ARCTIC, Oceanul ~ (Oceanul Înghețat), cel mai mic ocean al Pămîntului, situat în reg. Polului Nord, între Eurasia și America de Nord, și care comunică cu Oc. Atlantic prin Str. Hudson, Davis, Danemarcii, iar cu Oc. Pacific prin Str. Bering; c. 13,1 mil. km². Ad. max.: 5.220 m. Țărmuri crestate. Relieful fundului oceanic este complex, cu o întinsă platformă continentală. Mare parte din supr. sa este acoperită cu ghețuri. Cunoscut și sub denumirea de Oc. Boreal sau Mediterana Arctică.

OCEANUL ARCTIC v. Arctic, Oceanul ~.

OCEANUL ÎNGHEȚAT v. Arctic, Oceanul ~.

OCEANUL BOREAL v. Arctic, Oceanul ~.

DIHOTERMÍE (< fr.; {s} gr. dicha „separat” + thermos „cald”) s. f. Stratificare termică a apelor oceanelor sau ale lacurilor, de tipul cald-rece-cald sau rece-cald-rece (ex.: stratul de apă caldă situat la c. 150 m între cele de apă rece de la suprafață și din adâncime se datorește pătrunderii apelor calde ale Gulfstream-ului sub ape reci și mai puțin dense de la suprafața Oceanului Arctic).

ÎNGHEȚAT, Oceanul ~ v. Arctic, Oceanul ~.

narval sm [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~i / E: fr narval] Mamifer cetaceu din Oceanul Arctic, cu o lungime de 6 m, asemănător cu delfinul, de care se deosebește prin caninul superior stâng, lung de cca 3 m (Monodon monoceros).

arctic (desp. arc-tic) adj. m., pl. arctici; f. arctică, pl. arctice (dar: Oceanul Arctic (desp. -ce-a-) s. propriu n. art.)

NARVAL s. m. Mamifer cetaceu din Oceanul Arctic, cu o lungime de 6 m, asemănător cu delfinul, de care se deosebește prin caninul superior stîng, lung de circa 3 m (Monodon monoceros). cf. i. golescu, c., prot.-pop., n. d., costinescu, alexi, w. Plocoanele lor de dincolo de cercul polar, făurite din coarne de ren, piele de focă și dinte lung de narval. c. petrescu, o.p. ii, 98. – pl.: narvali. – Din fr. narval.

Albă (Marea) f. vast golf al Oceanului Glacial arctic, pe coasta Rusiei europene.

Spitzberg n. grup de insule în Oceanul Glacial arctic, la N. de Laponia.

arctic, ~ă a [At: CANTEMIR, I. 1.1, 170 / Pl: ~ici, ~ice / E: lat articus, -a, -um, fr arctique] 1 Situat în regiunea Polului Nord Cf boreal, nordic, septentrional. 2 (Îs) Regiune ~ă Regiune polară din nordul pământului care include regiunile nordice ale Eurasiei, Americii de Nord și Oceanul înghețat. 3 Care aparține regiunii arctice (2). 4 Care are caracteristici ca ale regiunii arctice (2).

ARCTICA, reg. polară în N Pămîntului, care include reg. septentrională a Eurasiei, Americii de Nord și Oc. Arctic, precum și reg. alăturate ale oceanelor Atlantic și Pacific, și este încadrată de izoterma de 10 °C a lunii celei mai calde (iul.-aug.); c. 27 mil. km²; (dintre care 10 mil. km² uscat). Predomină pod. joase (marginile Platformei Ruse, C. Siberiene și Scutului Canadian) și munții mijlocii (prelungirile Uralilor și M-țior Bîrranga); alt. max.: 3.734 m (vf. Gunnbjorg, Groenlanda). În ins. Baffin, ins. Ellesmere și Arh. Spitzbergen se găsesc cărbuni, metale neferoase și metale rare. Temperaturi foarte scăzute, cu media în ian. de -3 °C în partea preatlantică de S și -40 °C în partea centrală, iar în iul. +10 °C și, respectiv, 0 °C. În reg. Polului Nord, temperatura minimă a fost de -52 °C, iar max. de +6 °C. Vînturi neregulate, la periferie cu caracter sezonier. Precipitațiile, sub formă de zăpadă, ating 75-100 mm în partea centrală și 300-400 mm la periferie. Nebulozitate mare, cețuri permanente și îngheț peren. Ghețuri plutitoare ocupă 11 mil. km² iarna și 8 mil. km² vara. Au efectuat cercetări în A. exploratorii: Barents (1596-1597), Litke (1821-1824), Vranghel (1820-1824), Franklin (1819-1827), Sverdrup (1888-1902), Norenskjöld (1858, 1872-1883), Nansen (1893-1896), Amundsen (1905-1906), Peary (1886-1909), Byrd (1926), Cikalov (1936-1937) ș.a.

