VOIE, voi, s. f. 1. Voință, vrere. S-a hotărît așa printr-o voie mai presus decît a noastră. SADOVEANU, P. 131. Doarme și cugetul lui, și puterea lui, și voia lui. CARAGIALE, O. I 42. Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. Iar tu sărac ai voie și nu poți a voi, Ai ochi, dar n-ai vedere; ai gură, n-ai cuvinte. BOLINTINEANU, O. 201. ◊ Loc. adv. Cu voie sau cu voia mea = intenționat, dinadins. De ți-oi fi făcut poate vreun rău, n-a fost nici cu voia, nici cu știrea mea. CARAGIALE, P. 151. Fără (de) voie sau fără (de) voia mea = neintenționat, din greșeală (sau involuntar). Încrunta fără voie sprîncenele. BART, E. 156. Fără de voia mea am călcat pe cuprinsul tău. ISPIRESCU, la CADE. Tu... să duci o viață tristă și plină de nevoie, Iar eu în astă țară să fiu domn făr’ de voie. ALECSANDRI, T. II 125. Peste voia... = împotriva voinței cuiva. Ai făcut-o peste voia mea. Cu voie, fără voie (sau de voie, de nevoie) = vrînd-nevrînd. Cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale. HOGAȘ, M. N. 66. De voie, de nevoie trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Întorcîndu-se de voie, de nevoie spre casă, ele trecură mai întîi pe la mama Demetra. ODOBESCU, S. III 280. ◊ Expr. (Învechit) Voie vegheată = bunăvoință, p. ext. protecție, favoare, hatîr. Un lucru mai ales întoarse spre dînsul voia vegheată a sultanului, adică mărinimoasa predare a unei comori de 130000 galbeni. ODOBESCU, S. A. 156. 2. Dorință, plăcere, gust, înclinație; libertate (de a alege, de a opta), alegere, opțiune. Domnița cea mică n-are voie de bărbat! EFTIMIU, Î. 31. Un pustiu zidit cu totul după voia mea. EMINESCU, N. 54. ◊ Pas de voie v. pas¹ (2). ◊ Loc. adv. De bunăvoie v. bunăvoie. În (sau, rar, la) voie sau cu toată voia = în libertate, în largul lui, nestingherit. Își descheie haina să poată respira în voie. BART, E. 189. Rădea pe Sandu, fecioru-său, un flăcău roșcovan, c-o țîră de musteață subt nas, băietan spătos, zdravăn, crescut în voie. MIRONESCU, S. A. 41. Dar de pe la Grumăzești încolo moș Nichifor... a început a lăsa iepele mai la voie. CREANGĂ, P. 117. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. În voia cea bună = fără nici o grijă, fără teama de a greși, cu certitudine. Căci nu erau mai mult decît două săptămîni de cînd se măritase ea după Ițic sau mai bine ar fi să zic, în voia cea bună, că se măritase Ițic după Maica. CREANGĂ, P. 114. Chiar acum aș putea să te omor, în voia cea bună, dar mi-i milă de tinerețele tale. id. ib. 206. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) voia (să...) = a dori, a voi, a-i plăcea (cuiva) să... Are o coastă de drac într-însa, care trebuie scoasă numaidecît, dacă ți-i voia să ai femeie cum trebuie. CREANGĂ, P. 169. Este o ceară moale pe care o întorc cum mi-e voia. NEGRUZZI, S. I 77. Cui i-e voia să nu moară, Pună plosca subsuoară; Cui i-e voia să trăiască. Plosca să n-o părăsească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. A face pe voia cuiva sau a-i face cuiva pe voie (sau voile) = a satisface dorința, plăcerea, gustul cuiva. Și-ți fac toate voile, de pe urină n-ai să fii bucuros de mine. SADOVEANU, O. I 43. Se temea ca să nu-i facă capătul dacă nu i-a face zmeului pe voie. SBIERA, P. 178. Eu am hotărît să fac pe voia Sînzianei... și nu mă schimb o dată cu capu. ALECSANDRI, T. I 409. Așa zău, mîndruța mea, Oi face pe voia ta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. A-i fi cuiva pe voie sau a fi pe voia cuiva = a-i fi cuiva pe plac. A-i intra (cuiva) în voie v. intra (I 2). A împlini voia (sau voile) cuiva = a îndeplini dorințele sau poruncile cuiva. Pe toți cîți nu-mi împlinesc voile în casă, îi împung cu ghionți. STANCU, D. 167. El nu știa cum să facă... ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voia cuiva v. lăsa (I 4). A umbla (sau a se lăsa, a merge, a fi purtat) în voia cuiva (sau a ceva) = a umbla, a se lăsa după dorința, după capriciul, după placul cuiva. Încalecă și se lasă în voia calului, unde o vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Barcă mică, sprinteoară, Mergi în voia întîmplării Ca o lebădă ușoară. ALECSANDRI, P. II 55. A fi la voia cuiva = a fi la cheremul, la discreția cuiva. Sînteți în mîna și la voia măritului Padișah. SADOVEANU, O. VII 16. 3. Poftă, chef. Feciorii nu mai aveau voie la nimica, nici la mîncare, nici la băutură. RETEGANUL, P. II 5. ◊ Expr. A-i strica cuiva voia = a pricinui cuiva neplăceri, a indispune pe cineva. Aș iubi pe cel mai mic, Voia la cel mare-o stric. HODOȘ, P. P. 69. Voi și nevoi = bunăstare, liniște, belșug alternînd cu lipsuri, sărăcie și greutăți. Patrusute de ani trecut-au peste țară întovărășiți de voi și nevoi. GANE, N. III 12. ♦ (Determinat prin «bună» sau «rea») Stare sufletească, dispoziție. Bogata vorbă a pușcașului mă umple de voie bună. SADOVEANU, O. VII 337. De multă voie bună Sună codrii și răsună. COȘBUC, P. I 130. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A-și face (sau a face cuiva) voie bună = a fi vesel (sau a înveseli pe cineva). De cînd trecui dealu-ncoace, Voie bună nu-mi poci face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. A-și face (sau a face cuiva) voie rea = a se întrista (sau a întrista pe cineva). Las’, jupîneșică, nu-ți face voie rea, că are să fie cît se poate de bine. CREANGĂ, P. 128. Leleo, draga mea, Oprește arma, Nu-mi fă voie rea. ANT. LIT. POP. I 393. 4. (Mai ales în legătură cu verbe ca: «a avea», «a cere»,» a da») Permisiune, îngăduință, încuviințare, învoire (de a face ceva). Ciobanii din acel munte dobîndiseră voie de la măria-sa să se înfățișeze și să închine brînză în bărbînțe și bărbăcuți grași. SADOVEANU, F. J. 364. Voie de la vodă Bibescu... să tot umbli și în costumul lui Ali-Baba! C. PETRESCU, A. R. 13. Tată-său, dacă văzu și văzu, îi dete voie. ISPIRESCU, L. 3. Cînd ți-oi da griul în girezi, să am voie a lua numai atîta griu, cu paie cu tot, cît oi putea duce în spate. CREANGĂ, P. 156. Doamne... niște boieri sosind acum cer voie să se înfățișeze la măria-ta. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Bilet de voie v. bilet (2). ◊ Loc. adv. Cu voia cuiva = cu aprobarea, cu îngăduința, cu încuviințarea cuiva. Cu voia măriei-tale... vedem că moșia noastră o să cadă de iznoavă. NEGRUZZI, S. I 140. Fără voie sau fără voia cuiva = fără permisiune, fără învoire sau fără încuviințarea cuiva. S-a măritat cu dînsul fără voia părinților. REBREANU, I. 48. Cum ai îndrăznit să făgăduiești fără voia mea? CARAGIALE, O. III 94.

Tu quoque, fili mi Brutus? (lat. „Și tu, fiul meu Brutus?”) – Marcus Iunius Brutus, un aprig luptător pentru republică în Roma antică, a fost mult apreciat și iubit de Iuliu Cezar. Brutus a intrat totuși în conjurația care a pregătit asasinarea lui Cezar, pentru că acesta plănuia să pună capăt republicii și să se încoroneze împărat. Și într-adevăr, la 15 martie anul 44 î.e.n., Cezar a fost ucis în plin senat. Se zice că în momentul cînd l-a văzut pe Brutus ridicînd pumnalul, și-a acoperit capul cu toga, exclamînd: „Tu quoque, fili mi Brutus?” Aceste cuvinte sînt de-atunci întrebuințate cînd vezi ridicîndu-se împotriva ta pe cineva pe care l-ai considerat foarte aproape și-ți era foarte drag (ca un fiu, ca un frate). Pe de altă parte, numele Brutus e folosit spre a indica un luptător neînduplecat, care-și jertfește chiar și viața, pentru a-și apăra convingerile. Astfel îl înfățișează și Pușkin în poezia Pumnalul: „Se prăbușește Roma și cade legea ei. Dar Brutus se ridică, scut viu al libertății; Lovit de tine, Cezar se zbate-n gheara morții Lîngă statuia mîndră-a lui Pompei”. IST.

VOINȚĂ, (rar) voințe, s. f. 1. Funcție psihică caracterizată prin orientarea conștientă a omului spre realizarea unui scop; vrere. Își încordă încă o dată toată voința. DUMITRIU, N. 130. Voința-nvinge tot: de-o ai în tine, Tu nu te temi de rău, de greu nu-ți pasă. COȘBUC, P. II 304. La-nceput, pe cînd ființă nu era, nici neființă, Pe cînd totul era lipsă de viață și voință. EMINESCU, O. I 132. Voința lui Miron birui și domnul rămase pe loc. BĂLCESCU, O. I 186. 2. Ceea ce hotărăște cineva; hotărire. Nu las eu să se treacă așa de ușor peste voința mea. DUMITRIU, N. 133. Vîrîți-vă printre cei ce se adună și spuneți că voința mea e să nu curgă sîngele. DELAVRANCEA, A. 150. Cît bine mi-ai făcut cu două cuvinte... și de la voința matale atîrnă ca să-mi dai și inimă. ALECSANDRI, T. I 68. Că împăratul va trimite comisarii săi în Ardeal și că printr-înșii va face cunoscut lui Mihai-vodă voința sa. BĂLCESCU, O. II 271. ◊ Loc. prep. (învechit) În voința = în puterea. Se întîmpla asemenea că țăranii erau în voința stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 141. 3. Intenție, scop. Pedantismul este voința de a statornici prin logică gramaticală... tîlcuirea și forma cuvintelor vechi și nouă. RUSSO, O. 68. Ne învinovăți pentru într-adins voință de faptă rea și viclenie asupra cinstii sale. GORJAN, H. IV 186. 4. Dorință, poftă. I se împlini și astă voință. ISPIRESCU, L. 31. Voințele ți se realizează după gîndirea ta. EMINESCU, N. 54. Te rog, fă ș-a mea voință Nu ieși seara-n uliță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 246. ◊ Voința cea (mai) de pe urmă (sau ultimele voințe) = ceea ce dorește cineva să se facă după moartea sa. Să se ducă ca să împlinească voința cea mai de pe urmă a moșului nostru. CREANGĂ, P. 184. 5. Învoire, consimțămînt, permisiune. Regret numai că atunci n-am rămas acasă, chiar împotriva voinței tatii. REBREANU, R. II 226. Dacă tu ești Ștefan cu adevărat, Apoi tu aice fără biruință Nu poți ca să intri cu a mea voință. BOLINTINEANU, O. 34.- Variantă: (rar) vroință (ANGHEL, PR. 58, ALECSANDRI, P. P. 324) s. f.

ASUPRA prep. (Construit cu genitivul; uneori, mai ales înaintea formelor neaccentuate de dativ ale pronumelui personal cu valoare posesivă, în forma asupră). 1. (Indică un raport local) Peste. Asupra pădurii veghează de sus Cetatea eternelor stele. GOGA, P. 52. Asupră-mi anii grei și-aștern nămeții. VLAHUȚĂ, O. A. 82. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A avea (un obiect) asupra sa = a purta cu sine. Are documentele asupra sa. A lua (sau a avea) asupra sa sau asupră-și (o sarcină) = a se însărcina (sau a fi însărcinat) cu săvîrșirea unei acțiuni, a-și lua (sau a avea) o răspundere; a răspunde de un obiect încredințat. Aveam asupra mea un depozit, a urmat lucrătorul. SADOVEANU, N. F. 185. Dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră-și. ISPIRESCU, L. 17. A prinde (pe cineva) asupra faptului = a surprinde (pe cineva) în momentul cînd săvîrșește o acțiune (de obicei rea); a prinde (pe cineva) în flagrant delict. Nici un hoț nu mărturisește de bunăvoie cînd n-a fost prins asupra faptului. REBREANU, R. I 118. ◊ (Substantivat, în expr.) Cu asupra de măsură sau (învechit, eliptic) cu asupra = mai mult (decît era de așteptat sau decît se cuvenea), cu prisosință, cu vîrf, peste măsură. Comandanții [hitleriști] porunceau oștilor război fără pic de omenie, război cu asupra de măsură mai crud decît al hoardelor. SADOVEANU, M. C. 74. Ginerele se supără mai cu asupra decît toți. ISPIRESCU, L. 258, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I 82. 2. (În fraze în care se exprimă o idee de dominație sau de superioritate, introduce numele persoanei sau al obiectului peste care se întinde puterea, stăpînirea etc.) Nic-a lui Costache... nu mai avea stăpînire asupra mea. CREANGĂ, A. 7. Temperatura avu pururea o deosebită influență asupra fizicului meu. NEGRUZZI, S. I 57. Triumful științei asupra naturii. BĂLCESCU, O. II 10. 3. (În fraze în care se exprimă o cugetare, un gînd, introduce numele persoanei sau al obiectului la care ne referim) Ai voit, amice, să citesc... cartea... și, după cetire, să-mi și dau părerea asupră-i. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (În fraze în care se exprimă un sentiment) Pentru; de. Numai dragostea ce am asupra domniei-tale mă poate răscumpăra. SADOVEANU, F. J. 450. Prinse dragoste asupra unei fete. ISPIRESCU, L. 117. Să se îndure asupră-le și să nu-i pună în primejdie. BĂLCESCU, O. II 232. Atît de mult împăratul asupra lui [a pruncului] tremura, Că strășnici tot palatul nu cumva a-l supăra. PANN, P. V. II 5. 4. (În fraze în care se exprimă o idee de năpăstuire, de distrugere, de năpustire etc., introduce numele persoanei sau al obiectului care suportă acțiunea) Numai așa îl putem scăpa de urgia care-i asupra lui. SADOVEANU, N. F. 37. ♦ (Acțiunea pornește din intenții dușmănoase) în contra, împotriva. Ursul... se repezise asupră-i. ODOBESCU, S. III 48. Apucă orice vede Și asupra mea se repede. TEODORESCU, P. P. 274. ♦ (După cuvinte care exprimă un sentiment răuvoitor, mînie, pizmă, ură etc.) Față de... împotriva; pe. Atîta năduh am eu asupra lor, că parcă-mi vine să-ți mai spun o dată istoria. SADOVEANU, O. V 461. Se hotărî să-și răzbune asupra împăratului. ISPIRESCU, L. 31. Destul ai viclenit asupra tatălui meu! EMINESCU, N. 7. Am primit răvașul dumitale... prin care am văzut că.... sînteți foarte supărați asupra mea. KOGĂLNICEANU, S. 117. Aveau o ură fioroasă împotriva nobililor și mai ales asupra familiei Batoreștilor. BĂLCESCU, O. II 225. 5. (Arată direcția unei acțiuni) Spinul repede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb. CREANGĂ, P. 233. 6. (Cu sens temporal) Spre, către, aproape de (o zi sau un moment anumit). Asupra iernii [muntenii] coboară la locuri largi și-și pun turmele la iernat în bălți. SADOVEANU, B. 10. Mă hotărîi să plec călare și fiindcă era asupra iarmarocului de la duminica-mare, rugai pe prietenul meu... să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. HOGAȘ, M. N. 7. ♦ Expr. A fi asupra unui lucru = a fi tocmai gata să se apuce de ceva. - Formă gramaticală: asupră.

SCULA, scol, vb. I. 1. Refl. A se trezi din somn, a se deștepta (și a se da jos din pat). Iată-ne făcînd planuri să ne sculăm de mînecate și s-o pornim amîndoi la drum cu săniuța noastră. VLAHUȚĂ, O. A. 384. A doua zi muierea se sculă des-de-dimineață. RETEGANUL, P. I 1. [Cerbul] dormea cît un bei, pînă ce asfințea soarele. Și după aceea, sculîndu-se, o lua în porneală și nu mai da pe la izvor. CREANGĂ, P. 224. ◊ (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Bine-vede zise către Greu-ca-pămîntul: Mă, scoală, că lupul fuge drept la stăpînul nostru, dar Greu-ca-pămîntul dormea dus. RETEGANUL, P. III 40. Mă trezește mama într-o dimineață din somn cu vai-nevoie, zicîndu-mi: scoală, duglișule, înainte de răsăritul soarelui. CREANGĂ, A. 52. Nevastă, nevastă... Scoală, că-i ziuă. BIBICESCU, P. P. 384. ◊ Expr. A se scula cu noaptea-n cap = a se scula dis-de-dimineață, în zori, foarte devreme. A se scula ca huhurezii v. huhurez. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). ◊ Tranz. Fără multă socoteală, s-a urcat la camera lui Titu și l-a sculat din somn să-i ureze bun sosit și să-i ofere serviciile lui prietenești. REBREANU, R. I 24. Sub o mîndră garofiță îmi dormea d-o copiliță... Voinicelul mi-o privea... S-o deștepte nu-ndrăznea, S-o scoale nu cuteza, Gîndu-n cumpănă-i era. TEODORESCU, P. P. 451. ♦ Fig. A se trezi din moarte, a reveni la viață, a învia. Deșteaptă-te, pămînt romîn... Aștepți oare, spre a învia, ca strămoșii să se scoale din morminte? RUSSO, S. 148. ♦ A se însănătoși, a se vindeca de o boală, a părăsi patul după boală. Păi nu știi tu, mă, că de o boală zaci și te scoli, dar de dor te-aprinzi și mori. MIRONESCU, S. A. 43. Radu căzu iarăși la pat și nu se mai sculă. VLAHUȚĂ, O. A. 132. ◊ Tranz. fact. Babele nici nu-l scoală după boală, nici nu-l lasă ca să moară. PANN, P. V. III 140. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre ființe) A se ridica în picioare, a se ridica de jos. Cei de pe prispă se sculară în picioare. REBREANU, I. 22. Calul se scoală scuturîndu-și capul ca de buimăceală. CARAGIALE, P. 40. Se scoală... și se duce în vîrful degetelor lîngă căruță. CREANGĂ, P. 132. Dar Mihai se scoală și le mulțumește Și, luînd paharul, astfel le vorbește. BOLINTINEANU, O. 31. ◊ (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Scoală de dinaintea mea, afurisitule și blăstămatule! și-mi spune cum de-ai putut, în orbia ta, să nu bagi în samă dorințile și trebuințile oamenilor. SBIERA, P. 153. Căprioare, surioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului Să văd matca Oltului. BIBICESCU, P. P. 164. ◊ Tranz. Domnul Mircea greu ofta, Pe bătrîna o scula, Mîna dreaptă-i săruta Și pe loc dreptate-i da. ALECSANDRI, P. P. 199. ♦ Fig. A fi puternic, a avea putere. Se va prăvăli Șchiopul ca să nu se mai scoale. SADOVEANU, O. I 40. 3. Refl. A se ridica să plece (v. porni); a începe o acțiune, a se apuca de o treabă. S-au sculat deci împăratul și împărăteasa și... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Boierul atunci se scoală iute, se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă la lanuri. CREANGĂ, P. 159. ◊ (Metaforic) Cînd vintul se scoală Turbat și răscoală A mărilor val, Pescarul s-oprește, La valuri privește Și cîntă pe mal. ALECSANDRI, P. I 169. ◊ (La imperativ cu omiterea pron. refl.) Scoală și vin’ la luptă, să ne ciocîrtim cu paloșele. ALECSANDRI, T. I 396. Foaie verde busuioc, Mai sculați, boieri, la joc. V-ajungă de cînd mincați. TEODORESCU, P. P. 271. 4. Tranz. Fig. A ridica în picioare, a aduna (în vederea unei acțiuni), a pune în mișcare. Cuvintele ei nu le ieu În samă, Dar mi-e rușine și mi-e greu, Că scoală satu-n capul meu. COȘBUC, P. I 126. A sculat mai tot satul în picioare, din pricina pupăzăi din tei. CREANGĂ, A. 59. Tatăl său țar-a sculat, Tău-ntreg de l-au secat Și copiii și-au aflat. ALECSANDRI, P. P. 21. 5. Refl. Fig. A porni o răscoală, o rebeliune; a se răscula. Cînd țăranii au apucat să se scoale pentru pămînt, greu se vor mulțumi numai cu reforme platonice. REBREANU, R. II 215. Poporul romîn se scula în numele «dreptății» și a «frăției». GHICA, S. A. 155. (La imperativ, cu omiterea pron. refl.) Sculați!... Dreptatea, azi, vă-nchină a ei armă! Lăsați revolta ca să dea alarmă, Din țărmii-n țărmii lumii muritoare! NECULUȚĂ, Ț. D. 31. Iată, lumea se deșteaptă din adînca-i letargie! Ea pășește cu pas mare cătr-un țel de mult dorit. Ah, treziți-vă ca dînsa, frații mei de Romînie! Sculați toți cu bărbăție, Ziua vieții a sosit. ALECSANDRI, P. A. 81. 6. Refl. Fig. (Învechit) A porni la război, a se ridica (cu război) împotriva cuiva. Mă rătăcisem de Ana și de Calistru și acuma îmi trebuia București, unde se sculaseră nemții și aruncau bombe. SADOVEANU, P. M. 86. Se luptau cu oricine se scula asupra țării lor și mai adeseaori ele biruiau. ISPIRESCU, U. 50. ♦ Tranz. A pune în mișcare, a mobiliza. Mihu cu alți bătrîni porniră călări spre alte sate ca să le scoale și să le facă vînt după Tudor, spre scaunul lui Tomșa. SADOVEANU, O. VII 122. Trece Oltul, ajunge în munții Gorjului și Mehedințului și începe a scula pandurimea. GHICA, S. 100. ◊ Refl. Porunci la toți săcuii să se scoale în arme și să-l urmeze. BĂLCESCU, O. II 280. 7. Refl. (Învechit) A se ivi, a se naște. S-a sculat în vremurile mai dincoace un învățat mai iscusit decît toți: toată lumea știe că e vorba de Musa-ben-Omer cîrnul. SADOVEANU, D. P. 183. După bătălie, mulți viteji se scoală. Care cum se scula, tot Vlad (Udrea etc.) îl chema (= nici unul nu era potrivit, bun de vreo treabă).

LUPTA, lupt, vb. I. 1. Refl. A se prinde corp la corp cu cineva pentru a-l învinge, pentru a-l doborî; a se lua la trîntă cu cineva; a se bate (pe viață și pe moarte) cu cineva. Învăță Ercule de la un alt dascăl cum să se lupte cu tot felul de arme. ISPIRESCU, U. 20. Greu m-am luptat... dar i-am venit de hac zmeului. ALECSANDRI, T. I 391. ◊ Refl. reciproc. Noi ne-om lupta Luptă cu dreptate, Fără strîmbătate... Și zicînd cuvîntul Brațele-ntindea, Pe turc cuprindea. ANT. LIT. POP. I 394. Din luptă să ne luptăm, din pușcă să ne pușcăm. ȘEZ. I 53. ◊ Intranz. (Rar) Ian așteapt-așteapt-așteaptă Să luptăm la luptă dreaptă. ALECSANDRI, P. P. 59. 2. Refl. A se război, a purta război. Amazoanele acestea erau niște muieri viteze... Ele se luptau cu oricine se scula asupra țării lor. ISPIRESCU, U. 50. (În personificări) Eu țin ca un frate la tine! Ridică tu tabăra ta, Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. ◊ Fig. Se cunoștea că se lupta în sine mustrarea cugetului și presimțirea. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. Se luptă ziua cu noaptea = se crapă de ziuă. ◊ Intranz. Prin foc... Prin mii de baionete, Urcăm, luptăm. ALECSANDRI, O. 241. ◊ Tranz. (Cu complement intern) Luptă-ți lupta cu dreptate. ȘEZ. II 6. 3. Refl. Fig. (Adesea construit cu prep. «cu») A se apăra împotriva a ceva, a se strădui să învingă o greutate, un obstacol, o nevoie. Se luptase cu sărăcia, și dăduse cu pieptul înainte prin toate greutățile. DUMITRIU, N. 166. Este el, cum îl arată sabia lui și armura... Traian, cinste a Romei ce se lupta cu natura? ALEXANDRESCU, P. 133. Singur era să rămîie în corabie să se lupte cu valurile mării. DRĂGHICI, R. 11. ◊ Fig. Frenetic și dezlănțuit... [Oltul] se luptă cu munții. BOGZA, C. O. 163. ◊ Intranz. Crîngașu își aduse aminte de Cîrlig, și-l închipui luptînd cu apele crescute, îndiguind ogorul. CAMILAR, TEM. 198. Omul e dator să lupte cît a putea cu valurile vieții. CREANGĂ, P. 235. Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. ♦ Intranz. (Construit cu prep. «cu», «contra», «împotriva») A combate. A lupta cu prejudecățile. A lupta contra abuzurilor. 4. Intranz. (Construit cu prep. «pentru») A se strădui, a depune toate eforturile pentru a obține ceva. Popoarele luptă pentru pace.

