AMNESTY INTERNATIONAL [æmnəsti intənéșənəl], organizație internațională independentă, fondată în 1961, cu sediul în Londra. Militează pentru respectarea drepturilor omului, eliberarea deținuților politici (care nu au folosit și nu au apelat la folosirea forței), împotriva torturilor și a pedepsei cu moartea. Acționează pe baza Declarației universale a drepturilor omului, are statut consultativ în cadrul O.N.U., UNESCO și colaborează cu Consiliul Europei. Are aderenți în peste 150 de țări. Premiul Nobel pentru pace (1977).

euroregiune s. f. ◊ „Acest concept al colaborării transfrontaliere și al creării euroregiunilor este menționat în documente ale C.S.C.E. și ale Consiliului Europei [...]” R.l. 4 III 93 p. 3. ◊ „[...] relația tot mai frecventă dintre județele de frontieră (limitrofe) și județele din țările vecine. În limbajul european, acestea se numesc euroregiuni.” ◊ Rev. 22 40/95 p. 8 //din euro- + regiune//

mizerabilism s. n. ◊ „Consiliul Europei, traducătorii și mizerabilismul. Am învățat aici [la Strasbourg] cuvântul «misérabilisme» al cărui sens [...] nu-l cunoșteam: pesimism, doctrină a disperării.” R.lit. 51, 52/93 p. 27 (din fr. misérabilisme; DMC 1966)

monitorizare s. f. Supraveghere ◊ „Doi observatori [ai Consiliului Europei] vor continua monitorizarea României prin rapoarte alcătuite din 6 în 6 luni.” ◊ Rev. 22 41/94 p. 6 (din monitoriza)

șunta vb. I A devia; a scurtcircuita ◊ „Dl. Iliescu dă seamă la Consiliul Europei. Șase întrebări care își așteaptă răspunsul. Cu viclenia, a șuntat democrația” R.l. 9 X 94 p. 1 (din șunt; cf. fr. shunter; DEX, DN3)

CONSILIUL EUROPEI, organizație guvernamentală regională, cu sediul la Strasbourg, creată în 1949, în scopul promovării intereselor comune ale statelor europene. Organele principale sînt: Comitetul Miniștrilor, Adunarea Consultativă, Secretariatul și comisiile tehnice și consultative. Are 26 de membri: Austria, Belgia, Ceho-Slovacia, Cipru, Danemarca, Elveția, Finlanda, Germania, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Liechtenstein, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, San Marino, Spania, Suedia, Turcia, Ungaria și Polonia; Bulgaria, Iugoslavia, România, Estonia, Letonia și Lituania au primit statutul de invitat special. În prezent are 27 de membri (prin acceptarea Bulgariei în 1992). Statutul de invitat special a fost acordat Sloveniei și ridicat Iugoslaviei (1992).

SAN MARINO, Serenisima Republică ~ (Serenissima Repubblica di San Marino), stat în S Europei, formând o enclavă în NE Pen. Italice; 61,19 km²; 28.8 mii loc. (2005). Limba oficială: italiana. Religia: creștină (romano-catolici 88,7%, penticostali 1,8%) 90,5%, alte religii atei 9,5%. Capitala: San Marino. Unul din ministatele Europei, S. m. are un relief de coline atașat sectorului nordic al munților Apenini, dominat de Monte Titano (739 m alt. max.) cu trei vârfuri calcaroase. Râul Marano se varsă în M. Adriatică la 18 km E, pe teritoriul Italiei. Climă mediteraneană cu temp. ce ajung vara la 30°C, iarna coborând uneori până la -10°C. Vegetația naturală forestieră (sub 4%) a fost practic înlocuită de plante de cultură și pajiști secundare. Sectorul serviciilor este dominant (c. 2/3 din populația activă) cu precădere turismul. Sectorul financiar-bancar a luat amploare în ultimele decenii, grație unei legislații liberale. Filatelia și numismatica contribuie și ele semnificativ la veniturile statului. Se cultivă grâu, orz, pomi fructiferi, viță de vie și se cresc mici efective de bovine și porcine. Ind. creată în ultimele decenii, este foarte diversă – confecții, pielărie, cauciuc sintetic, ciment, mobilă, textile, instrumente muzicale, coloranți, cosmetice, aparataj electric – dar cu producții reduse. Mai cunoscute sunt produsele din porțelan obținute la Borgo Maggiore. Întreaga energie necesară este importată din Italia, țară cu care S. m. alcătuiește din 1862, o uniune vamală. Infrastructura rutieră numără 252 km, gradul de motorizare fiind foarte ridicat; lipsesc căile ferate, iar legăturile aeriene externe (pe relația S. m. – Rimini, Italia) sunt mijlocite (în perioada de vară, în plin sezon turistic) de un heliport. Turismul beneficiază și el de poziția geografică de enclavă în terit. Italiei, una din destinațiile majore ale turismului mondial. Principalele zone și obiective: Capitala țării (Palazzo del Governo, Palazzo Valoni) – un adevărat oraș muzeu, cu biserici vechi (Basilica del Santo), fortificații din sec. 10-17, palate, grupuri statuare, muzee (inclusiv unul al autoturismelor de epocă), apoi orașul Borgo Maggiore (biserica San Antimo, palate, Muzeul filatelic și numismatic într-un palat din sec. 16 ș.a.), amenajările sportive (inclusiv un circuit de Formula 1). Moneda: 1 Euro = 100 cent. Balanța comercială este echilibrată. Export: produse electronice, mărci poștale, ceramică fină, articole de pielărie, vinuri, grâu, materiale de construcție, mobilă, lemn ș.a. Import: bunuri manufacturate diverse, produse petroliere, energie electrică, aur ș.a. Principalul partener este Italia (aproape 90% din întregul comerț exterior sanmarinez). – Istoric. Întemeiat ca oraș în anul 301 d. Hr. a devenit în 1263 republică independentă, recunoscută pe plan internațional de Congresul de la Viena (1814-1815). În mart. 1862 s-a instituit de facto protectoratul Italiei asupra rep. S. m. După 1945 S. m. a fost condusă de guverne de coaliție, formate din comuniști și socialiști. În 1971, protectoratul Italiei a încetat, statului S. m. recunoscându-i-se și dreptul de a bate monedă proprie. În 1988, aderă la Consiliul Europei; membru al O.N.U. (2 mart. 1992). La 1 ian. 2002, S. m. a înlocuit lira italiană ca monedă națională cu euro. Organul suprem al puterii este Marele Consiliu General, parlament unicameral ales pe cinci ani; acesta alege, din șase în șase ani, doi căpitani regenți, care sunt șefii statului și guvernului (Congresul Statului). Republică parlamentară. 2. Cap. Republicii San Marino; 4,4 mii loc. (2003, cu suburbiile). Emisiuni de mărci poștale. Monumente: ruinele a trei rânduri de fortificații (sec. 13-16), dominate de trei turnuri. Muzeu. Turism.

PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT (P.S.D.), partid de centru-stânga, creat la 16 iun. 2001, în urma Congresului de fuziune a Partidului Democrației Sociale din România (P.D.S.R.) și a Partidului Social Democrat (P.S.D.R.). Noul partid este continuatorul modern al valorilor și tradițiilor mișcării social-democrate din România, precum și al idealurilor revoluției din dec. 1989. În Programul adoptat se preconizează. reformarea economiei, modernizarea structurilor de proprietate, consolidarea statului de drept, dezvoltarea democrației prin perfecționarea sistemului instituțional, combaterea sărăciei extreme, diminuarea sărăciei, precum și integrarea țării în U.E. și N.A.T.O. După părăsirea Convenției Naționale a F.S.N. (27-29 mart. 1992), de către câteva sute de delegați ca urmare a gravelor disensiuni din sânul partidului privind căile de trecere a României la economia de piață și a instituirii statului de drept, un grup de inițiativă, constituit în Consiliul Național Provizoriu de Coordonare decide (7 apr. 1992) crearea partidului Frontului Salvării Naționale-22, care a fost înregistrat la Tribunalul Municipiului București (29 apr. 1992), sub denumirea de Frontul Democrat al Salvării Naționale (F.D.S.N.). Convenția Națională din 28-29 iun. 1992 a consfințit această denumire și a adoptat Statutul și Programul politic. F.D.S.N. a participat ca partid de sine stătător la alegerile parlamentare (27 sept. 1992), concretizate în obținerea a 117 mandate de deputați și 49 de senatori, impunând partidul ca cea mai importantă forță politică a țării. Candidatul F.D.S.N. la prezidențiale, Ion Iliescu a fost ales în turul doi al scrutinului în funcția de președinte, cu 61,43% din sufragii. F.D.S.N. și-a asumat responsabilitatea guvernării, prim-ministru fiind desemnat Nicolae Văcăroiu. La 18 aug. 1994, au fost cooptați în guvern doi miniștri din partea Partidului Unității Naționale Române. Având o pondere de doar 34% în Parlament, F.D.S.N., în vederea susținerii guvernului Văcăroiu, a obținut acordul de colaborare parlamentară a formațiunilor: Partidul Unității Naționale Române, Partidul Socialist al Muncii, Partidul România Mare și Partidul Democrat agrar din România, cu reprezentare numai în Senat. În perioada mai-iun. 1993, în urma unor tratative, s-au semnat protocoalele de fuziune a F.D.S.N. cu Partidul Republican, Partidul Socialist Democratic Român și Partidul Democrat Cooperatist. La 9-10 iun. 1993, Convenția Națională a F.D.S.N. a decis schimbarea denumirii partidului în Partidul Democrației Sociale din România (P.D.S.R.), care s-a definit prin politica pe care o promovează și ca doctrină ideologică, ca un partid social-democrat, național, de centru-stânga, care militează pentru pluralism politic, economie socială de piață, solidaritate socială etc., precum și pentru integrarea țării în structurile europene și euro-atlantice. La 19 oct/ 1995, P.D.S.R. rupe alianța cu P.R.M., acuzându-și fostul partener de încălcarea prevederilor protocolului semnat la 20 ian. 1995, apoi cu P.S.M. (16 mart. 1996), iar la 31 aug. 1996 și cu P.U.N.R., din cauza criticilor declanșate de Gh. Funar, legate de perspectiva semnării Tratatului de Bază cu Ungaria. Ca urmare a erodării popularității partidului în cei patru ani de guvernare, P.D.S.R., deși înregistrează un recul la alegerile locale (iun. 1996) față de cele din 1992, și-a adjudecat victoria mai ales în micile orașe și în comunitățile rurale; în alegerile legislative (3 nov. 1996), P.D.S.R. a obținut 91 de mandate de deputați și 41 de senatori, situându-se pe locul doi după C.D.R. Candidatul P.D.S.R., Ion Iliescu, în primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale s-a situat pe primul loc (din 16 candidați) cu 32,25% din totalul de voturi valabil exprimate, iar în turul al doilea a pierdut în fața candidatului C.D.R., Emil Constantinescu. În pofida faptului că a pierdut alegerile, P.D.S.R. a rămas cel mai puternic partid din opoziție și cu cea mai bună reprezentare parlamentară. După ce a trecut în revistă cauzele pierderii alegerilor din 1996, Conferința Națională Extraordinară (17 ian. 1997) a adus unele modificări la Statut, Program, precum și la nivelul conducerii partidului (Ion Iliescu este ales președinte al partidului și al Biroului Executiv Central, iar Adrian Năstase, prim-vicepreședinte). Conferința Națională (20-21 iul. 1997) marchează sciziunea partidului: Teodor Meleșcanu, vicepreședinte al P.D.S.R., Mircea Coșea, Marian Enache și Mugurel Vintilă demisionează din partid; Iosif Boda și Viorel Sălăgean sunt excluși din partid. Demisionarii și exclușii din P.D.S.R. vor forma partidul Alianța pentru România (ApR). Conferința adoptă un nou program și efectuează unele modificări la Statut. Ion Iliescu este reales în funcția de președinte, Adrian Năstase ocupând în continuare pe cea de prim-vicepreședinte. În vederea alegerilor din 2000, este convocată Conferința Națională (9 oct. 1999), care a hotărât strategia electorală, a desemnat pe Ion Iliescu candidat la alegerile prezidențiale și a propus soluții de guvernare pentru scoaterea României din criză. P.D.S.R. a semnat, în perioada 30 iul. 1999-24 aug. 2000, în perspectiva alegerilor locale și prezidențiale din 2000, protocoale de colaborare cu formațiuni politice civice și sindicale. La 25 febr. 2000, P.D.S.R. și P.U.R. au pus bazele alianței politice preelectorale, Polul Democrat Social din România (P.D.S.R.), în vederea participării pe liste comune a celor două partide la alegerile legislative din nov. 2000 susținerea unui candidat unic la președenție, în persoana lui Ion Iliescu; după alegerile locale (iul. 2000), câștigate confortabil de P.D.S.R., inclusiv primăriile de sector ale Capitalei, Partidul Social Democrat Român (P.S.D.R.) semnează cu P.D.S.R. (7 sept. 2000) două protocoale: primul prevedea aderarea P.S.D.R. la Polul Democrat Social din România, iar al doilea se referea la crearea grupului parlamentar P.S.D.R.-P.D.S.R. după alegerile parlamentare și fuziunea celor două partide în prima jumătate a anului 2001, sub denumirea de Partidul Social Democrat (P.S.D.). În urma victorie Polului Democrat Social din România în alegerile parlamentare (26 nov. 2000) Partidului Democrației Sociale din România i-au revenit 142 mandate de deputați și 59 de senatori; candidatul P.D.S.R., Ion Iliescu, în primul tur al alegerilor prezidențiale s-a clasat pe primul loc (din 12 candidați, cu 36,35% din voturi), iar în turul al doilea de scrutin (10 dec. 2000), având sprijinul P.N.L., P.D. și U.D.M.R. a ieșit victorios cu 66,82% din voturi împotriva contracandidatului său, Corneliu Vadim Tudor. Adrian Năstase este desemnat pentru funcție de prim-ministru și în calitatea sa de prim-vicepreședinte preia provizoriu conducerea partidului. La 27 dec. P.S.D.R. semnează două protocoale cu P.N.L. (dezavuat de acesta în 18 apr. 2001, invocând nerespectarea de către P.D.S.R. a prevederilor protocolului) și U.D.M.R. de susținere a guvernului minoritar Adrian Năstase și de colaborare mai strânsă, pe probleme specifice. La 19 ian. 2001, Conferința Națională Extraordinară a P.D.S.R. îl alege, în unanimitate, pe Adrian Năstase în funcția de președinte al partidului, iar la 16 iun. 2001 are loc Congresul de fuziune a P.D.S.R. și P.S.D.R. și de creare a P.S.D.; se adoptă Statutul și Programul noului partid și se aleg organele de conducere. În cursul anilor 2001-2002, P.S.D. și-a consolidat structurile, atât prin realizarea unor fuziuni prin absorbție (cu Partidul Forțelor Democratice ’89, Partidul Moldovenilor, Partidul Socialist al Muncii și Partidul Renașterii Naționale), prin creșterea ponderii parlamentare a aleșilor locali. La 6 ian. 2003, Delegația Permanentă a adoptat strategia politică pentru anul 2003: creșterea nivelului de trai, reducerea șomajului, reforma fiscală și reformarea sistemului de pensii. P.S.D. înființează (3 mart. 2003) „Grupul de acțiune pentru unitatea social-democrată”, în vederea atragerii unor noi personalități din sfera social-democrată și înscrierii acestora în P.S.D. P.S.D. este membru al Internaționalei Socialiste (din oct. 2003). În apr. 2000, partidul a fost primit în grupul socialist din Consiliul Europei. Președinți: Ion Iliescu (1990-1992; 1997-2000), Oliviu Gherman (1992-1996), Adrian Năstase (2000-2005), Mircea Geoană (2005-2010), Victor Ponta (2010-2015); președinți executivi: Adrian Năstase (1993-1997; 2005-2006), Octav Cozmâncă (2003-2005), Dan Mircea Popescu (2005-2006). Editează publicația „Democrația socială”.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