OCEAN (< fr., lat.; {s} n. pr. gr. Okeanos) s. n. Vastă întindere de apă sărată, delimitată de mase continentale, Pe supr. Terrei există următoarele o.: Pacific, Atlantic, Indian, Arctic (sau Înghețat). În unele lucrări este menționat și un o. Antarctic sau Austral (care cuprinde de fapt extremitățile sudice ale celor trei principale oceane). Apa o. se caracterizează prin mișcări permanente reprezentate de valuri, curenți și maree. O. au suprafețe mult mai mari decât mările, prezintă numeroase fose (gropi) abisale, platformele continentale au proporțional o extensiune0 mai mică (ocupă c. 10-15% din supr. lor), iar salinitatea este mai puțin variată. Fundul o. este foarte neuniform, relieful subacvatic fiind format din platforme continentale, câmpii abisale, lanțuri (dorsale) montane, fose (gropi). ◊ Oceanul Planetar sau Mondial = totalitatea oceanelor și mărilor, care comunică larg între ele sau prin intermediul unor strâmtori, cu o supr. de 360.650.000 km² (70,8% din supr. Terrei) și un volum de apă de 1.370 mil. km³ (97,5% din totalul hidrosferei), constituind obiectul de studiu al oceanografiei. Ad. medie: c. 3800 m; ad. max.: 11.033 (fosa Cook din Oc. Pacific). Salinitatea medie: 32‰ (aceasta variază în funcție de zonele climatice și de condițiile locale, între 38‰ în apele polare și 41‰ în G. ’Aqaba). Temp. apei scade (la suprafață) de la Ecuator (c. 27°C) la poli (-1,5°C), precum și spre adâncime (la 4.000 m. ad. atinge 1,6°C). Apa Oceanului Planetar este supusă forței de gravitație și de atracție a Lunii și Soarelui. Contribuie în mod substanțial la reglarea circuitului carbonului, prin capacitatea sa de a absorbi mari cantități de CO₂ din atmosferă. O. Planetar are un rol foarte important în echilibrul natural al Terrei, fiind un rezervor termic major, un vast domeniu pentru numeroase viețuitoare și o bogată sursă de hrană și energie. Exploatarea tradițională a oceanelor și mărilor (pescuit, navigație etc.) a fost completată, în ultimele decenii, cu folosirea energiei mareelor și valurilor și mai ales cu exploatarea zăcămintelor de petrol din platformele continentale. ♦ Fig. Întindere nemărginită, imensitate; mulțime, noian.

CLÍMĂ (< germ., lat.) s. f. Regim mediu multianual a proceselor și fenomenelor meteorologice (caracteristice unei anumite regiuni), determinat de radiația solară și de circulația generală a maselor de aer, care variază în raport cu cu poziția pe Pămînt, cu altitudinea absolută și cu configurația reliefului regiunii respective, avînd ca principale componente temperatura medie a aerului, nebulozitatea, precipitațiile atmosferice și vîntul; climat (1). În funcție de repartiția diferită pe glob a radiației solare, a uscatului și a apei, precum și a mișcărilor maselor de aer, se deosebesc: c. ecuatorială, cu temperaturi ridicate, mișcări ascendente ale maselor de aer, variații termice anuale mici și precipitații abundente; c. subecuatorială, cu două anotimpuri, din care unul secetos și altul ploios; c. tropicală, caldă, cu predominarea vînturilor alizee, cu importante variații termice diurne și ariditate accentuată; c. subtropicală, caldă, de tranziție între cea tropicală și cea temperată, cu două anotimpuri, dintre care unul este secetos, vara, și altul ploios, iarna; c. temperată, la latitudinile medii, cu patru anotimpuri distincte, cu strat de zăpadă iarna și cu predominarea vînturilor de vest; c. subpolară, cu iarnă aspră, vară rece și cantitate relativ redusă de precipitații; c. polară (arctică sau antarctică), cu două anotimpuri, temperaturi scăzute și precipitații puține. ◊ C. continentală = c. cu precipitații reduse cu variații mari, anuale și diurne, ale temperaturii aerului. ◊ C. maritimă = c. caracteristică oceanelor, mărilor și regiunilor continentale aflate sub influența directă a maselor de aer marin, umedă, cu variații termice anuale și diurne mici. ◊ C. montană = c. cu amplitudini termice medii anuale reduse și precipitații mai abundente decît în zonele coborîte din vecinătate. C. locală = topoclimă; microclimă.