MEU, MEA pron. pos., adj. pos. (Pronumele este precedat de articolul „al”, „a”, „ai”, „ale”; adjectivul primește articolul numai cînd stă înaintea substantivului, cînd determină un substantiv nearticulat sau cînd, între substantiv și adjectiv, au fost intercalate unul sau mai multe cuvinte). I. Pron. pos. (Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor, înlocuind, totodată, și numele acestuia) Al mieu e Galadu. PSALT. HUR. 50^r/10. A mea e toată lumea. CORESI, PS. 132/5. Și tot ce vezi sînt ale meale. PALIA (1581), 128/9. Și Efrem îi al mieu la năvală Lîngă cap, de mi-i de sprejineală. DOSOFTEI, PS. 380/13. Acest minei s-au cumpărat de popa Iacov. . . Acesta. . . este al mieu osebi și al feciorilor (a. 1 738). IORGA, S. D. XIII, 170. Noaptea este a mea! NEGRUZZI, S. III, 174. Omul ăsta își joacă viața! – Nu și-o joacă pe a lui, Fănică, o joacă pe a mea. CARAGIALE, O. VI, 113. Și ce cap frumos răsare! Nu-i al meu? Al meu e oare? COȘBUC, B. 87. Și mă durea un singur gînd: Că lumea nu-i a mea. id. ib. 215. Neîndrăznind să se aplece pînă la firfirică, se uită lung la dînsa și, cu lacrămile în ochi, ieși din biserică, mormăind: „a mea era!. . . era a mea !”. DELAVRANCEA, T. 13. Ei au totuși hainele lor: eu pe-ale mele nu le am. SADOVEANU, O. X, 34. Dorul tău, bade, ș-al meu De și-ar face-un pod mereu. . . Să treci, bade, tu și eu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 140. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei ! id. ib. 402. Foai verdi trii smiceli Tinereți ca a meli Se ńera lumea di eli. MAT. FOLK. 1 322. ◊ E x p r. (În legătură cu verbe ca „a rămîne”, „a fi” ețc.) Pe-a mea = după dorința sáu după părerea vorbitorului. ♦ (Popular, la m. și, rar, la f. sg., indică pe soțul, respectiv pe soția persoanei care vorbește) Mie mi-a spus al meu că. . . nu l-a mai văzut. DELAVRANCEA, ap. TDRG, cf. IORDAN, STIL. 127. Mă uitai la nătărăi: Cu zambile după ei, Mă uitai și la a mea. CIAU;ANU, V. 121. ♦ (La m. pl., indică familia sau rudele vorbitorului) De cînd eu eram copilă, Sînt de toți ai mei uitată, Și de rude fără milă În pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I, 15. Ai mei pînă la urmă s-au învoit. CARAGIALE, O. II, 295. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți ! COȘBUC, P. I, 109. Are să iasă și mama și ai mei și vor întreba: ce-o fi lucrat de mîna lui Bozan ? SAHIA, N. 30, cf. CHEST. II 2/78. ♦ (La m. sg., indică lucrurile personale, proprietatea, avutul vorbitorului) Să știu eu atunci – de-oi ajunge cu sănătate – ce-i al tău și ce-i al meu. CREANGĂ, P. 152. Și beau pentru că beau dintr-al meu. REBREANU, I, 25. ♦ (La f. pl., indică preocupările, obiceiurile, mai ales rele, ale vorbitorului) Oi fi avînd și eu ale mele, dar nu sînt cum credeți. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. II. Adj. pos. 1. Care este al vorbitorului a) (Indică posesiunea) Spre idumei tindzu zgarbura mea. PSALT. 114. Împărțiră cămășile meale loruș. coresi, ps. 53/1. Pre lume iaste împărățiia mea. id. ev. 89. Spăl în nopțile toate perinile meale. dosoftei, ps. 23/10. Avearea mea, Doamne, nu-ți lipseaște. id. ib. 43/11. Lăcașul mieu lîngă apă este. CANTEMIR, IST. 206. Voiu da toată averea mea. ANTIM, P. 84. Am víndut a mea parte de ocină (a. 1 787). URICARIUL, XXV, 21. Ieșii din cabinetul meu de lectură. HELIADE, O. I, 258. Acești oameni ce tot umblă împrejurul casei mele nu-mi plac. NEGRUZZI, S. III, 275. Te-am izgonit fără milă din curtea mea! FILIMON, O. I, 268. Atunci vei veni. . . în căsuța mea. ALECSANDRI, S. 186. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad. EMINESCU, O. I, Din tortul meu ți-aș face o haină. id. N. 9. Înșomoltăcim motanul ista al mieu cu niște petece. CREANGĂ, P. 174. Să-l tîrîie d-a lungul Bagdadului, legat De-a calului meu coadă. COȘBUC, B. 15. Pune pe tine cojoaca ta și dulama mea. DELAVRANCEA, H. T. 251. N-aveam casa mea, gospodăria mea? DUNĂREANU, N. 19. Căluțul meu nu-i dintre cei voinici și bine hrăniți. SADOVEANU, O. X, 23. Mi-e teamă că are să mă întrebe ce caut eu între ei, în hainele mele. SAHIA, N. 17. Mîndro, ochișorii tăi Mîncă bănișorii ńei. MAT. FOLK. 1 033. Să-mi dai nădrăgeii tăi, Să-ți dau șălvăreii miei. ib. 1 076. b) (Indică apartenența) Cu glasul mieu că[tră] Domnul rrugaiu-mă. PSALT. HUR. 119^v/20. Că mai multu nu vreți vedea fața mea voi toți. COD. VOR. 20/28. Limba mea avea ceva a cleveti. ib. 102/12. Bucură-se înrema mea de spăsenia ta. PSALT. 19. Săpară mărule meale și picioarele meale. ib. 37. Genunchele meale slăbiia de post. CORESI, EV. 50. Pacea mea dau voauo. id. ib. 121. Ar fi cu bine priimite A rostului mieu. . . cuvinte. DOSOFTEI, PS. 60/2. Fost-au în gîndul mieu. . . să fac leatopisățul țării noastre Moldovei. M. COSTIN, LET. I, 214/3. Viniți după mine, să vă fac cărți de scuteală, să nu dați nemică în dzilele mele. NECULCE, L. 13. Nu mă despărți de toată nădejdea bătrîneațelor meale. CANTEMIR, IST. 193. Măcar cu slujba slăbiciunilor meale, să poci întimpina vreo pohtă sau plăceare a măriei tale (a. 1695). FN 51. Aceasta voescu. . . den toată inima și sufletul mieu (a. 1 699). ib. 70. Cugetul meu este nu întreagă istoria românilor a o țease. MAIOR, IST. v/16. O muncă era a mea viață. HELIADE, O. I, 168. Eu am vrut numai să arăt aceea ce dorea inima mea. id. ib. II, 12. Zilele sînt prea scurte și nu ajung la durerile mele. MARCOVICI, C. 7/17, cf. 10/18. Putea-voi eu să prevăz ceea ce poate să-mi aducă fericirea mea cea viitoare. id. D. 6/27. La moartea mea ochi-ți vor lăcrima, I. VĂCĂRESCUL, P. 208/13. Ascultați că vă grăiește amoriul prin a mea gură. CONACHI, P. 80. Atuncea era să fie vai de acest cap al meu ! PANN, H. 14/14. Ce să facă cu capul meu? NEGRUZZI, S. I, 154. Pentru voi îmi voi pune capul meu. HASDEU, I. V. 62. Cum? Eu, lumina lumeil pe mine m-ai respins? Am să-mi răzbun la vară cu focul meu nestins. ALECSANDRI, POEZII, 142. De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte. EMINESCU, O. I, 42. Mintea mea devine clară. id. N. 62. Pârul meu aprins de soare este tot o schinteiere. MACEDOSNKI, O. I, 29. E a mea soartă la culme ajunsă. id. ib. Și-n ochii mei se uită Toți oamenii din sat. COȘBUC, B. 26. Să pot rămânea pentru totdeauna împăcat cu conștiința mea. SBIERA, F. S. 272. În viața mea nu poruncisem nimărui. DELAVRANCEA, H. T. 64. Luminile ochilor mei să le fi pierdut mai bine. AGÎRBICEANU, D. Ț. 132. Crez că e ultima lună, poate ultima s&ptămînă în viața mea, cînd mai văz străzile Bucureștilor. CAMIL PETRESCU, O. III, 203. Bată-te, băduță, bată. . . Razele de p-îngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. M-aduceai pînă-n Buzău Ardea suflețelul meu l MAT. FOLK. 156. Eu, cu bunătatea mea, N-am să fac nimica. ib. 211. Nu-ți ajute Dumnezeu Să-mi mînci tu nărocul neu. ib. 1 035. Domnia mea v. d o m n i e. ◊ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Iară a ședea de-a dereapta mea și de-a stînga mea mare lucru iaste. CORESI, EV. 89. Biata femeie îngenunchease dinaintea mea. NEGRUZZI, S. I, 52. Faust te cheamă, ori un altul îl zăresc-naintea mea? MACEDONSKI, O. I, 276. Cîte flori în jurul meu, Toate-mi voiesc numai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 189. c) (Indică dependența, în legătură cu termeni care denumesc persoane considerate în raportul lor față de vorbitor) D[u]mn[e]dzău mieu. PSALT. HUR. 51^r/12. Nu vă blăznireți, frații miei ceia dragii! COD. VOR. 114/3. Sâruta-vă-voru ceia ce sîntu în Vavilonu cu aleșii și Marrco fiiul mieu. id. ib. 166/5. Veniți de împărățiți cu mine, prea-iubiții mii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 457/32. Mîntuiaște-me, Dumned- zeul mieu. PSALT. 4. Îmbiați, oamerii miei, intrați în celariul vostru, închideți ușile voastre, ascundeți-vă. . . pănră va treace măniia Domnului. ib. 325. Părintele mieu pînă acmu lucrează. CORESI, EV. 407, cf. id. PS. 4/11. Vezi că moriu și fiiu-mieu iaste mic. MOXA, 400/32. Acesta-i fiiul mieu iubit. DOSOFTEI, PS. 91/1. M-am giurat cu a mea slugă. id. ib. 301/5. Nu va lăsa Dumnezeu să privesc spre ucigașul nevinovatului fratelui meu. N. COSTIN, LET. I, 87/19. Ce de aceasta vă minunați? o iubiților miei frați! CANTEMIR, IST. 75. Acesta este fiul meu cel iubit. ANTIM, P. 25. Adevărat, feții mei, pe dinafară așa se vede. id. ib. 213. Deci zisă lui: "Drag stăpînul mieu lasă la pustia pe cea vrajmașă bală. BUDAI-DELEANU T. V. 56. Cînd voiu vrea să blestem pe cel mai mare vrăjmaș al meu, e destul de voi zice: să-i fie intr-un zadar lucrurile sale. GOLESCU, Î. 128. Prietenul cel adevărat al meu. HELIADE, O. II, 17. Fiii mei m-aștept afară. I. VĂCĂRESCUL, P. 176/7. De gíndiai că a iubi este lucru ușurel. . . Mult te greșeai, draga mea. CONACHI, P. 221. Eu fecior tatii, iar muma mea lui e nor. PANN, Ș. L, 32/5. Am alergat la biblioteca tatălui meu. NEGRUZZI, S. I, 10. Bărbatul meu s-a dus la tîrg. id. ib. III, 21. Tu să fii a mea mireasă. ALECSANDRI, P. II, 178. Că uite, omu mieu a plecat la cîmp dinaintea Sîm-Pietrului și nu mi-a lăsat nici un gologan în cîrpă. JIPESCU, O. 34. Acela-i copilul mieu cel mai mic. CREANGĂ, P. 51. Am tras o raită cu prietenul mieu Chiriac. id. A. 16. Mă topesc d-a-n picioarele de dorul părinților mei. ISPIRESCU, L. 8. În dulap ai, draga mea, zece ruble-ntr-o cutie. COȘBUC, B. Tradițiunea familiară îl declară ca tată al moșului mieu. SBIERA, P. S. 73. Cu mintea lor de12 ani, văd pe cele două fete. . . Erau albe, dragii mei, ca fulgii de nea. AGÎRBICEANU, D. Ț. 18. Prietenul meu era un vechi slujbaș al vămilor. DUNĂREANU, N. 27. Tatăl meu era arendașul trupului de moșie Dideștii. GALACTION, O. 7. La Islaz este. . . zapciu un cunoscut ăl meu. CAMIL PETRESCU, O. II, 157. Draga mea supțire-n trup, Harnică maică-ai avut. JARNIK-BÎRSEANU, D. Scumpul meu soț, în primul rînd îți scriu că sîntem sănătoși. BL XIII, 109. Și eu, bădișorul neu, Și eu jur că sînt direaptă. MAT. FOLK. 1 032. De cînd puiu neu s-o dus, Păun verdi-n cap n-am pus. ib. 1331. ◊ (Enclitic, la sg.) O am dat la un prieten a tătîni-meu. M. COSTIN, LET. 301/21. Ia, acum cred eu frăține-meu. CREANGĂ, P. 188. De acum putem să mergem, căci stăpînu-mieu, luminarea sa nepotul împăratului Verde, a fi îmbătrînit așteptîndu-mă. id. ib. 272. Își luase pruncii în brațe și se întorsese la bunică-mea. STANCU, D. 6. Aceea e soru-mea. MAT. FOLK. 161. Foaie verde și o lalea, Ai tu soră, soru-mea, Nouă ani și jumătate Pe la mine n-ai dat, frate. ib. 165. Și-o junit și frati-meu, Și-acum să junesc și eu ! ib. 1031. (Popular, preluînd flexiunea substantivului) La masă, povestesc noră-mei fapta. . . caritabilă. C. PETRESCU, Î. II, 185. ◊ (Popular și familiar, pe lîngă un apelativ în vocativ, exprimă o nuanță afectivă) Mergi cu bine, fătul meu. CREANGĂ, P. 185. Maică, măiculeana mea, Maică, fericirea mea, Ești bătrînă și nu crezi. . . Că dintr-o sută ș-o mie Numa una-mi place mie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 100. Maică, măicuța mea, Șeaptesprezece ani de cînd am domnit Om pe nume nu mi-a zis. MAT. FOLK. 211. Nevastă, nevasta mea, Hai de-ni descuie ușa. ib. 1 069, cf. 1 070, 1 228. ♦ (Familiar, în stilul narativ, în legătură cu numele obiectului care stă în centrul atenției vorbitorului) Despre care am vorbit mai înainte. Dacă strămoșii tăi cu tine semăna, Negreșit era proști cîți lor se închina; Răspunse tigrul meu. ALEXANDRESCU, M. 324. Iată se întoarce de la telefon reporterul meu, foarte încruntat, CARAGIALE, O. II, 11, cf. 106. ♦ (În legătură cu nume de colectivități, de ținuturi etc. raportul de dependență se analizează invers) Vorbesc pentru folosul patrii mele. GOLESCU, Î. 38. Îmi place țara mea. NEGRUZZI, S. II, 29. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. . . Oare nu-i dințeara mea? JARNIK-BÎRSEANU, D. 172. 2. (Cu valoare subiectivă) Care este spus, îndeplinit, săvîrșit de vorbitor. Și nu rrușinra menre de greșala mea. PSALT. HUR. 107^r/17. Eu știu aceasta, că după dusul mieu întravoru lupi grei întru voi. COD. VOR. 22/13. Înțeleage chiemarea mea. PSALT. 5. Păcatul mieu nu ascunșiu. ib. 55. Audu-se cuvintele meale. CORESI PS. 384/13. Cu multă mirare au stătut de mărturie acel episcop de mare agiutor istoriii meale. M. COSTIN. LET. I, 9/32. Suspinile meale n-au unde s-ascunde. DOSOFTEI, PS. 127/6, cf. 168/17. Răzgiudecă pîra mea. N. COSTIN, LET. II, 62/16. Iar mai pre urmă cuvîntul mieu gios nu l-oi lăsa. NECULCE, L. 25. A mea dar socoteală este aceasta. CANTEMIR, IST. 147. Uitîndu-te nu la mică și puțină a mea osteneală (a. 1 695). FN 51. De mă iubește neștine, cuvîntul meu va păzi. ANTIM, P. 128. Îndreptează faptele mele. MARCOVICI, C. 9/23. Cugetările mele năvălesc grămadă, id. ib. 20/10. A ta față. . . Au zîmbit cu îndurare. . . la a mele jurămînturi. CONACHI, P. 100. Mai mult crezi tu pe magarul decît chiar cuvîntul meu? pann, h. 9/9. Mă pregăteam să dau flăcărilor rodul ostenelilor mele de șase luni. FILIMON, O. I, 94. Nu am putut termina prefața. . . la scrierile mele. ALECSANDRI, S. 61. Că aceste premise sînt false, îmi iau permisiunea de-a le lua la discuțiune, spre a și proba zisa mea. EMINESCU, S. P. 401. Vremea se îndreptă după rîsul mieu. CREANGĂ, A. 34. Băgat-ai în cap vorbele mele? id. P. 208. Răspunsurile mele . . . sînt mai bine esprimate. SBIERA, F. S. 94. Ce jertfă ar putea întrece jertfa mea? DELAVRANCEA, H. T. 30. Cînd ai ținut tu seama de vorbele mele? DUNĂREANU, N. 66. Greșala mea se agravează, vorbi beizade Alecu. SADOVEANU, O. X, 22. Mă dusei pe sat în jos, Să-mi aleg drăguț frumos. . . Amar de alesul meu, Cum mi-am ales eu de rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. 3. (Cu valoare obiectivă) Căci destulă era nesuferita mea izganie. CANTEMIR, IST. 38. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNIK-BÎRSEANU, D. 154. Nime grija mea n-o are. id. ib. 450. ♦ (Precedat de cuvinte cu valoare prepozițională) Lege au pus împotriva mea. ANTIM, P. XXIV. Își pleacă fruntea asupra mea. NEGRUZZI, S. II, 57. – Pl.: mei, mele. – Nom.: (enclitic, la m. sg., popular) -miu, -mio; gen.-dat.: (enclitic, la f. sg.) -mei,(popular) -mii. – Lat. meus, mea, meum.

ALEAN adv. și s. n. 1. Adv. (Ban., Trans. SV) împotrivă. Alan. Contra. AC, 327. Bem arme sze pot szta jeu allan. PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW. 2. S. n. (Ban., Criș., Trans. SV) Pică, necaz, dușmănie. Fratele tău și vecinul tău are pre tine ceva alean. C 1692, 507v. Cari simt aleanul tău Si-mblă pre băsăul tău. VCC, 46; cf. N. TEST. (1648); PSALTIRE SEC.. XVII, apud TEW. ◊ Loc. adj. De alean = potrivnic. Pleacă cu pace supt picioarele lui toate limbile de alean și care voiesc războaie. MOL 1688, 215^r. Stătător de alean = răzbunător. Toț creștinii... să nu fie stătători de alean, ce toată stătătura de băsău. să o lase pre Dumnezău carele giudecă toată lumea în dereptate. SA, 28^r. ◊ Loc. adv. De alean = împotrivă. Nime nu-ți poate sta ție de aleanu. MISC. SEC. XVII, 93^v. În alean = împotrivă. Afla-vei și. cuvinte, pentru că rumânii nu grăim toți într-un chip, cum iasle: oca – pricina au adeverința, în alean – împrotivă, hasna – folosul, alduiala – blagosloveniia și altele, care le-am pus după obiceaiul cum grăiesc pre aceaste locuri. SA, 4^v. Și eu în alean cu Domnul fuiu. MOL. 1695, 53^r. ◊ Loc. prep. În (întru) aleanul = contra, împotriva. Noi în multe chipuri am greșit în aleanul tău cu cugetele. SA, 5^v. Și miniia Domnului întru aleatiul mieu să încinsă. MOL. 1695, 53^r. Nice se lipește nici de o învățătură slriină au atare care-i în aleanul besereciei. CAT. B, 3; cf. CAT. CALV.. apud TEW; MOL. 1695, 35^r: VCC, 6, 16, 36; MISC. SEC. XVII, 13^r; PSALTIRE SEC. XVII. apud TEW; PP, 5^r, 75^v, 76^r, 77^r, 77^v, 78^r, 85^r, 85^v, 86^v, 87^v, 8S^v. De aleanul = contra, împotriva. Fii proptă de aleanul pagubeei. MISC. SEC. XVII, 60^v. Într-acesta. chip de au grăit ceva de aleanul numelui lui. întoarce au zi napoi. PP, 89^r; cf. MISC. SEC. XVII, 18^v, 23^r, 70^v; PP, 85^r. ◊ Loc. vb. A umbla în alean = a se împotrivi. Iară deacă nu vă veți pedepsi cu atîta, ce încă veți îmbla în alean cu mine, îmbla-voi și eu în alean cu voi și atunci voiu lăsa pre voi mîniia mea. MOL. 1695, 36^r. A face alean = a se împotrivi. Cum cutedzaț, dzice, de alean face? VCC, 7. Etimologie: magh, ellen. Vezi și aleaniș, alenie, alenșig, alenui. Cf. alenie, alenșig (2), băsău (2), măraz, rîvnire, zavistie; băsău (1) (stătător de -); bîvtui.