DIALECT s. n. (< fr. dialecte, lat. dialectus < gr. dialektos „grai” < dia „cu”, „prin” + legein „a vorbi”): ramificație teritorială (locală) a unei limbi, superioară subdialectului și graiului, dar subordonată limbii naționale, caracterizată prin anumite particularități (mai ales fonetice și lexicale, mai puțin morfologice și sintactice), care o deosebesc de alte ramificații teritoriale ale aceleiași limbi și chiar de limba comună căreia îi aparține în ansamblu. D. este un subcod (subsistem) încadrat pe axă orizontală a limbii. Se constituie în mod frecvent pe baza mai multor graiuri locale, care prezintă trăsături comune. Unii lingviști echivalează impropriu d. cu graiul, cu jargonul, cu limbajul tehnic sau chiar cu limba. D. dispune de un sistem lingvistic coerent cu norme proprii care asigură comunicarea eficace în cadrul comunității sociale (rurale, de obicei). El are o dublă funcție: de a asigura comunicarea între comunități vecine și de a permite, în același timp, demarcarea colectivităților. Uniformizarea și diferențierea sunt două tendințe care îl însoțesc, în general, în evoluția sa, asigurând în acest fel echilibrul necesar funcționării sistemului. Vorbitorii au, în general, conștiința apartenenței lor la un anumit tip dialectal. Între varietățile dialectale ale unei limbi se află zone de tranziție care asigură continuitatea comunicării. Baza dialectică a unei limbi literare o constituie un anumit (sub)dialect. Astfel, pentru română: (sub)dialectul muntean; pentru italiană: d. florentin; pentru spaniolă: d. castilian etc. Limba literară selectează preponderent unele particularități ale acestui (sub)dialect de bază, la care adaugă particularități selectate de la alte (sub)dialecte. Ridicarea unui (sub)dialect la rangul de limbă literară este un proces istoric, cultural, economic și social îndelungat. Între aspectul literar al unei limbi și varietățile ei regionale poate fi identificată o formă intermediară de comunicare, denumită interdialect (v.). Definirea și delimitarea d. este adeseori o problemă dificilă, datorită intervenției criteriilor extralingvistice alături de cele lingvistice. Noțiunea de d. este relativă și ea poate fi înțeleasă diferit de la o limbă la alta, în funcție de condițiile speciale în care se prezintă un teritoriu lingvistic. ◊ ~ convergent (tipic): d. în contact geografic și lingvistic cu celelalte varietăți teritoriale ale unei limbi căreia i se subordonează. Este forma de bază de manifestare a d., exemplificată prin d. lombard în cadrul limbii italiene, prin d. gascon în cadrul limbii provensale, prin d. valon în cadrul limbii franceze, prin d. aragonez în cadrul limbii spaniole, prin d. mirandez în cadrul limbii portugheze etc. Funcția sa minimală este dublă: de a lega și de a separa, în același timp, unitatea respectivă de unitățile lingvistice învecinate. ◊ ~ divergent (atipic): d. fără contact geografic și lingvistic cu celelalte unități teritoriale ale unei limbi, fără perspectiva unirii sale cu limba națională căreia îi aparține din punct de vedere genetico-structural și fără perspectiva de a deveni limbă independentă. Astfel: d. corsican în raport cu italiana, d. românești sud-dunărene (aromân, meglenoromân și istroromân) în raport cu limba română, idiomul ceangăilor din Moldova în raport cu limba maghiară etc. În mod tradițional, cei mai mulți lingviști români consideră că limba română a dispus și dispune de patru dialecte distincte: a) dialectul dacoromân, rezultat din scindarea limbii române comune între secolele al IX-lea – al XIII-lea; este cel mai răspândit și mai dezvoltat d., singurul devenit limbă națională și literară a tuturor românilor din provinciile istorice românești, a statului național român unitar. Ca limbă română, el este vorbit astăzi atât în România, cât și în Republica Moldova (Basarabia), în Bucovina, în Ținutul Herței, în Transnistria, în sudul Basarabiei (Ucraina) și în zonele limitrofe cu frontierele românești din Bulgaria, Iugoslavia și Ungaria. b) dialectul aromân (macedoromân), rezultat tot din scindarea limbii române comune; este al doilea ca răspândire teritorială și ca dezvoltare, vorbit de o populație de câteva sute de mii de oameni în Peninsula Balcanică (în Grecia, Albania, Iugoslavia, Macedonia și Bulgaria). A suferit – cu deosebire în vocabular – influențe grecești, albaneze, turcești, sârbo-croate și bulgare. Nu are aspect literar conturat, deși în secolele al XVII-lea și al XIX-lea a existat o literatură scrisă în acest d. Divizarea aromânilor în grupuri compacte în raport cu statele balcanice în care au trăit și trăiesc, lipsa de continuitate în funcționarea școlilor aromâne și în efectuarea serviciului religios în limba maternă, bilingvismul și lipsa drepturilor fundamentale ale minorităților au făcut imposibilă crearea unei limbi aromâne literare. În momentul de față, toată intelectualitatea de origine aromână din țara noastră și din celelalte state ale Europei și Americii, sprijinită de mari personalități europene, inclusiv din Consiliul și Parlamentul Europei, duce o luptă aprigă pentru recunoașterea statutului de naționalitate distinctă, cu drepturi depline, pentru aromânii din statele balcanice în care locuiesc de veacuri întregi. Recentul Congres Internațional de la Freiburg (Germania) – 23-26 septembrie 1996 – organizat de către Uniunea pentru limba și cultura aromână, condusă de prof. dr. Vasile G. Barba, în colaborare cu Seminarul de Romanistică al Universității Albert-Ludwig din Freiburg, reprezentat de către prof. dr. Hans-Martin Gauger, a avut ca temă „Limba, literatura, istoria și cultura aromânilor”. Dezbaterile au demonstrat că aromânii există și că trebuie să li se facă dreptate, pe baza hotărârilor luate vizând destinul fraților noștri în acest sfârșit de mileniu. c) dialectul meglenoromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de o populație mai puțin numeroasă decât cea aromână, în provincia Meglen din Macedonia (în sudul Bulgariei și nord-estul Greciei), despre care se crede că ar fi migrat acolo prin secolul al XI-lea – al XII-lea, din vecinătatea Daciei, de lângă Dunăre, este foarte apropiat de d. aromân, dar și de cel dacoromân; este folosit numai în conversațiile familiale. A suferit o puternică influență bulgară, mai puțin turcească. Condițiile istorice vitrege, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în acest dialect, numărul relativ mic de vorbitori ai acestuia au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. d) dialectul istroromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de populația de limbă română din Peninsula Istria de pe coasta dalmată (Croația), în vreo opt sate din regiunea cuprinsă între muntele Ucka-Maggiore și lacul Cepih. Se presupune că ar fi migrat acolo prin secolul al X-lea – al XI-lea din vestul Transilvaniei și din Banat. Este puternic influențat de croată, mai puțin de italiană. Condițiile istorice nefavorabile, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în istroromână și numărul relativ mic al vorbitorilor au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. Pentru prof. Boris Cazacu cele trei dialecte românești sud-dunărene „constituie un exemplu tipic de dialecte de tip divergent”, în care evoluția a fost determinată mai ales de factori extralingvistici, ele îndepărtându-se de centrul dacoromân. Astăzi, statul român încearcă o revitalizare a legăturilor dintre aceste dialecte și dialectul dacoromân, devenit limbă națională, limba română. (În legătură cu dialectele sud-dunărene, consultați lucrările lingviștilor Th. Capidan, Sextil Pușcariu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Radu Flora, A. Kovacec, Ion Coteanu, Petru Neiescu, Gr. Brâncuș, N. Saramandu, Hristu Cândroveanu etc.). Limbii române actuale, care are la bază dialectul dacoromân, îi sunt proprii, după părerea majorității lingviștilor români, cinci subdialecte, delimitate teritorial: subdialectul muntean, vorbit cu aproximație în zonele Olteniei, Munteniei și Dobrogei, care, datorită condițiilor istorice specifice, a contribuit în mai mare măsură decât celelalte la conturarea trăsăturilor limbii române literare; subdialectul moldovean, vorbit cu aproximație în toată Moldova, în Bucovina de nord (azi în cadrul R. Ucraina), în Ținutul Herța (idem), în Basarabia de sud (idem), în Transnistria (idem) și în Republica Moldova. (Menționăm că așa-zisa „limbă moldovenească”, prezentată de către unii lingviști ruși ca fiind a unsprezecea limbă romanică – sau a douăsprezecea, dacă am avea în vedere și franco-provensala -, independentă de română, nu este altceva decât limba română „cu un colorit dialectal moldovenesc”, vorbită de populația dintre Prut și Nistru și de dincolo de Nistru; „pretinsa limbă moldovenească – spune savantul romanist italian de renume mondial Carlo Tagliavini – nu este de fapt decât româna literară scrisă cu un alfabet rusesc ușor modificat..., cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldovenești, cunoscute de altfel și în interiorul granițelor României” – în „Originile limbilor neolatine”, București, 1977, p. 289); subdialectul maramureșean, vorbit în Maramureș; subdialectul crișean, vorbit în Crișana și subdialectul bănățean, vorbit în Banat. În celelalte zone ale Transilvaniei se vorbesc graiuri mixte (cu influențe ale subdialectelor crișean, maramureșean, moldovean și muntean). O părere cu totul opusă privind dialectele limbii române au G. Giuglea, Al. Graur și Ion Coteanu, care consideră că – dată fiind evoluția lor separată și diferită, încă din secolul al XII-lea – fiecare dintre aceste idiomuri ar reprezenta câte o limbă aparte, cu istoria ei specifică (româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna). În concepția lor, subdialectele limbii române actuale n-ar fi altceva decât niște dialecte, față de care se subordonează anumite graiuri (v. și grai).

