FARUL DIN ALEXANDRIA, construcție antică de mari proporții din Alexandria (Egipt), una dintre cele „șapte minuni” ale lumii. Realizat din marmură albă, de arhitectul Sostratos din Cnidos (285-247 î. Hr.), avea c. 130 m înălțime. A fost distrus treptat (sec. 12-14).

ELENISTIC, -Ă (< fr., germ.) adj. Care aparține elenismului, privitor la elenism. ◊ Epoca e. = perioadă din istoria și civilizația Greciei și a Orientului Apropiat și Mijlociu, cuprinsă între 323 î. Hr. (moartea lui Alexandru cel Mare) și 30 î. Hr. (cucerirea Egiptului de către romani). ◊ Arta e. = nume generic dat artei dezvoltate în sec. 4-1 î. Hr. în câteva centre din bazinul estic al M. Mediterane (Atena, Alexandria, Pergam, Rodos etc.). S-a format pe baza artei clasice grecești, puternic influențată de arta Orientului. În cadrul ei au înflorit arhitectura, caracterizată prin gustul pentru grandios (Farul din Alexandria), grija pentru organizarea urbanistică (Agora din Atena), apariția unor noi tipuri de clădiri publice (biblioteci; Museion), sculptura cu o gamă bogată de preocupări pentru teme ca: nudul feminin („Venus din Milo”), copilul („Copilul cu gâsca”), barbarii („Gal murind”) și pentru redarea vieții psihice individuale („Laocoon”). Pictura este cunoscută azi numai din copii rămase în mozaic („Bătălia de la Issos”) și din frescă. Un domeniu cunoscut al a.e. îl constituie micile statuete de gen lucrate din ceramică policromă la Tanagra (Beoția). V. arta greacă. ◊ Filozofie e. = filozofia sec. 4-1 î. Hr. reprezentată de epicureism, stoicism, scepticism, platonismul Noii Academii, Școala peripatetică, filozofia alexandrină și având ca trăsătură definitorie orientarea către morală.

Minuni ale Lumii (Cele șapte) f. pl. operele cele mai remarcabile ale antichității cari au excitat admirațiune mai mult decât celelalte, și anume: Piramidele Egiptului, Grădinile suspendate din Babilon, Farul din Alexandria, Jupiter Olimpianul de Phidias, Colosul dela Rhodos, Mormântul lui Mausol și Templul Dianei din Ephez.

A opta minune – Expresia „cele șapte minuni ale lumii” înglobează cele șapte monumente celebre ale antichității, culmi la care ajunseseră știința, tehnica și mai ales arhitectura orientală și greco-romană. lată-le în ordinea cronologică a construirii lor: 1) Piramida cea mare de la Gizeh, 2) Grădinile suspendate din Babilon (sau, ale Semiramidei), 3) Templul Artemisei din Efes, 4) Mausoleul din Halicarnas, 5) Statuia lui Zeus din Olimpia, 6) Farul din Alexandria și 7) Colosul din Rodos. Aceste monumente au fost denumite „minuni”, nu în sens de „miracol” mistic, de fenomen supranatural, ci în accepțiunea de realizări excepționale, care depășeau tot ceea ce se construise pînă atunci. În acest spirit, orice înfăptuire grandioasă, orice invenție extraordinară a geniului omenesc primea, prin analogie, denumirea de „o nouă minune”, sau „o adevărată minune”, sau mai ales „a opta minune”. Astfel, după apariția electricității, în secolul trecut, s-a spus pe bună dreptate că ea este a opta minune, datorită contribuției uriașe pentru istoria civilizației. Și cu egală dreptate, se spune astăzi că energia atomică, deschizînd căi uluitoare pentru progresul omenirii, constituie și ea a opta minune a lumii. După cum se vede, nu se continuă numerotarea: a noua, a zecea minune etc. Monumentele antichității rămînînd „cele șapte minuni” de bază, fiecare nouă realizare genială este socotită a opta minune a vremilor moderne, a epocii respective. IST.

*far n., pl. urĭ (vgr. pháros, d. insula Fáros, lîngă Alexandria, unde Ptolemeŭ Filadelfu a înălțat un turn de marmură albă din care se vedea pe mare pînă la 100 de mile). Turn cu fanar în vîrf, construit pe malu măriĭ p. orientarea navigatorilor. Fig. Conductor, călăuză: școala e faru poporuluĭ. Felinar puternic la un vehicul.

