUȚĂ, O. AL. I 139. Din cap pînă în picioare v. cap¹ (11). ◊ Expr. A se scula (sau a se ridica) în picioare = a se scula de jos, a se ridica în poziție verticală. Stroe se sculă în picioare și fluieră la început ca un semnal. PREDA, Î. 147. S-au ridicat toți în picioare. CARAGIALE, P. 26. A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. Sări drept în picioare și plecă hotărît. BUJOR, S. 25. Nurorile atunci sar arse în picioare și cele mari încep a tremura ca varga de frică. CREANGĂ, P. 11. Are numai (atîția...) ani pe un picior = are o vîrstă mai mare decît cea pe care o mărturisește. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a se însănătoși după o boală lungă; fig. a se reface din punct de vedere material. Odihnă îi trebuie și îngrijire bună și să vezi că în scurt e pe picioare. SADOVEANU, O. I 37. Cojocaru lupta încă din greu cu nevoile, căci nu se pusese bine pe picioare cu tot ajutorul dat de Tudor. CAMIL PETRESCU, O. II 64. Eu zic bodaprosti lui dumnezeu că-l văd în picioare. Cît am tras cu boala lui – numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext. a pătrunde, a se instala undeva; a se duce undeva, a frecventa pe cineva. În doi ani n-a pus piciorul afară din tîrg. GALAN, Z. R. 65. Fac puține vizite și la teatru încă n-am pus piciorul. ALECSANDRI, S. 274. Dragă mi-e lelița naltă Și la mers cam legănată.. Unde ea-și pune piciorul Se aprinde chiar mohorul. BIBICESCU, P. P. 364. A pune pe picioare = a) (cu privire la lucruri, acțiuni etc.) a organiza, a face să meargă, să funcționeze. Eu v-ajut... Cu asemenea metode? Ca să dezorganizezi munca?...Dimpotrivă, abia acu o pun pe picioare. V. ROM. august 1953, 43; b) (cu privire la persoane) a face sănătos, a însănătoși. Cu coada între picioare v. coadă (1). A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (din sau de pe) picioare sau d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi pe încetul. Mă topesc de-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. Amîndoi într-o durere se uscau de pe picioare. CONACHI, P. 84. Numai te uști pe picioare, Ca și floarea de cicoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor) fără a zăcea la pat. De frică și de griji bolea pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. Cu un picior în groapă (și cu unul afară) = foarte bătrîn, prăpădit; bolnav de moarte. E cu un picior în groapă și cu unul afară. PREDA, Î. 124. Eu îs bătrînă acu, cu un picior în groapă și unu afară. La TDRG. A vedea (pe cineva) cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A dormi (sau a adormi) în picioare (sau d(e)-a-n picioarele) = a dormi (sau a adormi) stînd drept (nu culcat); a fi foarte obosit, a pica de somn. Putea să adoarmă aici, așa, în picioare. DUMITRIU, N. 14. Unde mi-l încinse așa fără de veste o poftă de somn, de parcă-i venea să doarmă d-a-n picioarele. POPESCU, B. II 27. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a sta în calea cuiva, a împiedica; a deranja pe cineva, a fi inoportun. E tatăl său (mama sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, aidoma cu tatăl său etc. Fețișoara lui... bucățică ruptă, tată-său în picioare. CREANGĂ, P. 250. ◊ (Fig.) Ce bujorel de copilă! parcă-i primăvara-n picioare... Te întinerește numai cătînd la dînsa. ALECSANDRI, T. 1416. A sări într-un picior = a se bucura tare. Unde ai mai văzut mirese rîzînd și sărind într-un picior? GANE, N. I 62. Cît te-ai întoarce (sau învîrti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. A o lua (sau a o apuca) la picior sau a întinde piciorul la drum sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a iuți pasul; a o șterge, a o tuli. Bucătarul iși luă picioarele pe umere și se depărtă. SLAVICI, la TDRG. Apoi o luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. Mistreți, vulpi, cerbi, ba chiar și iepurii ar apuca-o îndată la picior. ODOBESCU, S. III 101. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele (sau a nu-și mai strînge picioarele) = a nu mai sta locului, a alerga de colo-colo, a umbla într-una. Cît era ziulica de mare nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea, și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a osteni umblînd. Degeaba vă mai bateți picioarele ducîndu-vă. CREANGĂ, P. 246. (Rar) A prinde (undeva) picior = a intra, a se așeza, a se statornici (undeva). Corpul lui Kiel Hassan-pașa trecuse Dunărea... și prinsese picior pe țărmul stîng al Dunării. GHICA, S. 374. A cădea în picioare v. cădea. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. A călca cu piciorul stîng (sau cu stîngul) v. stîng. (Despre lucruri) A face (sau a căpăta) picioare = a dispărea. (A sta, a ședea sau a pune) picior peste, picior = a încrucișa picioarele unul peste altul, pentru a sta într-o poziție comodă. Se înfundă în jilț, picior peste picior. C. PETRESCU, C. V. 104. Iată-l răsturnat în birjă, picior peste picior. VLAHUȚĂ, O. A. 449. Și deodată e vioaie, stă picior peste picior. EMINESCU, O. I 164. A lua (pe cineva) peste picior = a lua (pe cineva) în rîs, a-l zeflemisi. Te faci că n-auzi și mă iei peste picior. SADOVEANU, N. F. 147. Văzînd noi că ne iau oamenii tot peste picior... ne acoperim peste tot cu-n țol. CREANGĂ, A. 128. A călca (pe cineva sau ceva) în (sau, învechit, sub) picioare = a zdrobi, a sfărîma, a distruge, a nimici (cu picioarele); fig. a disprețui, a desconsidera. Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. Fericit acel ce calcă tirania sub picioare. ALECSANDRI, P. II 29. A bate din picior v. bate (VI 1). A pune (sau a așterne, a închina ceva) la picioarele cuiva = a supune, a închina, a oferi cuiva (ceva), în semn de supunere sau omagiu. Au venit la han neguțătorii cei adevărați și i-au pus la picioare prețul cuvenit șantalului. SADOVEANU, D. P. 161. Vrei tu la picioare-ți lumea s-o închin? ALECSANDRI, P. II 29. A-i pune cuiva capul sub picior = a omorî pe cineva. Și de-o avea vreun ficior, Puie-i capul sub picior. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 216. A pune piciorul în prag = a lua o atitudine hotărîtă, a se opune energic. Fie-sa pusese piciorul în prag și nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat. ISPIRESCU, L. 388. Cînd voi să plece, pasionata Porția îi puse piciorul în prag: scene sfîșietoare, rugăciuni fierbinți, amenințări teribile. CARAGIALE, O. II 93. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul v. da³ (II 3). A da sau a trage (cuiva) un picior = a lovi (pe cineva) cu piciorul. A da din mîini și din picioare = a face tot ce e posibil (pentru a duce o acțiune la bun sfîrșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc.). A fi (sau a sta, a veghea) în picioare = a fi gata oricînd, a fi mobilizat pentru o acțiune; a fi treaz; a sta de pază. A doua zi, de cu noapte, tot satul era în picioare. BUJOR, S. 123. Iar țara dormea-n pace pe timpii cei mai răi Cît Dan veghea-n picioare la căpătîiul ei. ALECSANDRI, O. 207. (Eliptic) În picioare, toți cu fală, Saltă, saltă țara mea! ALECSANDRI, T. 668. A scula (sau a ridica, a pune) în picioare = a pune în mișcare, a mobiliza, a răscula. A sculat mai tot satul în picioare. CREANGĂ, A. 59. Ca să vîneze lei și tigri. faraonii Egiptului... rădicau în picioare ordii și popoare întregi. ODOBESCU, S. III 79. Ne vom înarma noi... vom ridica țara în picioare. NEGRUZZI, S. I 141. A fi (sau a se pune) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se pune) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau a fi pe același picior cu cineva) = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație ca altcineva. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult pentru trai. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. Oamenii, după ce-și încheiaseră pregătirile începute cu o săptămînă înainte, stăteau pe picior de plecare. CAMIL PETRESCU, O. I 8. Parcă a apucat (sau a prins) pe dumnezeu de (un) picior v. dumnezeu. A lega (pe cineva) de mîini și de picioare = a imobiliza (pe cineva), a nu-i mai lăsa cuiva posibilitatea să acționeze. A-și tăia (singur) craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde din propria-i vină un avantaj, a-și periclita singur situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a se legăna (sau a se clătina) pe picioare sau a nu-l (mai) ține, a i se rupe (cuiva) picioarele (de oboseală) = a-și pierde puterile, a fi foarte obosit, a cădea de oboseală. Într-un tîrziu de-abia, cînd Dinu nu se mai putea ține pe picioare, plecă înspre casă, rezemat de brațul Floricăi. BUJOR, S. 45. E cald. De drum îndelungat, Picioarele de-abia-i mai țin Și-i cale pînă-n sat. COȘBUC, P. I 227. De-abia îl țineau picioarele, de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. A i se tăia sau a i se muia cuiva (mîinile și) picioarele = a-și pierde firea (de spaimă, de durere etc.). Cînd însă văzu pe Făt-Frumos ca un voinic... i se tăie mîinile și picioarele. ISPIRESCU, L. 196. Cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele. CREANGĂ, P. 314. (Nici) picior de... = (nici) urmă de..., nici țipenie. Pădurea e pustie, fără picior de om. C. PETRESCU, Î. II 4. N-am lăsat picior de turc în Mehedinți. GHICA, S. 24. (Eliptic) Însă toți [să fie goniți]! Toți pîn’ la unul! Nici un om! Nici un picior. HASDEU, R. V. 82. Negustorie (sau comerț, afaceri) pe picior = comerț constînd din afaceri de vînzare-cumpărare făcute întîmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ◊ Compuse: piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze compuse mari, cu flori albe, care crește prin locuri umbroase și umede (Aegopodium podagraria); spanac sălbatic; piciorul-cocoșului = plantă erbacee cu rizom lung și cu fructe bombate (Ranunculus Acris); piciorul-vițelului = rodul-pămîntului (Arum maculatum). Piciorul-vițelului sau rodul-pămîntului crește în locuri umede și umbrite prin păduri. ȘEZ. XV 105. 2. (La oameni, determinat prin «de lemn») Proteza unui picior (1). Piciorul de lemn și cîrja sună în pietre. C. PETRESCU, Î. II 78. În urma lor rămîne, în loc de arme sau roți de tun, picioare de lemn și cîrje. SAHIA, N. 19. 3. Parte a diferitelor obiecte care, servind ca suport, seamănă cu piciorul (1). Colonelul ridică în lumină paharul cu piciorul înalt. C. PETRESCU, Î. I 5. Sui pe laiță măsuța cu trei picioare, întinse pe ea ștergar. SADOVEANU, B. 51. Masa nu stă-ntr-un picior Și nici lumea-ntr-un ficior; Masa stă-n patru picioare Și mai sînt voinici sub soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 251. ♦ Element de construcție al unei clădiri, al unei mașini etc., care are o formă sau o funcție asemănătoare cu a piciorului (1). Picior de bielă. ♦ Partea de jos, apropiată de pămînt, a tulpinii unei plante; p. ext. fig. rădăcină. Arbori de argint care, încununați cu ramuri de smarald, își pierd picioarele într-un tapet de iarbă împestrițat cu miroase de flori. BOLINTINEANU, O. 321. 