BANCA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCȚIE ȘI DEZVOLTARE (B.E.R.D.), instituție financiară interguvernamentală la care participă 39 de state, creată în 1991, la Londra, în scopul efectuării de operațiuni de credit pentru țările Europei Centrale și de Est. Este condusă de un consiliu al guvernatorilor, format din reprezentanții țărilor membre. Are un capital inițial de 10 miliarde ECU (12 miliarde dolari).

ORGANIZAȚIA TRATATULUI ATLANTICULUI DE NORD (O.T.A.N.; în engl.: North Atlantic Treaty Organization – N.A.T.O.), organizație guvernamentală regională (bloc politico-militar), creată în baza tratatului semnat la Washington la 4 apr. 1949 (așa-numitul Pact al Atlanticului), cu sediu la Bruxelles – Belgia (până în 1967, la Paris), în scopul asigurării securității comune a statelor membre prin cooperare și consultare în domeniile politic, militar și economic, precum și în domeniul social-științific și în alte sectoare. Are 19 membre (2003): Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, S.U.A. (membri fondatori), Grecia, Turcia (din 1952), R.F. Germania (din 1955), Spania (din 1982), Cehia, Polonia, Ungaria (din 12 martie 1999). Reuniunea de la Praga (21 nov. 2002) a hotărât să se lanseze invitații de aderare în 2004 unui grup de țări (Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia). Noii membri vor căpăta statut de membru deplin în 2004 după ce parlamentele celor 19 state vor ratifica această hotărâre. Organul suprem al N.A.T.O. este Consiliul Atlanticului, care reunește reprezentanții statelor membre și decide în unanimitate, asupra problemelor administrative și financiare. Consiliul, cu sediu la Bruxelles, este asistat de numeroase Comitete și Grupuri de de lucru (constituite pentru examinarea problemelor interne sau a celor particulare) și de Secretariatul internațional. Alături de aceste organisme cu caracter civil sunt cele militare: Comitetul Militar condus de un Președinte permanent ales la nivelul Șefilor Marilor State Majore (pentru o perioadă de 2 ani), Comitetul de Planificare a Apărării, patru Comandamente Regionale și 14 Agenții subordonate Comitetului Militar. Din 1994 N.A.T.O. s-a deschis către țările din Europa Centrală și de Est prin Parteneriatul pentru Pace, care prevede participarea la manevre comune și la schimbul de informații militare, dar fără implicare în asigurarea securității și apărării reciproce. La el au aderat toate țările Europei Centrale și de Est și numeroase republici ex-sovietice, între care și Federația Rusă. La 28 mai 2002, prin Declarația de la Roma, a fost creat „Consiliul celor 20”, format din cele 19 țări membre plus Federația Rusă, abilitat să ia decizii prin consens asupra: luptei împotriva terorismului, gestionarea crizelor, neproliferării armelor de distrugere în masă, controlului armamentelor, apărării contra rachetelor de luptă, operațiunilor de salvare pe mare, cooperării militare, planurilor pentru urgențe civile, provocărilor și amenințărilor de toate tipurile ș.a. Secretar general: Sir George Robertson (Marea Britanie), de la 4 aug. 1999. Succesorul său (din 4 ian. 2004) este fostul ministru de Externe olandez Jaap de Hoop Scheffer.