PACIFIC, Oceanul ~, cel mai întins și mai adânc ocean al Pământului, limitat de peninsulele Alaska și Ciukotka (la N), de Asia și Australia (la V), Americile de Nord și de Sud (la E) și Antarctida (la S). Comunică cu Oc. Arctic prin str. Bering, cu Oc. Atlantic prin str. Drake, str. Magellan și Canalul Panamá, iar cu Oc. Indian prin mările și strâmtorile din Arh. Malaez. În S comunică larg cu Oc. Indian și Oc. Atlantic. 165,3 mil. km² (179,7 mil. km² cu mările mărginașe – c. 50% din Supr. Oc. Planetar). Volum: 707,6 mil. km³ (iar cu mările mărginașe 723,7 mil. km³). Salinitatea medie: 34,9‰, max.: 36,5‰ și minimă: 32‰. Temp. apei este în febr. 28°C la Ecuator și -1°C la lat. mari, iar în aug. 29°C la Ecuator și +8°C în N și 0°C în S. Se întinde de la N la S pe 15,8 mii km, iar de la V la E pe 19,5 mii km. Ad. medie: 3.028 m; ad. max.: 11.033 (fosa Marianelor, cea mai mare adâncime oceanică). Țărmuri abrupte însoțite de lanțuri muntoase. Paralel cu țărmurile vestice se întind șiraguri de insule ce delimitează mări marginale. Regiunea sa periferică cuprinde zone cu seismicitate puternică și activitate vulcanică intensă („Cercul de foc al Pacificului”) și cu gropi abisale. În centru și SV se află numeroase insule care formează Oceania, iar în părțile marginale în N ins. Aleutine, în V Kurile, Sahalin, arhipelagul japonez, arh. Filipine, Noua Guinee, Noua Zeelandă, în E arh. Galápagos. Relieful fundului cuprinde cel mai mare număr de munți submarini (c. 1.400), în cea mai mare parte de origine vulcanică, formând o dorsală cu o lățime considerabilă și cu înălțimi de 2.000-3.000 m deasupra nivelului general al fundului; alt. max. se află în partea de E a arh. Tonga, respectiv de 8.325 m, vârful muntelui aflându-se la 365 m sub nivelul apei. În alte cazuri, vârfurile munților se ridică deasupra nivelului apei, apărând la suprafață ca insule vulcanice (ex. Mauna Kea, în Hawaii atinge 4.205 m deasupra nivelului mării) sau se află la mică adâncime, în jurul lor formându-se insule coraligene. Curenții formează două circuite: în emisfera nordică Curentul Ecuatorial de N, Kuroshivo (Kuroshio), Curentul P. de N și Curentul Alaskăi – curenți calzi și Oyashivo (Oyashio), Kamceatka și Curentul Californiei – curenți reci; în emisfera sudică Curentul Ecuatorial de S, Curentul Australiei de E – curenți calzi și Curentul P. de S, Curentul Perúlui (Humboldt) – curenți reci. În zona ecuatorială se formează contracurenții ecuatoriali de N și de S. Un fenomen natural aparte, care se manifestă în partea central-sudică a P., este El Niño. Străbătut de importante căi de navigație. Principalele porturi: Vladivostok, Vancouver, San Francisco, Los Angeles, Valaparaíso, Shanghai, Sidney. Floră și faună bogată și variată. Importante zone de pescuit (c. 60% din cantitatea de pește de pește pescuit pe glob). P. a fost descoperit la 29 sept. 1513 de conchistadorul spaniol Vasco Nuñez de Balboa, în urma expediției de traversare a istmului Panamá, care l-a numit Mar del Sur (Marea Sudului). Traversat pentru prima dată de Magellan, care i-a atribuit numele Mar Pacifico(Marea Liniștită). Este străbătut de meridianul de 180°, care constituie (cu mici abateri legate de împărțirea administrativă a arhipelagurilor) linia internațională de schimbare a datei. – Bătălia din ~, ansamblul operațiunilor militare duse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial între Japonia și S.U.A., asistată de aliații ei (1941-1945).

