lup m. (lat. lŭpus, lup, vgr. lýkos, scr. vrĭka-s, vsl. vlŭkŭ, got. vulf-s, germ. wolf; [it. lupo], sic. lupu, pv. lop, fr. loup, cat. llob, sp. pg. lobo). Un animal sălbatic care seamănă foarte mult cu cînele (numaĭ că e maĭ mare) și care atacă maĭ ales turmele de oĭ. Blană de lup: manta blănită cu lup. Un bir plătit cu blănĭ de lup (?): scutește de iliș, sulgiŭ, unt și lup (Xen. 3, 193). Lupu vrăbiilor, sfrancĭoc. Lup de mare (fr. loup de mer), 1. un fel de focă, 2. marinar bătrîn. A mînca ca lupu, a mînca cu mare lăcomie. A urla cu lupiĭ, a te afla într’o societate de răĭ și a face de nevoĭe ca eĭ. A scăpa ca din gura lupuluĭ, a scăpa dintr’un mare pericul. A trăi ca lupu’n pădure, a trăi la largu tăŭ, fericit, Prov. Lupu păru-șĭ schimbă, da năravu ba. V. nărav.

năráv n., pl. urĭ (vsl. bg. rus. nrav, nŭrav, bg. sec. 13 narav, azĭ și nĭrav, caracter, obiceĭ, nărav la caĭ. V. morav). Vechĭ. Morav. Azĭ. Obiceĭ răŭ (ca furtu, beția, ĭar la caĭ, azvîlirea, refuzu de a merge ș.a.). Cal cu nărav, cal nărăvaș. A te învăța cu nărav, a te înădi, a te deprinde cu ceva răŭ (ca cerșetoriĭ cînd le-aĭ dat o dată). Prov. Năravu din fire n’are lecuire, boala din născare leac nu are, obiceĭu din naștere nu dispare nici-odată. Lupu păru-șĭ schimbă, da năravu ba, cine are un vițiŭ, nu se maĭ lasă de el (apa trage la matcă și mojicu la teapă).

1) păr m., pl. perĭ (lat. pilus, it. sp. pelo, pv. pel, fr. poil. V. răspăr, depilez, plisă 2, oripilant). Fir supțire care crește pe capu saŭ pe trupu omuluĭ și pe trupu animalelor ca să le apere de frigĭ. Țiganiĭ aŭ păr negru, boiĭ aŭ de ordinar păru alb. Fir de păr: Țiganiĭ aŭ periĭ negri, țĭ-a ĭeșit un păr (saŭ: un fir de păr) alb. Fire, filamente la plante orĭ la stofe. Sugel, panariciŭ (Mold.). Un fir supțire spiralat care se întinde și se strînge la ceasornic. În păr, în mare număr, toțĭ: Jidaniĭ se adunase în păr. Tras de păr, forțat, nenatural: argument tras de păr, asta e prea trasă de păr. În doĭ perĭ, nicĭ alb, nicĭ negru, nicĭ tînăr, nicĭ bătrîn, ca lupu cînd îșĭ schimbă păru, (fig.) nehotărît, evaziv: un om în doĭ perĭ (ca etate saŭ în privința graduluĭ de beție), răspuns în doĭ perĭ. A te lua de păr cu cineva, a ajunge la ceartă orĭ la bătaĭe cu cineva. A ți se face păru măcĭucă, a ți se zbîrli păru de frică. A scoate cuĭva perĭ albĭ, a-l îmbătrîni pin suferințe. A despica păru (saŭ firu) în patru, a te pricepe foarte bine, a ști foarte multe, a face distincțiunĭ foarte subtile. A depinde de un fir de păr, a depinde de foarte puțin lucru. Cu păru tăŭ și cu învățu altuĭa, profitînd altu din munca ta. Prov. Lupu păru îșĭ schimbă, dar năravu ba. V. nărav. Ca numirĭ de plante: păru cĭuteĭ, pațachină (rhámnus cathártica); păru Maĭciĭ Domnuluĭ, o plantă erbacee care crește pintre stîncĭ în pădurile umede și umbroase (asplénium adiántum nigrum); păru porculuĭ, 1. pir, 2. barba ursuluĭ; păru Veneriĭ, un fel de cŭarț.

LUP, lupi, s. m. 1. Mamifer sălbatic, carnivor, care seamănă cu un cîine, dar are capul ceva mai mare, botul și urechile mai ascuțite și coada mai stufoasă (Canis lupus). Dintr-o dată s-au sculat cu mînie scroafele asupra lupului, clefăind și pălindu-l cu sfîrlele. SADOVEANU, B. 103. Argatul... a murit sărmanul mușcat de un lup turbat. HOGAȘ, DR. II 46. Și deodată-n urmă-le văzură că se ridică o pădure, neagră, deasă, mare, înfiorată... de un urlet flămînd de lupi. EMINESCU, N. 23. Ochii bancherului se înflăcărară; ai fi zis că e un lup flămînd ce vede o pradă. BOLINTINEANU, O. 393. ◊ (În proverbe și zicători) Pe ciobanul fără cîine Lupii-l lasă fără pîine (= cel care nu-și ia măsuri de prevedere păgubește). Lup îmbrăcat în piele de oaie (sau lup în pielea oii), se spune despre un om șiret, rău, care se preface că e bun și cu vorbe mieroase caută să-și ajungă scopul. Lupul mănîncă și din oile numărate v. numărat. Lupul, cu slugi rămîne flămînd (= cine nu se servește singur rămîne păgubit). Ori îi urla ca lupul, ori îi cînta ca cucul (= tot una este). A intrat lupu-n coșar (= păzește-te de hoț). Vorbești de lup și lupul la ușă, se spune atunci cînd, pomenind numele cuiva, acesta tocmai sosește. A da oile în paza lupului (= a lăsa pe cineva la discreția unui dușman al lui). Lupul își schimbă părul, dar năravul ba (= deprinderile rele și învechite nu se schimbă ușor). ◊ Loc. adv. De cînd cu lupii albi v. alb. ◊ Expr. A trăi ca lupul în pădure = a trăi la largul său. A avea urechi de lup = a auzi bine. A închide lupul în stînă = a avea dușmani în casă. A înghiți (sau a mînca) ca (sau cît) lupul = a înghiți sau a mînca mult și cu lăcomie. A se duce (ca) pe gura lupului v. gură (I 1). A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scoate (sau a trage) ca din gura lupului = a scăpa, a salva un lucru aproape pierdut. Foame de lup = foame mare. Gură de lup v. gură. ♦ Fig. Om hrăpăreț și crud. Și lupii s-or frînge amarnic de rău De-or vrea să se-atingă de leagănul tău. FRUNZĂ, S. 11. 2. Compuse: lupul-bălții = știucă; lup-de-mare = numele unei specii de focă; fig. marinar experimentat. Femeia... vorbește cu pasiune, ca orice lup-de-mare, despre chestii navale, vapoare, furtuni și naufragii. BART, E. 225; lupul-vrăbiilor = pasăre cu spinare cenușie și cu aripile și coada negre; se hrănește cu păsări mici, șoareci și insecte (Lanius excubitor); lupul-albinelor = gîndăcel viu colorat a cărui larvă trăiește în stupii de albine, producînd pagube (Trichodes apiarius); (Bot.) barba-lupului v. barbă; gura-lupului v. gură; ochiul-lupului v. ochi; părul-lupului v. păr; spinarea-lupului v. spinare; talpa-lupului v. talpă. 3. Buștean susținut de o capră deasupra jilipului, folosit ca frînă pentru reducerea vitezei lemnelor. 4. Nume dat la diverse mașini folosite în filaturi pentru curățirea sau prelucrarea materialelor textile.

NĂRAV, năravuri, s. n. 1. Deprindere rea, obicei rău. V. cusur, patimă. Nu-i mai rămăsese din vechile năravuri decît patima jocului de cărți și beția. VLAHUȚĂ, O. A. 154. Vedeți bine că nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc, să-i luăm năravul. CREANGĂ, P. 332. Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. ♦ Obicei al unor animale de a da din picioare, a mușca etc. Sui, cuconașule... n-are nărav dobitocul, jos nu te dă. CONTEMPORANUL, III 827. 2. (Învechit și regional, la pl.) Deprinderi, apucături, obiceiuri, fel de a fi, de a se purta; moravuri. Diferitele specii... se disting prin mărime, prin coloritul penelor și chiar prin unele năravuri. ODOBESCU, S. III 27. Civilizația nu izgonește nicidecum ideile și năravurile naționale, ci numai le îmbunătățește spre binele nației în particular și al omenirii în general. KOGĂLNICEANU, S. A. 98. Năravurile, obiceiurile publice și private, portul, muzica și limba ne va da poate soluția ce o căutăm. RUSSO, S. 82.