4. Element al unei construcții de lemn, de metal, da zidărie etc. care servește la susținerea întregii construcții și la legarea ei de teren. Se oprea la piciorul farului. Marea izbea în cadență baza blocului de piatră. BART, E. 316. Picioarele de sprijin [ale podului] zidite-n piatră. VLAHUȚĂ, la TDRG. Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcămînt lăsată neextrasă pentru protecția unor lucrări miniere sau a unor construcții de la suprafață. Picior de pod = fiecare dintre elementele de reazem care susțin construcția unui pod. ♦ Jumătate de claie formată de obicei din 15 snopi. [Secerătorii] înălțau ici-colo, din snopi peste snopi, picioare și din picioare clăi. La TDRG. 5. Partea de jos a unui munte, a unui deal, a unui zid etc. și terenul din jurul acestora. Spre miazăzi munții, cu crestele înalte de cremene, făcînd de veghe asupra ținutului, iar la picioarele lor panglica lată a Oltului. BOGZA, C. O. 310. Observai atunci că la picioarele acelor ziduri, pe nisipul pustiei, poposea mulțime de norod. ODOBESCU, S. III 87. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, lată vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei. ALECSANDRI, P. P. 1. ◊ Loc. adv. În picioare = nedărîmat, intact. Mai rămăsese un perete pe jumătate surpat și hogegele în picioare. C. PETRESCU, Î. II 5. Petre se apucase de dimineață să dreagă poarta dinspre uliță din care numai stîlpii mai erau întregi în picioare. REBREANU, R. II 170. Pe un munte nalt și gol... o cetățuie veche a căriia porți și ziduri sînt pînă astăzi în picioare. KOGĂLNICEANU, S. 9. ♦ (Învechit) Partea care atîrnă la un cercel, mai jos de lobul urechii. 1 păreche cercei de aur cîte cu un picior di smarand. ODOBESCU, S. I 421. 6. Piesă de fier între grindeiul și brăzdarul plugului, care se poate ridica și coborî, avînd rolul de a regla adîncimea brazdei. ♦ Coada coasei. Luai coasa de picior Și-n văzduh îi detei zbor. ALECSANDRI, P. P. 259. 7. (Geom.; numai în expr.) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care aceasta cade perpendicular. 8. (Învechit) Unitate de măsură avînd lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită înainte de adoptarea sistemului metric (în vigoare și azi în unele țări). Doi arșini, trei picioare, se auzi... dinlăuntru. CONTEMPORANUL, III 777. 9. Unitate ritmică a unui vers compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. «Glossa» lui Eminescu e scrisă în versuri de cîte patru picioare.

ține [At: PSALT. HUR. 109^r/19 / V: ~a, (înv) țenea / Pzi: țin, (îvp) țiu / E: ml tenere] 1 vt A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să cadă sau să scape. 2 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) lumânarea (sau, reg, lumina) A-i fi naș (cuiva) la cununie. 3 vt (Îae) A veghea pe cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână, potrivit unui vechi obicei creștin. 4 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) cununa A-i fi naș (cuiva) la cununie. 5 vt (Îe) A ~ frânele țării (sau ale împărăției) A conduce o țară. 6 vt (Îe) A ~ pâinea și cuțitul A fi stăpân pe situație. 7 vt (Îe) A ~ doi pepeni într-o mână A căuta să obțină profituri din două părți. 8 vt (Îe) A ~ în (sau, înv, supt) mână (sau mâini) (pe cineva sau ceva) A avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa. 9 vt (Îe) A ~ împrejurările în mână A stăpâni situația Si: a dispune (2), a hotărî. 10 vt (Îe) A ~ (cuiva) ursita A fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. 11 vt (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) foc la spate A-i fi naș cuiva la cununie. 12 vt (Îe) A ~ clanț (sau fuior) cu (cineva) A se lupta cu vorba într-o dispută, într-o conversație etc. 13 vt (Îae) A nu se lăsa intimidat de cineva. 14 vt (Îae) A nu se da bătut. 15 vt (Imt) Poftim! 16-17 vtrr A (se) apuca (pe sau de cineva sau ceva) cu mâna sau într-un anumit fel și a nu lăsa să scape. 18 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în clește A aduce pe cineva în siuația de a nu mai putea scăpa. 19 vt (Îae) A forța pe cineva să cedeze. 20 vt (Îe) A ~ cu dinții să... A dori foarte mult să... 21 vt (Îae) A face totul pentru a... 22 vt (Îe) A-și ~ sufletul în buze A fi pe moarte. 23 vt (Îe) A-și ~ inima în dinți (sau cu dinții) A se stăpâni, nelăsându-se cuprins de o emoție puternică. 24 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de chică A prinde cu putere pe cineva de păr. 25 vt (Îe) A ~ pe dracul de coadă A intra într-o încurcătură și a nu mai putea ieși din ea. 26 vt (Îae) A decădea din punct de vedere material. 27 vt (Îae) A întârzia voit o acțiune. 28 vt (Îe) ~ lupul de ureche Se zice despre un om slab care vrea să se opună unuia mai puternic. 29 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de mână A pune pe cineva ca martor. 30 vrr (Îe) A se ~ de brâu (sau de gât) cu (cineva) A fi prieten foarte bun (cu cineva). 31 vt (Adesea determinat prin „în mână”, înv, „a mână”; c. i. o armă, un instrument, o unealtă) A folosi cu pricepere cu ajutorul mâinilor Si: a mânui. 32 vt (Determinat prin „în brațe”, „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele, în semn de dragoste, de prietenie etc. Si: a îmbrățișa. 