Alexandru Prenume larg răspîndite în Europa și în afara granițelor ei, frecvente și cu o îndelungată tradiție, Alexandru și Alexandra reproduc vechile nume pers. gr. Aléksandros (gen. Aleksándru) și Aleksándra. Dacă răspîndirea și popularitatea numelui sînt strîns legate de faima celebrului rege și cuceritor macedonian, numele este cu mult mai vechi în onomastica Greciei antice, fiind atestat inițial chiar în Iliada ca un alt nume al lui Paris, fiul lui Priam. Mult mai tîrziu, în Descrierea Eladei de Pausanias, corespondentul fem. Aleksándra, apare ca supranume pentru Casandra, fiica lui Priam și sora lui Paris. încadrat într-o bogată familie de vechi nume pers. compuse (Aléksarhos și Aléksikles, cunoscute încă de la Tucidide, Aleksídemos la Platon, Aleksikrátes, la Plutarh etc.), Aléksandros este interpretat, în mod curent, ca un compus din verbul aléxo „a apăra, a proteja” și subst. aner, gen. andrós „bărbat, om” (element de compunere foarte frecvent în onomastica greacă). Semnificația „care apără pe oameni” a compusului se potrivește într-adevăr atît lui Paris, cît și Casandrei, dar imediat se naște și întrebarea de ce numai lor; răspunsul îl dau acei specialiști care consideră că, în Iliada, Aleksandros este o încercare de „grecizare” sau de „traducere” a numelui lui Paris, probabil de origine frigiană. în acest context de presupuneri, este interesantă o nouă ipoteză emisă în legătură cu numele în discuție. în vechile limbi din Asia Mică, vorbite de populațiile preelenice, apare un nume pers. Alekshandu probabil, preluat de greci, și necunoscîndu-i-se semnificația, acest vechi nume a fost modificat în Aleksandros, cu semnificația clară, ca majoritatea numelor în uz (nu trebuie să uităm că epopeea homerică, ca și vechea mitologie greacă, conține multe elemente ale onomasticii preelenice sau neelenice, printre care și numele multor troieni). Atestat frecvent după epoca lui Alexandru Macedon, numele atinge o largă răspîndire încă din epoca elenistică. Alexandru Macedon sau Alexandru cel Mare (356-323 î.e.n.), fiul lui Filip, educat de Aristotel, rege al Macedoniei, excepțional comandant de oști și mare cuceritor, unifică sub dominația greacă o mare parte a lumii antice, răspîndind în lumea mediteraneeană și orientală elementele culturii și civilizației grecești (vechile izvoare grecești menționează 17 orașe care în antichitate îi purtau numele, Alexándreia, dintre acestea cel mai cunoscut este Alexandria, fondată în 332 – 331 î.e.n. de Alexandru Macedon, fostă capitală a Ptolemeilor, renumită prin Farul (una dintre „cele șapte minuni ale lumii”) și Biblioteca sa celebră; important centru cultural și religios al elenismului era cunoscut și prin renumitele școli filozofice, denumite „alexandrine). Departe, ca timp și spațiu, de Grecia care l-a creat, Alexandru își recapătă vechea popularitate și strălucire în cadrul civilizației apusene medievale. Elementul revitalizator este literatura, mai precis celebrul roman popular, cunoscut la noi sub numele de Alexandria, probabil, secole întregi, opera cu cea mai largă răspîndire și cea mai largă audiență la un public foarte divers. Romanul lui Alexandru a luat naștere în lumea greacă a ultimilor secole dinaintea erei noastre și este atribuit istoricului Calistene din Olint (360-327 î.e.n.), participant la războaiele lui Alexandru Macedon. O redactare de prin sec. 3 e.n., tradusă în latină în sec. 4-5 de lulius Valerius, începe să circule în Asia și Europa răspîndind legenda lui Alexandru cel Mare. Arabi și persani, sirieni și evrei, italieni, francezi și spanioli au cunoscut, interpretat și refăcut în sute de feluri acest roman într-adevăr popular. Traducerea latină a lui lulis Valerius apare citată încă din sec. 9 sub titlul De ortu, vita et obitu Alexandri Magni, iar în 1473 este tipărită pentru prima oară la Utrecht o traducere a italianului Leon. Romanul care a servit multă vreme în evul mediu, în școlile occidentale, drept carte de istorie, ajunge și la români, probabil tradus la sfîrșitul sec. 16, după o versiune slavă de redacție sîrbo-croată (este cunoscută astăzi la noi doar o copie din 1620). Trăind multe secole într-un mediu de cultură slavonă, românii au cunoscut Alexandria cu siguranță și înainte de traducerea ei; folclorul nostru, în care Alexandru apare ca un termen de comparație ideal în materie de vitejie, nelipsit aproape din nici o conăcărie sau orație de nuntă, aduce probe sigure în această privință. Vechea și îndelungata influență a cărții populare se resimte puternic și în domeniul onomasticii populare, în care circulă, alături de numele în discuție, și altele de aceeași proveniență. Nu trebuie însă să limităm explicarea răspîndirii, frecvenței și numeroaselor forme sub care circulă Alexandru la noi numai la influența cărții populare. Intrat în inventarul creștin, purtat de nenumărați martiri și sfinți din primele secole ale erei noastre și devenit calendaristic, Alexandru cîștigă o nouă șansă de a se menține în uz și de a se răspîndi în lume. Pătrunse în onomastica slavă (la popoarele slave vecine atestările diferitelor forme sînt vechi și frecvente), numele ajung la noi, sînt adaptate sistemului limbii și dau naștere unor forme noi, derivate cu diferite sufixe. Alexandru a fost în istoria noastră un nume tradițional pentru domni, purtat de nu mai puțin de 22 de domni ai celor două țări românești (primul a fost Nicolae-Alexandru, domn al Țării Românești începînd din 1352); în Letopisețul său, cronicarul Grigore Ureche ne-a lăsat o interesantă mărturie în acest sens: au ridicat domn pre Petre Stolnicul și-i schimbară numele de-i zicea Alexandru Vodă, pre carele l-au poreclit Lăpușneanu”. Alături de mai vechile influențe bulgare, sîrbo-croate sau ucrainene, nu trebuie omise nici cele maghiare sau, mult mai noi și puține, cele apusene. Dar, iată în continuare, o parte dintre „membrii” familiei numelui Alexandru, dintre care doar cîteva au ieșit din uz, dar apar ca nume de familie: Alecu, Aleea, Lec(u), Leea (atestat încă din 1235), Lexi, Lixandru, Lixandra, Lixăndrucă, Drucă, Lixăndruță, Druță, Lisandra, Lisandru, Lisăndrina, Sandru, Sandra, Alexandrin, Sandrin, Drinu, Alexandrina, Sandrina, Drina, Sandu, Sanda, Săndel, Sănducu, Ducu, Sănduleț, Săndulache, Sănduțu, Duțu, Șandru (din magh.), Șandre(a), Șăndru, Șendrea, Oleșca (din ucr.), Schindir (din turc. Iskender), Alaci (din ser.), Sandi, Sașa, Șura etc. • Engl. Alexander (cu hipoc. Sandy, Sanny), fr. Alexandre, germ. Alexander (cu hipoc. Sander, Xander), Alexandra, Alexandrine, it. Alessandro, Alessandra (cu hipoc. Sandro, Sandra, Sandrino, Sandrina), sp. Alejandro, Alejandra, magh. Sándor, Alexandra, Szandra, bg. Aleksandăr, Aleksandra, rus. Aleksandr, Aleksandra (hipoc. curente Sanea, Sașa, Șura, Leksa etc.), Aleksandrin, Aleksandrina etc.