PĂR², peri, s. m. 1. (La sg. cu înțeles colectiv) Totalitatea firelor subțiri de formație cornoasă, care iau naștere în epidermă și care cresc pe pielea mamiferelor. Calul se și scutură de trei ori și îndată rămîne cu părul lins-prelins și tînăr ca un tretin. CREANGĂ, P. 195. S-o aflai un turc bătrîn Cu barbă de păr păgîn. ȘEZ. I 109. Lupul păru-și schimbă, dar năravul ba. ◊ Expr. (În construcție cu verbele «a fi», «a se afla») (Toți sau cu toții) în păr = a fi sau a se afla toți de față, fără să lipsească nimeni dintre cei care ar trebui sau care ne-am aștepta să fie prezenți. Familia Herdelea se afla în păr în pridvor. REBREANU, I. 66. Purceii erau toți în păr la ugerul scroafei și sugeau. ISPIRESCU, L. 129. A doua seară se și înființase cheful în salonașul lui Iorgu. Șampanie din destul și toți ștrengarii în păr. CARAGIALE, O. III 13. A rămîne (sau a fi) fată în păr = a rămîne (sau a fi) necăsătorită. Fata babei însă... a rămas fată-n păr... și tot fată în păr va fi și pînă în ziua de astăzi. MARIAN, O. II 197. Tras de păr = forțat, exagerat sau denaturînd adevărul. Din fir în păr v. fir. ♦ (Prin restricție) Totalitatea firelor descrise mai sus, care acoperă capul omului. Deodată Bardac își simți părul ridicîndu-i-se în vîrful capului. SADOVEANU, O. VII 362. Din dalb iatac de foișor Ieși Zamfira-n mers isteț, Frumoasă ca un gînd răzleț, Cu trupul nalt, cu părul creț, Cu pas ușor. COȘBUC, P. I 56. Părul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU, O. I 209. Fratele cel mijlociu Și cu părul castaniu Din ochi tare lăcrima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 499. Căpitan Rîmlean Calcă peste piatră Și iată că-ndată Lumei se arată o dalbă de fată... Vie și frumoasă... Cu păr aurit. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Expr. A se lua cu mîinile de păr sau (prin exagerare) a-și smulge părul din cap, se spune cînd cineva este cuprins de desperare. Cînd auzi împărăteasa de cele ce se întîmplase, se luă cu mîinile de păr. ISPIRESCU, L. 121. Să te-ajungă dor cumplit, Să lași lingura pe blid, Să ieși afară plîngînd Și părul din cap smulgînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 265. A se lua de păr cu cineva = a se încăiera cu cineva; (cu sens atenuat) a se certa foarte tare cu cineva. A(-i) ieși (cuiva) părul prin căciulă v. căciulă. A se da după păr = a se comporta după cum cere situația sau împrejurarea, a se acomoda. Bre tatar, dă-te după păr. Altfel te lepădăm. Aicea treaba-i una, supărarea-i alta. Nici n-avem cînd fi supărați. SADOVEANU, O. L. 109. Așa era acum și altfel nu putea să fie, și ea se dete din ce în ce după păr. SLAVICI, O. I 137. N-am păr în cap (sau cît păr în cap, ca părul din cap) = foarte mult, în foarte mare număr. Lume multă... iac-așa, ca păru din cap. BUJOR, S. 134. Ei! domnule, cîte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! CARAGIALE, O. I 95. Cît păr în palmă (sau pe broască) = de loc. Odinioară am avut minte cît păr pe broască. SADOVEANU, O. I 504. Cînd o face broasca păr = niciodată. Cînd mi-a crește păr în palmă = niciodată. S-o pricopsi cînd mi-o crește păr în palm. PANN, la TDRG. A avea păr pe limbă = a fi prost, necioplit, lipsit de educație. (Mai ales în basme) A (i) se face (cuiva) părul măciucă V. măciucă. ◊ Compuse: (învechit) păr-de-cîine = înșelător, pezevenghi. Ești un hoț, un păr-de-cîine, nu voi să te văz mai mult. PANN, P. V. III 114; (Bot.) părul-Maicii-Domnului = plantă erbacee cu frunzele fără luciu și crestate adînc, avînd sporangii dispuși pe partea inferioară a frunzei; crește prin crăpăturile stîncilor și prin pădurile umede și umbroase (Asplenium adiantum nigrum); părul-porcului = barba ursului. 2. (La sg.) Fiecare dintre firele care alcătuiesc părul. Un fir de păr alb în barbă. ◊ Expr. A despica părul (sau firul de păr) în patru v. despica. A (i) se ține (sau a-i atîrna) viața într-un fir de păr, se zice cînd cineva este în primejdie de a-și pierde viața. (Despre evenimente, împrejurări, situații, hotărîri) A atîrna de-un fir de păr = a depinde de-o nimica toată. ◊ (La pl.) Vorbea mereu despre perii încărunțiți înainte devreme... spunea mereu că o singură dorință mai avea în viață. SLAVICI, N. I 130. Cine să fie acel neomenit care mi-a necinstit perii cei albi. ai bătrînețelor mele? ISPIRESCU, L. 121. Loc. adj. și adv. În doi peri = a) între două stări, la mijloc, nici așa, nici așa; neprecis, nehotărît. Zîmbea în doi peri. VORNIC, P. 141. Ciocoi în doi peri, giumătate acățat de protipenda prin măritișul unei mătuși a lui c-un boieri mare și giumătate atîrnat în gios de rudele lui de starea a doua. ALECSANDRI, T. 1343; b) cherchelit, beat. Cînd îi omul în doi peri să te ferești de dînsul, c-atunci e cum îi mai rău. CREANGĂ, P. 166; c) (despre vorbe) cu două înțelesuri; echivoc. Toți se umflară de rîs deodată și începură a-l cam lua peste picior cu vorbe în doi peri. ISPIRESCU, L. 36. ◊ Expr. A scoate cuiva peri albi = a necăji, a sîcîi, a pricinui supărări cuiva. Duceți-vă de pe capul meu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, O. A. 261. A-i ieși (cuiva) peri albi = a avea multe supărări, a îmbătrîni din cauza prea multor necazuri. Of!... mi-o ieșit peri albi de cînd am fată mare! ALECSANDRI, T. I 51. ♦ Peri răi = numele popular al unei boli de ochi cauzată de o inflamație cronică a pleoapei, care face ca perii genelor să irite- globul ochiului. V. blefarită. 3. (La sg. cu sens colectiv) Denumire generală dată fibrelor naturale de origine animală; țesătură din aceste fibre. Scăpase cartea pe învelitoarea ușoară de păr de cămilă. SADOVEANU, O. VII 97. Îmbrăcat într-o pijama de- păr de cămilă, sta răsturnat într-un fotoliu BART, E. 296. 4. (La pl.) Fire scurte care acoperă întreaga suprafață a unei țesături de lînă, în special a unui covor. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur Și stau toți îngenunchieți Pe covor cu perii creți. ALECSANDRI, P. P. 77. 5. (La pl.) Firișoarele scurte care acoperă, ca un puf, frunzele sau tulpinile unor plante.

Vulpes pilum mutat, non mores (lat. „Vulpea își schimbă părul, dar obiceiurile nu”) – Suetoniu, în Viața lui Vespasian (XII). Nu se poate preciza dacă e o frază originală sau un proverb citat. A ajuns zicală în multe limbi. La noi se spune: lupul își schimbă părul, dar năravul ba! LIT.