MIEZ subst. (Adesea urmat de determinări în genitiv) I. (Cu sens temporal) 1. (În sintagmele) Miezul (sau, regional, miezii) nopții sau miez de noapte (ori, regional, de cîntători) =a) ora 12 noaptea; (învechit și regional) miazănoapte (I 1). Și cum avea obiceaiu de dormiia pre piatră, fiind ca la miezul nopții, șădea priveghind (a. 1 691). GCR I, 288/19. Monarhul n-au încetat a arăta voința sa până la al patrulea ceas după miezul nopții (a. 1 757). id. ib. II, 54/20. Stătu aci de vorbă cu acest vezir . . . pînă pî la mezul nopții. GORJAN, H. I, 3/17. La mezul nopții . . . au ieșit afară. KOGĂLNICEANU, S. 46. Pe la miezul nopții aud un grozav hărcăit. NEGRUZZI, S. I, 62. Este miezul nopței când duhurile vin. id. ib. II, 65. Trece cu lăutari pe la miezul nopții, se oprește dinaintea ferestrelor ei. FILIMON, O. I, 129. Pe la miezul nopții plecarăm cu șapte trăsuri. BOLINTINEANU, O. 269. Toată lumea doarme. . . e miezul nopții și nopțile de vară sînt mici. id. ib. 338. Se bate miezul nopții în clopotul de-aramâ. EMINESCU, O. I, 203. S-apropiase miezul nopții. id. N. 87. Deșteptînd pe Harap-Alb chiar în miezul nopței, îi zice. . . CREANGĂ, P. 215. E aproape de miezul nopții, haide să ne culcăm. CARAGIALE, O. ii, 261. Ei spuseră că pînă la miezul nopții o duc cum o duc. ISPIRESCU, L. 73. În depărtare abia s-aud cocoșii vestind miezul nopții. DELAVRANCEA, T. 87. În ultimul răsunet al miezului de noapte, Pe săli și coridoare aleargă fel de șoapte. MACEDONSKI, O. I, 23. Trecuse miezul nopții și convoiul tăcut își urma calea. BUJOR, S. 51. Discuția se lungi pînă tîrziu după miezul nopții. REBREANU, R. II, 15; S-auzeau cîntînd cocoșii de miezul nopții. MIRONESCU, S. A. 51. Orașul doarme troienit. Mult mai tîrziu de miezul nopții sînt orele trecute. BACOVIA, O. 129. În turn miezul nopții se bate rar. id. ib. 131. Cînd mi-am revenit complet în fire. . . era miezul nopții. GALACTION, O. 242. Un clopot miezul nopții bate. TOPÎRCEANU, B. 65. Dacă pînă la miezul nopții nu va fi nici una, nici alta, voi merge acasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 214. La un ceas după miezul nopții, acesta plecase. id. O. I, 152. La miezul nopții localul se închide. SADOVEANU, O. IX, 333. Acum e trecut de miezul nopții, furtuna s-a potolit. BOGZA, Ț. 46. A trecut de miezul nopții cînd ieșim în stradă, STANCU, U.R.S.S. 113, cf. 217. Au stat acolo și au băut cîteșitrei pînă la miezul nopții. PREDA, D. 34. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 174. Cînd va bate miez de noapte, Treacă-te sudori de moarte. id. ib. 259, cf. MAT. FOLK. 215. Duseră-se. . . Doi feciori colindători, Pe la miez de cîntători Pe ulița satului. BÎRLEA, B. 107. Din cauza focului ne-am sculat la mnezî nopțî cu tătă casa. ALR II 3 012/53. ◊ (În context figurat) Miezul nopții s-a ivit Și prin lume a răspîndit Ceata visurilor dalbe. ALECSANDRI, P. II, 108; b) perioada din jurul orei 24 (în care noaptea este în toi); toiul nopții, (popular) puterea nopții, cumpăna nopții. Fărăde[le]gile meale căzură spre mine și păcatele acoperiră capul mieu. Și-mi fu amiazăzea ca miezul nopții (cca 1 633). GCR I, 82/3. Cine dintru voi are priiaten și va mearge cătră dînsul la miez de noapte, și va zice lui. . . (a. 1746) GCR II, 36/38. Lovindu-i în miezul nopții, dezbrăcîndu-i i-au legat. BELDIMAN, E. 6/32. Atunci mai dulce steaua lucește-n miez de noapte, Și-n zori seninul pare mai vesel, mai curat. ALECSANDRI, P. I, 125. Auzi tu glasul tainic ce cîntă-n miez de noapte Și prin văzduh plutește cu-a florilor miros? id. ib. 137. Apoi pe veselie, pe chef se așternură Pîn'ce în miezul nopții pe toții somnu-i fură. EMINESCU, O. IV, Arareori deșteptam pe mama cu rîsul meu, la miez de noapte. DELAVRANCEA, T. 19. Toate preocupările ceasurilor mele de-acum sînt roabe în chipul cel mai rușinos unor peisagii vagi, pierdute în pîcla miezului nopții. SADOVEANU, IX, 208. Pînă în miez de noapte se certau. PREDA, Î. 123. Nu iubește-n miez de noapte Cînd dorm dușmanele toate! JARNIK-BÎRSEANU, D. 67, cf. 318. Să șt'ii, muico, traiu mieu. . . Te-ai scula îm mńez d'e noapt'e Șî mi-ai ruga mie moart'e. DENSUSIANU, T. H. 224. (F i g.) Îmi place miezul nopții din ochii tăi adînci. TULBURE, V. R. 27; c) personaj din mitologia populară despre care se crede că ar apărea în toiul nopții pe pămînt. Se susține că în acest răstimp [de la douăsprezece la unu noaptea] însuși miezul nopții sub chipul diferitelor forme umblă pe pămînt. f(1890), 479, cf. MARIAN, S. R. I, 109. Și să duse, să tot duse, pînă să-ntîlni cu mez de noapte. RETEGANUL P. III, 43. Mai merge el cît mai merge și mai departe, în calea lui, întîlnește pe miezul nopții, pe care-l leagă și pe acesta de un copac înalt ca să oprească noaptea pe loc. I. CR. IV, 135 (Regional) Miez de miazănoapte (sau de miez de noapte) = ora 12 noaptea. Cînd e drept la miezul nopții, adica punct 12 oare se zice miez de meazănoapte. MARIAN, S. R. I, 108, cf. CIAUȘANU, V. 179. Luna venise în dreptul burții. Era miez de miazănoapte. PLOPȘOR, C. 15. Miezul zilei sau miez de zi = a) ora 12 ziua; amiază, (popular) crucea amiezii. Eu, pîndindu-ți urma, Veni-voi către miez de zi Tiptil peste coline. COȘBUC P. II, 218, cf. CADE; b) perioada din jurul orei 12 ziua (în care lumina și căldura sînt mai puternice); toiul zilei, plină zi. Cf. LB. [împăratul] avea o împărăteasă tînărâ și zîmbitoare ca miezul luminos al zilei. EMINESCU, N. 3. În miezul zilei, sub arșița soarelui de toamnă. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG. Subt arșița covîrșitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAȘ, M. N. 165. Ajunseră în vederea castelului în miezul zilei călduroase. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Unde-ai plecat, tu, lume minunată, Năluci ce v-ați ivit în miez de zi. V. ROM. septembrie 1 954, 92. (Popular) Miezul (sau miezii) păresimilor (ori păresimii, păresii, păreții, păreților) sau miez păreți (sau păresi, de păresimi, post) = mijlocul postului mare, care cade întotdeauna miercurea, în a patra săptămînă din post; (popular) miază-păresimi. La 3 ianuar, același se îndatorește să aducă pănă la mezpăresii actele (a. 1 776). IORGA, S. D. VI, 106. Și făcîndu-se iearmaroc la mezul păreții s-au strîns mulțime de norod (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 245/19, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Și am dus-o noi așa pînă la mezii păresii. CREANGĂ, A. 27, cf. BARCIANU, V., DDRF. Miezul păresimilor cade pe miercuri. MARIAN, S. R. II, 215. Femeia . . . cum a sosit miezul păreții s-a și apucat de urzit. id. ib. 216, cf. 211. O femeie a țesut în ziua de miez păreți. id. ib. 218. O seamă de românce însă, atît din Bucovina cît și din Banat, au datina de a număra ouăle în ziua de miezul păresii. id. ib. 219. Codobatura vine înainte de miezul păreților. id. ib. 220, cf. I, 115. Să nu mănînci ouă după miezul păreței. GOROVEI, CR. 133, cf. ALR II/762, A VI 26. Miezul verii (sau iernii) ori miez de vară (sau de iarnă) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii); (învechit, neobișnuit) miază vară. V. t o i, p u t e r e, d r i c. Au agiuns pănă la Ctesifont. . . și acolo au perit la miezul verei. ȘINCAI, HR. I, 33/13, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. [Fereastra] deschisă în miez de iarnă! ALECSANDRI, T. 839. E singură-n palat, Visînd în mezul iernii la blîndă primăvară. id. POEZII, 241. Era-n amiazi și-n miez de vară. Și soarele-a scăzut spre seară. COȘBUC, B. 86, cf. id. P. I, 220, MARIAN, S. R. I, 94. Dar și în miezul verii chiar, se întîmplă uneori să plouă asupra acestui munte. BOGZA, C. O. 55. Și atunci că ți-i veni Cînd, drago, o răsări. . . Un fir de budiană într-un mijloc de poiană, însă, drago-n miez de iarnă. DENSUSIANU, Ț. H. 251. (În context figurat) Zilele-mi ca iarna de viscoloase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vînturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, O. I, 138. 2. (Învechit și regional) Moment sau perioadă aflată la mijlocul unei unități de timp date. Pre la mezul lunei lui octomvrie. . . cu a sa oaste și cu oaste pe plată ieșind din Ardeal. . . au intrat în Moldova. ȘINCAI, HR. II, 49/14. Berbecii se pasc de chilin pînă la vinerea mare, adecă pînă la mezul lui octomvrie. ECONOMIA, 87/7. Păsăruică cu cunună, Nu cînta la miez de lună, Că inima mea nu-i bună. DOINE, 129. ◊ F i g. în miezul unei vieți, din care s-au scuturat atîtea credințe și iluzii, LOVINESCU, V, 103. II. (Cu sens local) 1. (Învechit, în sintagmele) Miezul nopții = miazănoapte (I 2), nord. Vor sufla vînturi de cătră mezul nopții. CALENDARIU (1844), 72/24. Dacă am fi în părțile miezului nopții și dacă ar ninge zăpadă ș-aici ca acolo . . . ț-aș putea aduce și cu carul. PANN, A. 47/6, cf. PONTBRIANT, D. Hanul. . . fusese bine adăpostit și dinspre miezul nopții și dinspre răsărit. SADOVEANU, N. P. 6. Adia asprul vînt al miezului nopții și omătul înghețat crîșca ascuțit, id. O. V, 464, cf. VII, 352. (Rar) Miezul zilei = miazăzi (1); sud. Cf. PONBRIANT, D. 2. (Regional, în sintagmele) Miez de (miază), cale (sau de cărare) = punct situat la o depărtare (aproximativ) egală de extremitățile unui drum parcurs de cineva; mijlocul drumului, (regional) miază cale, miază cărare. Cînd a fost în miez de cale l-a ieșit spre-ntîmpinare Nouă moroi. F (1 872), 316, cf. GCR II, 340, 341. Și la miez de miază cale Mi-a închinat cu pahare. TEODORESCU, P. P. 387. Dar cînd o fost La miez de cale, De cărare, înainte ieșitu-i-o. . . Archangelu Michail. MARIAN, D. 79. Dar cînd am fost la miez de cale, De cale, de cărare, O femeie neiubitoare. . . înainte mi-a ieșit. id. V. 131, cf. CHEST. V 173/92. 3. (În opoziție cu m a r g i n e, p e r i f e r i e) Parte a unui spațiu, a unei întinderi, a unei așezări, situată la o depărtare aproximativ egală de punctele periferice (și care cuprinde totalitatea notelor caracteristice, esențiale ale spațiului respectiv, v. t o i); mijloc (I 1), centru. Anevoie voi putea trimete epistola din miezul mării miezului țării. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 145. Și-mi era drag tare mai ales adîncul codrului aceluia, miezul lui cu piscuri pietroase. SADOVEANU, O. III, 569. Visez în miez de codru. STANCU, C. 54. L-au prins de pui în miez de codru. BENIUC, V. 34. III. 1. (În opoziție cu coajă) Partea interioară (mai moale) a unui fruct (cărnos). V. p u l p ă, c a r n e. Cf. LB. [Crăpînd o nucă de cocos] au aflat miezul ei dulce și bun ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51/18. Pere cu miezul roșu. ȘEZ. V, 68. [Miezul pepenilor] este apătos și totdeauna de coloare galbenă. PAMFILE, A. R. 174. Luă harbuzul mai greu decît ea, îl trînti de pămînt de se desfăcu în o sută de bucăți, luă pe cea mai mare și prinse a-i roade miezul. HOGAȘ, M. N. 18. Mă luă pe după gît, de-mi ajunse coaja de harbuz drept dinaintea gurii. . . și-mi potrivi la gură partea unde mai rămăsese ceva miez. id. ib. Rîde amuzată, cu dinții ca miezul unui fruct. CAMIL PETRESCU, U. N. 88. Miezul alb al perelor de chilimbar. TEODOREANU, M. II, 116. ♦ Partea din interior, comestibilă, a unei nuci. Cf. POLIZU. Să vă dea. . . colivă cu miez de nucă. CREANGĂ, A. 39. Alvița era cam sfărîmată, cam negricioasă și nu prea se vedea să aibă mieji de nucă. DELAVRANCEA, T. 147. Frate-meu Mihalachi pisează miezi de nucă și zahăr. VLAHUȚĂ, O. A. II, 87, cf. MARIAN, S. R. II, 74. Gologanii din miejii de nucă izbeau cu furie măselele. KLOPȘTOCK, F. 147. Frunză verde miez de nucă Cîntă cucu-n verde luncă. ȘEZ. I, 46. Frunzuliță miez de nucă, Vin pandurii să mă ducă. ib. 110, cf. III, 19, ALRM SN I h 148. Cine vrea miezul, să spargă nuca (= lucrul bun se dobîndește anevoie). Cf. ZANNE, P. I, 226. Nu toată nuca are miez bun și sănătos (= să nu judecăm după aparențe), ib. ib. 227. Patru frați gemeni născuți, Tot îmbrățișați crescuți, Oricînd îi vezi la un loc, înveliți într-un cojoc (Miezul de nuca; FUNDESCU). L. P. II, 159. ♦ Fig. Nu-s vinovat, natura îmi dete acest rol, Să rup o coajă mîndră cînd miezul este gol. NEGRUZZI, S. II, 75. ◊ E x p r. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține (pe cineva) în huzur, a răsfăța. Spune frăține-tău . . . să vină la mine, că l-oi hrăni cu miez de nucă. EMINESCU, N. 27. Este o mofturoasă de n-are pereche. Copil crescut cu miez de nucă. P. CONSTANT, R. 90. ♦ Partea din interior, mai moale, a sîmburelui anumitor fructe. Cf. ALR I 874. ♦ (Regional) Sămínța macului. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe, Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 432. 2. (În opoziție cu coajă) Partea din interior, mai moale, a pîinii, rar, a cașului. Cînd va fi aproape de fiertu, să-i pui puțintel miezu de pîine frecat (a. 1 749). GCR II, 42/21. Ia o litră de icre proaspete, miezu de pline. ierburi tocate . . . și le ameastecă bine (a. 1 749). id. ib. 43/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DAMÉ, T. 40, PAMFILE, B. 36. Felia de pîine. . . se rupe și se mănîncă miezul o dată cu coaja. ARGHEZI, P. T. 241, cf. ALR I 767, ALR II/I h 47. ◊ E x p r. De la cinci pîini miezul și de la nouă colaci coaja, se zice despre cineva care este lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. IV, 51. ♦ (Prin sudul Transilv.) Umplutura sarmalelor. Cf. ALR II 4 077/172, 192. ♦ (Transilv., Ban., adesea la pl.) Firimituri de pîine; (rar) bucățică de pîine, p. ext. de mămăligă. Cf. KLEIN, D. 379, ALR I 758, 767, 768, 1989, ALR II 3 474, com. din MORĂRENI-REGHIN. Se gîndea la . . . nevasta lui, rămasă de luni de zile fără un miez de pîne. CAMILAR, N. I, 26. Ung fetele doi miezi de mămăligă cu unt, îi pun pe maiul de bătut cămeși și zic că un miez este fata cutare, iar cellalt miez este cealaltă fată. MARIAN, S. R. I, 74, cf. A I 35. ♦ P. e x t. (Transilv.) Cantitate mică (de ceva). Să ia un mńedz de pchiatră într-o cîrpă de mătasă. ARH. FOLK. I, 205, cf. LEXIC REG. 17. Dă-mi și mie un miez de carne. MAT. DIALECT, I, 212. Un mńez de drod [= sîrmă]. ALR II/272. Izvor cu un miez de apă. L. ROM. 1962, 406. ♦ (Regional) Jumătate dintr-un fuior (Borșa-Vișeu de Sus), ALR II 2 801/362. 3. (Învechit și regional) Partea din interior a unor legume care cresc în formă de căpățînă, inimă; parte a verzei din care pornesc frunzele căpățînii, cocean, cotor. Miezul a unei marule îi era în loc de mîncare și de băut. DOSOFTEI, ap. TDRG, cf. COSTINESCU, ALRM SN Ih 133. ♦ (Regional) Cocean de măr. Cf. ALR I 890/186, 194, 387, 516, 772, 790, 896, 900, 940, 960, 986. 4. (Regional) Partea din interior (mai moale) a tulpinii unor plante; măduva copacului; inimă. Am făcut ciuturi din trestie și după ce le-am golit de miez le-am înfundat cu foi de tabac. VLASIU, A. P. 37. Miez de soc. ALR I 958/270, cf. GL. V. J. ♦ (Prin Transilv.) Seva copacului. Cf. ALR I 957/136, 190. 5. (În opoziție cu exterior) Partea interioară, centrală a unui obiect. Un mărgăritar albastru, stropit cu stropi de aur și c-un mez negru. EMINESCU, N. 65. Atomii din mezul acelui mărgăritar. id. ib. Cocsul mărunt. . . este împins lateral cu ajutorul lopeții, astfel ca miezul focului să fie închis, însă neacoperit deasupra. IOANOVICI, TEHN. 117, cf. 293. Miezul stratului de cărbune. GL. V. J. 6. (Rar) Mic grup de persoane în jurul căruia se formează o grupare mai mare; sîmbure, nucleu. Mulți socoteau că, dacă s-ar fi găsit arme de ajuns, s-ar fi putut alcătui un strașnic miez de oștire populară. CAMIL PETRESCU, O. II 605. 7. (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. Miezul este format dintr-un amestec de nisipuri și substanțe organice, dispuse pe un schelet metalic. IOANOVICI, TEHN. 88. Fixarea miezului în tipar trebuie să fie făcută cît mai exact, pentru a avea o piesă de grosime uniformă. id. ib., cf. 96. Au fost create piese pentru industria textilă, garnituri și miezuri. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4844. A executat cutia cu miezuri la limita piesei, iar asta înseamnă că nu mai rămîne loc pentru peretele ei. V. ROM. august 1 961, 64. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din table de oțel decupate, care se introduce în interiorul bobinelor mașinilor, transformatoarelor și a altor aparate electrice și servește la obținerea unor cîmpuri magnetice intense. Electromagnet cu miez afundător. ENC. TEHN. I, 164. Pentru o clipă ei și-au luat ochii de la miezul dinamului. CONTEMP. 1948, 113, 11/6. Un miez de fier introdus într-un solenoid se magnetizează și devine un electromagnet. CIȘMAN, FIZ. II, 386, cf. 479. [Transformatorul] se compune dintr-un miez închis, făcut din tole de fier, pe care se înfășură un bobinaj primar și altul secundar. id. ib. 493. 8. Fig. Ceea ce este esențial, fundamental; esență, fond. Dar în mezul a durerei ce-mi rămîne-n suflet vie, Cea scînteie care-aprins-ai nu s-a stinge niceodată. ASACHI, S. L. I, 162. Pătrunderea acestei bogății intelectuale pînă în miezul cugetărilor poetului. MAIORESCU, CR. II, 305. Am putea să abordăm însuș miezul articolelor d-lui Panu, adică relația dintre eminescianii noștri de azi și literatura trecută. GHEREA, ST. CR.162. Cu cît mai mult se muncește conducătorul, fără a afla întru a cărui mînă e ciuștea, cu atîta mai multe lovituri capătă peste spate și tocmai întru aceasta se cuprinde miezul jocului. MARIAN, Î. 196. E nevoie de un meșteșug deosebit pentru a afla taina prin ajutorul căreia am putea pătrunde în miezul lucrurilor. PETICĂ, O. 460. În miezul aainc al vieții mele am dovedit ca nu smt omul potrivit. CAMIL PETRESCU, T. II, 324. În miezul istoricului din el, mijea în noaptea asta înstelată, în umbra codrului, viermele tuturor îndoielilor cunoașterii. id. O. II, 31. Institutorul intra în miezul lucrurilor. CĂLINESCU, I. C. 154. Răspunsul la această întrebare va constitui însuși miezul comunicării noastre. LL I, 9. Dragostea, zburdalnica, Mult e grea, purdalnica. . . Dar cine-i cunoaște miezul. . . E ca pleava de ușoară. TEODORESCU, P. P. 302. ◊ E x p r. (Rar) A pipăi miezul cuiva = a afla adevărata valoare a cuiva. Cf. ZANNE, P. I, 218, DDRF. ♦ Valoare, sens, tîlc, semnificație (adîncă). Vorba și lucrul lui e nenșirat, sec, fără miez. JIPESCU, O. 141. Mi s-a părut c-a scris, știi, mai cu miez. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 11. Cuvintele. . . cari le spusese prezidentul înaintea porții de primire avură mai mult miez decît întreagă vorbirea aceasta nesfîrșită. AGÎRBICEANU, L. T. 327. Din povestirile lui cu miez și de o îngăduitoare ironie, nenea Iorgu știa întotdeauna să însuflețească un ceas de plictiseală. C. PETRESCU, S. 102. Lansează . . . o înțepătură cu miez, împotriva acelor care vor să mănînce și să nu muncească. CONTEMP. 1 948, nr. 156, 12/5. Faceți să scapere miezul cuvîntului. DEȘLIU, G. 34. Vorbele lui. . . mi se păreau pline de miez, umbrite de duioșie și înfiorate de nădejde. V. ROM. august 1 958, 61. Vorbe fără miez. ZANNE, P. II, 831. ♦ (Rar) Ceea ce este mai ascuns, mai intim, mai personal. Era o mîngăiere care străbatea deodată în miezul inimii și-l încălzea. POPA, V. 303. Ce taină ai mai ascuns în miezul tău? STANCU, R. A. III,196. - Pl.: miezuri și (rar, m.) miezi, mieji. – Lat. medius.

NETREBNIC, -Ă adj. 1. Care este lipsit de valoare, de folos, de utilitate sau de însemnătate: inutil, (învechit) ponetrebnic. Și iaste în chipul smochinului, ce nu face nici un rod de trebuință oamenilor și dobitocului, ce tot iaste netreabnic rodul lui. coresi, ev. 452. Domnul care nu va judeca pre dreptate... va fi ca un vas netrebnic, gătit spre pierzare. neagoe, ap. gcr i, 168/39. Nimenea nu-i poprea... pentrucă-i închidea cu zidul și făcea netrebnice zidurile lor (a. 1773). gcr ii, 92/29, cf. cod. Silv. Pecurarii... au obicinuit a le afuma... părul, coama, lina cea netrebnică. economia, 89/5. Ai cheltuit averea ta în lucruri netrebnice. maior, p. 130/3, cf. Țichindeal, f. 224/2, CARAGEA, L. 19/16, HELIADE, O. II, 352. Au socotit să arunce în mare toate cîte la așa primejdie le era netrebnice precum: tunuri, coleturi de marfă. drăghici, r. 11/14. Războiul cel mai norocit în Asir nu este altcevaș decît o vărsare de sînge netrebnică. gt (1839), 4¹/41. Afară de aceasta fieștecare soi de pămînt priește mai mult creșterei unor buruieni netrebnice decît altora. i. ionescu, c. 174/5. Jumătate arătură și jumătate loc netrebnic, pietriș, id. p. 502. Țesetură de netrebnice cuvinte. conachi, p. 277. Cea întîi nevoie a omului este a înțălege și a fi înțăles. Cît de clasic ar fi un om neînțăles, munca lui e netrebnică. russo, s. 83. Să contribuiți prin influența d-voastre la curățirea ortografiei de acea literă parazită care servă de umplutură netrebnică. alecsandri, s. 6. Armele unui soldat învins, dovedite netrebnice, gane, n. ii, 200. Viața mea se scurge întocmai ca viața unei gîze netrebnice, rebreanu, nuv. 250. Își scosese paltonul, căciula și șoșonii, ca pe niște lucruri netrebnice, sadoveanu, o. vi, 633. Vorba a rămas aici – ca un ou răscolit: stă netrebnic și n-a mai ieși din el pui pînă la învierea a doua. id. ib. xiii, 659. Aceste „invincibile” mașini de război au devenit, în cîteva clipe, numai prin curajul unui om, două netrebnice mormane de fier vechi, stancu, u.r.s.s. 130. ◊ (Substantivat) Dacă ne supără rima... s-o azvirlim ca pe o netrebnică și să ne apucăm să scriem versuri albe. macedonski, o. iv, 32. ♦ (Urmat de determinări introduse prin pre. „de”) Incapabil, inapt. Chitul... icni corabia dintr-însul însă mai de tot zdrobită și cu totul netrebnică de plutit, gorjan, h. ii, 12/32. ♦ (Învechit) Ilegal; care este lipsit de temei. Numai aceaia să zice netreabnică diiată carea iaste făcută împotriva pravililor. pravila (1814), 129/16. Schimbul urmat s-au cunoscut netrebnic de vreme ce însuși afierositoriul oprește pe episcopie... să nu înstrăineze afierosirea sa (a. 1815). uricariul, ii, 20. Pricinuirea pîriților vameși... este cu totul netrebnică (a. 1825). doc. ec. 359. Întocmirea ce arată cinstita agie că au făcut unii din neguțători... să socotește netrebnică și nu poate fi cunoscută nicicum stăpînirii (a. 1837). ib. 676. 2. (Învechit; adesea în formule stereotipe) Vrednic de milă¹ (I 1), mizerabil (1); umil, modest (1), smerit; p. ext. (sens curent) incapabil, nevrednic. Cînd veți face aceastea toate, ziceți că netrebnici robi sîntem, că ce-am fost datori să facem făcut-am. coresi, ev. 19. Mă rog cu umilenie, nu mă uitareți la svănta rugă, pre un mișel și netriabnic șerb lui Dumnezău și dumilorvostre svinți creștini, dosoftei, în bv i, 245. Al blîndeaților mării[i] tale nevreadnic și netreabnic rob, Constandin (a. 1700). gcr i, 340/27. Nu înceta a te ruga... pentru netreabnicii robii tăi, ca să aflăm har. mineiul (1776), 176^vl/6. Rumpe iubirea de sine și depărtează-i lucrare Și omul de viu rămîne intr-o netrebnică stare. conachi, p. 276. I se istovește sub ochi odorul fără preț al vieții ei netrebnice și întunecate. vlahuță, n. 94. Ce poate fi mai trist decît să te simți netrebnic, să vezi că sufletul tău nu se leagă prin nimic de marele suflet al neamului tău. id. o. a. 502. Învață, îi zise, privindu-l încruntat, căci altfel rămîi prost și netrebnic, sadoveanu, o. ix, 30. Cu zîmbet voi părăsi banchetul În care mi-a fost rolul de simplu privitor. Setos, flămînd, netrebnic și veșnic visător. beniuc, c. p. 47. Sînt netrebnică și nevoiașă, Și ție mă rog, maica Domnului. păsculescu, l. p. 139. ◊ (Substantivat) De ce altul să facă ceea ce el nici cu gîndul nu gîndise, necum să se fi apucat să facă, netrebnicul. ispirescu, u. 83. Iată o moară plină de înțelepciune și de mare folos pentru netrebnici ca tine. hogaș, dr. i, 53. Ce puțin îi trebuie unui netrebnic din mahalaua cu nume rușinos ca să fie fericit, g. m. zamfirescu, sf. m. n. i, 278. ◊ (Prin analogie) Se zice că vulpile s-ar apropia numai de stîrvurile acelor cîni care au fost răi. Dacă, însă, cînele a fost netrebnic, vulpile nici n-au de gînd să se apropie de stîrvul lor. gorovei, cr. 48. ♦ (Regional) Leneș. com. din straja-rădăuți. 3. Condamnabil, reprobabil; ticălos, păcătos, nemernic (3), (învechit și popular) nebun (I 1), (învechit) nebunesc (1). Toți ucloniră-se preură și nu fură op (și nu fură trebnici c, și netrebnici fură c²); nu e făcătoriu bine. psalt. 102. Și netreabnicul rob aruncați-l întru întunearecul de afară. Aciia va fi plîngere și scrîșnirea dinților. coresi, ev. 318. Obiceiurile cele rele și netrebnice și păgubitoare de obștie (a. 1768). uricariul, i, 339. Gînd netreabnic. mineiul (1776), 44^rl/1. Țin niște netrebnice libovnice. ist. am. 70^v/13. Moștenirea va fi lăsată la o față netreabnică și defăimată. pravila (1814), 148/19. Scoate-mă dintr-un prepus, Pe acest netrepnic prințip spune-mi unde l-ai răpus. beldiman, o. 56/24. Pornirile cele netrebnice și desfrînarea năravurilor. marcovici, d. 163/11. L-au rugat ca să-l ierte pentru netrebnicile cugetări în care mai înainte căzusă. drăghici, r. 75/1. Omul face mai multe jertfe pentru o femeie netrebnică decît pentru una cinstită, filimon, o. i, 130. Eu te las a cugeta, Că... lovind pe-un domn netrebnic, vei scăpa chiar țeara ta. hasdeu, r. v. 129. Ființă netrebnică și păgubitoare omenirii..., dă-mi paloșul ce mi-ai furat, ispirescu, l. 227. El a purtat de grijă robului său netrebnic, galaction, o. 186. Această gogire în îndoială îi păru lui însuși netrebnică, camil petrescu, o. ii, 31, cf. reteganul, p. ii, 32. ◊ (Substantivat; de obicei ca termen de apostrofare) Păcatul și sufletul și mintea netreabnici și ticăiți face. coresi, ev. 426. Tu, victimă de-o oarbă prigonire, Ai fost ca un netrebnic lăsat în părăsire! alecsandri, poezii, 471. Vreau să fie pedepsiți Toți acei netrebnici, davila, v. v. 71, cf. teodoreanu, m. ii, 193. Cît a lucrat mînă-n mină cu Răghină, fusese un netrebnic! galan, b. ii, 118. Tocmai el ia apărarea unui netrebnic care n-a ostenit un singur ceas în viața lui. v. rom. aprilie 1957, 81. Stanca greu se supăra Și de mumă-l suduia, Vorbă-ndat-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. teodorescu, p. p. 640. Auzind aceasta, netrebnica de maică s-au bucurat foarte, socotind că în chipul acesta se va putea curăți mai lesne de ficior. sbiera, p. 24, cf. șez. iii, 115, zanne, p. viii, 409. ♦ (Învechit, rar) îngrozitor, cumplit. Cătră neîmputatei și netreabnicei boale și chinuirei și neîncetatei muncă tras iaste și osîndit. coresi, ev. 307. – pl.: netrebnici, -ce. – Și: (învechit) netrepnic, -ă, (regional) netremnic, -ă (bul. Fil. iii, 180), nitrevnic, -ă (șez. iii, 83) adj. – Din slavonul нетребниц.