comună f. 1. odinioară în apusul Europei (Italia, Franța), corpul burghezilor unui oraș sau târg cari se guvernau ei înșiși: emanciparea comunelor; 2. azi, diviziune teritorială administrată de un primar, asistat de un consiliu comunal: mai multe comune formează o plasă; în România sunt comune urbane sau orașe și comune rurale sau sate; 3. reunirea tuturor locuitorilor unei comune; 4. Camera Comunelor, unul din cele două corpuri ale Parlamentului englez: Camera Comunelor și Camera Lorzilor; 5. Comuna, putere revoluționară instalată la Paris în 1792 și în 1871.

COMUNĂ s.f. 1. Oraș medieval (dezvoltat în apusul Europei din vechile cetăți situate pe căile de comunicație comercială), care se bucura de o anumită autonomie politică. ♦ Diviziune teritorială, administrată de un primar și de un consiliu municipal. 2. Unitate administrativă compusă din unul sau mai multe sate sau cătune și condusă de un consiliu popular comunal. 3. Comună primitivă = prima formațiune social-economică din istoria societății, corespunzînd unor forțe de producție slab dezvoltate, bazată pe proprietatea comună asupra mijloacelor de producție și pe relații de colaborare și ajutor reciproc. ◊ Comuna din Paris = formă de guvernare a orașului Paris, instituită în 1871 de masele muncitoare răsculate; Camera Comunelor = una dintre cele două camere ale parlamentului englez. [Pl. -ne / < fr. commune, it. comune, cf. lat. med. communa].