HUDSON [hadsn] 1. Henry H. (c. 1550-1611), navigator și explorator arctic englez. A condus patru expediții în mările arctice, atingând în 1607 ins. Groenlanda și arh. Spitsbergen și descoperind ins. Jan Mayen, iar în 1608 arh. Novaia Zemlea. În căutarea „Pasajului de Nord-Est”, a descoperit și explorat, în 1610 (a treia expediție), golful, strâmtoarea și fluviul care-i poartă numele. 2. Golf în NV Oc. Atlantic, pe țărmul de N al Canadei, care se continuă în interiorul continentului cu G. James; comunică cu oceanul prin strâmtoarea cu același nume; 1,23 mil. km². Ad. medie: 128 m; ad. max.: 259 m. Înălțimea fluxului: 7,9 m. Îngheață în perioada oct.-apr. În partea sa de N se află insulele Southampton; Coats, Mansel etc., iar în SE și S, insulele Belcher, Akimiski etc. Descoperit de frații Cabot (1598) și explorat apoi de H. (1). ș.a. Pr. port: Churchill. 3. Strâmtoare între pen. Labrador și ins. Țara lui Baffin, care unește apele Oc. Atlantic cu golful H. Lungime: 806 km; lățime: 115-407 km. Ad.: 141-989 m. Îngheață opt luni pe an. 4. Fluviu în America de Nord (S.U.A.); 492 km. Izv. din masivul Adirondack, traversează M-ții Apalași și se varsă printr-un estuar în Oc. Atlantic. Explorat în 1609 de H. (1). Hidrocentrale. Unit prin canale cu L. Ontario și L. Champlain. Trece prin Troy, Albany, Hudson, Kingston, New York. Navigabil (240 km) în aval de Troy.