SUFLET, suflete, s. n. 1. Totalitatea însușirilor morale și intelectuale ale omului; psihic, conștiință. În sufletul lui Tudor Șoimaru bîntuia într-adevăr o furtună grozavă. SADOVEANU, O. VII 63. Am învins cu bărbăția și cu sufletu-mi cinstit. EFTIMIU, Î. 100. Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. EMINESCU, O. I 209. ◊ Loc. adv. Din suflet (sau din tot sufletul, din adîncul sufletului) = cu toată sinceritatea, cu tot devotamentul, cu toată dragostea; p. ext. foarte mult. Îți mulțumesc din suflet pentru cuvintele măgulitoare ce-mi adresezi. ALECSANDRI, T. II 56. Jurămînt îți fac din suflet că și ceriul și pămîntul De s-ar strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvîntul. CONACHI, P. 102. Noi, părinții... vă iubim din suflet. DRĂGHICI, R. 35. Cu (sau fără) suflet = cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. ♦ (Urmat de determinări) Trăsătură de caracter (bună sau rea) a cuiva; caracter. Suferințele, copile, ți-au făcut un suflet bun. EFTIMIU, Î. 93. Nu e cum ție ți se pare, Ea are suflet mîndru și de iubire plin. BOLINTINEANU, O. 202. ♦ (Urmat de determinări) Persoană considerată din punctul de vedere al trăsăturilor de caracter. Nu era o ființă de rînd, era un suflet mare care înțelegea lumea și viața. VLAHUȚĂ, O. AL. II 74. Suflet bun și nobil ca scumpa ta soție Eu n-am văzut, mă crede. ALECSANDRI, T. II 67. A fost un suflet mare și nobil, o inimă curată. GHICA, S. 672. ♦ Omenie, bunătate, milă. La unul fără suflet trebuie unul fără de lege. CREANGĂ, O. A. 250. Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget. EMINESCU, O. I 150. Mă cunoști!... privește, Eu sînt, și de ai suflet, privește-mă, roșește! ALECSANDRI, T. II 182. ♦ Curaj. A prinde suflet. 2. Element, factor esențial care determină o acțiune, o concepție. Sufletul viu al leninismului este lupta înverșunată, plină de pasiune arzătoare, împotriva tuturor dușmanilor clasei muncitoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2362. Bălcescu a fost sufletul revoluției de la 1848. SADOVEANU, E. 53. Despotismul, dar, este sufletul concuistei. BĂLCESCU, O. I 135. 3. Persoană, ins, individ, om; p. ext. orice ființă. Avea încă un suflet la care ținea: cîinele lui. PAS, Z. I 57. Într-o căsuță din marginea cătunului, trăiau cinci suflete: mama, tata și trei copilași. BUJOR, S. 55. Suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieții. RUSSO, O. 100. ♦ Locuitor. Oamenii au rămas îndărăt în sat două mii de suflete. DUMITRIU, N. 11. Orașul de un milion de suflete. C. PETRESCU, C. V. 275. Scrie-mi, mă rog, cîte suflete... are acum Moldova. KOGĂLNICEANU, S. 101. ♦ (De obicei însoțit de un adjectiv posesiv) Termen cu care cineva se adresează persoanei iubite. De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieții mele. EMINESCU, O. I 54. Bade, bădișorul meu, Dragul meu, sufletul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Marie, sufletul meu, De-i muri, să mor și eu, Cu capul pe brațul tău. ȘEZ. II 8. 4. (În filozofia idealistă și în concepția religioasă) Substanță spirituală care dă omului viață, socotită de origine divină și cu existență veșnică, opusă trupului și supraviețuind acestuia. Nu mai țin minte... care școală filozofică din vechime... discuta dacă femeia are sau nu un suflet. GALACTION, O. I 96. Mă rugam pentru sufletele celor morți. ALECSANDRI, T. II 24. Sufletele lor – pentru păcate pesemne – le-a osîndit domnul dumnezeu să intre în copacii pădurilor. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Expr. A-și încărca sufletul cu... = a comite o faptă rea care apasă asupra conștiinței. Făt-Frumos, decît să-ți încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa. ISPIRESCU, L. 43. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, apăsat, chinuit de ceva. De ce nu vrea să-i spună ei, ce are pe suflet? O crede tot copilă, se vede. VLAHUȚĂ, O. AL. II 88. Aibă pe suflet cel ce te-a scos din minte. CONTEMPORANUL, IV 391. (Familiar) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva). A-i scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa în pace (pe cineva), a plictisi, a chinui cu prea multe insistențe. Îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. Lele cu sprîncene-n jos, Sufletul badei l-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. A se băga în sufletul cuiva v. băga (I 3). A-i ieși cuiva sufletul = a muri; fig. a munci din greu, a se chinui. A-și da sufletul v. d a³ (I 16). Cu sufletul la gură v. gură (I 1). Cu sufletul pe buze = în agonie, aproape de moarte; fig. abia mai respirînd (din cauza oboselii sau a emoției). A-și stupi sufletul = a se chinui mult. Dimineața pînă-l scoli îți stupești sufletul. CREANGĂ, O. A. 39. A-și căuta (sau vedea, griji) de suflet (sau de ale sufletului) = a trăi conform normelor bisericești (cu posturi, cu rugăciuni). A căuta de sufletul cuiva = a face pomeni pentru cei morți. Mititeii s-au dus cătră domnul, și datoria ne face să le căutăm de suflet. CREANGĂ, O. A. 144. A da ceva de sufletul cuiva = a da ceva de pomană (în amintirea unui mort). (Să) fie de sufletul (cuiva)! = fie ca dumnezeu să-i ierte păcatele! A fi (sau a se face) trup și suflet cu cineva = a fi (sau a se face) prieten cu cineva pînă la sacrificiu, a fi extrem de devotat cuiva. Printre aceștia unul, pe nume Silenu, era trup și suflet cu dînsul. ISPIRESCU, U. 104. Se cunoscu cu Pan... și se făcu trup și suflet cu dînsul. id. ib. 107. A-și vinde sufletul = a călca principiile moralei, a păcătui foarte tare, a se închina diavolului. Pentru bani, își vinde sufletul. PANN, la CADE. 5. Viață. El are nouă suflete, Oană... Olecuță de odihnă și să întremează zmeul bătrîn. DELAVRANCEA, A. 57. El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș-împărat dacă vrea... să rămîie cu sufletul în oase. ISPIRESCU, L. 43. Au rămas încremeniți ca niște morți fără suflet, neputînd cineva să scoată cît de mic cuvînt din gura lor. DRĂGHICI, R. 21. ◊ Expr. A (mai) prinde sau a căpăta (la) suflet = a se îndrepta, a se întrema (după o boală grea). A lua (cuiva) sufletul = a omorî, a ucide. (Fig.) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. (Familiar) A avea ceva la sufletul său = a poseda, a stăpîni. Are numai două carboave la sufletul său. CREANGĂ, O. A. 204. 6. Inimă (considerată ca sediu al sentimentelor, al afectivității). Și pînă ce-n pieptu-i un suflet va bate De-un dor ce abate Va fi dominat. MACEDONSKI, O. I 15. Acei, al căror suflet pentru țară nu mai bate. BOLINTINEANU, O. 124. Eu ți-s frate, tu mi-ești frate, În noi doi un suflet bate! ALECSANDRI, P. A. 105. ◊ Expr. A(-i) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) plăcea mult, a(-i) produce o mare satisfacție. Cînd doinea în zori de ziuă... știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I 139. A i se rupe cuiva sufletul (de mila cuiva) = a-i părea cuiva foarte rău de nenorocirea cuiva. 7. Suflare, suflu, respirație. Nările calului se văd uneori de prin valuri, însă pe nări el scoate suflet puternic, care preface apa în stropi. GANE, N. I 9. Cînd sufla zmăul din sine, izbea cu sufletul său pe Titirez cît colea înainte. SBIERA, P. 184. Nu mai avea alt semn de viață, fără numai că... răsufla prea puțintel suflet. GORJAN, H. I 72. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de mișcare) Într-un suflet = foarte repede, abia mai putînd respira, gîfîind. Urcă într-un suflet scările redacției. C. PETRESCU, C. V. 331. Auzind că mulțimea a dat buzna în cancelarie, sosi într-un suflet, galben, speriat și plîngător. REBREANU, R. II 176. Zmeoaica se duse într-un suflet la fiul său. ISPIRESCU, L. 20. ◊ Expr. A-și trage sufletul = a respira. N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere, simțindu-se cu totul liniștită. CONTEMPORANUL, IV 83. A-și lua suflet = a respira adînc; a-și potoli respirația. Cînd ridică capul spre a-și mai lua suflet și a vedea în ce parte mai are de lucru, era mînjită pînă la urechi. HOGAȘ, M. N. 18. După unele fraze mai lungi, se odihnește, își ia suflet, și atunci pieptul i se ridică puternic. VLAHUȚĂ, O. AL. II 90. A-i veni (cuiva) sufletul la loc = a-și potoli respirația, bătăile inimii; a se liniști. Am stat puțin așa pînă să-mi vie sufletul la loc; m-am sculat și am plecat. CARAGIALE, P. 27. ♦ Gîfîit, gîfîială. Ana fuge glonț... Apoi, potolindu-și sufletul, spune... REBREANU, I. 17. ◊ Expr. (Rar) A se umple de suflet = a gîfîi. Am alergat de m-am umplut de suflet. ALECSANDRI, la CADE. 8. (În expr.) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. Luîndu-și rămas bun de la fiul său cel de suflet, se culcă și adormi somnul cel lung. ISPIRESCU, L. 147. M-am luat după capul tău cel sec, și m-am dus pe coclauri să-ți aduc... copiii de suflet. CREANGĂ, O. A. 168. (Fig.) Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii, Vin de-ntunecă pămîntul La Rovine în cîmpii. EMINESCU, O. I 146. A lua de suflet = a adopta un copil. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. Eu am o fată luată de suflet, tot de o vîrstă cu fata mea. CREANGĂ, O. A. 261. A da de suflet = a ceda copilul propriu unei persoane, care îl adoptă. Mă-sa-l dăduse de suflet, cînd era numai de-o șchioapă. V. ROM. noiembrie 1953, 92. Fata am dat-o de suflet. Era prea mică. STANCU, D. 19.