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

PARTIDUL COMUNIST ROMÂN (P.C.R.), partid de extrema stângă, creat la 8 mai 1821, la București, la Congresul Partidului Socialist din România, la care se hotărăște transformarea acestuia în Partidul Comunist din România (P.C.R.) și afilierea (votată la 11 mai 1921), pe baza celor 21 de condiții (438 mandate pentru afilierea necondiționată, iar 111, cu rezerve) la Internaționala a III-a, Comunistă (Komintern). Prin acceptarea condițiilor de afiliere la Internaționala Comunistă, P.C.R. a devenit nu numai un subordonat ideologic al Komintern-ului, dar și un instrument docil al guvernului sovietic, în vederea subminării ordinii constituționale și a unității statului român. De-a lungul existenței, a avut mai multe denumiri: Partidul Socialist-Comunist (1921-1922), Partidul Comunist din România (1922-1945), Partidul Comunist Român (1945-1948), Partidul Muncitoresc Român (1948-1965) și Partidul Comunist Român (1965-1989). În programele adoptate începând din 1921, P.C.R. și-a propus ca obiectiv principal răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii și instaurării dictaturii proletariatului și țărănimii, rolul de hegemon revenindu-i clasei muncitoare, în frunte cu partidul comuniștilor. Pentru constituirea societății comuniste se avea în vedere naționalizarea marilor întreprinderi, apoi a tuturor întreprinderilor, reforma agrară, urmată de instituirea proprietății colective asupra uneltelor și pământului. Lipsit de bază de masă, partidul cuprindea, inițial, în perioada interbelică, în rândurile sale un număr restrâns de membri (după unele cercetări sub o mie, mulți dintre ei aflându-se în închisoare), cu precădere maghiari, evrei, bulgari, ruși, ucrainieni și puțini români. Conform datelor statistice din 1933, P.C.R., dominat de minoritățile naționale, avea 1.665 de membri, dintre care 440 maghiari, 375 români, 300 evrei, 140 bulgari, 100 ruși, 70 ucrainieni, 70 moldoveni (basarabeni), 170 diverse naționalități. De aici rezultă că românii care reprezentau 72% din populația țării, aveau o pondere de numai 26% în structura națională a P.C.R. După crearea Partidului Muncitoresc Român, în urma Congresului de unificare (21-23 febr. 1948) a Partidului Comunist Român cu Partidul Social-Democrat, numărul membrilor de partid a crescut în ritm alert, an de an, după cum urmează: în 1950, 720.000; în 1965, 1.450.000; în 1974, 2.480.000; în 1988, 3.700.000. La 23 ian. 1922, autoritățile intentează „Procesul din Dealul Spirii” unui număr de 271 de activiști comuniști (delegați la Congresul general al Partidului Socialist din mai 1921, participanți la greva generală din oct. 1920 ș.a.) acuzați de propagandă clandestină sau publică împotriva formei de guvernământ și a ordinii sociale și politice din țară; la 4 iun. 1922, printr-un Decret regal, din cei 271 de arestați, 213 sunt achitați și puși în libertate. Printr-o ordonanță a Comandamentului Corpului II armată (5 apr. 1924) este interzisă activitatea P.C.R., deoarece acesta, în timpul tratativelor de la Viena (27 mart.-2 apr. 1924), dintre România și U.R.S.S. s-a situat de partea guvernului sovietic, cerând autodeterminarea, până la despărțire, a Basarabiei de statul român. După crearea P.C.R. (mai 1921) și mai ales după 1924, când a fost scos în afara legii, unii dintre comuniștii din România, cărora li s-a adăugat și cei care au luptat în Războiul Civil din Spania (1936-1939) s-au stabilit în U.R.S.S. unde, întreținuți și instruiți de Komintern, au devenit revoluționari de profesie, în așteptarea momentului favorabil pentru preluarea puterii în țară. Activând ca secție a Kominternului (1921-1943), congresele partidului au loc, cu excepția celei de la Ploiești (3-4 oct. 1922, în care meseriașul plăpumar, Gheorghe Cristescu, este ales secretar general al P.C.R.) în străinătate: Viena (aug. 1924; cetățeanul român de etnie maghiară, Köblös Elek, este „ales” secretar general), Ciuguev lângă Harkov (28 iun.-7 iul. 1928; Vitali Holostencu [Barbu], membru al Partidului Comunist Polonez, este numit secretar general) și lângă Moscova (3-24 dec. 1931; Alexandru Danieliuk-Ștefanski [Gorn], membru al Partidului Comunist Polonez, este numit secretar general); din 1934 și până în 1944 au fost numiți în fruntea partidului de către Komintern numai cetățeni aparținând minorităților naționale (Boris Stefanov și Ștefan Foriș). La mai toate congresele amintite, P.C.R., însușindu-și teza Kominternului, potrivit căreia statul român este un „stat tipic cu mai multe națiuni”, a militat pentru despărțirea de România a Basarabiei, Transilvaniei, Bucovinei și Dobrogei, punând sub semnul întrebării Marea Unire, înfăptuită de români în 1918. În condițiile scoaterii în afara legii a partidelor comuniste din mai multe țări europene și din Japonia, Kominternul a cerut partidelor interzise să împletească activitatea ilegală cu cea legală. În acest context, P.C.R., în perioada 1924-1928, a trecut la desfășurarea de acțiuni conspirative, a înființat, în 1925, Blocul Muncitoresc-Țărănesc (B.M.Ț.) și a editat publicații ilegale; în febr. 1926, cu prilejul alegerilor locale, B.M.