33 vt (D. ființe) A susține un obiect sau un corp greu ridicat de la pământ și a nu-l lăsa să cadă. 34 vt (Îe) Parcă-l țin în spinare Se spune despre cineva nedorit, greu de suportat. 35 vt (Îe) Oaia care nu poate să-și ție lâna trebuie tăiată Se spune despre cineva care nu este în stare să-și ducă la îndeplinire obligațiile asumate. 36 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (numai) pe (sau în) palme (sau pe brațe, pe mâini sau, reg, pe mână) A avea o grijă deosebită față de cineva. 37 vt (D. o parte a corpului; în construcție cu „abia”) A susține cu dificultate greutatea trupului. 38 vt (Îe) Cât îl țin picioarele (sau puterile) Cu toată forța. 39 vt (Îe) A nu-l mai ~ șalele A nu mai fi în stare să continue o activitate. 40 vt (Îe) A nu-l mai ~ spatele A abandona o activitate. 41 vt (Îe) A-l ~ părul A fi capabil să facă un lucru. 42 vt (Îe) A-l ~ puterile A-l ajuta pe cineva puterile Si: a rezista. 43-44 vt (înv; îe) A (nu)-l mai ~ (pe cineva) inima să... A (nu) se putea stăpâni să... 45 vt (Îe) A nu-l mai ~ balamalele A-și pierde vigoarea. 46 vt (Îae) A îmbătrâni. 47 vt (Îe) A nu-l ~ proptelele A fi gârbov și neputincios. 48 vt (Fig) A răbda. 49-50 vti A prinde pe cineva sau ceva ca să nu cadă Si: a sprijini. 51 vt (Pop; irn; îe) Ține-mă, Ghincule Se spune celui care se laudă că va face ceva peste puterile sale. 52 vt A (putea) cuprinde în sine Si: a conține (2), a încăpea. 53 vt (Pop; îe) A nu-l mai ~ pielea A fi foarte gras. 54 vt (Pop; îae) A nu-și mai putea stăpâni bucuria. 55 vt (Pop; îae) A fi foarte îngâmfat. 56 vt (Pop; îe) A nu-l mai ~ cămașa A fi foarte nerăbdător. 57 vt (Pop; îae) A fi foarte ocupat. 58 vt (Îe) A nu-l mai ~ pământul A nu mai avea loc pe pământ. 59 vt (Îae) A nu fi tolerat din cauza răutăților făcute. 60 vt (Îe) A nu-l (mai) ~ locul (sau pământul) A fi neliniștit. 61 vt (Îe) A nu-l ~ drumurile A nu mai putea merge pe drum din cauza beției. 62 vt (Îvr) A împresura (pe cineva). 63 vr (Urmat de un complement indirect introdus prin „de”) A se prinde cu mâinile pentru a nu cădea, pentru a nu fi despărțit de cineva sau de ceva Si: a se agăța (4). 64 vr (Îe) A se ~ cu dinții de (ceva) A nu ceda cu nici un preț Si: a persevera. 65 vr (Îe) A se ~ de poalele (sau pulpana, fustele) (cuiva) A căuta să fie mereu împreună sau în preajma cuiva, insistând pentru a-i cere ceva. 66 vr (Urmat de determinări modale) A se menține într-un loc. 67 vr (Urmat de determinări modale) A nu cădea de undeva. 68 vr A apăsa o parte a corpului pentru a-i încetini funcția, pentru a potoli o senzație dureroasă etc. 69-70 vir A fi prins, fixat. 71 vr (D. țesături; îe) A se ~ (numai) în ață (sau într-un ori de un fir de ață) A fi pe punctul de a se rupe. 72 vr (D. viață; îae) A fi oricând gata să se sfârșească. 73 vr (Îe) A nu se ~ nădragii pe (cineva) Se spune despre cineva foarte sărac. 74 vr (D. obiecte de îmbrăcăminte; îe) A nu se ~ petec de petec (sau zdreanță de zdreanță), a nu se ~ pe (sau în) spate A fi foarte uzat. 75 vr (Îae) A se rupe. 76 vr A se afla în imediată apropiere unul de altul. 77 vr (Șîe a se ~ cârd) A urma unul după altul Si: a se înșirui. 78 vr (Îe) A se ~ tot (de) una (sau unul) A fi unul lângă altul, formând un tot. 79 vr (Udp „de”, „după”, „în urma”, „pe urmă”) A merge în urma cuiva sau a ceva, (pășind) cât mai aproape. 80 vr (Pex; șîe a se ~ ca râia de om) A fi nelipsit de lângă cineva. 81 vr (Îae) A urmări pe cineva pretutindeni. 82 vr (Pex) A stărui pe lângă cineva pentru a obține ceva. 83 vr (Îe) A se ~ droaie după (cineva sau ceva) A urma în număr mare pe cineva sau ceva. 84 (Îae) A acționa păstrând ritmul impus de cineva sau ceva. 85 vr A se ghida după cineva sau ceva. 86 vr (Udp „de”; c. i. un text) A respecta cu fidelitate. 87 vr A lua ca exemplu pe cineva sau ceva. 88-89 vtir (D. persoane; pan, d. un drum; udp „de”; adesea determinat prin „drept”, „înainte”) A urma una și aceeași direcție. 90 vti (Îe) A o ~ spre... A merge spre... 91 vr (Îe) A se ~ ață de un drum (de o cărare etc.) A nu se abate de la un drum. 92-93 vti (Îe) A ~ dreapta (ori la dreapta sau stânga, reg, hăisa) A merge pe partea dreaptă (sau stângă) a unui drum. 94 vt (Îe) A ~ marginea A înainta pe (sau aproape de) marginea unui drum, a unei suprafețe. 95-96 vti (Înv; îe) A ~ marea, a ~ spre plina mare A naviga în (sau spre) larg. 97-98 vti (Reg; îe) A ~ țel (sau țelul), a ~ la țel A ochi cu pușca. 99 vr (Pop; cu complementul „drumul”) A-și continua drumul. 100 vr (Pop; îe) Nu-și ~ drumul, ci apucă pe de lături Se spune despre cei care nu-și văd de treabă. 101 vi (Udp „de”, îrg, „la”, înv, „cu”; șîe a ~ una cu ...) A face parte integrantă dintr-un tot. 102-103 vir (Udp „de”) A se referi la... 104-105 vir (Udp „de”) A privi, a interesa pe... 106-107 vir (Udp „de”) A depinde de... 108-109 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A se preocupa neîntrerupt (numai) de... 110-111 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A se îndeletnici mult (numai) cu... 112-113 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A persevera în... 114 vr (Îe) A se ~ de ale sale A-și vedea de treabă. 115 vi (Udp „la”) A fi legat sufletește de cineva sau de ceva. 116 vi (Udp „la”) A-i fi pe plac cineva sau ceva. 117 vi (Udp „la”) A iubi. 118 vi (Îe) A ~ la (cineva) ca la pingele A nu avea pentru cineva decât foarte puțină afecțiune. 