ține [At: PSALT. HUR. 109^r/19 / V: ~a, (înv) țenea / Pzi: țin, (îvp) țiu / E: ml tenere] 1 vt A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să cadă sau să scape. 2 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) lumânarea (sau, reg, lumina) A-i fi naș (cuiva) la cununie. 3 vt (Îae) A veghea pe cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână, potrivit unui vechi obicei creștin. 4 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) cununa A-i fi naș (cuiva) la cununie. 5 vt (Îe) A ~ frânele țării (sau ale împărăției) A conduce o țară. 6 vt (Îe) A ~ pâinea și cuțitul A fi stăpân pe situație. 7 vt (Îe) A ~ doi pepeni într-o mână A căuta să obțină profituri din două părți. 8 vt (Îe) A ~ în (sau, înv, supt) mână (sau mâini) (pe cineva sau ceva) A avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa. 9 vt (Îe) A ~ împrejurările în mână A stăpâni situația Si: a dispune (2), a hotărî. 10 vt (Îe) A ~ (cuiva) ursita A fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. 11 vt (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) foc la spate A-i fi naș cuiva la cununie. 12 vt (Îe) A ~ clanț (sau fuior) cu (cineva) A se lupta cu vorba într-o dispută, într-o conversație etc. 13 vt (Îae) A nu se lăsa intimidat de cineva. 14 vt (Îae) A nu se da bătut. 15 vt (Imt) Poftim! 16-17 vtrr A (se) apuca (pe sau de cineva sau ceva) cu mâna sau într-un anumit fel și a nu lăsa să scape. 18 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în clește A aduce pe cineva în siuația de a nu mai putea scăpa. 19 vt (Îae) A forța pe cineva să cedeze. 20 vt (Îe) A ~ cu dinții să... A dori foarte mult să... 21 vt (Îae) A face totul pentru a... 22 vt (Îe) A-și ~ sufletul în buze A fi pe moarte. 23 vt (Îe) A-și ~ inima în dinți (sau cu dinții) A se stăpâni, nelăsându-se cuprins de o emoție puternică. 24 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de chică A prinde cu putere pe cineva de păr. 25 vt (Îe) A ~ pe dracul de coadă A intra într-o încurcătură și a nu mai putea ieși din ea. 26 vt (Îae) A decădea din punct de vedere material. 27 vt (Îae) A întârzia voit o acțiune. 28 vt (Îe) ~ lupul de ureche Se zice despre un om slab care vrea să se opună unuia mai puternic. 29 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) de mână A pune pe cineva ca martor. 30 vrr (Îe) A se ~ de brâu (sau de gât) cu (cineva) A fi prieten foarte bun (cu cineva). 31 vt (Adesea determinat prin „în mână”, înv, „a mână”; c. i. o armă, un instrument, o unealtă) A folosi cu pricepere cu ajutorul mâinilor Si: a mânui. 32 vt (Determinat prin „în brațe”, „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele, în semn de dragoste, de prietenie etc. Si: a îmbrățișa. 33 vt (D. ființe) A susține un obiect sau un corp greu ridicat de la pământ și a nu-l lăsa să cadă. 34 vt (Îe) Parcă-l țin în spinare Se spune despre cineva nedorit, greu de suportat. 35 vt (Îe) Oaia care nu poate să-și ție lâna trebuie tăiată Se spune despre cineva care nu este în stare să-și ducă la îndeplinire obligațiile asumate. 36 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (numai) pe (sau în) palme (sau pe brațe, pe mâini sau, reg, pe mână) A avea o grijă deosebită față de cineva. 37 vt (D. o parte a corpului; în construcție cu „abia”) A susține cu dificultate greutatea trupului. 38 vt (Îe) Cât îl țin picioarele (sau puterile) Cu toată forța. 39 vt (Îe) A nu-l mai ~ șalele A nu mai fi în stare să continue o activitate. 40 vt (Îe) A nu-l mai ~ spatele A abandona o activitate. 41 vt (Îe) A-l ~ părul A fi capabil să facă un lucru. 42 vt (Îe) A-l ~ puterile A-l ajuta pe cineva puterile Si: a rezista. 43-44 vt (înv; îe) A (nu)-l mai ~ (pe cineva) inima să... A (nu) se putea stăpâni să... 45 vt (Îe) A nu-l mai ~ balamalele A-și pierde vigoarea. 46 vt (Îae) A îmbătrâni. 47 vt (Îe) A nu-l ~ proptelele A fi gârbov și neputincios. 48 vt (Fig) A răbda. 49-50 vti A prinde pe cineva sau ceva ca să nu cadă Si: a sprijini. 51 vt (Pop; irn; îe) Ține-mă, Ghincule Se spune celui care se laudă că va face ceva peste puterile sale. 52 vt A (putea) cuprinde în sine Si: a conține (2), a încăpea. 53 vt (Pop; îe) A nu-l mai ~ pielea A fi foarte gras. 54 vt (Pop; îae) A nu-și mai putea stăpâni bucuria. 55 vt (Pop; îae) A fi foarte îngâmfat. 56 vt (Pop; îe) A nu-l mai ~ cămașa A fi foarte nerăbdător. 57 vt (Pop; îae) A fi foarte ocupat. 58 vt (Îe) A nu-l mai ~ pământul A nu mai avea loc pe pământ. 59 vt (Îae) A nu fi tolerat din cauza răutăților făcute. 60 vt (Îe) A nu-l (mai) ~ locul (sau pământul) A fi neliniștit. 61 vt (Îe) A nu-l ~ drumurile A nu mai putea merge pe drum din cauza beției. 62 vt (Îvr) A împresura (pe cineva). 63 vr (Urmat de un complement indirect introdus prin „de”) A se prinde cu mâinile pentru a nu cădea, pentru a nu fi despărțit de cineva sau de ceva Si: a se agăța (4). 64 vr (Îe) A se ~ cu dinții de (ceva) A nu ceda cu nici un preț Si: a persevera. 65 vr (Îe) A se ~ de poalele (sau pulpana, fustele) (cuiva) A căuta să fie mereu împreună sau în preajma cuiva, insistând pentru a-i cere ceva. 66 vr (Urmat de determinări modale) A se menține într-un loc. 67 vr (Urmat de determinări modale) A nu cădea de undeva. 68 vr A apăsa o parte a corpului pentru a-i încetini funcția, pentru a potoli o senzație dureroasă etc. 69-70 vir A fi prins, fixat. 71 vr (D. țesături; îe) A se ~ (numai) în ață (sau într-un ori de un fir de ață) A fi pe punctul de a se rupe. 72 vr (D. viață; îae) A fi oricând gata să se sfârșească. 73 vr (Îe) A nu se ~ nădragii pe (cineva) Se spune despre cineva foarte sărac. 74 vr (D. obiecte de îmbrăcăminte; îe) A nu se ~ petec de petec (sau zdreanță de zdreanță), a nu se ~ pe (sau în) spate A fi foarte uzat. 75 vr (Îae) A se rupe. 76 vr A se afla în imediată apropiere unul de altul. 77 vr (Șîe a se ~ cârd) A urma unul după altul Si: a se înșirui. 78 vr (Îe) A se ~ tot (de) una (sau unul) A fi unul lângă altul, formând un tot. 79 vr (Udp „de”, „după”, „în urma”, „pe urmă”) A merge în urma cuiva sau a ceva, (pășind) cât mai aproape. 80 vr (Pex; șîe a se ~ ca râia de om) A fi nelipsit de lângă cineva. 81 vr (Îae) A urmări pe cineva pretutindeni. 82 vr (Pex) A stărui pe lângă cineva pentru a obține ceva. 83 vr (Îe) A se ~ droaie după (cineva sau ceva) A urma în număr mare pe cineva sau ceva. 84 (Îae) A acționa păstrând ritmul impus de cineva sau ceva. 85 vr A se ghida după cineva sau ceva. 86 vr (Udp „de”; c. i. un text) A respecta cu fidelitate. 87 vr A lua ca exemplu pe cineva sau ceva. 88-89 vtir (D. persoane; pan, d. un drum; udp „de”; adesea determinat prin „drept”, „înainte”) A urma una și aceeași direcție. 90 vti (Îe) A o ~ spre... A merge spre... 91 vr (Îe) A se ~ ață de un drum (de o cărare etc.) A nu se abate de la un drum. 92-93 vti (Îe) A ~ dreapta (ori la dreapta sau stânga, reg, hăisa) A merge pe partea dreaptă (sau stângă) a unui drum. 94 vt (Îe) A ~ marginea A înainta pe (sau aproape de) marginea unui drum, a unei suprafețe. 95-96 vti (Înv; îe) A ~ marea, a ~ spre plina mare A naviga în (sau spre) larg. 97-98 vti (Reg; îe) A ~ țel (sau țelul), a ~ la țel A ochi cu pușca. 99 vr (Pop; cu complementul „drumul”) A-și continua drumul. 100 vr (Pop; îe) Nu-și ~ drumul, ci apucă pe de lături Se spune despre cei care nu-și văd de treabă. 101 vi (Udp „de”, îrg, „la”, înv, „cu”; șîe a ~ una cu ...) A face parte integrantă dintr-un tot. 102-103 vir (Udp „de”) A se referi la... 104-105 vir (Udp „de”) A privi, a interesa pe... 106-107 vir (Udp „de”) A depinde de... 108-109 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A se preocupa neîntrerupt (numai) de... 110-111 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A se îndeletnici mult (numai) cu... 112-113 vir (Udp „de”, reg, „pe”, înv, „pentru”) A persevera în... 114 vr (Îe) A se ~ de ale sale A-și vedea de treabă. 115 vi (Udp „la”) A fi legat sufletește de cineva sau de ceva. 116 vi (Udp „la”) A-i fi pe plac cineva sau ceva. 117 vi (Udp „la”) A iubi. 118 vi (Îe) A ~ la (cineva) ca la pingele A nu avea pentru cineva decât foarte puțină afecțiune. 119 vi (Înv; îe) A ~ la un cuvânt A avea toți aceeași opinie. 120 vi (Reg; îe) A ~ la un loc A fi solidari. 121 vi (Udp „cu”, înv, „lângă”) A susține pe cineva sau ceva. 122-123 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A dori să... 124-125 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A intenționa să... 126-127 vir (Urmat de un verb la conjunctiv, rar, la infinitiv) A se angaja să... 128 vi (Îe) A fi ținut să... (sau a..., la..., asupra...) A fi obligat să... 129 vt (C. i. corpul sau o parte a corpului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție. 130-131 vtir (Îe) A-și ~ gura (sau limba, dep, pliscul, reg, fălcile etc., de gură) A-și impune tăcere. 132 vtr (Îe) A-și ~ gura cusută (sau strânsă) A tăcea. 133 vt (Îe) A ~ piept (la ceva sau cuiva sau, rar, cu cineva) A se împotrivi cuiva sau la ceva. 134 vt (Îe) A ~ urechea la (cineva) A fi atent la ceea ce spune cineva. 135 vt (Îe) A ~ mâna căpătâi A pune mâna sub cap drept pernă. 136 vt (Îe) A ~ ochii (sau privirea) la... (ori către, spre, pe, în...) A se uita cu insistență la cineva sau ceva. 137 vt (Îe) A ~ ochii de (cineva) A supraveghea pe cineva. 138 vtr (Îe) A-și ~ cumpăna A sta în echilibru. 139 vr (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție. 140 vr (Urmat de determinări modale) A lua o anumită atitudine. 141 vr (Îe) A se ~ cu capul sus A fi orgolios. 142 vr (Îae) A fi îngâmfat. 143 vr (Rar) A sta în picioare. 144 vtf A face (pe cineva sau ceva) să stea o perioadă de timp într-un anumit loc. 145-146 vtrf (Îe) A ~ (ceva sau pe cineva) la distanță (sau departe) A se arăta distant față de cineva. 147 vr (Îe) A se ~ la o parte (sau deoparte, la distanță, în rezervă) A nu lua parte la ceva. 148 vr (Îe) A se ~ departe de apă curgătoare A se feri de primejdii. 149 vt A primi pe cineva în casa sa o anumită vreme, dându-i adăpost și mâncare. 150 vt A nu lăsa pe cineva să plece în altă parte. 151 vt (Îlv) A ~ în gazdă A găzdui. 152 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe lângă sine A face pe cineva să trăiască aproape de sine. 153 vt (C. i. animale) A pune sub acoperământ spre a feri de intemperii Si: a adăposti (1). 154 vr (Îrg) A trăi (undeva). 155 vr (Îrg) A locui într-un anumit loc. 156 vt (Uneori determinat prin „pe loc”, „în loc”) A imobiliza. 157 vt (Uneori determinat prin „pe loc”, „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său. 158 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) calea (sau drumul, rar, drumurile) A opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă mai departe. 159 vt (Îae) A sta în calea cuiva. 160 vt (Îae) A aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte, pentru a-i pune o întrebare etc. 161 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) calea (sau, rar, cărarea) A urmări pe cineva în mod insistent pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea etc. 162 vt (Îae) A fi mereu în drumul cuiva. 163 vt (Îe) A ~ drumurile (sau drumul, calea) A opri pe cineva din drum pentru a-l jefui sau a-l ucide. 164 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de vorbă (sau, înv, cu cuvinte) A vorbi cu cineva întrerupându-i o acțiune. 165 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna, înv, cu cuvinte) A duce pe cineva cu vorba. 166 vt (Îe) A ~ (pe cineva) sub picior (sau papuc) A avea pe cineva sub autoritatea sa Si: a domina (1). 167 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) ușa A ajuta pe cineva să săvârșească o faptă rea. 168 vt (La volei, polo pe apă etc.; îe) A ~ mingea A opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 169 vt A face pe cineva să aștepte. 170 vt (D. o parte a corpului) A produce jenă. 171 vt (D. o parte a corpului) A durea. 172 vt (D. obiecte de îmbrăcăminte) A deranja la mișcări, prin croiala prea strâmtă. 173 vt (Urmat de determinări modale) A face ca cineva sau ceva să rămână un timp oarecare într-o anumită stare Si: a menține. 174 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în (sau din) frâu (sau în nouă frâne, în hățuri, în strună, din sau de scurt) sau, înv, a ~ (pe cineva) scurt A nu lăsa cuiva libertatea de acțiune sau de mișcare. 175 vt (Îae) A supraveghea îndeaproape și cu severitate (pe cineva). 176 vt (Îe) A ~ (pe cineva sau ceva) sub (sau în) ochi A urmări îndeaproape (pe cineva sau ceva). 177 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de aproape A controla pe cineva cu strictețe, permanent. 178 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în evidență A înregistra pe cineva în actele unei instituții pentru a-l avea sub supraveghere. 179 vt (Îe) A ~ (ceva) în loc A împiedica să evolueze. 180 vt (Înv; cu complementul „corabia”) A menține în stare de plutire. 181 vt A înfrâna un sentiment, o pornire etc. 182 vtr (Îe) A-și ~ răsuflarea (sau răsuflul, suflarea, sufletul, respirația) A se sili să respire ușor, fără zgomot. 183 vt (Îae) A-și opri respirația. 184 vtr (Înv; îe) A-și ~ mâinile de către (sau despre) (cineva) A se stăpâni de a ucide pe cineva. 185 vtr (Îrg; îe) A-și ~ mâinile sau a-și ține mâinile de (la) (ceva) A se abține de la ceva. 186 vt (De obicei urmat de verb la conjunctiv sau udp „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva. 187-188 vr (rar) vi (De obicei îcn, urmat de verb la conjunctiv sau udp „de”) A se abține de la ceva. 189 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A dobândi prin moștenire. 190 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A pune stăpânire pe ceva. 191 vt (Înv; cu complementul „moșie”, „pământ”, „casă” etc.) A avea și a păstra în proprietatea și folosința sa Si: a poseda. 192 vt (Îe) A ~ fumul de pe urma (cuiva) A trage tot folosul de pe urma cuiva. 193 vt (De obicei urmat de determinări ca „în arendă”, „în” sau „cu chirie”, „ca zălog”, „cu anul” etc.) A avea în folosință pe timp limitat o proprietate. 194 vt A avea în proprietate sau în chirie un local (cârciumă, pensiune, restaurant, băcănie etc.) și a exercita meseria de comerciant în ramura respectivă. 195 vt (Îe) A ~ negustorie A întreprinde afaceri comerciale. 196 vt (C. i. o marfă) A avea de vânzare (sau a vinde) ceva în mod obișnuit în prăvălie. 197 vt (C. i. animale) A crește. 198 vt (Rar) A strânge și a păstra bunuri materiale Si: a agonisi (2). 199 vt (Înv) A stăpâni (o țară, un ținut, o cetate etc.). 200 vt (Înv) A conduce (o țară, un ținut, o cetate etc.). 201 vt (Astăzi pop; c. i. poziții strategice) A apăra de invazia dușmanului. 202 vt (Înv) A pune stăpânire pe cineva sau ceva Si: a stăpâni. 203 vt (D. boli, stări sufletești etc.; de obicei cu determinări temporale) A cuprinde. 204 vt (C. i. un loc, o poziție, o situație etc.) A ocupa. 205 vt (Îlv) A ~ loc de... A fi folosit ca... 206 vt (îlv) A ~ locul (cuiva sau a ceva) A înlocui pe cineva sau ceva. 207 vt (C. i. o funcție, o demnitate etc.) A avea sub conducerea sau administrația sa. 208 vt (C. i. o funcție, o demnitate etc.) A deține. 209 vt (Îlv) A ~ socoteala (sau socotelile) A avea în grijă evidența banilor (venituri și cheltuieli). 210 vt (Îlv) A ~ socoteala (sau seama, răboj) A păstra evidența unor date, a unor întâmplări etc. 211 vt (Îlv) A ~ socoteală (sau seamă, seama) (de sau că...) A avea în vedere (pe cineva sau ceva). 212 vt (Îal) A respecta întocmai. 213 vt (Îrg; îlv) A-i ~ (cuiva) în seamă (ceva) A-i lua (cuiva) în considerare (ceva). 214 vrp (Îlv) A i se ~ (cuiva) în seamă (ceva) A i se lua (cuiva) în considerare (ceva). 215-216 vt (Îlv) A (nu) (se) ~ în seamă (sau nici într-o seamă ori la nici o seamă) A (nu) (se) lua în considerație. 217-218 vt (Îal) A (nu) (se) recunoaște. 219 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) toate în seamă A avea evidența faptelor cuiva. 220 vt (Îlv) A ~ casa A îndeplini funcția de casier. 221 vt (Îlv) A ~ contabilitatea A îndeplini funcția de contabil. 222 vt (Îlv) A ~ registrele (sau catastifele, listele etc.) A fi însărcinat cu evidența registrelor, listelor etc. 223 vt (Îlv) A ~ jurnal A însemna evenimentele zilnice. 224 vt (Înv; îlv) A ~ foaie de... A face listă cu... 225 vt (Îlv) A ~ evidența A înregistra situația bunurilor, lucrărilor și persoanelor legate de o anumită activitate. 226 vt (Îe) A ~ (registrele, dosarele etc.) la zi A însemna cu regularitate, zilnic, schimbările survenite față de situația cuprinsă într-un registru, într-un dosar etc. 227 vt A avea (pe cineva) în serviciul său. 228 vt A avea (pe cineva) în casa sa într-o anumită calitate. 229 vt (Pop) A avea de soție (rar, de soț) (pe cineva). 230 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) fără cununie A trăi în concubinaj. 231 vt (Pop; cu complementul „amant”, „drăguț”, „țiitoare” etc.) A avea (pe cineva) ca amant. 232 vr (Pop; udp „cu”, reg, cu determinarea „laolaltă”) A avea (cu cineva) relații de dragoste în afara căsătoriei. 233 vt (Pop; îe) A ~ dragoste cu (cineva) A face dragoste cu cineva. 234 vt A păstra la loc sigur, păzind cu grijă. 235 vt A păstra mai departe în posesia sa. 236 vt A păstra un lucru într-un anumit loc pentru a-l avea la îndemână în caz de trebuință. 237 vt A păstra un anumit timp un lucru primit de la cineva. 238 va (Reg; îe) Ține în el (sau țin în mine, ții în tine etc.) Se spune despre un om tăcut care nu-și exteriorizează sentimentele. 239 va (Reg; îae) Se spune despre un om discret care știe să păstreze un secret. 240 vt (C. i. alimente) A conserva în bună stare, ferind de alterare. 241 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte) A păstra asupra sa. 242 vt (Cu complementul „banca”, „banii”) A mânui suma de bani pusă ca miză la un joc de cărți, de noroc etc.. 243 vta (Reg; d. femeie) A duce sarcina. 244 vt A opri (ceva) la sine. 245 vt A opri (ceva) pentru sine. 246 vta (Pop; cu complementele „soția”, „iubita”, „soțul”, „iubitul”) A nu părăsi. 247 vt (Mai ales ccd) A rezerva un lucru pentru cineva, pentru o împrejurare oarecare. 248 vt (Îla) De ținut Care este destinat unei utilizări viitoare. 249 vt (Îal) Care este păstrat pentru o anumită ocazie. 250 vt (Reg; d. animale domestice; îal) De prăsilă. 251 vt A reține pe nedrept (ceva). 252 vt A păstra neschimbat Si: a conserva (2). 253 vt A nu lăsa să dispară. 254 vt A nu lăsa să se altereze Si: a conserva (1). 255 vt (Îlv) A ~ minte (sau, rar, în minți, în minte) A-și întipări în memorie. 256 vt (Îal) A-și aminti. 257 vt (Îe) (De) să mă ții (sau țină) minte Se spune pentru a sublinia violența unor acțiuni sau a unor manifestări. 258 vt (Reg; îe) A da pe ~-minte A da pe datorie. 259 vt (Îe) A ~ mânie (sau pizmă, supărare, alean, rar, urgie, dușmănie) (cuiva sau, reg, pe cineva, înv, asupra cuiva ori spre cineva) A păstra sentimente de ură, de mânie față de cineva. 260 vt (Îe) A-i ~ credință (cuiva) A fi credincios cuiva. 261 vt (Îe) A-și ~ rangul A duce un fel de viață potrivit cu rangul pe care-l ocupă în societate. 262 vt (Îe) A-și ~ gândul la (ceva) A se gândi permanent la ceva. 263 vt (Înv; îe) A ~ păcatele (cuiva) A nu ierta păcatele cuiva. 264 vt (Îe) A-și ~ lucrul (său) A-și păstra neschimbate obiceiurile. 265 vt (Rar) A ~ (la mână) 1, 2, 3, ....9 Se spune în limbajul elevilor, în operația de adunare, despre cifrele care nu se scriu sub linia de adunare, ci se rețin în memorie pentru operația următoare. 266 vt (Uneori cu determinările „viața”, „în viață”) A lăsa pe cineva să trăiască. 267 vt (Pop; d. o plantă, un copac etc.; c. i. frunze, fructe etc.) A nu lăsa să cadă. 268 vr (D. frunze) A nu cădea. 269 vt A nu dezvălui (o taină, un secret etc.). 270 vt A ascunde. 271 (C. i. o calitate sau o stare) A păstra vreme mai îndelungată. 272 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de cald A încălzi pe cineva. 273 vi (Îae) A-i fi de folos cuiva. 274 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de frig A apăra pe cineva de frig. 275 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de rece A răcori (pe cineva). 276 vi (Îe) A ~ cumpăt la (ceva) A manifesta moderație în legătură cu ceva. 277 vi (Îe) A(-i) ~ de foame (cuiva) A sătura pe cineva pentru un timp mai îndelungat. 278 vi (Reg; d. o mâncare; îe) A ~ bine la rânză A sătura. 279 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) de urât A sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrându-l, pentru a-i alunga plictiseala. 280 vt (Îe) A ~ companie (sau tovărășie) (cuiva) A nu lăsa pe cineva singur. 281 vt (Îae) A fi mereu în preajma cuiva. 282 vt (C. i. norme, legi, angajamente etc.) A respecta cu strictețe. 283 vt (Îe) A ~ post A posti. 284 vt (Îe) A(-și) ~ cuvântul (sau vorba, pop, vorbele) A îndeplini o promisiune făcută. 285 vt (Îe) A ~ pas cu vremea (sau pasul vremii) A fi la modă. 286 vt (Îe) A ~ zilele (sau miercurea, joile, vinerea, vinerile, sâmbetele, soroacele) (pe cineva), a-i ~ (cuiva) sâmbăta (sau sâmbetele, lunile, vinerile) A posti și a nu lucra în anumite zile, cu un anumit scop (în folosul cuiva, pentru a evita o nenorocire sau pentru a atrage asupra cuiva o nenorocire). 287 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) sâmbetele A urî pe cineva. 288 va (Îe) A ~ creștinește (sau jidovește, elinește, păgânește) A respecta preceptele religiei creștine (sau ale celei ebraice, grecești, păgâne etc.). 289 vt (Îlv) A ~ tactul A marca prin mișcări regulate, făcute cu mâna, cu piciorul sau cu o baghetă, accentele unui text sacadat. 290 vt (Îlv) A ~ măsura A respecta cu strictețe măsura unei piese muzicale. 291-292 vir (Adesea urmat de determinări ca „sfatul”, „credința”, „porunca”, „cuvântul” etc., introduse prin prepozițiile „de”, rar, „la”, „cu”, înv, „întru”) A nu se abate de la... 293 vr (Îe) A se ~ de cuvânt (sau de vorbă, de parolă, de jurământ) A îndeplini o promisiune făcută. 294 vr (Îae) A respecta angajamentul dat. 295 vi (Îe) A ~ la vorba sa A rămâne nestrămutat într-o hotărâre. 296 vt (C. i. sărbători, mai ales, religioase) A sărbători o zi prin odihnă, post, rugăciune. 297 vt A sărbători o zi aniversară mâncând și bând. 298-299 vir A rezista. 300 vr (Imt; p 2 sg, rar, p 3, de obicei urmat de „bine”) Formulă de încurajare. 301 vr (Imt; p 2, rar, p 3) Formulă de amenințare. 302 vr (La conjunctiv și imperativ, p 2 sg, urmat de un substantiv) Cuvânt care accentuează calitatea, intensitatea unei acțiuni. 303 vr (Îe) A se ~ gata A sta pregătit pentru a face ceva. 304 vt (Îe) ~, măi! (sau hăi!, ha!) Formulă cu care se alungă câinii sau lupii. 305 vr (Îe) ~-te, pârleo! (sau băiete!), să te ții, pârleo! Formulă folosită pentru a intensifica acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. 306 vr (Îe) ~-te! Formulă de avertisment dat vânătorului vecin, prevenindu-l de apariția vânatului. 307 vt (Înv) A afirma cu tărie. 308 vt (De obicei, udp „cu”, reg, „pe”, „de”, „întru”) A (se) suporta toată cheltuiala necesară întreținerii cuiva sau a ceva Si: a întreține. 309 vt (De obicei, udp „cu”, reg, „pe”, „de”, „întru”) A aproviziona cu cele necesare traiului. 310 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe mâncare și pe băutură, a ~ (pe cineva) pe mâcat(e) și pe băut(e) A oferi cuiva mâncare și băutură. 311 vt (Îe) A ~ casă mare A duce un trai bogat și luxos. 312 vt (Îe) A ~ casă (sau masă) deschisă A primi bucuros și adesea oaspeți. 313 vt (Îe) A ~ masă întinsă A primi oricând persoane la masă. 314 vt (Îe) A ~ casă (cu cineva) A fi căsătorit cu cineva. 315 vt (Îae) A trăi în aceeași casă, formând o singură familie. 316 vt (Reg; îe) A ~ târlă împreună A trăi împreună în aceeași casă. 317 vt(a) (C. i. animale) A hrăni. 318 vt A avea față de cineva o anumită comportare Si: a trata. 319 vt A avea grijă de ceva Si: a îngriji, a gospodări (3). 320 vi (De obicei cu determinări care arată timpul) A continua să existe Si: a dura³ (2), a dăinui (1). 321 vt (D. o acțiune) A avea o anumită evoluție Si: a se desfășura (4). 322 vt A face să dureze. 323 vtf (Reg; îe) Cât ~ Dumnezeu lumea La nesfârșit. 324 vi A fi suficient pentru un timp oarecare. 325 vi A nu se termina pentru ceva mai mult timp. 326-327 vt (Îe) A (nu-)l ~ (pe cineva) punga (sau buzunarele) A (nu) face față la o cheltuială. 328 vr (D. oameni; de obicei determinat prin „bine”) A se păstra în deplină sănătate și putere. 329-330 vi (Îe) A (nu) se (mai) ~ sufletul (sau suflet de om) în (cineva) A (nu) mai trăi. 331 vi (Îe) A se ~ abanos A se păstra foarte bine. 332 vi (Îae) A arăta mai tânăr decât vârsta pe care o are. 333 vr (De obicei determinat prin „viu”, „în viață”, „cu viață”) A se menține în viață. 334 vtf (Cu complementul „viața”, „zilele”, „capul”, „sufletul”) A (se) menține în viață. 335 vt (Îe) A-și ~ sufletul (sau inima) A mânca atât cât să-i treacă foamea. 336 vt (Îae) A se hrăni puțin numai cât să-și întrețină viața. 337-338 vir (D. construcții, clădiri etc.) A rezista timpului. 339-340 vir (D. materiale, obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte etc.; de obicei udp „la”) A nu se deteriora sub influența unor factori externi. 341 vi (D. ființe; de obicei udp „la”) A suporta bine (o încercare). 342 vi (Fam; îe) Nu ~ figura Se spune pentru a arăta că o intenție a cuiva nu are sorți de izbândă. 343 vti (Îe) Cât îi ~ (cuiva) gura, cât (sau ce) îl ~ gura (sau, rar, gâtlejul, capul) Până la epuizare. 344-345 vti A se întinde într-o direcție. 346-347 vti (C. i. sunete; șîe a o ~) A face să dureze mai mult timp Si: a prelungi. 348 vt (Îe) A (-i) ~ (cuiva) isonul (sau ison, isonuri, hangul, bâzoiul) A executa acompaniamentul unei melodii. 349 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) isonul (sau hangul, bâzoiul, coarda) A aproba vorbele și faptele cuiva, pentru a-i fi pe plac. 350 vt (Îae) A se comporta la fel ca cineva pentru a-i face pe plac. 351 vt (Cu valoarea stilistică a unui prezent de durată; îe) A (o) ~ una (și bună), a – întruna (sau morțiș), a o ~ (coardă sau sfoară) înainte (sau, fam, ca prostul ori ca prostul înainte) A susține cu insistență ceva. 352 vt (Îe) A o ~ întruna (cu), a o ~ una A vorbi fără întrerupere, repetând același lucru. 353 vt (Îe) A o ~ pe-a mea (sau pe a ta, pe a lui etc.) A nu-și schimba atitudinea. 354 vt (Îae) A nu vrea să admită că altul ar putea avea dreptate. 355 vt (Îe) A o ~ așa (ca gaia mațul), a o ~ în... (sau într-un... ori tot într-o...), a ~ maț A persista în aceași atitudine. 356 vt (Reg; îe) A o ~ sfoară (sau ață) A merge fără oprire. 357 vt (Îe) A o ~ (tot una cu...) A face fără întrerupere ceva. 358 vt (Îe) A o ~ (așa sau într-o copce), a (o) ~ (tot într-un) suflet sau (numai) o fugă, a ~ fuga tot întruna A fugi fără oprire. 359 vt (Îe) A ~ tot un plâns (sau numai o gură) A plânge fără întrerupere. 360 vt (Îe) A ~ numai o gură A face gălăgie. 361 vt (Îe) A o ~ într-un cântec A cânta fără întrerupere. 362 vt (Îe) A o ~ forfota A se agita multă vreme. 363 vt (Îe) A o ~ una, a ~ strună A continua în același ritm, neîntrerupt. 364 vt (Îe) A ~ (pe cineva) (tot sau numai) în... A nu slăbi pe cineva cu... 365 vt (Înv; îe) A ~ tot un glas A vorbi monoton. 366 vt (Îe) A ~ o vorbire (sau o cuvântare, un cuvânt, un discurs, o orație, un toast, reg, vorbiri) sau, rar, a ~ cuvânt A vorbi în fața unui auditoriu (la ocazii festive etc.). 367 vt (Îe) A ~ o conferință (o prelegere, un curs) A prezenta o prelegere, un curs etc. în fața unui auditoriu. 368 vt (Îlv) A ~ convorbire cu... A discuta cu (cineva). 369 vt (Îlv) A ~ judecată (sau județ) A prezida un consiliu de judecată. 370 vt (Îlv) A ~ divan A se întruni în divan. 371 vt (Pex; îal) A sta de vorbă. 372 vt (Îlv) A ~ (o) adunare (sau ședință, consiliu, sobor etc.) A se întruni (într-o adunare, ședință etc.). 373 vt (Îlv) A ~ sfat A delibera. 374 vt (Îlv) A ~ război (sau luptă, bătălie, reg, foc) (cu cineva sau împotriva cuiva) A se război (cu cineva). 375 vt (Îlv) A ~ strajă A veghea. 376 vt (Îlv) A ~ predică A predica în fața unui auditoriu. 377 vt (Îal) A sfătui (pe cineva). 378 vt (Îlv) A ~ slujbă (sau liturghie) A oficia slujba religioasă. 379 vt (Îlv) A ~ iertăciune A rosti o cuvântare în cadrul înmormântării cuiva, prin care se amintesc faptele bune din viața decedatului. 380 vt (Îlv) A ~ corespondență A coresponda cu cineva. 381 vt (Înv; îlv) A ~ vrăji A face vrăji. 382-383 virp A avea loc. 384 vtf A face să aibă loc. 385-386 vtrp (Pop; adesea udp „de”) A (se) considera (2-3). 387 vt (Îe) A ~ (de) rău (pe cineva, rar, ceva) A face pe cineva răspunzător. 388 vt (Îae) A fi supărat pe cineva. 389 vt (Îae) A interzice cuiva ceva. 390-391 vt (Îe) A (nu) ~ (cuiva ceva) în nume de rău A (nu) se supăra. 392-393 vt (Îae) A (nu) atribui cuiva o intenție răuvoitoare. 394 vr (Îe) A-și ~ de datorie (sau de datorință) să... A se considera obligat să... 395 vt (Înv; îe) A-l ~ (pe cineva sau ceva) în (sau la) (mare, multă) cinste, a-l ~ (pe cineva) în mare prețuire A da cuiva o considerație deosebită. 396 vt (Înv; îae) A socoti pe cineva sau ceva demn de stimă. 397 vt (Îe) A nu-l ~ (pe cineva) întru nimica (sau într-o nemică), a nu-l ~ (pe cineva) nice într-o cinste A desconsidera pe cineva. 398 vt (Îae) A nu lua în serios pe cineva. 399 vt (Reg; îe) A nu-l ~ (pe cineva) nici în două bețe A disprețui pe cineva. 400 vir (Îe) A-și ~ de (cineva) A suspecta pe cineva. 401 vr (Udp „de”) A se considera (2). 402 vr (Pop; adesea determinat prin „mândru”, „mare” sau un echivalent al acestora) A-și lua aere de superioritate Si: a se îngâmfa, a se fuduli (1). 403 vt (Pop) A obliga la o cheltuială Si: a costa (7). 404 vi A avea o valoare în bani Si: a prețui.

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume interogativ, întrebuințat pentru a afla despre cine sau ce este vorba și adesea în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru despre care avem oarecare cunoștință) Care n-a înțeles întrebarea? Dintre poeziile acestor autori, a căruia vă place mai mult? ▭ Ce faci acolo, măi? Stai! Care esti? DUMITRIU, N. 221. Îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? CASSIAN, H. 19. Care-i acolo, măi? strigă argatul. SADOVEANU, B. 55. ◊ (Uneori întregit prin «oare») Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. *Expr. (Ca întrebare directă sau indirectă) Care alta? = ce altceva? De asta te plîngi, stăpîne? – D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Care pe care? = care din doi e astfel, încît să poată întrece sau birui pe celălalt? Să se aleagă care pe care. SADOVEANU, P. M. 229. Acum să vedem, care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. CREANGĂ, P. 301. Moș Corbule, să te văd... care pe care... cei bătrîni pe cei tineri sau cei tineri...? ALECSANDRI, T. 237. ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Stau în loc și-mi fac de lege, Peste care munte-oi trece? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. II. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind ciumele din propoziția regentă căruia îi ține locul în propoziția subordonată) 1. (Introduce propoziții atributive) Sora mea care mă purta în circă, care-mi dădea cele dintîi vișine pîrguite, care nu mă lăsa să plîng niciodată, pierise dintre noi. DELAVRANCEA, T. 37. Sîntem pe moșia unei gheonoaie, care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moșia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Eu n-am uitat nici pe iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai dormit tu adese. ODOBESCU, S. III 14 Găsi felurime de păsări adunate, Care din întîmplare Se-ntreceau la chitare. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Popular, la acuz. fără prep. «pe») Parcă se petrecea nu știu ce... poate vreun dor ascuns care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Bade, mîndrulița ta Care-o iubești acuma... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ (Precedat de «acel», «acela» sau «cel», «cela») Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți pentru cei care ar lupta și de acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. I-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-și alege... pe acelea care îi va plăcea. ISPIRESCU, L. 3. Să-ți scoatem costița ceea care ți-am spus eu. CREANGĂ, P. 174. (Cu valoare emfatică) Unde e omul acela care să mă sperie pe mine? ◊ (Popular, în locul construcției cu prepoziție a lui «care» se folosește uneori pronumele relativ singur, iar complementul pe care-l exprimă acesta este reluat sub forma pronumelui personal cu prepoziție) Fata, care înghețase sîngele în ea de frică, își pierduse cumpătul. ISPIRESCU, L. 14. Dacă mi-i aduce calul împăratului-Verde, care de atîta vreme mă bat cu dînsul... eu ți-oi da pasărea. ȘEZ. IV 173. Bată-te, bădiță, bată zilele toate deodată, Cele două zile grele Care-i sîmbăta-ntre ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. ◊ (Cu reluarea antecedentului) Ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului, care fîntină era plină cu apă pînă în gură. CREANGĂ, P. 214. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală! Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile și să bată pe două poște satele vecine și pădurile. CAMIL PETRESCU, B. 17. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? SLAVICI, O. I 269. 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela... ce... Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192 Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el; Care-a fost voinic mai mare, Acum e legat mai tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ♦ (Du sens neutru) Ceea ce. Dete de-o ospătărie, aci se băgă-nlăuntru și mîncă, bău și trăi cum îi pofti inima, pentru care plăti bani nenumărați. RETEGANUL, P. I 70. Baba își luă cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare. CREANGĂ, P. 4. Un văcar adese tot se mînia, De care sătenii nimic nu știa. PANN, P. V. III 16. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Chemînd și pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt... După care Ercule se întoarse la Micena. ISPIRESCU, U. 55. «Amin!» zise domnul... după care apoi se depărtă. EMINESCU, N. 16. Care va (sau vra) să zică sau (rar) care cum s-ar prinde = ceea ce înseamnă, ele unde urmează, prin urmare, cu alte cuvinte. Care va să zică, unde nu înțelegeți d-voastră politica, hop! numaidecît trădare! Ne-am procopsit! CARAGIALE, O. I 125. Orizontul politic s-a posomorit!... Care vra să zică, iar bejănie! ALECSANDRI, T. I 303. N-avea nici cai?... care cum s-ar prinde... te-ademenise... cu vorbe dulci. ALECSANDRI, T. 574. 3. (Cu valoare de pronume nehotărît) a) (De obicei urmat de un alt pronume sau de un adverb) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit. RETEGANUL, P. V 64. Oamenii săriră buimaci care dincotro, crezînd că-i foc. CREANGĂ, A. 113. Au început a vorbi care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. V-aș mulțămi ca la frați Dac-ați vrea să-mi arătați Care de unde veniți, Pe nume cum vă numiți. TEODORESCU, P. P. 103. ◊ Expr. (Să) nu car cumva să... = nu cumva să... Îl rugai să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Cînd îi intra la pasăre, s-o iei, dar să nu care cumva să te muște. ȘEZ. IV 172. Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinerețile din închisoarea de la Centrală să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste patru ziduri mucigăiete? DELAVRANCEA, S. 111. b) (În corelația «care... care...», exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... Oamenii au început să plece, unul cîte unul, care mirîndu-se... care zicînd că «de! așa e...». BUJOR, S. 45. Poftim, care cu lingurița, care cu furculița. SEVASTOS, N. 284. Să-ți facă o rochie de logodnă, frumoasă ca cîmpul, cu fel defel de flori, care înflorite, care îmbobocite. ȘEZ. VI 171. Fulga masa că-și gătea, Miei de piele că-i jupea, Care prin frigări frigea, Care prin căldări fierbea. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decît altul, pe întrecute. Rîd cu lacrimi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvînt. DELAVRANCEA, H. T. 15. Se adunară... alergînd pe capete, care de care să ajungă la masă mai curînd. ISPIRESCU, U. 51. Ce să fie acolo, ziceau oamenii, alergînd care de care din toate părțile. CREANGĂ, A. 8. 4. (Învechit și popular, raportîndu-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; și..., de un de... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să rid, să-și ceară de la mine trei daruri și-i voi da; care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să rîză. ȘEZ. II 118. – Forme gramaticale: limba literară folosește forma care la nom. și acuz. m. și f., atît la sg. cît și la pl.; (cînd are valoare de pronume interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora, (cînd are valoare de adjectiv interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. – Nom. sg. m. și: (articulat, învechit) carele (COȘBUC, P. I 233, ODOBESCU, S. III 9, GORJAN, H. I 5); nom. sg. f. și: (articulat, învechit) carea (DRĂGHICI, R. 5); nom. pl. m. și f. și: cari (RETEGANUL, P. III 69, CREANGĂ, P. 193, ODOBESCU, S. III 179, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296); nom. pl. m. și: (articulat, învechit) carii (ISPIRESCU, L. 5, PANN, P. V. I 8, DRĂGHICI, R. 5); gen.-dat. sg. f. și: (învechit și regional) căria (CONACHI, P. 271, DRĂGHICI, R. 25, GORJAN, H. I 4) și (cu valoare de adjectiv interogativ-relativ) cării (ALEXANDRESCU, M. 127).