BA adv. Nu; proverb: lupul părul își schimbă, dar năravul ~ ¶ 2 În contraziceri: a) Cînd se afirmă ceea ce neagă altul: N’am putut să mă duc. – Ba ai putut, dar n’ai vrut; contrazicerea în cazul acesta se exprimă mai adesea eliptic prin ~ da: N’ai fost unde te-am trimis. – Ba da! b) Cînd se neagă ceea ce afirmă altul: A plecat de mult. – Ba n’a plecat de loc; în cazul acesta, contrazicerea se exprimă mai adesea eliptic prin ~ nu: Ai greșit și de astădată. – Ba nu! c) Rectificînd spusele altuia sau adăugînd ceva la cele spuse de altul: Erau numai șase. – Ba șapte. d) Replicînd ironic cuiva: Nu mai citești nimic de la o vreme încoace. – Ba am să mă fac dobă de carte. e) Cînd se împotrivește cineva: Să nu pleci de acasă. – Ba am să plec ¶ 3 După întrebările pozitive care cer neapărat un răspuns negativ: Te-am silit vre-odată să te duci pe la el? – Ba nu m’ai silit niciodată; sau, elipt.: Eu te-am învățat să-i vorbești așa? – Ba nu! După întrebările negative care cer neapărat un răspuns afirmativ, se răspunde cu ba (da)...: Nu ți-am plătit toată datoria? – Ba mi-ai plătit-o; sau, elipt.: Oare nu l-ai găsit acasă? – Ba da! ¶ 4 În anumite expresiuni: ~ zău, urmat de o propozițiune afirmativă sau negativă, cînd voim să întărim și mai mult cele ce urmează, cînd voim să se dea mai multă crezare spuselor noastre: Dac’am rămînea astă-noapte acolo sus...? – Ba zău, răspunse călăuzul... ți-ar trece prin minte să faci una ca asta? (GN.); ~ nu, zău... (în propozițiunile interogative), să fie adevărat oare? vorbești serios? ~ nu, zău, nu vrei să rămîi? (D.-ZAMF.); ~ să mai..., camai ~ să..., nici (ca)mai ~ să... (în legătură cu subjonctivul), de loc, nici de cum: a doua zi Nică Oșlobanu ca mai ~ să dee pe la școală (CRG.); ~... și, ~ încă, ~ chiar, mai mult decît atît, afară de aceasta: a pierdut toți banii jucînd, ~ încă a rămas și dator; iron.: ~ aia-i vorbă! sau Mold. ~ că chiar, vorbă să fie! ai nimerit-o și tu! ~ bine că nu! mai e vorbă! auzi întrebare! nici că se poate altfel! ¶ 5 Repetat, ba... ba..., cînd... cînd..., uneori... alte-ori...: ~ uneori porumbul se tăciuna, ~ lăcuste, ~ potop, ~ toate relele numai pe capul lui cădeau (ISP.); și tot vorbind așa, ~ una, ~ alta, au ieșit afară din oraș (VLAH.) ; 👉 AZI [blg.].

NĂRAV s. n. 1. (Învechit și popular; adesea determinat prin „bun”, „rău” sau echivalente ale acestora) Obicei, deprindere; comportare; (la pl.) moravuri. Că nu e năravu[l] rimleaniluru se dea vru[n] omu spre perire. cod. vor. 70/4. Strică amu năravul cela dulcele (obiceiurile bune B 1938) cuvintele cealea realele (a. 1569-1575). gcr i, *13/30. Cu năravuri bune să ne înfrîmsețăm. coresi, ev. 208. Nărav avea amu oamenii la praznice și sâmbăta să se adune. id. ib. 407. Ale meale năravure urîtule-ați și le-ați lepădat (cca 1600). cuv. d. bătr. ii, 227/8. Năravuri reale (cca 1618). gcr i, 50/30. Cela ce nu face la boeriia lui după tocmealele și năravurile ce au fost mai de mult aceii boerii... acela... greșeaște cu înșelăciune. prav. 253. Plini... de năravuri reale. n. test. (1648), 207^r/22, cf. 152^r/23. Vorbele cele rele strică năravurile cele bune. neagoe, Înv. 3/24, cf. 17/13. Un fiiu frumos la față și curat la năravuri. dosoftei, v. s. septembrie 31^v/11, cf. noiembrie 112^r/26. Scrie episcopul Vichentie în cartea lui ce-i dzic: Oglinda năravurilor (a. 1692). gcr i, 295/28. Iară nu că doară au rămas lucrurile așa lăsate și îngăduială s-au dat acelor hicleani ovrei, ca deprinzindu-se cu d-acealea să rămîie în nărav. c. cantacuzino, cm i, 26. Cinci lucruri sînt nefolositoare, cînd nu sînt însoțite cu alte cinci: cuvîntul fără de ispravă..., știința fără năravuri bune... (a. 1713). gcr ii, 7/17. Mai ușor este să nu jure nimenea, că... este... numai un nărav rău (a. 1746). ap. tdrg. Următori și aseamene la năravuri răvnitori... v-ați arătat lui Pavel. mineiul (1776), 148^v1/25, cf. 188^v2/27. Naravurile și obiceiurile peruvienilor. ist. am. 62^v/9. Au vrut întăiași dată să facă cu el după năravul turcilor. șincai, hR. ii, 37/31. Au fost cu line năravuri. maior, ist. 202/6. Face pre născuții lor aseamenea șie întru năravuri (a. 1809). gcr ii, 202/31. Își aleage muiate șie mai vîrtos frumoasă decît cu năravuri bine cuviințate. calendariu (1814), 128/22. Am scris aceste obiecturi, satere, prin care arăt osebite caracteruri și rele năravuri. mumuleanu, ap. gcr ii, 246/20. O casă de corecție... al căria scopos este de a întoarce la năravuri bune pe acei ci au început a înfrînge legile. ar (1829), 226¹/19. Comedia, prin batjocora sa, luînd în rîs prejudețele și urîtele năravuri, a fost biciul cel mai grozav al vițiului celui îngîmfat. heliade, o. ii, 58. Constantin Stamati, bărbat literat, ...are tălmăcite... alese istorii pentru întocmirea năravurilor celor bune. cr (1830), Fericirea... stă... în năravuri lăudate, marcovici, c. 98/23, cf. 129/6, id. d. 10/19. Pururea vă învățăm acele ce socotim de cuviință spre folosul și împodobirea năravurilor voastre. drăghici, r. 4/6, cf. 158/26. Mă întreba adeseori ca să le povestesc despre toate ale Vavilonului, adică despre năravuri, despre prăvili și despre oștirile și veniturile împărăției. gorjan, h. ii, 10/30. Îndată ce am trecut în Silezia... alte năravuri și altă idiomă de limbă ne-au vestit că nu mai eram în aceiaș țară. kogălniceanu, s. 8. Cînd relele năravuri vuiesc neîncetat, Atunce adevărul nu este ascultat. DONici, f. 87, cf. id. f. ii, 32/10. Amar ție! că ț-ai răpus năravurile bune Și ai ajuns desăvîrșit întru nențelepciune. pann, e. iii, 23/11. Hainele, naravurile, pămîntul au luat prifacere. russo, s. 11. Naravurile erau simple, căci domnii erau simpli. negruzzi, s. i, 272. Cu traiul cel cinstit, Cu năravuri lăudate, E oricine fericit. alexandrescu, o. i, 297, cf. id. m. 254. Sîntem în stare să producem, atunci mai ales cînd nu ne-am răsipi puterile, după răul nostru nărav. odobescu, s. iii, 646. Năravurile vîrstelor pe rînd le observați Cu cele-n cursul anilor prefaceri ale firii, ollănescu, h. a. p. 20. Pe cetitorul de mijloc îl pasionează mai mult... năravuri caracteristice ale oamenilor mari. f (1906), 21, cf. 9. De data aceasta, colegii mei sînt mai mult decît punctuoși. De și-ar ținea năravul! agîrbiceanu, l. t. 307. Dar năravurile sînt tot acele și, sub numele nou, oamenii tot aceiași. c. petrescu, c. v. 80. Eu din copilărie am năravul să dorm tîrziu dimineața. teodoreanu, m. ii, 195. Așa cred eu că unde m-am născut la apa Moldovei ș-am trăit la baltă și-ntre pescari – de aceea a rămas acest narav în mine. sadoveanu, o. ix, 453, cf. id. p. m. 115. Alții cată, după