119 vi (Înv; îe) A ~ la un cuvânt A avea toți aceeași opinie. 120 vi (Reg; îe) A ~ la un loc A fi solidari. 121 vi (Udp „cu”, înv, „lângă”) A susține pe cineva sau ceva. 122-123 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A dori să... 124-125 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A intenționa să... 126-127 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A se angaja să... 128 vi (Îe) A fi ținut să... (sau a..., la..., asupra...) A fi obligat să... 129 vt (C. i. corpul sau o parte a corpului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție. 130-131 vtir (Îe) A-și ~ gura (sau limba, dep, pliscul, reg, fălcile etc., de gură) A-și impune tăcere. 132 vtr (Îe) A-și ~ gura cusută (sau strânsă) A tăcea. 133 vt (Îe) A ~ piept (la ceva sau cuiva sau, rar, cu cineva) A se împotrivi cuiva sau la ceva. 134 vt (Îe) A ~ urechea la (cineva) A fi atent la ceea ce spune cineva. 135 vt (Îe) A ~ mâna căpătâi A pune mâna sub cap drept pernă. 136 vt (Îe) A ~ ochii (sau privirea) la... (ori către, spre, pe, în...) A se uita cu insistență la cineva sau ceva. 137 vt (Îe) A ~ ochii de (cineva) A supraveghea pe cineva. 138 vtr (Îe) A-și ~ cumpăna A sta în echilibru. 139 vr (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție. 140 vr (Urmat de determinări modale) A lua o anumită atitudine. 141 vr (Îe) A se ~ cu capul sus A fi orgolios. 142 vr (Îae) A fi îngâmfat. 143 vr (Rar) A sta în picioare. 144 vtf A face (pe cineva sau ceva) să stea o perioadă de timp într-un anumit loc. 145-146 vtrf (Îe) A ~ (ceva sau pe cineva) la distanță (sau departe) A se arăta distant față de cineva. 147 vr (Îe) A se ~ la o parte (sau deoparte, la distanță, în rezervă) A nu lua parte la ceva. 148 vr (Îe) A se ~ departe de apă curgătoare A se feri de primejdii. 149 vt A primi pe cineva în casa sa o anumită vreme, dându-i adăpost și mâncare. 150 vt A nu lăsa pe cineva să plece în altă parte. 151 vt (Îlv) A ~ în gazdă A găzdui. 152 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe lângă sine A face pe cineva să trăiască aproape de sine. 153 vt (C. i. animale) A pune sub acoperământ spre a feri de intemperii Si: a adăposti (1). 154 vr (Îrg) A trăi (undeva). 155 vr (Îrg) A locui într-un anumit loc. 156 vt (Uneori determinat prin „pe loc”, „în loc”) A imobiliza. 157 vt (Uneori determinat prin „pe loc”, „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său. 158 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) calea (sau drumul, rar, drumurile) A opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă mai departe. 159 vt (Îae) A sta în calea cuiva. 160 vt (Îae) A aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte, pentru a-i pune o întrebare etc. 161 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) calea (sau, rar, cărarea) A urmări pe cineva în mod insistent pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea etc. 162 vt (Îae) A fi mereu în drumul cuiva. 163 vt (Îe) A ~ drumurile (sau drumul, calea) A opri pe cineva din drum pentru a-l jefui sau a-l ucide. 164 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de vorbă (sau, înv, cu cuvinte) A vorbi cu cineva întrerupându-i o acțiune. 165 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna, înv, cu cuvinte) A duce pe cineva cu vorba. 166 vt (Îe) A ~ (pe cineva) sub picior (sau papuc) A avea pe cineva sub autoritatea sa Si: a domina (1). 167 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) ușa A ajuta pe cineva să săvârșească o faptă rea. 168 vt (La volei, polo pe apă etc.; îe) A ~ mingea A opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 169 vt A face pe cineva să aștepte. 170 vt (D. o parte a corpului) A produce jenă. 171 vt (D. o parte a corpului) A durea. 172 vt (D. obiecte de îmbrăcăminte) A deranja la mișcări, prin croiala prea strâmtă. 173 vt (Urmat de determinări modale) A face ca cineva sau ceva să rămână un timp oarecare într-o anumită stare Si: a menține. 174 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în (sau din) frâu (sau în nouă frâne, în hățuri, în strună, din sau de scurt) sau, înv, a ~ (pe cineva) scurt A nu lăsa cuiva libertatea de acțiune sau de mișcare. 175 vt (Îae) A supraveghea îndeaproape și cu severitate (pe cineva). 176 vt (Îe) A ~ (pe cineva sau ceva) sub (sau în) ochi A urmări îndeaproape (pe cineva sau ceva). 177 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de aproape A controla pe cineva cu strictețe, permanent. 178 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în evidență A înregistra pe cineva în actele unei instituții pentru a-l avea sub supraveghere. 179 vt (Îe) A ~ (ceva) în loc A împiedica să evolueze. 180 vt (Înv; cu complementul „corabia”) A menține în stare de plutire. 181 vt A înfrâna un sentiment, o pornire etc. 182 vtr (Îe) A-și ~ răsuflarea (sau răsuflul, suflarea, sufletul, respirația) A se sili să respire ușor, fără zgomot. 183 vt (Îae) A-și opri respirația. 184 vtr (Înv; îe) A-și ~ mâinile de către (sau despre) (cineva) A se stăpâni de a ucide pe cineva. 185 vtr (Îrg; îe) A-și ~ mâinile sau a-și ține mâinile de (la) (ceva) A se abține de la ceva. 186 vt (De obicei urmat de verb la conjunctiv sau udp „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva. 187-188 vr (rar) vi (De obicei îcn, urmat de verb la conjunctiv sau udp „de”) A se abține de la ceva. 189 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A dobândi prin moștenire. 