voie sf [At: PSALT. HUR. 15^v/25 / P: vo-ie / V: (îvr) voaie / S și: (înv) voe / Pl: (rar) voi / E: vsl воліа] 1 Voință (4). 2 Intenție. 3 (Pex) Decizie (1). 4 (Îvr; îls) Voia-voilor Dumnezeu (1). 5 (Îvr; îs) ~ plecată Smerenie. 6 (Îlav) Peste ~ia cuiva sau peste ~ Împotriva voinței (cuiva). 7 (Îlav) Cu ~ sau cu ~ia (cuiva), (reg) cu de-a ~ia sau de ~ Intenționat. 8 (Îal) Din proprie inițiativă. 9 (Îlav) Fără (de) ~ sau fără ~ia mea (sau ta, sa etc.) Involuntar. 10 (Rar; îal) Inconștient. 11 (Îvr; îlv) A-i fi cu ~ A vrea (1). 12 (Bis; îe) Fie ~ia ta sau facă-se ~ia ta Să se îndeplinească hotărârea ta. 13 (Reg; îe) A fi pe o ~ cu cineva A fi de acord cu cineva. 14 (Înv) Dispoziție a unei autorități Si: decizie (4), hotărâre (19). 15 (Înv) Ordin ( al unei autorități). 16 (Îvr) Predispoziție pentru ceva. 17 (Înv; îs) ~ vegheată, (îvr) ~ de om, ~ vicleană Protecție acordată cuiva. 18 (Înv; îas) Favoare (1). 19 (Îvr; îs) Carte de ~ vegheată Bilet de liberă trecere. 20 (Înv; îlv) A veghea ~ia (cuiva) A favoriza (1) (pe cineva). 21 (Înv; îal) A proteja (pe cineva). 22 (Înv) Voință (1). 23 (Îvr) Voință (2). 24 (Mpp; Trs; îs) ~ia mărinii Epilepsie (1). 25 Dispoziție de a acționa într-o anumită manieră Si: chef (4), plac, poftă, voință (12), vrere (13), (înv) ogod, voire (6), (îvr) ogodință. 26 (Îlav; în legătură cu verbe ca „a se lăsa”, „a fi”, „a umbla”) În (sau la) ~ia cuiva (ori a ceva) sau (rar) la buna-voia cuiva, (îvr) în ~ile cuiva (ori a ceva) La la dispoziția cuiva (a ceva). 27 (Îal) Supus puterii abuzive, capriciilor cuiva (a ceva). 28 (Îlav) La (sau în) ~ia întâmplării (sau a soartei) După cum este predestinat. 29 (Îal) În mod hazardat. 30 (Îlav) În (sau, rar, la) ~, în toată ~ia, în ~ bună, în bună ~, (pop) în ~ia cea (mai) bună, (Trs) în dragă ~ După bunul plac. 31 (Îal) Fără nici un impediment. 32 (Îlav) De (bună) ~, de (bună) ~ia cuiva, (înv) cu (bună) ~, cu ~ bună, (rar) din bună ~ia cuiva, (Trs) de-a ~-și Fără contrângere. 33 (Îal) Din proprie inițiativă. 34 (Mun; îlav) De ~ Cu ușurință. 35 (Îal) Nesilit. 36 (Îal) Fără ajutorul cuiva. 37 (Îrg; îlav) Cu toată ~ia Insistent. 38 (Îal) Cu toată bunăvoința. 39 (Îvr; îlav) Până la ~ După dorință. 40 (Îvr; îlav) Din ~ia inimii Cu mare și sinceră plăcere Si: din toată inima. 41-42 (Îljv) De ~ Foarte mult. 43 (Îlv) A-i fi (cuiva) ~ia (să …) A-i plăcea (să…). 44 (Reg; îlv) A avea ~ A dori (1). 45 (Îlav) De ~, de nevoie, cu ~, (ori) fără ~, cu sau fără (de) ~ia cuiva, (îvr) ori (sau, cam) de ~, ori (sau, cam) de nevoie, (ori) cu ~ (sau, ori) fără (de) ~, de ~, fără de ~, cu ~ia ori fără ~ia cuiva, de ~ ori de silă Mai mult silit decât de bunăvoie Si: vrând-nevrând. 46 (Pex; îal) Neapărat. 47 (Îlav) După ~, după ~ia cuiva, pe ~, pe ~ia cuiva, pe ~ia inimii, (îvr) după plac și ~, după pofta ~ii Conform cu dorința cuiva. 48 (Îal) Fără nici o constrângere. 49 (Îlv) A face (pe sau în) ~ia (sau ~ile) cuiva sau a-i face cuiva ~ile (sau pe ~) A satisface dorința, plăcerea cuiva. 50 (Înv; îal) A îndeplini hotărârea, porunca cuiva. 51 (Îe) A-i fi cuiva pe ~ sau a fi pe ~ia cuiva A fi pe placul, pe gustul cuiva. 52 (Îal) A fi așa cum dorește cineva. 53 (Îe) A împlini ~ia (sau ~ile) cuiva A îndeplini dorințele, poruncile cuiva. 54 (Îe) ~ia la mine (la dumneata etc.) ca la banul Ghica Se spune când se acordă cuiva libertatea de a acționa conform voinței sale. 55 (Îe) A(-i) intra cuiva în ~, (rar) a intra în ~ile cuiva, (îvr) a umbla cuiva în ~ A-i satisface cuiva (toate) gusturile. 56 (Îe) A nu(-i) ieși cuiva din ~ A îndeplini dorința, gustul cuiva. 57 (Îae) A nu se abate de la cuvântul cuiva. 58 (Pop; îe) A-i fi cu ~ia să … A dori să … 59 (Pop; îlav) În ~ia cea bună Fără teama de a greși. 60 (Pop; îal) Cu certitudine. 61 (Pop; îe) A-și face (sau, înv, a-și umple) ~ia A-și satisface dorințele, capriciile. 62 (Reg; îe) A-și face ~ia (pe cineva) A se răzbuna (1) (pe cineva). 63 (Reg; îe) A-i fi ~ia de cineva A se îndura de cineva. 64 (Reg; îae) A fi binevoitor cu cineva. 65 (Reg; îe) A-și alege (sau a-și afla) ~ia ochilor A-și alege ce preferă. 66 (Îvr; îe) A nu-i fi cu ~ (sau în ~) A nu-i conveni. 67 (Îvr; îe) A duce (pe cineva) la ~ile cuiva A supune (pe cineva) dorinței, plăcerii cuiva. 68 (Îs) ~ bună, (rar) bună ~ sau ~ia cea bună Bună dispoziție. 69 (Îas) Veselie (19). 70 (Îas) Satisfacție. 71 (Îs) Nu-i știi (sau nu-i înțelegi) nici ~ia, nici nevoia Se spune despre cel care nu are o conduită fermă. 72 (Îs) A nu-i ști nici ~ia, nici nevoia cuiva A nu cunoaște gândurile, sentimentele, intențiile etc. cuiva, pentru că acesta nu le comunică. 73 (Pop; îe) ~ bună! Formulă de urare și de salut. 74 (Îvr; îs) Dulce ~ Mulțumire (sufletească). 75 (Îae) Bunăvoință (1). 76 (Îvr; îs) Voi și nevoi Bunăstare, belșug, acalmie alternând cu lipsuri, sărăcie și tulburare. 77 (Îla) Cu ~ (bună) Bine dispus. 78 (Îe) A(-și) face ~ bună A (se) înveseli. 79 (Îae) A (se) distra (2-3). 80 (Îe) A face ~ de nevoie și haz de necaz A manifesta bună dispoziție, deși este silit să facă (să suporte) ceva neplăcut. 81 (Îe) A-i strica cuiva ~ia, (îvr) a i (se) strica (cuiva) ~ia, a-și strica ~ia A (se) indispune. 82 (Îae) A (se) întrista. 83 (Rar; îe) A sta în ~ bună A fi bucuros. 84 (Ccr) Petrecere veselă (cu mâncare, băutură multă) Si: chef (13). 85 (Îvp; îs) ~ rea Indispoziție. 86 (Îas) Tristețe. 87 (Îas) Suferință morală. 88 (Îvr; îla) Cu ~ (sau cu ~ia) rea Indispus. 89 (Îas) Trist. 90 (Îal) Îndurerat. 91 (Îvp; îe) A(-și) face ~ (sau, înv, ~ia) rea ori (îvr) a face rea ~ A (se) întrista. 92 (Îae) A (se) enerva (5-6). 93 (Îvr; îe) A-i fi ~ia rea (sau amară) A fi trist. 94 (Îae) A fi îndurerat. 95 Permisiune de a face ceva. 96 (Pex; ccr) Împuternicire. 97 Libertate de a alege, de a opta sau de a acționa (într-un anumit fel). 98 (Înv; îs) Bună ~ Înțelegere (între părți). 99 (Îs) Bilet (sau, îvr, răvaș) de ~ Hârtie prin care se acordă soldaților, elevilor interni etc. permisiunea de a ieși din cazarmă, din școală etc. 100 (Îlav) Cu ~ia cuiva Cu permisiunea cuiva. 101 (Înv; îal) Cu ajutorul cuiva. 102 (Îlav) Fără (de) ~ sau fără (de) ~ia cuiva Fără permisiunea cuiva. 103 (Îal) Împotriva voinței cuiva. 104 (Îal) Prin constrângere. 105 (Îe) (A lăsa) în ~ia lui (A lăsa) liber. 106 (Îal) (A lăsa) nesupravegheat. 107 (Îe) Nu-i ~ sau nu e ~ E interzis. 108 (Îvr; îe) A-i sta cuiva în ~ A-i fi permis. 109 (Îvr; îe) A încăpea în ~ia cuiva A-i fi îngăduit cuiva ceva. 110 (Îvr; îe) A avea ~ bună cu cineva A fi în relații bune cu cineva. 111 (Înv; șîs bună ~ sau ~ bună) Bunăvoință (1). 112 (Îas) Îngăduință. 113 (Îvr; îe) A intra în ~ia cuiva sau a afla ~ la cineva A obține bunăvoința cuiva. 114 (Îvr; îae) A obține îngăduința, indulgența cuiva. 115 (Îvr) Recunoștere publică a meritelor cuiva sau a ceva Si: considerație (1), respect, (îvp) cinste (17).

MOARTE s. f. 1. Încetare a vieții; oprire a tuturor funcțiilor vitale; (învechit, rar) mortăciune (III 2). V. d e c e s. De moarte nu te temei (a. 1550). CUV. D. BĂTR. II, 450/25, cf. 453/3, 454/24. Înrema me turbură-se întru mene și frica morției cădzu spre mene. PSALT. 104, cf. 25, 85, 336. E plin de venin, moarte-purtătoriu (a. 1569-1575). GCR I, 10/7. Prentru păcatele unuia întră întru toți oamenii osînda și prentru greșalele, moartea și toate realele și toate boalele (a. 1579-1580). id. ib. 26/6. Și cînd veri naște coconul, cu moartea să ti să cumpănească (a. 1600-1625). id. ib. 64/10, cf. 67/19, 113/29. Nime să nu se tiamă de moarte (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 80/26, cf. 340/12. S-au nemerit de i s-au prilejit moartea de mănule lui (a. 1646). GCR I, 121/31. Moartea iaste lipsirea vieții, carea făcîndu-se, îndată înceată toate lucrările ceale viețuitoare. MAIOR, P. 99/11. Și moartea este viață pentru cei care o cer ! CONACHI, P. 114. Să fii blagoveștită în vecii vecilor că m-ai scăpat de la moarte. ALECSANDRI, T. I, 201, cf. id. O. 251. De a morții gălbeneală pieriți ei sînt la față. EMINESCU, O. I, 97. Apoi toate aceste vedenii începură să capete grai și mișcare, și. . . se amestecau cântecul bulinelor, miorlăitul mîțelor și mii de alte glasuri cari urlau a moarte. GANE, N. I, 142. Mai bine moartea decît dezonoarea ! CARAGIALE, O. II, 67. Eu te voi mîntui pe tine de la moarte. ISPIRESCU, L. 44. Foșnește gálbenu-i frunziș a moarte. PĂUN-PINCIO, P. 86. Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng Gîndurile morții. COȘBUC, P. I, 265. Groaza de misterul morții îl îngheța, oprindu-i bătăile inimei. BART. E. 345. Se mai poate moarte fără pricină și nuntă fără minciună ? ȘEZ. II, 74. Cînd urlă clinii, vestesc a moarte. ib. VI, 27. Zis-a maica că mă scoate De la cîte, de la toate. De la două nu mă poate. De la mîndră, de la moarte ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Cîte flori de pe departe, Toate-mi roagă mie moarte. id. ib. 189. Boală lungă, moarte sigură. N. LEON, MED. 3. Moartea, coada boalelor. ZANNE, P. VIII, 341, cf. 339. (Personificat, adesea sub înfățișarea unui schelet omenesc cu coasa în mînă) Moartea fără de veste vine, ca un leu răgîndu (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 452/16. Se vinie moarte sprinși. PSALT. 105. Să arătă putearnic și biruitoriu mare, și împărat morției (a. 1600-1650). GCR I, 138/5. Brațul morții a izbit pe frații miei. MARCOVICI, D. 1/13, cf. 14/3, id. C. 4/1, 16/10. Dumnezeule! . . . m-ai mîntuit de săgețile morții. DRĂGHICI, R. 139/17. În țărnă toate Le-au prefăcut cruda moarte ! CONACHI, P. 211, cf. 83, 106, 286. Băzboiul e bici groaznic, care moartea îl iubește. ALEXANDRESCU, M. 16. cf. 7. Cînd mîna morții rece s-apasă Pe-al vieții fir, Dulce-i cîntarea ce-n inimi lasă Un suvenir ! ALECSANDRI, O. 158, cf. id. P. I, 144, id. T. I, 44, 451. Înapoi nu m-oi mai întoarce, să știu bine că m-oi întîlni și cu moartea în cale. CREANGĂ, P. 192, cf. 311, 313. O palmă îi trase moartea lui. ISPIRESCU, L. 10. Moartea groaznică . . . Înghețată sărutare-și- aplecase peste ea. MACEDOSNKI, O. I, 70. Toată figura lui e luminată de mulțumirea omului care a luptat cu moartea ș-a biruit-o. VLAHUȚĂ, O. A. II, 167. Moartea pășise, parcă, peste hotarele vieții și viața se tupilase în adîncurile . . . firii încremenite. HOGAȘ, M. N. 165. Nu mai vine moartea să mă ia și să ne scape pe toți ! REBREANU, R. II, 64. l-am zis morții: – Mergi nainte Și cosește-mi fără milă tot ce-i viu. MINULESCU, V. 35. Spovedește-te, nevastă, Că moartea e la fereastră. JARNIK-BÎRSEANU, D. 458, cf. 506. Moartea se arată bolnavilor sub forma unei babe hîde și urîte, numai ciolane, cu ochii duși în fundul capului, cu dinții mari, cu degete lungi și subțiri, avînd în mînă o coasă. ȘEZ. III, 113. Cînd mai îmbătrîni o leacă, mai veni moartea pe la cumătru-său. RĂDULESCU-CODIN, Î. 121. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar moartea ! PAMFILE, J. I, 127. Dare-ar moartea-n gîtul tău, morticica ! id. ib. ◊ (Învechit) Fără moarte = nemurire. Îmbrăca-se-va întru fără moarte (a. 1569-1575). GCR I, *14/35. Să va îmbrăca putredul acesta în neputredire, și mortul acesta întru fără moarte (a. 1650-1675). id. ib. 233/33. Moarte ta, D[oa]mne, fără moarte fu îngerilor. MOLITVENIC (sec. XVII), 306. ◊ L o c. a d j. Fără (de) moarte = a) veșnic, nemuritor. Ce veniți să strigăm înpâratului celui fără de moarte. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Mort pre cruce unul făr' moarte și în groapă ca un mort pusără-te. ib. 305. Ercule ajunse și el să fie fără de moarte, ca zeii. ISPIRESCU, U. 19; b) (despre obiecte) foarte durabil, foarte trainic. Bocanci făra moarte ! reflecta Ioniță. PREDA, D. 141. De moarte = a) l o c. a d j. și a d v. mortal. Ranele unele sîmnt de moarte. . . mai vărtos aceaste rane, ce să ating de inimă, sau de crierii capului. PRAV. 125. Niște oameni mulți vor ucide pre vrunul cu rane de moarte. ib. 272. Rănile erau grave desigur, dar nu de moarte. C. PETRESCU, Î. II, 45. (F i g.) „Cuvintele din bătrîni” și „Magnum etymologicum” ale d-lui Hăsdeu sînt de la sine lovitura de moarte a dicționarului academic. MAIORESCU, CR. II, 204; b) l o c. a d j. (rar) funerar, mortuar. Ce ai, de cînd pe sînu-ți tu porți o neagră pată, De-ți plac făclii de moarte, cîntare-ntunecată ? EMINESCU, O. I, 97; c) l o c. a d j. (Învechit, în textele bisericești, despre păcate, greșeli) care atrage osînda veșnică. Nece ura vină de moarrte nu aflară întru menre. COD. VOR. 102/8, cf. 56/5. Cela ce va face acest lucru . . ., face o dată trei păcate mari di ceale de moarte. PRAV. 195. Atunci aș fi curățit de toate, De greșeale cealea ce-s de moarte. DOSOFTEI, PS. 59/20; d) l o c. a d j. și a d v. f i g. grozav, cumplit, teribil. Trebuie să cerceteadze acela giudeț. . . cel ucis de-i va fi fost stăpînu-său cu vrăjmășie de moarte. PRAV. 323. Mă-mpresoară greutăți de moarte. DOSOFTEI, PS. 49/15. Veade un om mare foarte Cît s-au spăimîntat de moarte. BĂRAC, A. 35/12. Atuncea la orice sunet, la lovirea cea mai mică, Omul spăimîntat de moarte ar fi tremurat de frică. CONACHI, P. 268. Cel care jacaș fiind de moarte A luat pelea de pe sărman . . . De-l vezi deodată blînd, smerit foarte. . . Să fugi de dînsul că-i comedian. ALECSANDRI, T. 548. O altă femeie. . . ar fi ieșit. . . jignită de moarte din casă. EMINESCU, N. 115. O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. id. O. I, 174. Slabă și stîlcită, cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. Un geamăt ieși de lîngă pom, și apoi o tăcere de moarte se făcu. ISPIRESCU, L. 83. În cele din urmă ajunse să vadă un vrăjmaș de moarte în oricine rostea în fața lui numele ei. REBREANU, I. 217, cf. 106. Noi alergam prin vagon împleticindu-ne. . . călcînd de moarte călătorii morți de oboseală. BRĂESCU, A. 95. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. El se plictisește de moarte. SADOVEANU, O. IV, 145. O tăcere de moarte cuprinse totul. CAMIL PETRESCU, O. II, 692. Că tu poți încăleca, Multe buți a deșerta, Și de moarte a te-mbăta. ȘEZ. II, 33. Nu mă da, maică, departe, Să viu cu hainele-n spate, Cu trupul beteag de moarte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 273. Bolnav de moarte și ar mînca de toate. PAMFILE, J. II, 155. ◊ L o c. v b. (Învechit și popular) A face moarte (de om) sau a-i face cuiva moarte = a omorî, a ucide. De vor cunoaște c-au făcut numai o dată, să-l ciarte cu ocna; iară de va fi făcut și altă dată, să i să facă moarte. PRAV. 33. Ori cine-ș va găsi fata sa cia de trup curvind cu cineva, poate să-i facă moarte, ib. 101. Cum vreai moartea să ți-o fac, Ori cu pușca împușca-te-om, Ori cu sabia tăia-te-om? BIBICESCU, P. P. 291. (F i g.) Vai de mine, ce să fac, Că toate fetele-mi plac. . . Nevestele moarte-mi fac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 365. Una mie foarte-mi place, Cealaltă moarte-mi face. BIBICESCU, P. P. 384. A-și face moarte (singur sau el însuși, cu mîna lui) = a) a se omorî, a se sinucide. Eu singură îmi voi face moarte: FL. D. (1680), 91 ^v/10. Alții zic cum el însuși să-și fie făcut moartea (începutul sec. XVIII), ap. ddrf. De mi-i da unde n-oi vrea, Moarte-mi fac cu mîna mea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 274, cf. 173; b) f i g. a face eforturi disperate, a se da de ceasul morții. Pisica își făcea moarte să ajungă untul. CIAUȘANU, GL ◊ E x p r. Ceasul morții (sau de moarte) v. c e a s. Fiorii morții sau fiori de moarte v. f i o r. Somnul morții v. s o m n. Sudoare (sau sudori) de moarte sau sudoarea (sau sudorile) morții v. s u d o a r e. Soră cu moartea v. s o r ă. Pe viață și (sau ori) pe moarte = din toate puterile, cu înverșunare, punîndu-și în joc viața ; pentru totdeauna. Tecla se îndrăgosti de Stoicea pe viață și pe moarte. GALACTION, O. 51. (Cu topica inversată) Lupta era pe moarte ori pe viață. ISPIRESCU, L. 19. A fi (ori a se afla pe (patul de) moarte sau pe patul morții sau a se lupta cu moartea sau (regional) a trage a moarte (sau de moarte sau pe moarte) a trăgîna de moarte, a (se) chinui de moarte, a fi la chinul morții, a fi în gura morții, a da în rostul morții, a-i fi (cuiva) moartea pe ascultate = a fi în agonie. Stancu lui Stîncilă înțelegea că e pe moarte. PREDA, Î. 157. Trage să moară, chinuie de moarte. ALR II 4 170/105.A dat în rostu morții, trage să moară. ib. 4 170/769, cf. MAT. DIALECT, I, 231. Între viață și moarte = în agonie, aproape de moarte. (Cu topica inversată) L-au lăsat luptîndu-să între moarte și viață. DRĂGHICI, R. 11/7. Ca de frica morții = înfrigurat; febril. Cf. MAT. DIALECT. I, 231. Cu limbă (sau cu grai) de moarte v. l i m b ă. Cu moartea-n suflet = extrem de mîhnit, îndurerat; desperat, deznădăjduit. Arald cu moartea-n suflet, a gîndurilor pradă, Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe-a lui spadă. EMINESCU, O. I, 94. A se da de ceasul morții = a depune eforturi desperate ; a se frămîntă extrem de mult. Muma smeului. . . se da de ceasul morții că nu putea descoperi adevărul. ISPIRESCU, L. 21. Un caporal, care trăgea cu 4 soldați un vagon încărcat, spre a-l lega de tren, se da de ceasul morții, că nu-l putea mișca. ZAMFIRESCU, R. 71. A băga (pe cineva în groaza (sau în grozile) morții v. b ă g a. (Regional) A da (sau a intra) moartea în cineva = a-l cuprinde pe cineva o spaimă îngrozitoare. Cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. A arunca (sau a azvîrli, a băga) moartea în țigani = a învinui pe nedrept pe cineva, a arunca vina pe alțií. Poate că tu ai pățit așa lucru și-acum arunci moartea-n țigani ! JIPESCU, O. 149. A da mîna cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a trece printr-o mare primejdie. Cf. ZANNE, P. II, 628, CIAUȘANU, GL., id. V. 180. A scăpa din gura morții = a scăpa dintr-o mare primejdie. Chiar din gura morții scapă. BĂRAC, A. 63/22. (Regional) S-a strîmbat moartea la el, se spune despre cineva care a murit. Cf. MAT. DIALECT, I, 231. (A fi) uitat de moarte = (a fi) foarte bătrîn. De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrîn. EMINESCU, O. I, 93. A nu avea moarte = (despre obiecte) a fi foarte durabil. Lucrul acesta nu mai are moarte,(așa-i) de bun. PAMFILE, J. II, 155. E rău de moarte v. r ă u. Moartea cu coasa (în mîini) = epitet depreciativ pentru un om slab. Cf. PAMFILE, J. I, 127. A fi murit și moartea (în cineva) = a fi prăpădit, lipsit de vlagă. Cf. id. ib. II, 155. Nu-i moartea chioară ?, se spune cînd moare cine nu trebuie. ♦ (În limbajul bisericesc, și în sintagma a doua moarte) Pierdere a vieții veșnice. Nu cruță de moarte sufletul. PSALT. HUR. 66^v/12. Deaci pohta începîndu, naște-se păcatu, și deca se sfîrșaște pâcatulu, naște moarrlea. cod. vor. 114/2. Se știe, că cinre întoarce păcătosulu din rrătăcirea caiei lui mîntui-va sufletulu lui dintru moarrte. ib. 136/19. Izbăvit-ai sufletul mieu de moarte. PSALT. 108. Nu voiu moartea păcătosului, pînă se va întoarce și viu să fie. CORESI, EV. 22. Că Dumnezău porunci, grăind, cinsteaște tatâ-tău și mumă-ta, și cela ce va grăi rău tătăni-său, sau mîni-sa, cu moarte să moară. N. TEST. (1648), 20^r/3. Să nu adorm în somnul de a doua moarte. DOSOFTEI, PS. 39/11. Brațul unui înger nu este destoinic să mă scape de moarte. MARCOVICI, c. 12/8. ♦ F i g. (Rar) Ceea ce urmează după încetarea vieții; (în limbajul bisericesc) împărăție a celor morți. În moarte nu-i nime să te pomenească. DOSOFTEI, PS. 23/7. Și-n moarte tot va mai suna Un cîntec de iubire plin. BLAGA, L. U. 23. ♦ F i g. Dispariție, pieire. Prieteșugul singur e nesupus el moartei. ALEXANDRESCU, O. I, 337. Moartea treptată a ceea ce este vechi și nașterea a ceea ce este nou constituie o lege a dezvoltării. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 766. 2. Moarte (1) considerată ca moment final al existenței individului, sfîrșit al vieții. Aceasta cale gicăluiiu pânră la moarrte. COD. VOR. 38/15, De acolo, după moartea tătîni-său mută-se el întru această țeară. CORESI, l. 25/1 La murtea lui să fii a jipan Mărzea marele spat[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 173/17. Fu acolo până la moartea lui Irod. N. TEST. (1648), 4^v/9. Înștiențare pentru moartea marelui Petru imperatorului a toată Rusii (a. 1757). GCR II, 53/15. Înaintea morții sale chemîndu-l, l-au sfătuit întîi cu multă înțelepciune. VĂCĂRESCUL, IST. 251. După moartea tatălui acestora, se dete împărăția la Aidin, fecioru cel dintîiu. GORJAN, H. I, 1/21. Abia trecură patru luni de la însurarea lui Ipolit și de la moartea Olgăi. NEGRUZZI, S. I, 54. Cel ce pentru lege, pentru țară moare, Își privește moartea ca o sărbătoare. BOLINTINEANU, O. 39. Nu-mi trebuiești nici la moartea mea. PAMFILE, J. II, 155. În ianuarie 1910 a avut loc la Humulești pomenirea de douăzeci de ani de la moartea lui Creangă. SADOVEANU, E. 95. După moarte și cal de ginere, se spune despre un lucru care a fost obținut prea tîrziu. Cf. DDRF. 3. (De obicei urmat de determinări) Moarte considerată în raport cu cauzele care au provocat-o, cu felul cum s-a petrecut. Eu da-te-voiu spre mare muncă, și ea moarte omori-te- voiu (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 153/17. Și-i pierdea cu groaznice morți. MOCA, 365/7. Vinele și păcatele lui au făcut munca și moartea cea grea a Domnului său lui Hristos. VARLAAM, C. 76. M-au înfricoșat tare: cum mă va omorî cu ră moarte. HERODOT (1645), 47. De va fi cel rănit mâncat niscare bucate greale . . . atunce nu-i i moartia de rană. PRAV. 128, cf. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Și pre carii tâlhari, pre unde i-au prinsu, cu rele și groaznice morți i-au omorît. NECULCE, L. 291. Voi suferi tristă foarte, Moarte tristă de ocară. AARON, ap. GCR II, 193/37. Ori să mori de foame, ori de altceva, tot moarte se cheamă. REBREANU, R. II, 90. Și cine ne-a despărțit Fie-i moartea din cuțit ! HODOȘ, P. P. 127. 4 Moarte bună v. b u n. 4. Omor, ucidere; (adesea determinat prin „de om”) crimă, asasinat; p. e x t. măcel, masacru. Mai apoi, să sculară tarandinii asupra lor, și, așa, mare moarte să făcia la războiul acest grecesc,. HERODOT (1645), 410. Vom să facem voroavă și pentru ucidere, ce să dzice moarte de om. PRAV. 84. Alte morți și ucideri ce să fac. ib. 110. S-au aflat o moarte de om pe aceștu hotar (a. 1649). BUL. COM. IST. IV, 166. Din ce tîmplare să feace acea moarte-n feredeu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 29^r/1, cf. id. PS. 26/10, 47/14. [Cain] cu moarte lui Avel pre Dumnezău mînie (cca 1750). GCR II, 63/22, Boiarii văzînd atîta moarte și vărsare de sînge nevinovat al creștinilor, le păru rău. MINEIUL (1776), 145^v2/17. Împungîndu-l cu sabia sa, au omorît pre Asan, și fugind de acolo, îndată au mers la pretenii săi, și spuindu-le moartea, s-au sfătuit să se desbine. ȘINCAI, HR. I, 229/2. Prunci. . . hotărîți morții, din pricina fricii sau a rușinii maicii lor. GOLESCU, Î. 33. Se învoiră apoi a amâna pentru cîtăva vreme moartea unora díntr-înșii. BĂLCESCU, M. V. 393. Se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I, 143. Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură. CREANGĂ, P. 33. A fost moarte de om. . . – Zici că omul a fost ucis de aprozi. DELAVRANCEA, O. II, 142. E pace! Auzi? E pace ! S-a terminat cu moartea și tu te găsești sănătos, între ai tăi, înfășurat de dragoste. SAHIA, N. 53, cf. BOUREANU, S. P. 1. ◊ (Jur.; înv.) Moarte grabnică (sau de grabă) v. g r a b n i c. Moarte vajnică (sau apestitoare) v. v a j n i c, apestitor. ◊ L o c. v b. (învechit) A da morții = a ucide, a omorî. Din cei vinovați pre nici unul morții n-au dat. R. GRECEANU, CM II, 194. ◊ E x p r. (Familiar) Moarte de om = mare înghesuială, îmbulzeală. ♦ (Învechit, și în sintagmele pedeapsa morții, certarea morții) Pedeapsă capitală; execuție. Nemică n-au faptu dos[to]inicu morrției. COD. VOR. 82/29, cf. 68/10. Certaria ucigătoriului nu iaste alta numai moartia. PRAV. 86. În voia și putearia giudețului stă acest lucru, să sâmășluiascâ certaria morții, ce să cade să dia celuia, ce-ș va hotri muiaria sa. ib. 178, cf. 323. ◊ E x p r. La moarte, formulă cu care se cerea pedeapsa capitală pentru un vinovat. Se strigă din mulțimea care a intrat: – La moarte ! . . . La moarte ! CAMIL PETRESCU, O. II, 470. (Învechit) Vinovat morții = pasibil de pedeapsa capitală. Toți giudecară pre el a fi vinovat morției. N. TEST. (1648), 61^v/17. 5. (Învechit și regional) Mortalitate provocată de un flagel; p. e x t. molimă, epidemie. Trimite-voiu pre voi moarte de ciumă și de lingoare (cca 1560). CUV. D. BĂTR. I, 10/8. În vremile acealea să făcu pre la satele ce sănt împrejurul Ierusalimului foamete mare și moarte de ciumă (cca 1705). GCR I, 354/20. În cetatea Solunului au potolit și foametea și moartea. MiNEiUL (1776), 161^r1/31. De va fi la Ovidenie. . . vînt, peste an vor fi boliști și moarte chiar. PAMFILE, VĂZD. 11. Cînd lupii urlă mereu, însemnează moarte, război și nerodire. ȘEZ. XIII, 104. Șî după asta s-a-ntîmplat o moarte, o ciumâ-i zicea atunci. VÎRCOL, V. 21.6. Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește moarte (1). Tu vrei cu moartea în mînă oamenii a îngrozi. HELIADE, O. I, 421. Bietile dobitoace, neștind cursa piste care era să dee, trecea fără grijă. . . pe lîngă moartea lor. DRĂGHICI, R. 65/23. ◊ E x p r. Moartea mea (sau ta, lui etc.) e. . . sau e moartea mea (ori ta, lui etc.), se spune pentru a arăta că un anumit lucru place cuiva în mod deosebit. Cf. CIAUȘANU, V. 180. 7. (Regional) Joc la priveghi, în care cineva personifică moartea (1) (Marginea-Rădăuți). ALR II 4381/386. 8. Compuse: (regional) moartea-găinii sau moartea-calului = groapa de după urechi. M-a lovit la muartia găinii. ALR I 51/744, cf. 51/100, 148, 170, 247, 269, 270, 273, 285, 289, 308, 350, 542, 684, 748, 760, 768; (regional) moartea-calului sau moartea-cailor = tîmplă. ALRM I/I h 20; moartea-găinilor = a) (Med. vet.) cobe. Paserile și mai ales găinile mor de boală, numită și boala, ciuma, holera sau moartea-găinilor. PAMFILE, R. 74, cf. ALRM SN I h 251; b) epitet depreciativ pentru un om sau un animal (în special pentru un cal) slab, firav, jigărit. Cf. PAMFILE, B. 81. Moartea-găinilor . . . (i se zice calului „cînd nu e pe plăcerea stăpînului și anevoie se poate scăpa de el”. DR. V, 108; (Bot.; regional) moartea-porcilor = zîrnă (Solanum nigrum). Cf. PANȚU, PL. ; moartea-puricelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, cu frunze păroase, cu flori gălbui, dispuse în capitule (Inula conyza). Cf. BRANDZA, FL. 269, DAMÉ, T. 186, PANȚU, PL. ; (regional) moartea-stelnițeior = păducherniță (Lepidium ruderale). La țară să întrebuințează o plantă numită păducherniță sau moartea stelnițelor (Lepidium ruderale). BIANU, D. S. 547, cf. N. LEON, MED. 54, PANȚU, PL. – Pl.: morți, a- Gen.-dat. și: (învechit și regional) moartei, (învechit) morței, morției. – Și: (învechit, suspect) múrte s. f. – Lat. mors, -tis.