Ț. a realizat un cartel electoral cu Partidul Socialist, Sindicatele Unitare, Partidul Țărănesc, Partidul Național și Partidul Poporului, reușindu-se în acest fel ca c. 200 de comuniști, socialiști și social-democrați să fie aleși în consiile orășenești și comunale. Această acțiune de colaborare a P.C.R. cu „partidele burgheze” a fost dezavuată și criticată aspru de către Komintern. În împrejurările ascensiunii curentelor de extrema dreaptă și mai ales a preluării puterii de către Hitler în Germania, P.C.R., la recomandarea Congresului al VII-lea al Internaționalei a II-a, Comuniste, a militat pentru elaborarea cu Partidul Social-Democrat și realizarea Frontului Unic Muncitoresc, cât și pentru închegarea unui Front Popular Antifascist, care și-a găsit expresia în semnarea (6 dec. 1936) Acordului de colaborare de la Țebea între Blocul Democratic, MADOSZ, Frontul Plugarilor și Partidul Socialist (Popovici); a salutat anexarea (iun. 1940) Basarabiei și a nordului Bucovinei de către U.R.S.S., dar a condamnat Dictatul de la Viena (aug. 1940) și s-a pronunțat împotriva participării României la război, alături de Germania. Încă din 1941, urmând directiva Kominternului din 7 iul. 1941, P.C.d.R. a lansat formula Frontului Unic Național (circulara din 8 iulie 1941) și a creat sau a influențat activitatea unor organizații legale (Blocul Democratic, Frontul muncii, Frontul Studențesc Democrat, MADOSZ-ul, Frontul Plugarilor) și a editat publicații cu tentă antifascistă („Cuvântul liber”, „Blocul”, „Era nouă”, „Reporter”, „Clopotul” ș.a.). P.C.R. s-a implicat în mișcările sociale din anii crizei economice, mai ales în timpul acțiunilor greviste din ian.-febr. 1933 ale muncitorilor petroliști din Prahova și ale muncitorilor ceferiști de la Atelierele C.F.R. „Grivița”, ultima fiind reprimată cu forța armată. Conducătorii mișcării greviste au fost arestați, judecați și condamnați la închisoare, între aceștia numărându-se Constantin Doncea, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Dumitru Petrescu, Chivu Stoica. În timpul Războiului din Răsărit, la nivelul conducerii P.C.R. existau trei grupări: cea din emigrație (Ana Pauker și Vasile Luca ș.a.), cea din închisori și lagăre (Gheorghe Gheorghiu-Dej ș.a.) și gruparea rămasă în libertate, condusă de Ștefan Foriș. În anii celui de-al Doilea Război Mondial s-a manifestat, împreună cu alte forțe politice, împotriva războiului și alăturării României coaliției Națiunilor Unite. Din inițiativa P.C.R., în iun. 1943 a fost creat Frontul Patriotic Antihitlerist având în componență: P.C.R., Frontul Plugarilor, Uniunea Patrioților, Partidul Social-Țărănesc și unele organizații locale ale Partidului Social-Democrat. În condițiile iminentei intrări a trupelor sovietice în România, partidele politice democratice au fost nevoite să accepte coaliția comuniștilor, materializată în constituirea, la 20 iun. 1944, a Blocului Național Democratic (Partidul Național-Țărănesc, Partidul Național-Liberal, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist din România). Lovitura de stat de la 23 aug. condusă de regele Mihai I, a marcat pentru P.C.R. o dublă victorie: încheierea perioadei de activitate ilegală și intrarea în coaliția guvernamentală. După preluarea puterii politice (6 mart. 1945), cu sprijinul nemijlocit al U.R.S.S., P.C.R., declarându-se pe sine „forța conducătoare în stat”, a aplicat modelul sovietic în viața politică, economică și cultural-științifică a țării, modificând în chip dezastruos destinul României. Totodată, partidul, în fruntea căruia s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej (1944-1965, cu mici întreruperi), a folosit forța de represiune a statului împotriva partidelor de opoziție, a elitei politice, militare și culturale a țării, iar în cadrul luptei pentru putere chiar și împotriva unora dintre liderii comuniști. După abdicarea silită a regelui Mihai I, partidul a desființat toate formele constituționale și instituțiile democratice, instaurând un regim de dictatură, totalitar, care sub conducerea cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu (1965-1989) a atins forme hilar-paroxistice. N. Ceaușescu, concentrând în mâinile sale prerogativele politice și de stat, a continuat, cu sprijinul nemijlocit al nomenclaturii comuniste, al Securității, precum și al soției (care prin funcțiile deținute a devenit numărul doi în partid și în stat) consolidarea regimului de dictatură comunistă – unul dintre cele mai dure din câte au existat în țările din Europa -, cu consecințe nefaste nu numai în domeniul practicii economice, ci și al ființei și esenței umane. Fuga cuplului Ceaușescu din sediul Comitetului Central al partidului (22 dec. 1989), la bordul unui elicopter, a marcat sfârșitul regimului comunist, inclusiv al P.C.R. Conducerea Consiliului Frontului Salvării Naționale (C. f. S. n.), sub presiunea manifestanților adunați (12 ian. 1990) pentru comemorarea eroilor Revoluției, semnează decretul de declarare în afara legii a P.C.R. (decret anulat la 17 ian. 1990) de C. f. S. n., motivându-se că adoptarea lui a fost o greșeală politică, care se abate de la principiile și concepția F.S.N.-ului. La 18 ian. 1990, C. f. S. n. emite un Decret-lege privind trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului P.C.R. Funcția supremă de conducere în partid (Secretar, Secretar general al C.C., Prim-secretar al Comitetului Central, Secretar general al partidului) au deținut-o: Gheorghe Cristescu (1922-1924), Köblös Elek (1924-1928), Vitali Holostenko (1928-1931), Alexandru Danieliuk-Ștefanski (1931-1934), Boris Stefanov (1934-1940), Ștefan Foriș (1940-1944). Conducere operativă: Constantin Pârvulescu, Emil Bodnăraș și Iosif Rangheț (par.-sept. 1944); Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu și Gheorghe Gheorghiu-Dej (sept. 1944-oct. 1945); Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1954; 1955-1965); Gheorghe Apostol (1954-1955); Nicolae Ceaușescu (1965-1989). A editat publicațiile: „Socialismul” (1921-1924); „Scânteia” (1931-1940; 1944-1989); „Lupta de clasă” (1920-1939; 1948-1972); „Era socialistă” (1972-1989).