190 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A pune stăpânire pe ceva. 191 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A avea și a păstra în proprietatea și folosința sa Si: a poseda. 192 vt (Îe) A ~ fumul de pe urma (cuiva) A trage tot folosul de pe urma cuiva. 193 vt (De obicei urmat de determinări ca „în arendă”, „în” sau „cu chirie”, „ca zălog”, „cu anul” etc.) A avea în folosință pe timp limitat o proprietate. 194 vt A avea în proprietate sau în chirie un local (cârciumă, pensiune, restaurant, băcănie etc.) și a exercita meseria de comerciant în ramura respectivă. 195 vt (Îe) A ~ negustorie A întreprinde afaceri comerciale. 196 vt (C. i. o marfă) A avea de vânzare (sau a vinde) ceva în mod obișnuit în prăvălie. 197 vt (C. i. animale) A crește. 198 vt (Rar) A strânge și a păstra bunuri materiale Si: a agonisi (2). 199 vt (Înv) A stăpâni (o țară, un ținut, o cetate etc.). 200 vt (Înv) A conduce (o țară, un ținut, o cetate etc.). 201 vt (Astăzi pop; c. i. poziții strategice) A apăra de invazia dușmanului. 202 vt (Înv) A pune stăpânire pe cineva sau ceva Si: a stăpâni. 203 vt (D. boli, stări sufletești etc.; de obicei cu determinări temporale) A cuprinde. 204 vt (C. i. un loc, o poziție, o situație etc.) A ocupa. 205 vt (Îlv) A ~ loc de... A fi folosit ca... 206 vt (îlv) A ~ locul (cuiva sau a ceva) A înlocui pe cineva sau ceva. 207 vt (C. i. o funcție, o demnitate etc.) A avea sub conducerea sau administrația sa. 208 vt (C. i. o funcție, o demnitate etc.) A deține. 209 vt (Îlv) A ~ socoteala (sau socotelile) A avea în grijă evidența banilor (venituri și cheltuieli). 210 vt (Îlv) A ~ socoteala (sau seama, răboj) A păstra evidența unor date, a unor întâmplări etc. 211 vt (Îlv) A ~ socoteală (sau seamă, seama) (de sau că...) A avea în vedere (pe cineva sau ceva). 212 vt (Îal) A respecta întocmai. 213 vt (Îrg; îlv) A-i ~ (cuiva) în seamă (ceva) A-i lua (cuiva) în considerare (ceva). 214 vrp (Îlv) A i se ~ (cuiva) în seamă (ceva) A i se lua (cuiva) în considerare (ceva). 215-216 vt (Îlv) A (nu) (se) ~ în seamă (sau nici într-o seamă ori la nici o seamă) A (nu) (se) lua în considerație. 217-218 vt (Îal) A (nu) (se) recunoaște. 219 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) toate în seamă A avea evidența faptelor cuiva. 220 vt (Îlv) A ~ casa A îndeplini funcția de casier. 221 vt (Îlv) A ~ contabilitatea A îndeplini funcția de contabil. 222 vt (Îlv) A ~ registrele (sau catastifele, listele etc.) A fi însărcinat cu evidența registrelor, listelor etc. 223 vt (Îlv) A ~ jurnal A însemna evenimentele zilnice. 224 vt (Înv; îlv) A ~ foaie de... A face listă cu... 225 vt (Îlv) A ~ evidența A înregistra situația bunurilor, lucrărilor și persoanelor legate de o anumită activitate. 226 vt (Îe) A ~ (registrele, dosarele etc.) la zi A însemna cu regularitate, zilnic, schimbările survenite față de situația cuprinsă într-un registru, într-un dosar etc. 227 vt A avea (pe cineva) în serviciul său. 228 vt A avea (pe cineva) în casa sa într-o anumită calitate. 229 vt (Pop) A avea de soție (rar, de soț) (pe cineva). 230 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) fără cununie A trăi în concubinaj. 231 vt (Pop; cu complementul „amant”, „drăguț”, „țiitoare” etc.) A avea (pe cineva) ca amant. 232 vr (Pop; udp „cu”, reg, cu determinarea „laolaltă”) A avea (cu cineva) relații de dragoste în afara căsătoriei. 233 vt (Pop; îe) A ~ dragoste cu (cineva) A face dragoste cu cineva. 234 vt A păstra la loc sigur, păzind cu grijă. 235 vt A păstra mai departe în posesia sa. 236 vt A păstra un lucru într-un anumit loc pentru a-l avea la îndemână în caz de trebuință. 237 vt A păstra un anumit timp un lucru primit de la cineva. 238 va (Reg; îe) Ține în el (sau țin în mine, ții în tine etc.) Se spune despre un om tăcut care nu-și exteriorizează sentimentele. 239 va (Reg; îae) Se spune despre un om discret care știe să păstreze un secret. 240 vt (C. i. alimente) A conserva în bună stare, ferind de alterare. 241 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte) A păstra asupra sa. 242 vt (Cu complementul „banca”, „banii”) A mânui suma de bani pusă ca miză la un joc de cărți, de noroc etc.. 243 vta (Reg; d. femeie) A duce sarcina. 244 vt A opri (ceva) la sine. 245 vt A opri (ceva) pentru sine. 246 vta (Pop; cu complementele „soția”, „iubita”, „soțul”, „iubitul”) A nu părăsi. 247 vt (Mai ales ccd) A rezerva un lucru pentru cineva, pentru o împrejurare oarecare. 248 vt (Îla) De ținut Care este destinat unei utilizări viitoare. 249 vt (Îal) Care este păstrat pentru o anumită ocazie. 250 vt (Reg; d. animale domestice; îal) De prăsilă. 251 vt A reține pe nedrept (ceva). 252 vt A păstra neschimbat Si: a conserva (2). 253 vt A nu lăsa să dispară. 254 vt A nu lăsa să se altereze Si: a conserva (1). 255 vt (Îlv) A ~ minte (sau, rar, în minți, în minte) A-și întipări în memorie. 256 vt (Îal) A-și aminti. 257 vt (Îe) (De) să mă ții (sau țină) minte Se spune pentru a sublinia violența unor acțiuni sau a unor manifestări. 258 vt (Reg; îe) A da pe ~-minte A da pe datorie. 259 vt (Îe) A ~ mânie (sau pizmă, supărare, alean, rar, urgie, dușmănie) (cuiva sau, reg, pe cineva, înv, asupra cuiva ori spre cineva) A păstra sentimente de ură, de mânie față de cineva. 260 vt (Îe) A-i ~ credință (cuiva) A fi credincios cuiva. 