GOL³, GOALĂ, goi, goale. adj. I. 1. (În opoziție cu îmbrăcat) Fără îmbrăcăminte; dezbrăcat, despuiat, nud. Bătrînul își înfășură din nou gulerul hainei învechite pe gîtul gol. C. PETRESCU, A. 333. Niște hamali, pe jumătate goi... se înghesuiau și ei să intre pe ponton. BART, E. 75. ◊ Cu (sau în) pielea goală = fără haine, dezbrăcat complet. Ședeam afară la soare cu pielea goală. CREANGĂ, A. 28. Cu (sau în) capul gol = cu capul descoperit. În goana roibului un sol, Cu frîu-n dinți și-n capul gol, Răsare, crește-n zări venind. COȘBUC, P. I 145. Au căzut la pămînt cu capetele goale, ca niște vinovați de moarte ce ar fi așteptat scăparea de la mine. GOLESCU, Î. 146. Cu (sau în) picioarele goale = desculț. Doamna Vorvoreanu se dădu jos, în picioarele goale. DUMITRIU, N. 134. Începu a merge cu picioarele goale. ISPIRESCU, L. 58. ◊ Expr. Gol nap (sau ca napul) sau gol pușcă, gol ca degetul = gol de tot; fig. lipsit, sărac, fără nimic. Apele mari se azvîrle și mușcă: Înfulecă holda Și focu din vatră Și lasă rumînu, săracu, gol pușcă. DEȘLIU, G. 25. Și, zău, Antohi, ești gol ca degitul? – Gol, gol... chiar casa asta în care șed... e a ta, nu-i a mea. ALECSANDRI, T. 1644. (Substantivat) Turcii, toți gîndeau: Poftim! Să dezbraci p-un gol ca napul- Cu ce-și bate pașa capul! COȘBUC, P. II 49. Cu coatele goale = rupt în coate; fig. zdrențăros, sărac lipit pămîntului. Adevărul gol (goluț) = adevărul spus verde în față, fără menajamente, fără ascunzișuri, fără cruțare; adevărul crud, adevărul adevărat. Minciună goală = minciună curată, nimic decît minciună. ♦ Fig. Care posedă puține haine; p. ext. sărac, lipsit. Mult mă mustră măicuța Să părăsesc ulița, Că mi-i goală drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 59. ◊ Expr. A lăsa gol = a jefui pe cineva de tot ce are. ♦ (Despre păsări) Fără pene. (Atestat în forma de pl. goli) Abia ieșiți din ouă, goli, cruzi, fără putere; De-a foamei grea durere, Ei casc din pliscușoare, cer milă pliscuind. DONICI, F. 92. ♦ (Despre copaci) Fără frunze. (Despre pereți) Fără tablouri sau alte podoabe. 2. (Despre locuri, dealuri, stînci, munți etc.; în opoziție cu acoperit) Fără vegetație, mai ales fără copaci. Dincolo ochii vedeau o stîncă de piatră goală, al cărei sîn se deschidea și da naștere unui brad rătăcit de soții săi. BOLINTINEANU, O. 329. Pustietatea goală sub arșița de soare în patru părți a lumei se-ntinde-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 89. Stîncoasele ei coaste sure și goale. NEGRUZZI, S. I 160. Pe dealurile cele goale, cînd este soare și să strîng sumă de dobitoace sălbatice, nu e mai frumos lucru decît a le vedea cineva și cum stau pîlcuri, pîlcuri. GOLESCU, Î. 81. ♦ (Despre o suprafață) Neacoperit. Am pus tacîmurile pe masa goală. ◊ Expr. Sub cerul gol = fără adăpost. Pe pămîntul gol sau pe scîndura goală = fără așternut. Fecioru, care-i fecior, Doarme pe pămîntu gol. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 460. ♦ Descoperit. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului, și atunci rămînea oiștea goală pe de-o parte. CREANGĂ, P. 106. ♦ (Despre săbii, paloșe etc.) Scos din teacă. Jder și monahul Nicodim au venit cu săbiile goale asupra boierilor pribegi. SADOVEANU, F. J. 706. O mulțime de panduri bănești... se răpeziră cu săbiile goale. ODOBESCU, S. I 157. Nu-i la vie, și-i în casă, Cu paloșul gol pe masă. ALECSANDRI, P. P. 124. 3. (Despre alimente) Fără alte bucate de care este însoțit de obicei. Udătură ceva avut-ați vreunul? – Nimic, domnule judecător; numai pîne goală și apă rece. CREANGĂ, A. 147. II. (În opoziție cu plin) 1. (Urmat uneori de determinări introduse prin prep. «de», indicînd ceea ce lipsește) Care nu are, nu conține, nu cuprinde nimic înăuntru; deșert. Minerul I reintră în cîrciumă cu paharul gol. DAVIDOGLU, M. 22. Dintr-o păreche de boi... am rămas c-o pungă goală. CREANGĂ, P. 44. ◊ Fig. Vedeam uimit și cu sufletul gol, unde ajunsesem. CAMIL PETRESCU, U. N. 132. Mi-e capul gol și sufletul greu. IBRĂILEANU, A. 165. ◊ Loc. adv. A gol = (pe lîngă verbul «a suna»; despre vase) ca un lucru gol. Focul puștii de vînătoare e o pocnitură găunoasă, sună a gol. DUMITRIU, N. 150. ◊ Expr. Cu mîna goală (sau cu mîinile goale) = a) fără nimic, fără nici un dar. N-ai să ieși cu mînele goale de la casa mea. CREANGĂ, P. 288; b) fără nici o armă. Fără pistoale, Numai cu mînele goale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. Pe inima goală sau pe stomacul gol = pe nemîncate. ♦ În care nu se află nimic; pustiu; (despre camere) nemobilat. Într-o clipă peronul rămase gol. DUMITRIU, N. 77. Casa era goală, ca un mormînt gol. CAMIL PETRESCU, U. N. 153. El întră într-o cameră naltă, spațioasă și goală. EMINESCU, N. 38. Pe cîmpul gol el vede un copil umblînd desculț Și cercînd ca să adune într-un cîrd bobocii mulți. id. O. I 83. ♦ Fig. Lipsit de... Ochii pașei mari s-aprind... Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. Dintr-alte țări, de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. Veniți cu bine! De frunze și de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiți de voi. id. ib. 90. ♦ (Despre corpuri) Care are o cavitate în interior. 2. Fig. Care nu reprezintă nimic în realitate, fără temei. Să se mai hrănească și boierii cu vorbe goale, că noi ne-am săturat. REBREANU, R. I 320. Vorba ceea: fală goală, traistă ușoară. CREANGĂ, P. 320. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, Înșirînd cuvinte goale Ce din coadă au să sune. EMINESCU, O. I 226. ♦ (Despre formă) Fără fond, fără conținut. A vorbit în general, împotriva formelor goale, a formei fără fond. IBRĂILEANU, SP. CR. 99. – Pl. și: (învechit) goli.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

MÎNIE¹ s. f. 1. Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva, supărare mare; furie; (cu sens atenuat) supărare. V. i n d i g n a r e, e n e r v a r e. Și mănie-se cu mănie Domnul spre oamerii săi. PSALT. 226, cf. 46, 107. Cine va putea să rabde acea înfricoșată și dereaptă urgie a județului nefățarnic, împlut fiind de mînie și cu urgie? CORESI, EV. 36. În măniia sa omorîră pre om. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/29. După năsîlnici[a] ta și după neîntoarsă inimă cruț[â] ți[e] mînie (cca 1618). id. ib. 51/4. Au pogorît diavolul cătră voi plin de mînie mare. N. TEST. (1648), 312^v/6, cf. GCR I, 142/1. Dentr-aceale cuvinte să va răni unul la inimă, și-l va birui măniia, și într-acel ceas va sări asupra lui. PRAV. 85. Greșala ce să va face cu mănie, să să cearte mai iușur. ib. 254, cf. 255. Să nu mă-nfruntedzi, Doamne, la ceas de mînie. DOSOFTEI, PS. 22/18, cf. 14/9. La mînia lui grăie tot cu cinste și cu îngăduială, nu cu răstituri, prostatic. NECULCE, L. 122, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 216, 220, 231. S-au umplut de mânie ca un leu sălbatec (cca 1750). GCR II, 55/21. Și să aprinsă cu mai mare mînie asupra călugărilor. VARLAAM-IOASAF, 8^V/18. Cu mănie tot îndată s-aprinsă. . . Și el arme prinsă. BUDAI-DELEANU, T. V. 39, cf. 47. Aprinzîndu-să groaznic de mînie ca un leu s-au repezit asupra dușmanului. DRĂGHICI, R. 168/4. Moartea simți că o putere nevăzută o ținea pe scăuieș, precum odinioară în copac, dar de ciudă și de mînie nu voia să deie nimic. NEGRUZZI, S. I, 91, cf. 162, ALEXANDRESCU, M. 30. Mi se-n- tîmplă multe pozne, cînd sînt cuprins de mînie. HASDEU, R. V. 13. Atunci a lui mînie ca trăsnetul era, In patru mari hotare tuna și fulgera. ALECSANDRI, O. 207. Abu Hasan, fierbînd de mînie, se uită cu ochi rătăciți la toți de jur împrejur. CARAGIALE, O. II, 272. Apoi dodată se arătă și armăsarul iepelor, plin de spume și sforăind de mîniă. ISPIRESCU, L. 28, cf. 121. Calcă, culcă, -mpunge, rupe, taie, spintecă, răpune, C-o mînie trâsnitoare în al ochilor focar. MACEDONSKI, O. I, 105. În zîmbetul lui nervos se vede o mînie. DELAVRANCEA, H. T. 220. Să-l ducem pe sus pînă pe plai, zise cu mănie notarul. AGÎRBICEANU, A. 291. L-a cuprins o mînie mare, a trîntit și a suduit toată ziua. REBREANU, I. 79, cf. id. R. II, 230. Și-acuma, de mînie, mi-arde sîngele în vine. – De mînie? Ba de frică ! EFTIMIU, Î. 113. Domnu Toma avea dese tulburări de mînie și atuncea împungea cu fruntea în toate părțile ca un inorog, SADOVEANU, B. 204. Prin ochii lui Crăiniceanu trecu un fulger de mînie și sprîncenele se lăsară pe luminile ochilor. id. O. I, 56. Căpitanul, foc de mînie, ieși din apă. BART, S. M. 101. Deși era și ea destul de dîrză, nu avea curajul să înfrunte mînule serdarului, care-și pierdea măsura din nimic. CAMIL PETRESCU, O. I, 149. Grăunții scrîșnitelor sale mînii de adineauri. . . se mai vînzoleau încă în el. C. PETRESCU, A. R. 188. Pentru cine stîrnește mînia noastră nu se va găsi loc de trai. STANCU, R. A. IV, 416, cf. V, 7, id. D. 189. Ce ești așa mînios, mă? În trei zile îi trece omului mînia, dar la dumneata parcă a crescut. DEMETRIUS, V. 146. Își pierdu cumpătul și de mînie își aruncă șapca din cap. PREDA, D. 160. Cuvîntul împotrivă sabiia ascute, iară răspunderea lină frînge mîniia. CANTEMIR, IST. 242. Voroava blîndă toată pornirea îmblînzește, iară cea aprigă, și pre cel slab ațîță la mînie. ZANNE, P. II, 811. Ca cîrmaciul de pietre, de mînie să te ferești. id. ib. VIII, 383. Acela mai mare să poate socoti ce mînia și-o poate stăpîni. id. ib. Mînia împăratului, călăuză morții. id. ib. 384. Mînia rece, curînd să trece. id. ib. 385. ◊ F i g. Ploaia s-a ridicat dintr-o parte și cu mînie mare a trecut peste lume. GALACTION, O. 87. ◊ L o c. a d j. Iute (sau grabnic, rău) la mînie, se spune despre un om care se enervează, se înfurie ușor, care este iritabil, irascibil. De n-are avia bărbatul altă nice o vină, ce numai aceasta vrăjmășiia, căndu-i. . . iute la mânie, agiunge atâta să să desparță aceaia casă. PRAV. 154. Era. . . cam grabnic la mînie, dar apoi curînd se întorcea. NECULCE, LET. II, 412/3. Ei, Doamne, ce rea ești la mînie ! COȘBUC, S. 14. Era prea iute la mînie. C. GANE, TR. V. 244. Om bun dar iute la mînie, căpitanul se aprindea răpede, tuna și fulgera, dar se stingea degrabă. BART, S. M. 101. ◊ L o c. a d v. (Învechit și regional) Într-o mînie = cuprins subit de un acces de enervare, de furie. Cela ce-ș va ucide pre tată-său sau pre înmă-sa și pentru sâ-ș mai micșureadze certaria va dzice c-au greșit într-o mănie. . ., să-l cearte ca pre un ucigătoriu de părinți, PRAV. 96. De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNIK-BÎRSEANU D. 221. 2. Pornire dușmănoasă (și statornică) împotriva cuiva; dușmănie, ură; resentiment. Vedzi că tu dureare și mănie cauți. PSALT. 15. Aiavea amu iaste, că dragostea protivitoare iaste mîniei ceaia reaoa. CORESI, EV. 47, cf. 36, 48, 97, 200, id. PS. 171/13. Mînia și vrajba dentru neamul omenesc o goni (a. 1644). GCR I, 111/29. Clisten au întrebat moșiile și ruda . . ., cercetîndu-le toate lucrurile lor, ori mânii, ori învățătură. HERODOT (1645), 351. Las să mi să tîmple Asupra mea pizmașii mîniia să-și împle. DOSOFTEI, PS. 25/2. Bitorul poate . . . să tragă pre ascultătoriu la orice voiaște, la războiu sau la pace, la mănie sau la milă. MOLNAR, RET. 12/19, cf. 8/6. Totdeauna acest prea înțălept ziditoriu, într-acest chip ne iconomisăște și nu cu vreo mănie. DRĂGHICI, 4. 54/19. Mînia fierbe-n mine și, de n-aș fi plăiaș, De n-aș fi român, frate, m-aș face ucigaș ! ALECSANDRI, T. II, 150. O, fiarbâ-vă mînia în vinele stocite, In ochii stinși de moarte, pe frunți învinețite. EMINESCU, O. I, 23. Dezbracă-te degrabă de-orice deșertăciuni, Mîndrii, cruzimi, zavistii, mînii, bîrfiri, minciuni. MACEDONSKI, O. I, 167. Simte că nu i s-au stins mîniile-n suflet și-amarul. COȘBUC, AE. 11. Însă stetea el acum la corăbii. . . Ros de mînie pe-a oștilor domn Agamemnon. MURNU, I. 45. Plin de-o surdă mînie – adunată în suflet de veacuri, Mîna pe torță a pus. ANGHEL-IOSIF, M. II, 101. Făt-Frumos cu fața toată de-o mînie grea brăzdată Scoase paloșul din teacă și răcni. EFTIMIU, Î. 119, cf. 22. O dată cu Hugo, pătrunde în literatură poporul, cu bucuriile, durerile, mîniile și acuzațiile lui. VIANU, S. 148. Mînia dreaptă a popoarelor. CONTEMP. 1951, nr. 236, 1/2. ◊ E x p r. A ține (cuiva) mînie = a dușmăni, a urî (pe cineva), a fi certat (cu cineva), a păstra ură unei persoane cu care te-ai certat. M-ai scos din pizmașii ce-mi țînea mănie. DOSOFTEI, PS. 56/3. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie, Eu n-am putut să țin mînie Că n-am avut, părinte, cui, Măcar mi-au tot făcut-o unii ! COȘBUC, P. I, 199. 3. Supărare, necaz; ciudă. Ne-au pus înainte Domnul, ca pre noi den urîciuni și den mînii și den pomenirea de rău să ne slobozească. CORESI, EV. 338, cf. PARACLIS (1639), 260. Thesalii trimisără om la Fochei, pentru că ei avia mănie pre dănșii, HERODOT (1645), 436. Nemeșul gîndeai că creapă de mănie. BUDAI-DELEANU, T. V. 141. De mînie au apucat și au zmult acea buruiană. DRĂGHICI, R. 62/25. Eu ei am făcut mînie Dar încă ce necaz mie. BĂRAC, A. 59/19, cf. BARIȚIU, P. A. I, 347, III, 24. Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mînie; mai bine să te tocmești întăi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. Mi-a fost luni întregi mînie, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I, 51. Dacă mă vei urî, Eu portul mi-l voi cerni. Dar cum focu să-l cernesc, Că măi tare-l săpunesc . . . Cu săpun din Cisnădie, Bădiță-ntr-a ta mînie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 236, cf. 448. Măi bade, -ntr-a mea mînie, Nu iubi ce nu-ți trebuie Că, bade,-ntra-a ta mînie Nu iubesc ce nu-mi trebuie. RETEGANUL, TR. 159. Nuntă fără mînie și moarte fără bănuială nu se poate. ZANNE, P. IV, 524. Tîrgul mînie n-are. id. ib. V, 626. Tocmala n-are mînie. id. ib. 630. ◊ E x p r. (Regional) A-și pune mînie = a se supăra; a se încăpățîna. Floricică dintr-o mie. Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 164. 4. (Învechit și popular) Urgie, prăpăd, grozăvie, nenorocire, calamitate. Foc încinse-se în Iacov și mănie (u r g i e D) Sui spre Israil. PSALT. 157, cf. 10, 181. Zi de mînie iaste zioa aceaia, zi de scîrbă și de nevoe. CORESI, EV. 36, cf. 18, 304. Pui de năpîrci, cine vă arătă voao să fugiți de mînia ce va să vie? N. TEST. (1648), 5^r/16. S-au făcut o mînie mare de la domnul asupra acelui boeriu. IST. Ț. R. 48. D[u]mnezău munceaște păcatele ceale vremealnice cu munci veacinice, și oare poate socoti neștine mai mare mănie decît aceasta ? (a. 1700). GCR I, 338/11. Va fi nevoie mare pre pămînt și mînie intru norodul acesta (cca 1700-1725). id. ib. II, 22/29. Ploile mari se numesc puhoiuri. . ., mînie, înec, potop sau potoape, prăpăd. PAMFILE, D. 109. Și la țărm, aproape, căsuța podarului deschidea un ochi îngrozit, roșu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, O. II, 638. ◊ (Cu determinările „lui Dumnezeu”, „cerului”, „pămîntului”) Atunce vor vede toți păcîtoșii marea de focu clocotind și sfîrîindu, și mâniiia lu Dumnedezeu fi-va atunci (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Poamele de pre leamne și strugurii vor arde de măniia lui D[u]mn[e]zeu. PARACLIS (1639), 255. Stă gata înaintea voastră zua mănii și a urgiei lui D[u]mn[e]zău. EUSTRATIE, ap. GCR I, 76/31. Pe aceste ținuturi au fost mănia lui Dumnezeu. N. COSTIN, LET. II, 13/15. De-bie au mărsu păn-la Sletin, că i-au fostu lovit mînia lui Dumnedzău. NECULCE, L. 108. Mînia lui Dumnezeu ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om. CREANGĂ, P. 43. Și să nu cutezi a face în alt chip, căci mînia cerului va cădea preste tine și mai îngrozitoare. ISPIRESCU, L. 144. Pe o vreme rea, mînia lui Dumnezeu, am mas o noapte la Florești. VLAHUȚĂ, ap. CADE. ÎI amenință cu mînia lui Dumnezeu aici și dincolo de moarte. REBREANU, I. 177. (Glumeț, prin exagerare) Doamne ! Ce mînia lui Dumnezeu îi, de cum ajung aceștia sub părete; unu ură, scripcarii cîntă, unu bate doba, alții pocnesc din harapnice. ȘEZ. III, 183. (Exprimă în gradul cel mai înalt defectele sau calitățile cuiva) Era slut, mînia pămîntului. GANE, ap. CADE. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Toată noaptea am auzit Oltul, ce mînie de apă ! DELAVRANCEA, ap. CADE. Ia spune-mi, taică, mai ține mult mînia asta de pădure ? GALACTION, O. 211. Se pornise o fierbere, o îmbulzeală, o mînie de glasuri. SADOVEANU, O. III, 44. - Pl.: mînii. – Și: (învechit și regional) mănie s. f. – Din ngr. μανία.