năravul tîlhăresc, jur împrejur – poiana toată. v. rom. octombrie 1954, 27. Numai de și-ar ține mult năravul ista. camilar, n. i, 164, cf. 253. De unde să-i treacă prin cap că regimentele aveau nărav să-și scrie pe numele lor caii oamenilor și încă ai voluntarilor? galan, z. r. 40. Dar Piperea-i ca și dracul, Știe rîndul și năravul. reteganul, tr. 36, cf. alr i 1 310/9, 746, 748. Cîți oameni, atîtea năravuri. zanne, p. ii, 371. ◊ loc. adv. Întru (sau pre, din) nărav = conform obiceiului, tradiției. Și într-acelaș nărav iară sărută pre ei cu cuvîntul. coresi, ev. 129. Învăță întru nărav și se rugă de ei să fie întru învrătoșarea credințeei Domnului (a. 1569-1575). gcr i, *11/6. Vă poftesc, din nărav vechi, Trei căzi pline cu curechi. sevastos, n. 291. ◊ Expr. (învechit) A umbla pe nărav de... = a se comporta ca..., a imita pe... Episcopul ce... va umbla pre nărav de cocon (a. 1640). ap. tdrg. ♦ (Învechit) Fel, chip, mod; posibilitate. Lăcuiia el în năravul fierilor. coresi, ev. 364. Părea-i amu că-l va învăța Hristos pre el și va da nărav, ca și în vecie viu să fie. id. ib. 432. Loc și nărav pipăiia s-afle... ca să vază pre iubitulu-ș. id. ib. 452. 2. Spec. Obicei, apucătură, deprindere rea; cusur, viciu, patimă (4), (regional) nărăvie, madea (13), natură (3), parfie(1). E să urîciuni amară aveți și năravure întru inimile voastre, nu vă lăudați și nu mințireți (a. 1569-1575). gcr i, *10/18. Pre iubitorii de argint arată năravul lor: cel cumplit. varlaam, c. 177, cf. 64. Socotind că-ș va părăsi năravul. neculce, l. 310. Cei clătiți de năravurile vicleanului luptătoriu. mineiul (1776), 158^r1/31. Începuse a deprinde puturosul narav [fumatul], russo, s. 28. Ajută-mă ca să mă dezbăr de pîrdalnicul meu de nărav. odobescu, s. iii, 45. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa, de flori de cuc, să-i luăm năravul. creanga, p. 332, cf. 48. Radu, ca un băiat cuminte și înțelegător..., s-a dezbărat de năravul lui. vlahuță, o. a. 96, cf. 154. A biciui anumite năravuri, spre a moraliza pe contemporani. ibrăileanu, sp. cr. 219. Zădarnică e orice protestare. Voi, cei ce-n lume ați comis păcate, Lăsați-vă năravul la intrare. TOPÎRCEANU, B, 95. Iar ciocoiu satului, Cu năravu dracului. marian, sa. 173. Hai, mîndruță, la părău, Să-ți arăt năravul meu; Cîte zile-s într-un an, Atîtea năravuri am. doine, 218. Lasă-te, mîndro, de mine... – Io mă las cu Dumnezău, Nici un pic nu-mi pare rău; Ci-mi șede cîta cu greu, Că ț-am luat năravul tău. hodoș, p. p. 151. Holercuță, draga mea... Eu te beu și tu mă-nbeți, Multe năravuri mă-nveți. șez. i, 143, cf. iii, 51. Are un nărav, de cam mănîncă mult și străfigă. i. cr. ii, 290. Măi bărbate, ce mi-i bate, Din nărave nu mi-i scoate. bîrlea, c. p. 61. Năravul din fire nu are lecuire. odobescu, s. iii, 48, cf. sbiera, p. 247. ◊ Expr. A (se) învăța cu nărav = a (se) obișnui să ceară, să pretindă ceva ca pe un drept al său. La ce tot dai [cerșetorilor]? Îi înveți cu nărav! delavrancea, o. ii, 315. S-ar învăța cu nărav. Ar aștepta să-l atingem la manșetă de cîte ori îl înjuri. stancu, r. a. iv, 351. ♦ (La animale, mai ales la cai) Obicei de a mușca, de a azvîrli din picioare, de a nu trage la ham etc. I se năzare ca la caii cei cu nărav, alecsandri, t. 1173. Sui, cuconașule, ...n-are nărav dobitocul, jos nu te dă. contemporanul, iii, 827. Pe cal nu se dă cu „zbiciul”, ca să nu capete „nărav”. priheagul, p. R. 66. Cal cu nărav, alr i 1 110/333, cf. ib. 1 110/77, 200, a iii 3, 16. Lupul își schimbă părul, dar năravul ba. negruzzi, s. i, 248, cf. ALECSANDRI, P. III, 125, BOLINTINEANU, O. 158, f (1903), 160, zanne, p. i, 519. Cine încalecă măgarul, să-i sufere și năravul, românul glumeț, 40, cf. zanne, p. i, 534. ◊ Expr. A fi cu nărav = a fi capricios, dificil; a fi încăpățînat, îndărătnic. Căpitane! Îți aducem pe nepoata lui Moțoc. E cam cu nărav ciocoaica: n-o auzi vorbind de loc... hasdeu, r. v. 64. (Fig.) La 60 de ani picioarele-s cam nesigure, cam... cu nărav; ele te răstorn ușor. alecsandri, t. 1 198. 3. (Învechit și popular) Fire, temperament, natură (3). Numai dulceața și bunătatea lu Dumnezeu ajuta lu Iosif, de îmblînziia și muiia năravul cela iutele a lui Pilat. coresi, ev. 137. Oștile văzură năravul lui fără milă și svireap ca de lup. moxa, 378/26. Acesta Leu, cu numele și cu năravul de leu și cu sufletul de fiară. id. 379/19. Curioasă titulă. Dinadins am potrivit-o așa, cunoscînd năravul românului. f (1906), 3. Mîndra mea cu d-altul șede. Da șază cu Dumnezeu, Că mie nu-mi pare rău... Numai o țîr cam cu greu, Că știam năravul său. jarnikbîrseanu, d. 158, cf. hodoș, c. 52. Du-te, mîndruluț, în draci, Cu al tău nărav nu-mi placi, Că tu pe toate le tragi, Și pe cari nu ți-s dragi, Numai mie but să-mi faci. bîrlea, c. p. 169. Orice om cu năravul său. zanne, p. ii, 447. La cărți, la drum și la beție se cunoaște întreg năravul. id. ib. viii, 428. – pl.: năravuri și (învechit) năravure, (regional) nărave. – Din v. sl. нракъ. cf. hg. нърав.

păr¹ sm [At: PSALT. HUR. 34^v/2 / V: (îvr) per / Pl: peri, ~uri / E: ml pilus] 1 Formație de origine epidermică, cornoasă, filiformă, flexibilă, care crește pe corpul omului și mai ales pe al unor animale. 2 (Csc) Totalitate a acestor formații care acoperă corpul omului sau al animalelor. 3 (Spc) Fiecare dintre firele de felul celor de mai sus care, crescând lungi și dese, acoperă capul omului. 4 (Csc) Totalitate a firelor de păr¹ (3). 5 (Îe) Lupul își schimbă ~ul, dar năravul ba Se zice despre un om rău, care, deși pare a se fi îndreptat, nu își schimbă niciodată firea. 6 (Trs; Buc; îs) Fată în ~ Fată care a rămas nemăritată Si: fată bătrână. 7 (Ban; Olt; îs) ~ul pintenului Smoc de fire de păr¹ (1) lungi și aspre care cresc pe pintenul calului. 8 (Mol; îs) ~ul pământului Plante cultivate, semănături. 9 (Pop; d. animale; îla) În doi peri Care are părul¹ (1) în amestec de două culori Si: sur. 10 (D. oameni; îal) Cărunt. 11 (Pex; d. oameni; îal) Care este între două vârste. 12-13 (Reg; dom; îljv) În doi peri (Care este) amețit de băutură Si: cherchelit, afumat. 14-15 (Îal) (Care este) neprecizat. 16-17 (Îal) (Care este) nehotărât. 18-19 (Îae) (Care este) îndoielnic Si: confuz, echivoc. 20 (D. modul de a călări; îlav) Pe ~ sau pe ~ul calului Fără șa Si: pe deșelate. 21 (Reg; îlav) În ~ (Îoc în răspăr) În sensul direcției normale de creștere a firelor de păr¹ (1). 22 (Îal) Cu toții prezenți, fără să lipsească vreunul. 23 (Îlav; d. povestit) Din (sau de-a) fir în (ori a) ~ sau (reg) până într-un ~ De la un capăt la altul și cu lux de amănunte, în întregime și cu multe detalii. 