261 vt (Îe) A-și ~ rangul A duce un fel de viață potrivit cu rangul pe care-l ocupă în societate. 262 vt (Îe) A-și ~ gândul la (ceva) A se gândi permanent la ceva. 263 vt (Înv; îe) A ~ păcatele (cuiva) A nu ierta păcatele cuiva. 264 vt (Îe) A-și ~ lucrul (său) A-și păstra neschimbate obiceiurile. 265 vt (Rar) A ~ (la mână) 1, 2, 3, ....9 Se spune în limbajul elevilor, în operația de adunare, despre cifrele care nu se scriu sub linia de adunare, ci se rețin în memorie pentru operația următoare. 266 vt (Uneori cu determinările „viața”, „în viață”) A lăsa pe cineva să trăiască. 267 vt (Pop; d. o plantă, un copac etc.; c. i. frunze, fructe etc.) A nu lăsa să cadă. 268 vr (D. frunze) A nu cădea. 269 vt A nu dezvălui (o taină, un secret etc.). 270 vt A ascunde. 271 (C. i. o calitate sau o stare) A păstra vreme mai îndelungată. 272 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de cald A încălzi pe cineva. 273 vi (Îae) A-i fi de folos cuiva. 274 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de frig A apăra pe cineva de frig. 275 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de rece A răcori (pe cineva). 276 vi (Îe) A ~ cumpăt la (ceva) A manifesta moderație în legătură cu ceva. 277 vi (Îe) A(-i) ~ de foame (cuiva) A sătura pe cineva pentru un timp mai îndelungat. 278 vi (Reg; d. o mâncare; îe) A ~ bine la rânză A sătura. 279 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de urât A sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrându-l, pentru a-i alunga plictiseala. 280 vt (Îe) A ~ companie (sau tovărășie) (cuiva) A nu lăsa pe cineva singur. 281 vt (Îae) A fi mereu în preajma cuiva. 282 vt (C. i. norme, legi, angajamente etc.) A respecta cu strictețe. 283 vt (Îe) A ~ post A posti. 284 vt (Îe) A(-și) ~ cuvântul (sau vorba, pop, vorbele) A îndeplini o promisiune făcută. 285 vt (Îe) A ~ pas cu vremea (sau pasul vremii) A fi la modă. 286 vt (Îe) A ~ zilele (sau miercurea, joile, vinerea, vinerile, sâmbetele, soroacele) (pe cineva), a-i ~ (cuiva) sâmbăta (sau sâmbetele, lunile, vinerile) A posti și a nu lucra în anumite zile, cu un anumit scop (în folosul cuiva, pentru a evita o nenorocire sau pentru a atrage asupra cuiva o nenorocire). 287 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) sâmbetele A urî pe cineva. 288 va (Îe) A ~ creștinește (sau jidovește, elinește, păgânește) A respecta preceptele religiei creștine (sau ale celei ebraice, grecești, păgâne etc.). 289 vt (Îlv) A ~ tactul A marca prin mișcări regulate, făcute cu mâna, cu piciorul sau cu o baghetă, accentele unui text sacadat. 290 vt (Îlv) A ~ măsura A respecta cu strictețe măsura unei piese muzicale. 291-292 vir (Adesea urmat de determinări ca „sfatul”, „credința”, „porunca”, „cuvântul” etc., introduse prin prepozițiile „de”, rar, „la”, „cu”, înv, „întru”) A nu se abate de la... 293 vr (Îe) A se ~ de cuvânt (sau de vorbă, de parolă, de jurământ) A îndeplini o promisiune făcută. 294 vr (Îae) A respecta angajamentul dat. 295 vi (Îe) A ~ la vorba sa A rămâne nestrămutat într-o hotărâre. 296 vt (C. i. sărbători, mai ales, religioase) A sărbători o zi prin odihnă, post, rugăciune. 297 vt A sărbători o zi aniversară mâncând și bând. 298-299 vir A rezista. 300 vr (Imt; p 2 sg, rar, p 3, de obicei urmat de „bine”) Formulă de încurajare. 301 vr (Imt; p 2, rar, p 3) Formulă de amenințare. 302 vr (La conjunctiv și imperativ, p 2 sg, urmat de un substantiv) Cuvânt care accentuează calitatea, intensitatea unei acțiuni. 303 vr (Îe) A se ~ gata A sta pregătit pentru a face ceva. 304 vt (Îe) ~, măi! (sau hăi!, ha!) Formulă cu care se alungă câinii sau lupii. 305 vr (Îe) ~-te, pârleo! (sau băiete!), să te ții, pârleo! Formulă folosită pentru a intensifica acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. 306 vr (Îe) ~-te! Formulă de avertisment dat vânătorului vecin, prevenindu-l de apariția vânatului. 307 vt (Înv) A afirma cu tărie. 308 vt (De obicei, udp „cu”, reg, „pe”, „de”, „întru”) A (se) suporta toată cheltuiala necesară întreținerii cuiva sau a ceva Si: a întreține. 309 vt (De obicei, udp „cu”, reg, „pe”, „de”, „întru”) A aproviziona cu cele necesare traiului. 310 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe mâncare și pe băutură, a ~ (pe cineva) pe mâcat(e) și pe băut(e) A oferi cuiva mâncare și băutură. 311 vt (Îe) A ~ casă mare A duce un trai bogat și luxos. 312 vt (Îe) A ~ casă (sau masă) deschisă A primi bucuros și adesea oaspeți. 313 vt (Îe) A ~ masă întinsă A primi oricând persoane la masă. 314 vt (Îe) A ~ casă (cu cineva) A fi căsătorit cu cineva. 315 vt (Îae) A trăi în aceeași casă, formând o singură familie. 316 vt (Reg; îe) A ~ târlă împreună A trăi împreună în aceeași casă. 317 vt(a) (C. i. animale) A hrăni. 318 vt A avea față de cineva o anumită comportare Si: a trata. 319 vt A avea grijă de ceva Si: a îngriji, a gospodări (3). 320 vi (De obicei cu determinări care arată timpul) A continua să existe Si: a dura³ (2), a dăinui (1). 321 vt (D. o acțiune) A avea o anumită evoluție Si: a se desfășura (4). 322 vt A face să dureze. 323 vtf (Reg; îe) Cât ~ Dumnezeu lumea La nesfârșit. 324 vi A fi suficient pentru un timp oarecare. 325 vi A nu se termina pentru ceva mai mult timp. 326-327 vt (Îe) A (nu-)l ~ (pe cineva) punga (sau buzunarele) A (nu) face față la o cheltuială. 