FAR s.n. 1. Turn în care este instalat un proiector puternic, destinat a servi ca reper în navigație. ♦ Reflector montat în față la automobile, la locomotive etc. pentru a lumina drumul. 2. Ansamblul tuturor vergelelor, velelor și manevrelor unui catarg. [< fr. phare, cf. lat., gr. Pharos – insulă lîngă Alexandria, unde Ptolomeu a ridicat un turn înalt pentru orientarea corăbiilor].

ALEXANDRIA (EL ISKANDARÎYAH), oraș în Egipt, port la Marea Mediterană, prin care trece 3/4 din exportul țării (34 mil. t/an); 3,35 mil. loc. (1986, cu suburbiile). Aeroport internațional. Termocentrală. Șantiere navale. Ind. de rafinare a petrolului, de egrenare a bumbacului, ind. cimentului, hîrtiei, metalurgică. Montaj de automobile. Produse alim. Îngrășăminte chimice. Renumită stațiune balneară maritimă. Universitate (1942). Muzee. Întemeiat de Alexandru Macedon în 332-331 î. Hr., orașul a devenit cap. regatului Ptolemeilor (305-30 î. Hr.); important centru economic și cultural al lumii elenistice și romane. Aici a fost construit în sec. 3 î. Hr. Farul, una din cele șapte minuni ale lumii antice. Celebră bibliotecă, conținînd c. 700.000 de volume (arsă în mai multe rînduri).

fár s.n. 1 Construcție înaltă, prevăzută cu o sursă de lumină puternică (proiector), care este situată în apropierea coastelor sau la intrarea în porturi și care servește ca reper la orientarea navelor (în timpul nopții, pe vreme rea etc.). ♦ Corp de iluminat după care se ghidează ambarcațiunile noaptea în zona de coastă. 2 Corp de iluminat (la automobile, la locomotive etc.) care proiectează lumina într-o anumită direcție, sub forma unui fascicul divergent. 3 (mar.) Ansamblul velelor, vergelor și manevrelor unui catarg. • pl. -uri. / <fr. phare, it. faro, lat. pharus, -i; cf. nm. pr. Pharos, insulă grecească lîngă Alexandria, unde Ptolemeu a ridicat un turn de marmură albă pentru orientarea corăbiilor.