24 (Îe) A atârna de un fir de ~ A depinde de foarte puțin. 25 (Îae) A avea o poziție primejdioasă. 26 (Îe) A se lua cu mâinile (ori, rar, a se smulge) de ~ sau a-și smulge ~ul (sau perii) (din cap) A fi foarte supărat, cuprins de disperare. 27 (Îe) A se lua (sau a se prinde) (cu cineva) de ~ A se lua la bătaie Si: a se încăiera. 28 (Îe) A i se ridica (sau a i se sui) (tot) ~ul (în cap sau în vârful capului) sau a i se face (sau a i se ridica etc.) ~ul măciucă (sau vâlvoi, reg, puică) (pe cap sau în vârful capului) sau a i se zbârli (ori, reg, a i se arici, a i se înspica tot) părul (în cap) A fi cuprins de o spaimă puternică Si: a se îngrozi, a se înspăimânta. 29 (Îe) A despica (sau a tăia) ~ul (sau firul de păr, un fir de păr) în patru (sau în șapte etc.) A cerceta ceva în mod amănunțit, a se ocupa de ceva cu minuțiozitate exagerată, mai mult decât este necesar. 30-31 (Îe) (Nici) un ~ (mai mult) sau nici cât e un fir de ~ (Nici) oricât de puțin. 32 (Îe) Cât s-ar (ori ai) rupe un ~ (din cap) Foarte puțin. 33-34 (Îe) N-am ~ în cap (sau în barbă) sau cât ~în cap, ca ~ul din cap Se spune pentru a arăta că ceva este (în număr sau) în cantitate foarte mare. 35 (Reg; îe) Cât ~ (sau câți peri) în palmă (ori pe broască) Deloc. 36 (Îla) Tras de ~ Se spune despre o concluzie, o afirmație etc. forțată sau exagerată, care denaturează adevărul, despre un lucru nefiresc, silit. 37 (Îe; reg) A-i lua (cuiva) ~ul foc A intra în mari încurcături sau primejdii Si: a da de belea. 38 (Îe) A scoate (cuiva) peri albi A pricinui cuiva multe necazuri și supărări. 39 (Îae) A sâcâi pe cineva. 40 (Îe) A-i ieși (cuiva) peri albi A îmbătrâni înainte de vreme din cauza prea multor necazuri. 41 (Îae) A fi hărțuit și tracasat de ceva. 42 (Îe) A-i ieși (sau a-i trece) cuiva ~ul prin căciulă A face eforturi deosebite trecând peste multe greutăți, a ajunge la limita răbdării, fiind silit să suporte multe neajunsuri. 43 (Reg; îe) A întoarce ~ul pe dos A se mânia. 44 (Reg; îe) A se ține în ~ A arăta bine, a se menține tânăr, sănătos. 45 (Reg; îla) Cu ~ pe limbă Lipsit de educație. 46 (Pop; îe) A-și da ~ul pe mâna altuia sau a fi cu ~ul în mâna altuia A-și încredința soarta cuiva, a fi la discreția cuiva. 47 (Reg; îe) A ține (sau a apuca) pe cineva de ~ A avea influență asupra cuiva. 48 (Reg; îae) A depinde cu totul de cineva. 49 (Pop; îe) A se da (sau a se lăsa) după ~ A accepta să se comporte așa cum i se cere, să facă ceea ce i se cere Si: a se acomoda, a se conforma. 50 (Îe) Cu mari peri Cu deosebit efort. 51 (Fam; îls) ~ de câine Om de nimic. 52 (Îe) Are peri de lup Este un om rău, hain la inimă. 53 (Îvr; îls) ~ul purcelei Capac al lăzii. 54 Fiecare dintre firele chitinoase care se găsesc pe unele organe sau părți ale corpului insectelor. 55 (Pan; mpl) Fiecare dintre firele scurte, ieșite în afară, care acoperă suprafața unei țesături, în special a unui covor. 56 (Pan; Trs; Ban) Mătase de porumb. 57 Păr¹ (1) tăiat sau smuls de pe corpul unor animale pentru a fi folosit în diverse scopuri, mai ales ca materie primă. 58 (Îrg) Blană de animal. 59 (Pop) Lână de calitate superioară, cu firul lung, separată prin pieptănare sau dărăcire. 60 (Îe) ~ pe (sau în) ~ Se spune pentru a arăta că se face un schimb între lucruri echivalente sau în proporții egale. 61 (Reg) Fuior de cânepă. 62 Denumire generală dată fibrelor textile de origine animală. 63 (Pex) Țesătură făcută din păr¹ (62). 64 (Reg) Fibră de lemn. 65 (Pan; lsg) Fiecare dintre filamentele (foarte fine) de origine epidermică existente pe anumite organe ale unor plante. 66 (Pan; pop) Abces foarte dureros care se face de obicei la degetele de la mână. 67 (Pan) Arc în formă de spirală la ceas. 68 (Bot; reg; îc) ~ul-doamnei Strașnic (Asplenium trichomanes). 69 (Bot; reg) ~ul-ciutei Verigar (Rhamnus cathartica). 70 (Bot; reg; îc) ~ul-zânelor Colilie (Stipa pennata). 71 (Bot; reg; îac) Năgară (Stipa capillata). 72 (Reg; îc) ~ul-Maicii-Domnului (sau ~ul-Maicii- Preciste) Plantă erbacee cu frunzele lunguiețe, triunghiulare și penate, care crește prin păduri, în locuri umede și umbroase sau prin crăpăturile stâncilor Si: (reg) ~ul-fetei, ~ul-Sfintel-Marii (Asplenium adianhum nigrum). 73 (Bot; reg; îac) Părul-fetei (Adianthum capillus-Veneris). 74 (Bot; reg; îac) Strașnic (Asplenium trichomanes). 75 (Bot; reg; îac) Năfurică (Artemisia annua). 76 (Reg; îc) ~ul fetei (Șîf ~ul-fetei-mișele, ~ul-orfanei) Plantă criptogamă înrudită cu feriga, cu pețiolurile lungi și subțiri, folosită în medicină și cultivată, uneori, ca plantă ornamentală Si: (reg) buricul-Vinerei, buruiană-de-bubă-neagră, părul-Maicii-Domnului, percica-fetei (Adianthum capillus Veneris). 77 (Bot; reg; îac) Părul-Maicii-Domnului (Asplenium adianthum nigrum). 78 (Reg; îc) ~ul Sfintei-Marii Planta Asplenium septentrionale. 79-80 (Bot; reg; îac) Torțel (Cuscuta epithymum și europaea). 81 (Bot; reg; îac) Părul-Maicii-Domnului (Asplenium adianthum nigrum). 82 (Bot; reg; îac) Părul-fetei (Adianthum capillus-Veneris). 83 (Bot; reg; îc) ~ul-porcului Coada-calului (Equisetum telmateja). 84-85 (Bot; reg; îac) Coada-calului (Equisetum arvense și silvaticum). 86 (Bot; reg; îac; șîf ~-de-porc, ~-de-lup) Țăpoșică (Nardus stricta). 87 (Reg; îac) Plantă graminee care crește prin locuri nisipoase Si: (pop) păiuș-de-nisipuri (Festuca vaginata). 88 (Bot; reg; îac) Păiuș (Festuca ovina). 89 (Bot; reg; îac) Iarba-calului (Festuca sulcata). 90 (Bot; reg; îac) Ciumăfaie (Datura stramonium). 91 (Reg; îac) Plantă erbacee cu tulpina împărțită în numeroase ramificații subțiri și aspre, care crește prin locurile umede de pe lângă pâraie (Juncus trifidus). 92 (Bot; reg; îac) Rugină (Juncus effusus). 93 (Bot; reg; îac) Brădățel (Juncus compressus). 94 (Bot; reg; îac) Cornișor (Lycopodium annotimpum). 95 (Bot; reg; îac) Piedicuță (Lycopodium claviatum). 96 (Bot; reg; îac) Brădișor (Lycopodium selago). 97 (Bot; reg; îac) Alior (Euphorbia cyparissias). 98 (Bot; reg; îc) ~ul crâjei Specie de lichen Si: (reg) puricească (Lecanora confluens). 99 (Reg; îc) ~ul ursului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 100 (Pop; îs) Peri răi Boală de ochi care se caracterizează prin creșterea anormală a unor fire pe gene pe partea inferioară a pleoapei, provocând iritarea ochiului. 101 (Pop; pex; îac) Corp străin intrat în ochi și care provoacă iritarea acestuia. 102 (Reg; îs) ~ul porcului Boală la copiii mici, care se manifestă prin apariția unor peri scurți și aspri pe spinarea copilului, care îi provoacă dureri și înțepături. 103 (Ast; îc) ~ul-Berenicei Constelație din emisfera boreală.