EUROPA, continent în emisfera nordică, întins de la N la S pe 4.000 km, între Capul Nord (71°11′ lat. N) din Pen. Scandinavă și Capul Tarifa (36° lat. N) din Pen. Iberică și de la V la E pe 6.000 km, punctele extreme fiind Capul Roca (9°30′ long. V) din Pen. Iberică și parte de NE a Uralului polar (67°20′ long. E). Supr.: 10,4 mil. km²; c. 717 mil. loc. (1990). Pe teritoriul E. sunt în prezent 44 de state. Țărmurile sale, crestate puternic, sunt scăldate la N de Oc. Înghețat, la V de Oc. Atlantic, iar la S de M. Mediterană și M. Neagră. Limita fizico-geografică dintre E. și Asia urmărește poalele estice ale M-ților Ural, fl. Ural, depr. Kuma-Manici și Marea Neagră (după unii autori poalele de E ale M-ților Caucaz, râul Emba, M. Caspică, S M-ților Caucaz și Marea Neagră). Împreună cu Asia formează ansamblul continental Eurasia. Relieful E. prezintă o mare varietate, datorită mișcărilor tectonice diferențiate și istoriei formării diverselor ei părți. E. vestică are țărmuri dantelate, relief variat, tectonică complicată și climă oceanică, iar E. estică un relief monoton, stabilitate tectonică mare și climă continentală. Munții ocupă aproape 17% din supr. continentului (1,5% având înălțimi mai mari de 2.000 m). Predominant rămâne însă relieful de câmpie. Altitudinea medie a continentului este de 300 m, iar cea max. de 4.807 m (vf. Mont Blanc). Unele reg. (S Câmpiei Caspice și țărmurile Mării Nordului) se află sub nivelul Oceanului Planetar. Câmpia Rusă și Câmpia Germano-Poloneză, reprezentând laolaltă aproape 50% din supr. E., ocupă părțile ei de E și N. În partea de E., Câmpia Rusă este străjuită pe direcția N-S de lanțul M-ților Ural a căror înălțime maximă atinge, în vf. Narodnaia, 1.894 m. Fundamentul Platformei Ruse apare la suprafață în NV E., formând scutul cristalin baltic (gnaisuri, șisturi cristaline, roci eruptive vechi), de care în V se leagă strâns cutele caledoniene ale Pen. Scandinave. Împreună, ele alcătuiesc Fenoscandia (Scutul Baltic), al cărei relief se caracterizează prin predominarea în V și N a M-ților Scandinavici, erodați și puternic fragmentați, a M-ților Hibini din Pen. Kola și a unei câmpii joase de denudație, cu unele regiuni mai înălțate, în E și S. În E. de V, micile câmpii alternează frecvent cu munții diferențiați după înălțime, structură și relief. La S terit. descrise se găsesc reg. munților hercinici, puternic fragmentați de mișcări tectonice, având, datorită eroziunii îndelungate, alt. mijlocii și culmi domoale, teșite. Această reg. cuprinde munții din Marea Britanie și Islanda, Masivul Central Francez, M-ții Vosgi, M-ții Ardeni, Pădurea Neagră, Masivul Șistos Renan, Masivul Boemiei, în alternanță cu câmpii deluroase având relief de cueste, situate în bazine tectonice, umplute cu depozite mezozoice și terțiare din N Franței (Bazinul Parisului), SE Angliei (Bazinul Londrei), Suabia și Franconia. Reg. cu înălțimi mijlocii deluroase și câmpii înalte sunt mărginite de munți cutanați, rezultați în urma orogenezei alpine. Cei mai înalți sunt Alpii, cu relief glaciar, continuați către E de M-ții Carpați. În depr. tectonice umplute cu sedimente marine, lacustre și fluviatile aflate în imediata apropiere a munților, s-au format câmpiile eluviale (Padului, Panonică și Română). Relieful E. mediteraneene este predominant muntos. Sunt caracteristici munții hercinici, cu pante abrupte, cei cutați (de vârstă alpină), în care prezența pe pe suprafețe întinse a unei pături groase de calcare a favorizat dezvoltarea puternică a reliefului carstic, precum și platourile joase sau mijlocii cu relief uniform. Aceasta este o reg. de mișcări tectonice recente și actuale, cu o seismicitate accentuată și un puternic vulcanism actual. Clima E. este în funcție de poziția sa, în special, în zona temperată, de alt. și de orientarea liniilor mari ale reliefului, precum și de circulația generală a atmosferei, predominant vestică, caracterul ei continental accentuându-se de la V spre E. Deasupra continentului acționează masele de aer temperat-continental și maritim la lat. medii, masele de aer tropical-continental și maritim în S și masele de aer arctic în N. Circulația acestor mase de aer este determinată de maximul azoric, minimul islandic și dorsala anticiclonului siberian de iarnă. Vara, temperatura medie a lunii celei mai calde scade de la 26-28°C în S până la 3-5°C în N, iar iarna temperatura medie a lunii celei mai reci scade de la 10-12°C în S și SV până la -18°C și -20°C în NE. Precipitațiile sunt excedentare în NV (Marea Britanie, Scandinavia), unde depășesc 1.000 mm/an, și deficitare în SE (C. Precaspică), unde scad sub 500 mm/an. Zona climatică temperată ocupă cea mai mare parte a continentului. Părți de V îi este caracteristică clima temperat-maritimă, cu amplitudini termice anuale mici (8-18°C), ierni blânde, veri calde în S și răcoroase în N, cu precipitații abundente, căzând regulat în cursul anului, mai ales sub formă de ploi. Părții de E îi corespunde o climă temperat-continentală, cu amplitudini termice anuale mari (30 sau 35°C), cu iarnă lungă și geroasă, având un strat de zăpadă stabil (exceptând parte de S) și cu vară caldă, pe alocuri fierbinte. Hidrografia E. se caracterizează printr-o densitate mare a râurilor și a lacurilor. Marile fluvii se găsesc pe Platforma Rusă, ele aparținând bazinelor M. Caspice, Mării Negre și M. Azov. Cel mai mare este Volga, care, laolaltă cu afluenții săi, constituie o importantă sursă de alimentare cu apă a M. Caspice. În Marea Neagră se varsă Dunărea, Nistrul și Niprul, iar în M. Azov, Donul. Oc. Înghețat primește fluviile Pecioara și Dvina de Nord, iar Oc. Atlantic, Marea Baltică și Marea Nordului – Neva, Niemenul, Vistula, Oderul, Elba. Toate aceste fluvii au cursuri liniștite, în albii slab înclinate și puternic meandrate. Pr. fl. ale E. de V aparțin fie Oc. Atlantic (Rinul, Sena, Loara, Garonne), fie M. Mediterane (Ronul, Padul). Râurile E. sudice se varsă în Oc. Atlantic (Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir) și în M. Mediterană (Tibru, Arno, Vardar). Ghețarii acoperă o supr. de 119,9 mii km², dintre care 109,8 mii km² se află în insulele arctice, 5 mii km² în M-ții Scandinavici și 5,1 mii km² în Alpi. Vegetația și solurile sunt repartizate latitudinal și etajat, în funcție de climă și de relief. Insulele ocupă o supr. de 730 mii km² (Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Sicilia, Sardinia, Novaia Zemlea, Spitsbergen ș.a.). Pr. pen. ale E. sunt: Scandinavă, Iberică, Italică, Balcanică, Kola, Iutlanda.