328 vr (D. oameni; de obicei determinat prin „bine”) A se păstra în deplină sănătate și putere. 329-330 vi (Îe) A (nu) se (mai) ~ sufletul (sau suflet de om) în (cineva) A (nu) mai trăi. 331 vi (Îe) A se ~ abanos A se păstra foarte bine. 332 vi (Îae) A arăta mai tânăr decât vârsta pe care o are. 333 vr (De obicei determinat prin „viu”, „în viață”, „cu viață”) A se menține în viață. 334 vtf (Cu complementul „viața”, „zilele”, „capul”, „sufletul”) A (se) menține în viață. 335 vt (Îe) A-și ~ sufletul (sau inima) A mânca atât cât să-i treacă foamea. 336 vt (Îae) A se hrăni puțin numai cât să-și întrețină viața. 337-338 vir (D. construcții, clădiri etc.) A rezista timpului. 339-340 vir (D. materiale, obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte etc.; de obicei udp „la”) A nu se deteriora sub influența unor factori externi. 341 vi (D. ființe; de obicei udp „la”) A suporta bine (o încercare). 342 vi (Fam; îe) Nu ~ figura Se spune pentru a arăta că o intenție a cuiva nu are sorți de izbândă. 343 vti (Îe) Cât îi ~ (cuiva) gura, cât (sau ce) îl ~ gura (sau, rar, gâtlejul, capul) Până la epuizare. 344-345 vti A se întinde într-o direcție. 346-347 vti (C. i. sunete; șîe a o ~) A face să dureze mai mult timp Si: a prelungi. 348 vt (Îe) A (-i) ~ (cuiva) isonul (sau ison, isonuri, hangul, bâzoiul) A executa acompaniamentul unei melodii. 349 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) isonul (sau hangul, bâzoiul, coarda) A aproba vorbele și faptele cuiva, pentru a-i fi pe plac. 350 vt (Îae) A se comporta la fel ca cineva pentru a-i face pe plac. 351 vt (Cu valoarea stilistică a unui prezent de durată; îe) A (o) ~ una (și bună), a – întruna (sau morțiș), a o ~ (coardă sau sfoară) înainte (sau, fam, ca prostul ori ca prostul înainte) A susține cu insistență ceva. 352 vt (Îe) A o ~ întruna (cu), a o ~ una A vorbi fără întrerupere, repetând același lucru. 353 vt (Îe) A o ~ pe-a mea (sau pe a ta, pe a lui etc.) A nu-și schimba atitudinea. 354 vt (Îae) A nu vrea să admită că altul ar putea avea dreptate. 355 vt (Îe) A o ~ așa (ca gaia mațul), a o ~ în... (sau într-un... ori tot într-o...), a ~ maț A persista în aceași atitudine. 356 vt (Reg; îe) A o ~ sfoară (sau ață) A merge fără oprire. 357 vt (Îe) A o ~ (tot una cu...) A face fără întrerupere ceva. 358 vt (Îe) A o ~ (așa sau într-o copce), a (o) ~ (tot într-un) suflet sau (numai) o fugă, a ~ fuga tot întruna A fugi fără oprire. 359 vt (Îe) A ~ tot un plâns (sau numai o gură) A plânge fără întrerupere. 360 vt (Îe) A ~ numai o gură A face gălăgie. 361 vt (Îe) A o ~ într-un cântec A cânta fără întrerupere. 362 vt (Îe) A o ~ forfota A se agita multă vreme. 363 vt (Îe) A o ~ una, a ~ strună A continua în același ritm, neîntrerupt. 364 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (tot sau numai) în... A nu slăbi pe cineva cu... 365 vt (Înv; îe) A ~ tot un glas A vorbi monoton. 366 vt (Îe) A ~ o vorbire (sau o cuvântare, un cuvânt, un discurs, o orație, un toast, reg, vorbiri) sau, rar, a ~ cuvânt A vorbi în fața unui auditoriu (la ocazii festive etc.). 367 vt (Îe) A ~ o conferință (o prelegere, un curs) A prezenta o prelegere, un curs etc. în fața unui auditoriu. 368 vt (Îlv) A ~ convorbire cu... A discuta cu (cineva). 369 vt (Îlv) A ~ judecată (sau județ) A prezida un consiliu de judecată. 370 vt (Îlv) A ~ divan A se întruni în divan. 371 vt (Pex; îal) A sta de vorbă. 372 vt (Îlv) A ~ (o) adunare (sau ședință, consiliu, sobor etc.) A se întruni (într-o adunare, ședință etc.). 373 vt (Îlv) A ~ sfat A delibera. 374 vt (Îlv) A ~ război (sau luptă, bătălie, reg, foc) (cu cineva sau împotriva cuiva) A se război (cu cineva). 375 vt (Îlv) A ~ strajă A veghea. 376 vt (Îlv) A ~ predică A predica în fața unui auditoriu. 377 vt (Îal) A sfătui (pe cineva). 378 vt (Îlv) A ~ slujbă (sau liturghie) A oficia slujba religioasă. 379 vt (Îlv) A ~ iertăciune A rosti o cuvântare în cadrul înmormântării cuiva, prin care se amintesc faptele bune din viața decedatului. 380 vt (Îlv) A ~ corespondență A coresponda cu cineva. 381 vt (Înv; îlv) A ~ vrăji A face vrăji. 382-383 virp A avea loc. 384 vtf A face să aibă loc. 385-386 vtrp (Pop; adesea udp „de”) A (se) considera (2-3). 387 vt (Îe) A ~ (de) rău (pe cineva, rar, ceva) A face pe cineva răspunzător. 388 vt (Îae) A fi supărat pe cineva. 389 vt (Îae) A interzice cuiva ceva. 390-391 vt (Îe) A (nu) ~ (cuiva ceva) în nume de rău A (nu) se supăra. 392-393 vt (Îae) A (nu) atribui cuiva o intenție răuvoitoare. 394 vr (Îe) A-și ~ de datorie (sau de datorință) să... A se considera obligat să... 395 vt (Înv; îe) A-l ~ (pe cineva sau ceva) în (sau la) (mare, multă) cinste, a-l ~ (pe cineva) în mare prețuire A da cuiva o considerație deosebită. 396 vt (Înv; îae) A socoti pe cineva sau ceva demn de stimă. 397 vt (Îe) A nu-l ~ (pe cineva) întru nimica (sau într-o nemică), a nu-l ~ (pe cineva) nice într-o cinste A desconsidera pe cineva. 398 vt (Îae) A nu lua în serios pe cineva. 399 vt (Reg; îe) A nu-l ~ (pe cineva) nici în două bețe A disprețui pe cineva. 400 vir (Îe) A-și ~ de (cineva) A suspecta pe cineva. 401 vr (Udp „de”) A se considera (2). 402 vr (Pop; adesea determinat prin „mândru”, „mare” sau un echivalent al acestora) A-și lua aere de superioritate Si: a se îngâmfa, a se fuduli (1). 403 vt (Pop) A obliga la o cheltuială Si: a costa (7). 404 vi A avea o valoare în bani Si: a prețui.