IAR² conj. (Și în forma iară) 1. (Adversativ) Dar, însă. La soare te puteai uita, iar la dînsa ba! CREANGĂ, P. 276. Lupul păru-și schimbă, iar năravul ba. ◊ (În alternative) Dacă-i gîci-o, ferice de tine a fi! Iară de nu, luați-vă catrafusele. CREANGĂ, P. 270. 2. (Copulativ) Și. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. Iar cînd fuse într-o zi... se sculă Făt-Frumos și zise... ISPIRESCU, L. 2. Sură-i sara cea de toamnă... Iar pădurea lin suspină. EMINESCU, O. I 83. În gura Bărăganului... găsești cîte o mică dumbravă de vechi tufani sub care se adăpostesc turmele de oi la poale, iar mii și mii de cuiburi de ciori printre crăcile copacilor. ODOBESCU, S. III 17. Cu-o mînă acul ținea, Cu alta lacrimi ștergea, Iar din grai așa grăia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ (Introduce ultimul element al unei enumerări) Piua-i în căsoaia de alăture, fusele în oboroc sub pat, iar furca după horn. CREANGĂ, P. 5. – Variantă: iară conj.

PĂCAT, păcate, s. n. 1. Călcare a unei legi, abatere de la o normă (religioasă); greșeală, faptă vinovată, vină. Sînt copil și plîng ușor, Plînsul meu e-al tuturor; Ce păcat e-ntr-însul? COȘBUC, P. I 265. Vezi, cît ești de avan, moș Nichifor, cum îți încarci sufletul de păcate?! CREANGĂ, P. 134. Dar gîndit-ai că păcatul își urmează vinovatul Și că-n lume orice faptă Are plată și răsplată? ALECSANDRI, P. P. 208. Ce-i drept nu-i păcat. Păcatul mărturisit e pe jumătate iertat. ◊ Expr. A-și face păcat cu cineva = a greși față de cineva, a face o faptă rea în paguba cuiva. Îți faci păcat cu mine!... am obosit de cînd te aștept. DUMITRIU, P. F. 41. A trage păcatul (sau păcatele) cuiva = a suporta consecințele greșelii altuia. Îmi spunea că săracu Niță o să tragă păcatele cuconașului Alexandru. BUJOR, S. 37. Se vede că i-a fost sortit să tragă și el păcatul. GANE, N. III 159. A intra (sau a cădea) în păcat = a comite o faptă reprobabilă, a face ceva condamnabil, a greși. Mă duc...ca să nu intru în vrun păcat. ALECSANDRI, T. 611. A-și spăla păcatul (sau păcatele), a-și ispăși păcatul (sau păcatele) = a ispăși o greșeală, o vină. A vorbi cu păcat = a greși, a se face vinovat vorbind lucruri neadevărate. Hoțul cu un păcat și păgubașul cu zece = păgubașul, bănuind pe mai mulți, cade și el în greșeală; cine bănuiește e cu mai multe păcate. ◊ (Adesea urmat de o propoziție subiectivă) (E) păcat (de dumnezeu) = nu se cuvine, nu e just, nu e bine. Păcat, sărmanul, să moară ca un cîne fără de lege! CREANGĂ, P. 330. Nu tot bate-n pieptul meu, Că-i păcat de dumnezeu. ALECSANDRI, P. II 22. Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. ♦ Defect, cusur. Versurile tale sînt fără păcat ca formă... au epitete energice, pot zice chiar prea energice, rime bogate – cadență perfectă. VLAHUȚĂ, O. A. 325. (Ironic) Eu am păcatu-a crede că lupul schimbă perii, Nu însă și năravul... Așa sînt și boierii. BOLINTINEANU, O. 158. Ș-apoi eu mai am un păcat, mi-s dragi fetele și nevestele. ALECSANDRI, T. I 439. ♦ (Rar) Canon. Pentru-un pic de sărutat, Nici popa nu-ți dă păcat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 367. 2. (Adesea în legătură cu verbele «a cădea», «a da peste...») Întîmplare rea, nenorocire, năpastă. N-am ce face dacă a dat păcatul peste mine. ISPIRESCU, L. 176. Așa am scăpat și eu de cîinii lui Trăsnea, atunci cînd am dat peste păcat cu ei și ei cu mine. CREANGĂ, A. 68. Turcii sărea și fugea, Dar păcatu-i agiungea! Care scăpa de stîlpan Nu scăpa de buzdugan. ALECSANDRI, P. P. 126. ◊ (Eufemistic) De cînd cu păcatul cel de «Ad-hoc n-am mai avut zi bună cu megieșul meu. CREANGĂ, A. 158. ◊ Loc. adv. Din păcate = din întîmplare; din nenorocire. Tocmai atunci, din păcate, iată că și feciorul văduvei trecea pe acolo. ISPIRESCU, L. 353. Cel balaur, din păcate, înghițise giumătate, Trup cu arme ferecate, Trupușor de voinicel. ALECSANDRI, P. P. 11. (Glumeț) Din păcate, era și evlavios moș Nichifor. CREANGĂ, P. 110. ◊ Expr. A împinge (sau a duce) (pe cineva) păcatul (sau păcatele) să... (sau de... ) = a simți un imbold spre ceva oprit, a fi îndemnat de un cuget rău. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vreun neajuns. CREANGĂ, P. 87. Ce păcate te-au împins Paloșul de ți-ai încins? ALECSANDRI, P. P. 208. A-l paște păcatul (pe cineva) v. paște². 3. (În expr.) Al păcatelor = al naibii, grozav. Am venit într-o căruță și mi-a fost frig al păcatelor. STĂNOIU, C. I. 61. Du-te (sau ducă-se, duceți-vă) la păcatele (sau în păcate) = du-te (ducă-se, duceți-vă) la naiba, la dracu. Pleacă odată!... – Mă duc... Du-te la păcatele! CARAGIALE, O. I 244. Lasă-mă (sau lasă-l) păcatelor (mele, lui etc.) sau la păcatele! = lasă-mă în pace! Lasă-mă păcatelor mele, Gheorghe, și du-te. CARAGIALE, O. I 189. Ce păcatul? (sau păcatele?) = ce naiba? ce dracu? Ce păcatele să fie? MARIAN, T. 68. Mai știi păcatul? = cine ar putea ști? mai știi! se prea poate. Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul! poate și harnic! CREANGĂ, P. 152. (Exclamativ) Păcat că... sau păcat (de) = (exprimînd regretul față de o situație sau o acțiune neplăcută sau nedorită) îmi pare rău că (sau de... ); e regretabil că... De ce nu încerci să-i semeni? Păcat de dumneata. DEMETRIUS, C. 17. Mai dăunăzi îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche... – Păcat, că bine ți-ar fi prins coarnele. ALECSANDRI, T. 939. Cînd a fost astă-primăvară la mine, mi-a lăsat niște cărți foarte frumoase; păcat că nu știu a ceti. NEGRUZZI, S. I 59. Ce păcat! = cît îmi pare de rău! ce pagubă! Mîndruța s-a măritat! Vai de mine, ce păcat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 99. Păcatele mele (noastre, lor)! = vai de mine (de noi, de ei)! Ce sînt ei de vină, păcate lor, dacă le-a căzut pe sat o așa grozavă nenorocire! VLAHUȚĂ, la TDRG. Lîna asta ne mînîncă, păcatele noastre... mai mult cu șeiacul ne hrănim. CREANGĂ, P. 110. Păcatele mele, cumnățele!... iar am rămas văduvă! ALECSANDRI, T. I 385.

LUP ~i m. Mamifer carnivor, asemănător câinelui, care are blană sură, cap mare cu bot ascuțit, gât gros și coadă stufoasă. * ~ în piele de oaie om rău și nesincer. Vorbești de ~ și ~ul la ușă se zice când vorbești despre cineva și acesta tocmai atunci apare. A da oile în paza ~ului a lăsa pe cineva sau ceva la dispoziția răuvoitorilor. ~ul își schimbă părul, dar năravul ba deprinderile rele nu se uită (ușor). ~ bătrân om hâtru și cu experiență bogată. A scăpa ca din gura ~ului a scăpa cu greu dintr-o mare primejdie. A mânca ca un ~ a mânca mult și cu lăcomie. Foame de ~ foame mare. A se duce ca pe gură de ~ a dispărea repede și fără urme. Și ~ul sătul și oaia întreagă se spune când se face dreptate ambelor părți aflate în conflict. Iarna n-au mâncat-o ~ii iarna încă nu s-a sfârșit. 2): ~ul-bălții știucă. ~-de-mare a) pește marin cu dinți puternici; b) specie de focă; c) marinar experimentat. ~ul-vrăbiilor pasăre răpitoare cu spinarea cenușie, cu aripile și coada neagră. ~ marsupial mamifer carnivor, de talia unui câine, cu blană cenușie și cu dungi pe spate. 3) art. Constelație din emisfera sudică. /<lat. lupus

NĂRAV (pl. -vuri) sn. 1 †Deprindere, obiceiu, fel de a se purta: greu și foarte’ncet... se desrădăcinează obiceiurile și ~urile vechi (CAR.); cîte puțintel cîte puțintel, se face om cu ~ bun și desăvîrșit, de bună treabă și lui și și altora (ȚICH.) ¶ 2 Deprindere rea, obiceiu rău: a prinde ~, a se învăța cu ~; Și un ~ rău cu sine trage pe un altul mai rău (PANN); om bun, dar cu ~ul dracului (ZNN.); (P): ~ul din fire n’are lecuire; (P): lupul își schimbă părul, dar ~ul ba 👉 LUP1; calul e cu ~, are deprinderi, apucături rele, se poticnește, se sperie, svîrle cu picioarele, trîntește călărețul, etc. [vsl. nravŭ].