MARE¹ adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312^v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28^v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311^v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88^r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79^v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 34²/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 5¹/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109^v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 16¹/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311^v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14^r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87^v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 286²/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6^r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63^r/18, cf. 71^v/27, 308^r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161^vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308^r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3^r/14, cf. 20^v/12, 274^r/31. /311^v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1^v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71^v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 271²/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308^r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 220¹/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 ^r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I², 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178^v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92^v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174^r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5^r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91^r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 134²/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123^v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 19²/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124^r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130^r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 65²/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152^v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 267²/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare¹ = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4^r/15, cf. 56^v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/4, cf. 15^r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30^r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130^v2/16, cf. LET. III², 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.

VENI, vin și (regional) viu, vb. IV. Intranz. 1. A merge înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare considerată aproape de vorbitor. Venea Mitrea argatul cu cîrdișorul de oi și cu cele două vaci. SADOVEANU, B. 20. Prin fața Ministerului de Domenii... venea agale o trăsură. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Oastea leșească vine spre cetate. ALECSANDRI, T. II 27. ◊ (Prin analogie) Bălțătești! O improvizare de bilei pe șoseaua care vine de la Piatra. IBRĂILEANU, A. 7. ◊ (În personificări) Venea din cer pe cîmp amurgul. GOGA, C. P. 10. Din codri noaptea vine Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Zăresc în depărtare se înteietoare un sul de raze care venea înspre dinșii. CREANGĂ, P. 228. Sara vine din ariniști. EMINESCU, O. I 103. Vine vîntu dinspre munți Și-i cu dor de la părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 350. ◊ (Întărit prin repetare) Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Construit cu dativul) Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum Și lanurile sînt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ◊ Expr. (Cu verbul la imperativ, mai ales în forma vino, întreaga expresie avînd valoare de substantiv) Du-te, vino = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă. Acel du-te, vino al oamenilor de legătură nu bătea prea mult la ochi. CAMIL PETRESCU, O. II 247. (De obicei construit cu verbul «a avea») Vino-ncoace = a) farmec, drăgălășenie, atracție. Mulți se dau pe lîngă ea, c-ar avea bune părăluțe; da ce face, ce drege, că n-are altoi de vino-ncoace. DELAVRANCEA, S. 44. Lui Harap- Alb i se tulburau mințile, uitîndu-se la fată și văzînd-o cît era de tînără, de frumoasă și plină de vină-ncoace. CREANGĂ, P. 275. O fată frumoasă, bine făcută, veselă și cu vină-încoace. CONTEMPORANUL, II 216; b) (rar) ademenire, ispită. Vei vedea-o pe la hori, Să n-o lași la vino-ncoace. Stai cu ea, ce știi tu-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori. COȘBUC, P. I 135. ♦ A merge împreună cu cineva (v. însoți) sau în urma cuiva (v. urma). Face semn dracului cu mîna să vie după el. CREANGĂ, P. 52. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri. EMINESCU, O. I 209. ◊ Fig. Eu mă duc, urîtul vine, Tot alăturea cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ Expr. (Popular) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. Acele pe care le-ar fi luat nu veneau după el și așa a rămas neînsurat. RETEGANUL, P. II 22. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu. ALECSANDRI, P. I 7. Vino, mîndră, după mine Că mi-i prinde tare bine. HODOȘ, P. P. 82. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). Să vie străinul ce cîntă afară Să cînte aci. BOLINTINEANU, O. 77. ◊ Expr. A veni în slujbă = a se angaja în slujba cuiva. Domnia-ta mi-ai poruncit să vin în slujba d-tale, în locul tatei. RETEGANUL, P. V 48. Ipate se îmbogățise... de cînd a venit Chirică în slujbă la dînsul. CREANGĂ, P. 153. ♦ (Despre ape, urmat de determinări modale sau locale) A curge. Din acest munte... Oltul vine la vale, asupra cîmpiilor și a oamenilor. BOGZA, C. O. 14. Subt zarea cea din urmă a înserării, apele veneau posomorite, clătinîndu-se ca lespezi fumurii și clipotind ușor la țărm. SADOVEANU, N. P. 182. A dat peste un pîrău a cărui apă venea grozav de tulbure. CREANGĂ, O. A. 271. ◊ Expr. A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a crește, a se umfla, a se revărsa. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. Nu plînge așa de tare, Că vine Dunărea mare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. A-i veni (cuiva) apa la moară v. apă (I 2). ♦ A se deplasa purtat de valuri; a pluti. Venea o moară pe Siret [titlu]. SADOVEANU. Văzu un sicrinel... că vine pe apă. ISPIRESCU, L. 189. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A năvăli asupra sau împotriva cuiva. Trifon, văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. RETEGANUL, P. I 8. [Leul] Începu a veni asupra voinicului. ISPIRESCU, U. 31. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). El a venit Dintr-un afund de răsărit. COȘBUC, P. I 54. Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont. CARAGIALE, O. II 288. Bine că ați apucat a veni și d-voastră. CREANGĂ, P. 159. Venit-am și am învins! ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Rar, despre obiecte) Tronul ăsta... a venit aci, iaca așa, urdubelea. ISPIRESCU, U.94. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. Gheorghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieți și două fete, veniți pe lume cam la un an unul. CĂLINESCU, E. 18. Vițelul ista, o dată ce-o venit pe lume, înapoi să cheamă că nu-l mai putem întoarce. BART, S. M. 85. (Eliptic) Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie. ALEXANDRESCU, M. 4. Bine-ai venit v. bine¹ (I 1). A veni (cuiva) în ajutor v. ajutor. A veni într-un suflet (sau cu sufletul la gură) = a veni foarte repede, abia mai puțind respira, gîfîind. Iar ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine Să-mi spuie ce-a făcut. TOPÎRCEANU, B. 34. A treia zi dis-de-dimineață, se gîndi la tăune. Acesta veni într-un suflet. ISPIRESCU, L. 46. A veni glonț v. glonț. A veni la fața locului v. loc (I 1). A veni la spartul tîrgului = a sosi prea tîrziu. (Despre suferințe, necazuri, boli) A veni pe (sau peste) capul cuiva = a se abate asupra cuiva. Pacostea aceasta chiar din senin veni preste capul meu. RETEGANUL, P. II 50. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap! CREANGĂ, P. 25. A veni cu jalba-n proțap v. jalbă. A-i veni cuiva de-a gata (sau mură-n gură) = a căpăta fără nici o osteneală. A veni la cunoștința cuiva = a ajunge la cunoștința cuiva. Plîngerile boierilor veniseră la cunoștința sultanului. ISPIRESCU, M. V. 9. ♦ (Despre obiecte) A sosi (fiind adus, trimis, expediat de cineva). Îi veneau scrisori și cereri de departe, din niște tîrguri cu nume ciudate. SADOVEANU, B. 10. Pînă acu n-am primii banii. Firește că în două-trei zile îmi vin. CARAGIALE, O. VII 7. Vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic, a fi difuzat. «Familia», revistă populară, venea negreșit la Blaji. CĂLINESCU, E. 114. ♦ (Despre zgomote și despre adieri, mirosuri etc.) A ajunge pînă la persoana care vorbește sau despre care se vorbește sau pînă într-un loc determinat. Vorbele veneau greu, vîntul le împingea îndărăt, le ștergea, le schimba. DUMITRIU, P. F. 21. Venea pînă la foc sunet de ape de la un vad al Moldovei. SADOVEANU, N. P. 25. Mi-a venit la nas bunul miros de la friptura ta. RETEGANUL, P. III 62. Îi venise și ei miros de pîrleala pieilor. ISPIRESCU, L. 214. 3. A se duce să viziteze pe cineva, a merge în treacăt la cineva sau undeva, a trece pe la cineva, a apărea, a se ivi, a se prezenta undeva sau la cineva. Venea la tîrg din cînd în cînd, ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Simțind că are să vie tată-său la judecată... se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă. ISPIRESCU, L. 277. Venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge. CARAGIALE, O. III 76. Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă. EMINESCU, O. I 92. Vulpea nu venea pe-acolo cît știa că sturzul n-are ce-i da. ȘEZ. III 185. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plînge sau a fi gata să plîngă. O duceam în brațe și-mi veneau lacrimile, cînd o vedeam atît de ofilită! SADOVEANU, O. I 315. (Despre gînduri, idei) A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a-i da (cuiva ceva) prin minte deodată, pe neașteptate. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta... și nu știu cum mi-au venit în cap copiii tăi. SAHIA, N. 32. Îmi veni în minte o idee genială. HOGAȘ, M. N. 94. Lui Urmă-Galbină îndată-i veni prin minte că așa este. RETEGANUL, P. V 76. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. Ce (cîte sau cum) îi vine cuiva pe limbă (sau la gură) = ce (cîte sau cum) exprimă cineva spontan și fără discernămînt, într-un moment de surescitare. Tocmai pentru că acum colonelul era în toane bune și-l lua peste picior, Mitică putea să-i vorbească despre tot ce avea în suflet și-i venea pe limbă. PAS, Z. III 170. Căzuse... blestămîndu-ne cum îi venea la gură. CREANGĂ, A. 111. (Cu pronunțare regională) Muierea... nu-l mai slăbea din.... cîte-i vineau la gură. RETEGANUL, P. I 7. A-i veni (cuiva) (moș) Ene pe la gene v. moș (I 1). 4. A urma după altcineva sau altceva; a succeda. Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului. REBREANU, I. 10. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămîna etc.) Ce vine = anul (sau luna, săptămîna etc.) următor celui de față. Cei ce vin (sau vor veni) (după noi) = urmașii noștri. Banii ne trebuie să... clădim locașe pentru iertarea păcatelor noastre și pentru cei ce vor veni după noi. DELAVRANCEA, O. II 196. Noi știm că-i multă viața Și în noi și-n cei ce vin. COȘBUC, P. II 107. A-i veni cuiva rîndul = a sosi (după o așteptare) rîndul cuiva la o acțiune. A! boieri, a venit și rîndul domnului. DELAVRANCEA, O. II 159. Veni rîndul să-i dea o desagă de galbini. RETEGANUL, P. IV 19. Așa-i c-a venit și rîndul mieu? CREANGĂ, P. 54. ♦ A urma după cineva în grad sau în rang; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie. După boierime, veneau breslele negustorilor și a meseriașilor, lipsite de orice drept municipal. ALECSANDRI, la NEGRUZZI, S. I X. 5. A-și avea originea, a deriva, a proveni, a purcede, a izvorî, a se trage din.... Afin, știind din ce venea boala intră... la împărăteasă. ISPIRESCU, L. 118. ♦ A decurge (ca o consecință). Te pun... la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ți vină dupe urma cuvintelor mele, iubite autorule. ODOBESCU, S. III 11. Hanii n-au vînat decît folosul lor și d-acilea vine că ei erau gata a încheia un tractat. BĂLCESCU, O. II 151. 6. A sosi sau a se întoarce în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. Venea tîrziu acasă pentru că se ducea probabil la teatru. CĂLINESCU, E. 178. Dintr-alte țări de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Fie, mă duc; dar vin îndată îndărăt. ALECSANDRI, T. I 252. Dar lui, măre, nu-i venea Nici lăptuțul la măsură, Nici cașul la-nchegătură. TEODORESCU, P. P. 514. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mintea la loc (sau în cap, la cap) sau a-i veni (cuiva) mintea acasă = a deveni mai înțelept, a se cuminți, a se potoli, a se îndrepta. Mă bucuram că i-a venit și lui... mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II 238. Îmblătea pe bietul țigan ca să-i vină mintea la loc. RETEGANUL, P. I 74. A-i veni (cuiva) inima (sufletul, graiul) la loc = a se liniști (după o spaimă, o emoție); a-și recăpăta încrederea, curajul. Tîrgovețului nu-i venise încă nici inima, nici graiul la loc. GALAN, Z. R. 49. Venindu-i inima la loc și plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gîndea, se înfățișează înaintea tată-său. CREANGĂ, P. 192. Iată-l!... O! parcă-mi mai vine inima la loc. ALECSANDRI, T. II 30. A-și veni în fire (în simțire, în cunoștinți sau, regional, în ori) = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți: încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Fata... era mai mult moartă decît vie; abia și-au putut veni în ori. SBIERA, P. 309. După ce-și veni în simțiri din amețeală, își ținu firea. ISPIRESCU, L. 136. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să-ți dai seama, să înțelegi; devii mai îngăduitor. Ei bravo! Așa mai vii de-acasă, puiule! C. PETRESCU, C. V. 343. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. (Cu modificarea expresiei) Tocmai acum îmi veni și dumnealui de-acasă și pricepu că nesocotită fu a lui cerere. ISPIRESCU, U. 106. (Învechit și popular) A-și veni în cunoștință (sau în socotință) = a-și da seama, a pricepe; a se lămuri. Începură a-și da coate, a-și veni în cunoștință. ISPIRESCU, L. 38. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor. NEGRUZZI, S. I 149. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea nici cea mai mică parte a [ostrovului]. DRĂGHICI, R. 154. (În imprecații) Veni-ți-ar (veni-i-ar etc.) numele, exprimă dorința ca cel căruia ne adresăm (sau despre care vorbim) să nu se mai întoarcă din locurile unde se duce. 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. Curtea venea ceva mai depărtișor de sat, încolo, pe-un deal. MIRONESCU, S. A. 104. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara. PĂUN-PINCIO, P. 76. Din sus de Humulești vin Vînătorii Neamțului. CREANGĂ, A. 71. ♦ A ajunge pînă la...; a atinge. Genele... așa-i erau de lungi și de dese de-i veneau pînă la gură. RETEGANUL, P. V 36. Iarbă verde subțirică și naltă de-mi venea pînă mai sus de genunchi. ISPIRESCU, L. 244. ◊ Expr. (Rar) A-i veni (cuiva) apa la gură, se spune cînd cineva se găsește într-o situație foarte grea. Alegea totdauna vremurile cele mai grele, cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzînd Mihai că-i vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere... Bátori. ISPIRESCU, M. V. 34. 8. A ajunge într-o anumită situație, stare, poziție. Turcii... mijlociră să vie domn [Mihai]. ISPIRESCU, M. V. 4. Iarăși au venit în ce dintăi ticăloasă stare. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). Ei! se-ngroașă gluma!... Pînă ce am venit în nas. DELAVRANCEA, O. II 113. A-i veni (cuiva) rău = a fi cuprins de amețeală, a se simți rău, a-și pierde (sau a fi pe punctul de a-și pierde) cunoștința. Abia mai putu îngăima cîteva cuvinte fără șir, pătrunsă de un fior la gîndul... că lui Nicu i s-a întîmplat ceva. Îi veni rău. CAMIL PETRESCU, O. II 486. Un sentiment de neliniște, de osteneală. îl grăbea spre casă, ca pe un om care simte că-i vine rău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 58. A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune cînd cineva se află într-o situație neplăcută, penibilă. Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată și, tocmindu-te pe line, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba că sau a veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva sau (franțuzism neobișnuit) a veni la... = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. La urmă, venind vorba de doine ardelenești, a cîntat. REBREANU, R. I 173. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie. ISPIRESCU, L. 127. Fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Nimic mai frumos decît situația acestui tîrg pe un vesel podiș îmbrățoșat de Șiret și Moldova... Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zice că numele țării vine de la ea. NEGRUZZI, S. I 194. A veni la vorba (la vorbele sau la cuvîntul) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat au fost bune. Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, P. 213. Mă tem să nu viu la cuvintele căpitanului. DRĂGHICI, R. 15. Și din gură mi-i zicea: Ai venit la vorba mea. TEODORESCU, P. P. 628. Vine cam ciudat = este sau pare ciudat. Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmplă în oricare loc. ALEXANDRESCU, P. 64. Cum vine asta? = a) ce înseamnă, cum trebuie interpretat acest fapt? b) cum se tălmăcește? Cum vine asta pe limba noastră, întrebă șeful de echipaj. BART, S. M. 101. Așa vine vorba = așa se spune, așa e obiceiul. Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi zicîndu-vă: dragii moșului căci de! așa vine vorba. ISPIRESCU, U. 2. Vorba vine = e numai un fel de a vorbi (care nu corespunde realității); aș! de unde! Ceasul primejdiei se apropie... Așa mă tem. – Te temi?.. – Vorba vine. ALECSANDRI, T. 1124. A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac v. hac¹.9. (Despre întîmplări, evenimente) A se produce, a avea loc, a se întîmplă. De-ar veni o întîmplare nouă, pe care am ajuta-o să se prefacă în minune. SADOVEANU, P. 110. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). Cum vine duminecă, Ipate și cu Chirică se ieu și se duc la horă în sat. CREANGĂ, P. 163. Să nu vie vremea să dai cinstea pe rușine. NEGRUZZI, S. I 249. Expr. (Popular) Vine un an (de cînd... ) = se împlinește un an (de cînd... ). Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin zahar. TEODORESCU, P. P. 285. A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva, momentul decisiv (în special momentul morții). Mă gîndesc că omul nu știe cînd îi vine ceasul. DELAVRANCEA, O. II 219. În ziua a treia, îi veni ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 121. (Fig.) Forțele vii ale unui neam pot fi stînjenite o vreme; cînd le vine însă ceasul, înmuguresc și înfloresc cu putere irezistibilă. SADOVEANU, E. 67. 10. (Cu valoare de semiauxiliar și cu subiectul logic în dativ) A fi cuprins sau stăpînit de un gînd, de o senzație, de o dorință; a fi înclinat sau dispus la ceva, a simți nevoia să. Nu care cumva să-i vie poftă să și domnească. ISPIRESCU, L. 327. Mi-au venit și mie toane. EMINESCU, N. 20. Să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă. ODOBESCU, S. III 11. I-am trimis dorul acasă Pe frunză din via noastă! Dorul lui e mare domn; Seara cînd îi vine somn, Trebuie să i-l adorm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ (Urmat de propoziții cu verbul la conjunctiv sau la infinitiv) Nici în casă nu-i venea să rămînă peste noapte. BART, E. 255. S-a trezit deodată cu Șofron, dar nu-i venea să se scoale. SLAVICI, O. I 220. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul. Pe de-o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. (Eliptic) Aș juca și nu știu bine; M-aș lăsa și iar nu-mi vine.= JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. ◊ Expr. A nu-i veni (cuiva) să creadă v. crede (2). A-i veni (cuiva) bîzdîcul v. bîzdîc. A-i veni cuiva hachițele v. hachițe. A-i veni cuiva (toți) dracii = a se înfuria, a se mînia. Ce-ți (-i etc.) vine (să... )? se spune cînd cineva face un lucru ciudat, nesăbuit. Ei, acum, ce ți-a venit să-mi răscolești dosarele? BARANGA, I. 162. Ce-i veni lui, ia o piatră și aruncînd-o către fîntînă, nemerește drept în tigvă. ISPIRESCU, L. 357. Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele. CREANGĂ, A. 4. Cum îi vine cuiva = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. Fata minte cum îi vine. COȘBUC, P. I 203. N-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. A-i veni cuiva la îndemînă (sau la socoteală) = a-i conveni cuiva, a-i fi pe plac. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aevea. ISPIRESCU, L. 184. Se prinde în joc lîngă o fată care chitește că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, P. 163. A-i veni bine (să...) v. bine¹ (II). A-i veni la merchez v. merchez. A-i veni greu (să...) v. greu¹ (2). A-i veni peste mînă v. mînă (1). A nu-i veni la cherem v. cherem. 11. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau, în construcții negative, rău). Am niște rochii pentru Sabina... Prefăcute, cred că au să-i vină foarte bine. C. PETRESCU, C. V. 227. Cearcă să vadă dacă papucul vine pe piciorul fetei babei. ȘEZ. V 67. ♦ (Învechit, mai ales în construcții negative) A se potrivi, a cadra. Căci nu vine Pentru mine Să știu seri ca-un diac. NEGRUZZI, S. II 110. 12. (Popular) A-i reveni sau a i se cuveni cuiva (de drept, printr-o împărțeală etc.). (Refl.) Puțintel ți s-a venit Num-un stînjin de pămînt. MARIAN, Î. 516. Ieri am fost la cănțelerit și vătavul a spus că nu mi se vine nimic. CONTEMPORANUL, IV 392. ♦ (Adesea în construcții impersonale, construit cu dativul) A reprezenta rezultatul unei măsurători, unui calcul. Miu că se necăjea, Trăgea măciuca de la sacsana, care venea șaptesprece oca. MAT. FOLK. 214. La măciucă se uita: Cu dreapta C-o apuca, În cîntar Că mi-o punea, Zece oca că-mi venea. TEODORESCU, P. P. 599. 13. (Însoțit de un nume predicativ formează predicate nominale) A se afla într-o anumită legătură de dependență (cu cineva). [Prietenii] ofițerului veneau, cum s-ar zice, cumetri cu alde Ciupitu cîrciumarul. CAMIL PETRESCU, O. II 519. Într-o fereastră din multele ferestre ale acelui castel zărește o femeie cosind, care îi venea oarecum cunoscută. BOTA, P. 78. – Prez. ind. pers. 2 și: (regional) vini (HODOȘ, P. P. 164), imper. pers. 2 sg. și: vină (SADOVEANU, D. P. 78), vino, part. și: (regional) vint (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398), vent.