BELHIȚĂ, belhițe, s. f. Animal mic, din ordinul rozătoarelor, cu coadă lungă acoperită cu păr des (Myoxus glis).

BELHIȚĂ s. (ZOOL.; Myoxus glis) chițcan, (reg.) guzgan-de-munte.

lat (lată), adj. – 1. Larg, spațios. – 2. Amplu, întins. – 3. Plan, plat. – 4. (Arg.) Grav, serios (mai ales în expresia e lată „treaba-i serioasă”). – 5. Emfatic, bombastic, umflat. – 6. (Adv.) Ca o piatră, ca o greutate moartă. – 7. (S. n.) Lățime. – 8. (S. n.) Partea plană a unui obiect. – 9. (S. n.) Lățimea sabiei. – 10. (S. m.) Lățimea unei țesături. – 11. (S. m.) Plastron de cămașă, piept. – 12. (S. m., Arg.) Orez. Lat. latus (Pușcariu 964; Candrea-Dens., 955; REW 4935; DAR), cf. it. lato, prov. lat, sp. lado, cu uz subst. (cf. totuși Dante, I, XIII, 13; ali hanno late; v. sard. lata „lățime” (Atzori 212); bearn., lat. „larg”). E sinonim și concurent cu larg. Pentru sensul 11, care se folosește mai ales la pl., Bogrea, Dacor., IV, 826 și DAR pornesc de la germ. Latz „corset, piept”; dar e evident că-i vorba de o aplicare specială a sensului 10, cf. fr. largeur, sp. ancho, ca termeni de croitorie. Pentru semantismul de sub 12, cf. sp. ladilla. Der. lătîi (var. Banat latîńu), adj. (turtit, plat); lătăreț, adj. (turtit, plan; bîlbîit); lătăreț, s. m. (varietate de scrumbie, Scomber pelamys); lătăreață, s. f. (Trans., măsură de un sfert de litru); latiță, s. f. (plantă nedeterminată, cu frunze late); lăteață, s. f. (varietate de șobolani de cîmp, Myoxus glis); lateș, adj. (cu coarne desfăcute); lătăuș, s. m. (nimfa țînțarului, Culex pipiens); lătete, s. n. (Banat, scîndură); lățiș, adv. (oblic, în sensul lățimii); lătîng, adj. (rar, interminabil, fără sfîrșit), cu un suf. neuzual, cf. nătîng; lăți, vb. (a lărgi; a turti, a netezi; refl., a se extinde, a se propaga, a se răspîndi), de la lat, dar cf. lat. latesco (Pușcariu 48; Candrea-Dens., 956); lăție, s. f. (înv., extensiune); lățime, s. f. Cf. latură. În compusele bucălat, codălat, -lat nu este adj. (cf. Spitzer, Dacor., V, 332 și REW 4934), ci suf. -at cu infix expresiv.

bélhiță f., pl. e (var. din behliță). Un fel de guzgan puțin maĭ mic decît o pisică, c’o mare coadă stufoasă și trăitor pin păduri (myoxus glis, fr. loir). V. pîlș.

PÎRȘ, pîrșuri, s. n. Animal mamifer rozător, mai mic decît veverița, sur-ruginiu, cu coada stufoasă, care trăiește prin păduri, în copaci, și se hrănește cu alune, semințe de brad, fructe de pădure etc. (Glis glis).^[1]

BELHIȚĂ s. (ZOOL.; Myoxus glis) chițcan, (reg.) guzgan-de-munte.

CHIȚCAN s. (ZOOL.) 1. (Sorex araneus) (reg.) șoarece. 2. (Myoxus glis) belhiță, (reg.) guzgan-de-munte.

pârș² sm [At: SIMIONESCU, F. R. 57 / V: (reg) pâlh, pâlș^[1], pâș / Pl: ~i / E: slv плъцъ] 1 (Șîc ~-cenușiu, ~-comun) Animal asemănător cu veverița, cu blana de culoare cenușie, cu nuanțe cafeniu-negricioase pe spate, și albicioasă pe burtă, cu coada lungă și stufoasă, care duce o viață nocturnă prin păduri și se hrănește mai ales cu semințe și cu fructe, dar mănâncă și insecte, păsărele, ouă (Glis glis). 2 (Șîc ~-roșu, pâș roșu) Animal cu înfățișare de maimuță, cu ochi mari, vioi, cu blana mătăsoasă, de culoare galbenă-roșcată pe spate și albă pe piept, cu coada lungă terminată cu peri lungi, care trăiește în păduri, prin iarbă, prin tufișuri sau cățărat în copaci și se hrănește în special cu alune Si: (reg) alunar (Muscardinus avellanarius). 3 (Șîc ~-de-stejar) Animal cu blană de culoare cenușie, cu câte o pată roșie pe obraji, cu coada lungă, păroasă numai la vârf, care trăiește prin păduri, dar mai mult pe pământ decât în copaci, și se hrănește mai ales cu insecte, viermi, melci, păsărele și șoareci (Eliomys quercinus). 4 (Șîc ~-mic) Animal cu corpul zvelt, lunguieț, cu blana cenușie-roșcată, albă pe pântece, cu coada stufoasă, lungă aproape cât corpul, cu botul asemănător celui de șoarece, cu urechile mari, care trăiește prin păduri și se hrănește cu fructe, semințe, insecte, șoareci (Dryomys nitedula). 5 (Reg; îlav) Ca pâlșu Pe furiș. 6 (Zlg; reg; îf pâlș) Hârciog (Cricetus cricetus). 7 (Zlg; reg; îf pâș) Orbeț (Spalax microphthalmus). 8 (Mol; Buc; îf pâș) Șobolan (Mus decumanus). corectat(ă)

veveriță sf [At: PRAV. GOV. ap. GCR I, 90/35 / V: (pop) verv~ (A și: ververiță / Pl și: ververiți), (reg) vrăviță (A: nct), vede~, velv~, vemv~, vervir~, ~eliță, ~eniță (Pl: veveniți), ~vir~ (Pl: veviriți), vivir~ (Pl și: viviriți), virviriză, vre~, vreviță (A: nct) / A și: (pop) ~riță / Pl: ~țe, (pop) ~ți / E: vsl вѣверица cf bg dal верверица] 1 Mamifer rozător arboricol, cu corpul mic și zvelt, cu blana deasă și mătăsoasă, roșcată sau neagră pe spate și albă pe piept, cu coada lungă și stufoasă, care trăiește, mai ales, în pădurile de conifere Si: (înv) sângeap¹, (reg) coțobâră, coțoligă, pință (Sciurus vulgaris). 2 (Îs) ~ zburătoare (sau de Siberia) Mamifer arboricol, care trăiește, mai ales, în pădurile siberiene și care are membrele anterioare și posterioare unite de laturile corpului printr-o membrană cu ajutorul căreia poate face salturi foarte mari (Sciurapterus volans). 3 Blană prelucrată de veveriță (1). 4 (Fig) Fată vioaie, zglobie. 5 (Trs; îs) ~ mică (sau de fag) Pârș² (Glis glis). 6 (Pop) Nevăstuică (Mustela nivalis). 7 (Ent; Trs) Buburuză (Coccinella septempunctata).

BELHIȚĂ (pl. -ițe) sf. 🐒 Animal din ord. rozătoarelor, lung de 30 cm., cu o coadă lungă de 15 cm. acoperită cu un păr lung și des; trăește mai ales prin munți, unde-și face culcușul prin scorburile stîncilor, de unde și numirea de „chițcan” sau „guzgan-de-munte” (Myoxus glis) (🖼 438) [comp. pol. bielka și rut. bilyča].