NATURĂ s. f. 1. Lumea materială, univers, fire; totalitatea ființelor și a lucrurilor din univers; p. restr. lumea fizică înconjurătoare, cuprinzind vegetația, formele de relief, clima. Natura răcoroasă. calendari (1733), 35/1. Natura sau firea. șincai, înv. 3. Nevinovata natură cuprinde în sine ce e mai plăcut pre lume. maior, t. 45/8. După legile naturii, noi putem fi acum ceea ce trebuie să fim. marcovici, c. 30/1, cf. 8/7, 15/15. Civilizația păgînă ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei. bălcescu, m. v. 1. Universul s-a-ntors și s-a schimbat natura. pann, e. iv, 28/21. Cum putea ei să înțeleagă româneasca, adică: o limbă plămădită două mii de ani în lacrimi, în sînge, în căutarea stelelor și a naturei? russo, s. 36. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. filimon, o.i, 114. Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scînteind plutea prin aer și pe toate din natură. eminescu, o. i, 142. Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. id. ib. 152. Și pînă astăzi, din natură nimica n-a îmbătrînit. macedonski, o. i, 63. Albastră era noaptea și fragedă natura, În cer plutea răzleață o pulbere de opal. id. ib. 90, cf. 96, 164, 239, 262. Acești poeți ai Renașterii... slăviră iubirea, natura, artele frumoase. f (1903), 2. Ce pustie e natura și omul în timp de toamnă. ib. (1906), 37, cf. 9. Tunetul era cuvîntul urii, El stăpînea puterile naturii. cerna, p. 158. Ce de lume! Ce de viață! Și ce larm-asurzitoare! A întinerit natura. iosif, v. 26. Cu cît înaintam pe drumul Sihlei, cu atît natura devenea mai aspră. hogaș, dr.i, 15. Eu caut în natură, pretutindeni, Ideile. camil petrescu, v. 9. Rațiunea pentru care atomul cu șase electroni posedă aceste proprietăți remarcabile își are origina în vreo lege primordială a naturii. id. p. 401. Se apropie iarna; a naturii și, poate, și a noastră. bacovia, o. 222. Natura și cerul plin de soare păreau că voiesc să ajute nervii lor obosiți. id. ib. 242. A venit așa, deodată, Toamna cea întunecată. Lungă, slabă și zăludă, Botezînd natura udă C-un mănunchi de ciumafai. topîrceanu, b. 53. Atitudinea artistului față de natură. oprescu, i. a. iii,13. Îndeletnicirea... vînatului și pescuitului i-ar fi prelungit bucuria luminii în natura veșnic înnoită, în cîmpii și dumbrăvi. sadoveanu, e. 43. Mistral și-a trăit viața laolaltă cu natura, în rînd cu soarele, cu griul, cu fructele. arghezi, t. c. 51. Bălcescu n-a fost un pictor al naturii. vianu, s. 76. Ne-ar trebui luni, poate ani... spre a admira această arhitectură diversă, colorată, adaptată asprelor condiții ale naturii. stancu, u.r.s.s. 124. Studiul fenomenelor naturii. stoilov, t. f. 7. În natură are loc un schimb continuu între aerul solului și aerul atmosferic. agrotehnica, i, 112. Rămase pe gînduri, la prova, cu ochii la peisajul Deltei, redus, pe zeci de kilometri, numai la patru elemente din vastul catalog al naturii: stuful, sălciile, cerul și apa. tudoran, p. 33. Elementele se găsesc în natură libere sau, de cele mai multe ori, în combinații chimice. Chim. an. călit. 16. Problema transformării naturii nu poate fi rezolvată numai de specialiști în domeniul științelor tehnice, fără participarea geografilor. probl. Geogr. i, 19. ◊ Științele naturii = științe care au ca obiect studierea naturii (1); (ieșit din uz) științe naturale. ◊ loc. adj. și adv. După natură = avînd ca model obiecte din realitate. Plăsmuiți după natură, pești din cărnuri delicate. macedonski, o. i, 104. ◊ loc. adv. În natură = în realitate, aievea, în persoană. Aș! poza e moft! s-o vezi în natură, domle... caragiale, o. i, 195. (Învechit) Din natură = în mod natural (12), pe cale naturală. Acolo la țărmurile mării sînt niște văi din natură făcute. călătorie, i, 54^r/10. Pămîntul cel din natură neroditoriu. or. ec. 1/2. Puține țări s-au îmbogățit din natură cu atîta îmbilșugare precum este Țara Rumânească. cr (1832), 289¹/10. ♦ (Învechit; la pl.) (Contribuție în) produse ale solului. Toate naturile cîte sînt trebuincioase pentru curtea domnească să le cumpere cu riza-pazar din banii ce li se vor da de la visterie, iar din țeară să nu se ia nimic. (a. 1815). tes. ii, 388. Răspunderile naturilor ce din vechime era obicinuiți lăcuitorii să dea prin feluri de orînduieli. (a. 1817). ib. 360. ◊ loc. adj. și adv. În natură = în obiecte, în produse (nu în bani). Taxele sau plățile ce iau în bani sau în natură. șincai, hr. iii, 277/4. Am văzut într-o colecție privată ardeleană un contract prin care episcopia din Rîmnic... tocmea un dascăl latinesc, asigurîndu-i o plată în bani și în natură. iorga, l. i, 518. Respectivii vameși... nu primeau vama în natură. n. a. bogdan, c. m. 165. ♦ (Adjectival; învechit, despre aur) Nativ (1). Acești aurari din vechime au fost așăzați a-și răspunde dajdiia... în aur natură (a. 1829). ib. 440. 2. Ansamblul legilor după care se dezvoltă universul; (prin personificare) universul considerat ca o forță activă, creatoare, condusă de anumite legi. Pămîntul lăsat în grija naturii. i. c., poezii, 25. Însuș mama natură ne arată Că toată chivernisirea bună Vine și spînzură dintr-o mînă. budai-deleanu, ț. 340. Înțelepciunea și fericirea, păreche măreață de natură unită. marcovici, c. 37/24. Văzînd-o cineva, trebuia... să o privească ca pe un cap d-operă a naturei. negruzzi, s. i, 38. Natura a pus amorul în inima fiecărui om. filimon, o. i, 114. Însemnat cu pata putrejunii de natură. eminescu, o. i, 150. Natura-l Înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă. caragiale, o. i, 246. Cît de vădită se face pretutindenea dreptatea naturei. f (1897), 9. Natura, în felul ei, nu e nici tristă, nici veselă. anghel, pr. 61. Cuvîntul scris în carte e oare destul de puternic, ca să șteargă cuvîntul scris de natură în inima lor? hogaș, dr. i, 14. Tot ce a avut de pus natura în el, i-a plasat în ochi și în mînă. c. petrescu, o. p. i, 90. Am descoperit că natura a mai așezat acolo și ficatul. id. c. v. 32. Natura luptă cu pericolul evaporării și al uscării. c. antonescu, p. 29. 3. Ansamblu de însușiri pe care o ființă le are din naștere, care rezultă din conformația sa și care o caracterizează, constituind esența sa; structură; fel propriu de a fi, fire, temperament, (învechit și popular) nărav (3), (învechit și regional) natural (III). v. înclinare, caracter, predispoziție. Și-i era urîți ficiorii cei de boier, să nu-i vadză într-ochi, de pe cum îi era nătura lui. neculce, l. 109. Au dat multe daruri solilor nemțești și moschicești... ca să mai lungească, să treacă vara cu amăgele, după cum este nătura turcilor. id. ib. 351. Genunchile late arată holericească, călduroasă... natură sau fire. fiziogn. 110/9. Unghiile lungi pe deagete arată cu natură frumoasă. ib. 121/12. [Unele femei] se nasc cu natură grozavă (a. 1803). uricariul, vii, 129. Amiciția nu ține mult între cei neasemenea la natură (fire, nărav). tomici, î. 38/17. De mînie foarte groaznic tremura, Pentru că și din natura-și pe toți oamenii ura. pann, e. ii, 93/11. Fiecare generație produce naturi felurite de oameni, tipuri caracteristice de un mare interes pentru studiul social și istoric al fiecărei epoce. alecsandri, s. 25. Șiretenia... se află mai ales în natura ființelor celor slabe, la care ea ține locul puterii ce le lipsește. bolintineanu, o. 299. Șer este de șaizeci și șase de ani, natură întîrzietoare, tot este încă june într-însul sau cel puțin el crede. id. ib. 419. Prin natura sa predispusă, el devenea și mai sărac. eminescu, n. 36. Sînt oameni închiși..., naturi posomorîte și refractare, care împrăștie în jurul lor ca o senzație de frig. vlahuță, o. a. iii, 86. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. ionescu-rion, c. 64. Totul părea așezat pentru o lungă viață... căreia naturile lor, puțin expansive, îi dau o ușoară umbră de ideal. d. zamfirescu, v. ț. 205. Foarte rar Caragiale dă nume care să nu indice natura personagiului dintr-un punct de vedere oarecare. ibrăileanu, s. l. 87. Natură de artist (era să fie pictor). id. s. 227. E o natură mîndră, deși sfioasă în același timp. sadoveanu, o. xi, 457. Dumneata exagerezi; ești o natură foarte impresionabilă. id. ib. xiv, .232. Aceștia au pierdut natura lor primitivă, și-au schimbat și fondul prim bun pe care-l aveau. bart, s. m. 25. În rîndul primilor realiști stă Costache Negruzzi, natură cumpătată și discretă. vianu, a. p. 47. Era celebru și prin natura sa zvăpăiată. oprescu, i. a. iii, 19. El știa să renunțe la toată bucuria naturii lui, făcută ca să strălucească și să se mistuie-n lumină, putea să rupă o prietenie, să renege un trecut. arghezi, t. c. 64. Zinele ar fi jurat că ceva schimbare a trebuit să se întîmple în natura crăiesei. reteganul, p. ii, 14. Haram-bașă și-or găsit Pe Piperea cel vestit, Voinic ager la natură, Făcut bine la stătură. id. tr. 36. Așa-i e nătura. com. din zagra-năsăud. Ăsta are natură bună. alr i 1 374/12. Are natură iute (să mînie iute). ib. 1374/158, cf. alr ii 3 682/102. Omul ista e rău la natură. com. din oravița. ◊ A două natură = ansamblu de însușiri dobîndite, care au căpătat forța și importanța celor înnăscute. Asprimea cea cu prea asupră a spartanilor, carea să făcusă a doua natură prin creștere. molnar, i. 274/3. Adevărat că obișnuința este o a doua natură. f (1900), 559. ◊ loc. adj. și adv. Din (sau de la) natură = din naștere, înnăscut. Prostia din natură nu se poate iscusi. pann, h. 60/3. De la natură omul are o impermeabilitate, o rezistență. arghezi, b. 7. Boală din natură. alr ii/i mn 56, 4181/836. Prostul uită din natură De la mînă pîn' la gură. zanne, p. ii, 244. ◊ Expr. (Regional) A avea (sau a fi cu) natură = a fi violent, periculos; a fi arțăgos. cf. CONV. LIT. XLIV, 268, FRÎNCU-CANDREA, m. 103. ♦ (Regional) Viciu, patimă (4), nărav (2). Are natura beției. com. din brașov. Lupu părul înschimbă dar natura ba. alr ii 4 958/29. ♦ Ceea ce ține de viața senzorială. Don Juan, așa cum îl cunoaștem, e un om care nu vrea să știe decît de plăcerile naturii. ionescu-rion, c. 81. ♦ Ceea ce este natural (I 3). Politețea este triumful artificiului asupra naturii. Ea este într-un fel contrariul naivității. vianu, m. 73. 4. Caracter specific al unui lucru, însușire caracteristică, trăsătură particulară și esențială, calitate; felul în care este alcătuit un lucru, structură, conformație; (mai ales în legătură cu abstracte) substanță, esență; p. ext. fel, soi, gen, varietate. Timpii... sînt trei, cel dă acum, cel trecut și cel viitoriu, aceștia apoi, după firea și natura fieștecăruia chip, să împarte îndăosebiri schimbătoare. vĂcĂREscuL, gr. 61/13. De la natura sau firea pămîntului... atîrnă. înv. vin. 5/14. Octavele proferetice sînt cu totul de altă natură de octavele fonetice. heliade, o. ii, 374. Este vorba de lucruri atît de depărtate de noi prin natura lor și prin trecerea atîtor veacuri. marcovici, d. 307/16. Un episod de astă natură este petrecerea principelui Svindrighelo în Moldova. asachi, s. l. ii, 31. Esența naturii spirituale a omului. bălcescu, m. v. 2. Conștiința naturei limbei. russo, s. 64. Datoria... fiecărui patriot era ca nici un minut să nu înceteze din lucrări, care de natura lor să fie ca o protestație energică. ap. ghica, a. 795. E constatat că nu toate părțile sistemului nervos au aceeași natură și aceeași funcțiune. conta, o. c. 38. Vei ști să-mi descrii toată natura vizionară și înșelătoare a lucrărilor lumești. eminescu, n. 61. [Rozele] natura lor nu și-o desmint. macedonski, o. i, 193. Despre natura împrumutului. hamangiu, c. c. 399, cf. 396, 413. În dureri, de orice natură ar fi..., medicamentele opiacee dau rezultate atît de sigure încît nu pot fi înlocuite. f (1900), 592. Suprafața sau numărul de arbori după natura tăierilor. p. antonescu, a. 99. De multe ori împrejurările sînt de așa natură, că încheierile trebuie să se facă și altă dată în decursul anului. i. panțu, pr. 90. Industria manufacturieră se vede de două naturi: sau se face cu materii indigene, sau se mărginește a fasona materiile importate. n. a. bogdan, c. m. 125. Te-ntorci totuși c-o simțire cu totul de altă natură în țintirimul trecutului! sadoveanu, o. ix, 184. Îmi închipui că este un lac de natură vulcanică. id. ib. 460. Oricît s-ar apropia, ca atmosferă, vorbirea familiară (orășenească, deci a oamenilor culți) de cea populară, natura ei este totuși, în multe privințe, alta. iordan, stil. 75, cf. id. g. 18. Nervii senzitivi răspund cu același fel de senzații, oricare ar fi natura agentului care i-ar acționa. vianu, m. 92. Zugrăvirea mișcării este oarecum impusă de natura temei tratate. id. s. 142. Noțiuni și proprietăți de natură topologică. stoilov, t. f. 17. Polenul zbîrcit și anormal al acestor soiuri este o indicație asupra naturii hibride a plantei. bordeianu, p. 305. Preferințe pentru hrana de natură vegetală. c. antonescu, p. 55. Natura solului are o influență însemnată asupra eficacității îngrășării suplimentare. agrotehnica, i, 809, cf. 159. Dacă... mai sînt și alte motive, sînt numai de natură intimă. t. popovici, se. 90. Caracterul popular al limbii lui Creangă se manifestă și în fapte de natură strict lingvistică. contribuții, i, 164. Unele elemente... de natură radioactivă, au fost create artificial de om. Chim. an. călit. 11. Un factor de proporționalitate dependent de temperatură și de natura substanțelor. ib. 30. Cauza fundamentală a tuturor contradicțiilor dintre țările capitaliste trebuie căutată în existența proprietății private asupra mijloacelor de producție, care, prin natura sa, dezbină pe producători. lupta de clasă, 1961, nr. 7, 25. ◊ loc. adj. De natură să... = capabil să..., apt să... Îndărătnicia cu care defunctul s-a inspirat ani de zile... din mărunțișuri e de natură să releveze o stare sufletească. arghezi, t. c. 84. – Accentuat și: (regional) natură. – pl.: naturi. – Și: (popular) nătură s. f. – Din lat. natura, it. natura, fr. nature, germ. Natur.