IRAN Republica islamică ~ (al-Jomhūrῑ-ye Eslamῑ Irān), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, cu ieșire la M. Caspică, G. Persic și G. Oman; 1,6 mil. km²; 65,8 mil. loc. (1994). Limba oficială: persana (farsi). Religia: islamică (șiiți) 99%. Cap.: Teheran (Tehrān). Orașe pr.: Mashhad, Esfahān, Tabrῑz, Shῑrāz, Akwāz, Bākhtārān, Qom, Rasht, Hamadān. Este împărțit în 24 provincii. Relieful este reprezentat printr-un podiș central (pod. Iranului) cu alt. între 300 m și 1.800 m, ocupat de două deșerturi întinse (Dasht-e-Kavῑr și Dasht-e-Lūt) și înconjurat de munți înalți: în N, lanțul M-ților Elburz (alt. max.: 5.604 m, vf. Demavend sau Damāvand), în NE Khurasan și în V și SV lanțul M-ților Zagros, continuat cu M-ții Zaristan și Fars. În NV se află un sector al Pod. Armeniei. Climat subtropical continental excesiv, cu precipitații reduse. Stre M. Caspică și G. Persic clima este mai umedă (500-1.000 mm/an). Rețea hidrografică săracă (râul Karun, lacul Urmia). Vegetație cu caracter stepic și semideșertic, cu excepția reg. țărmurilor (păduri cu aspect tropical) și a versantului nordic al M-ților Elburz (pădure temperată). Economia țării se bazează, în principal, pe exploatarea și prelucr. petrolului, care asigură 20% din PNB și peste 90% din exporturi. Expl. de petrol (171,3 mil. t, 1992, locul 4 în lume; rezerve: 12,6 miliarde t, 1994, locul 5 pe glob), de gaze naturale (54,9 mil. m³, 1995; rezerve: c. 14 miliarde, 14 miliarde m³, locul 2 pe glob), min. de mangan, crom, cupru, plumb, zinc, fier, nichel, antimoniu, argint, bauxită, magnezit, sulf, azbest, sare gemă și huilă. Ind. prelucrătoare, în care este ocupată 1/3 din totalul populației active, produce: energie electrică (68,4 miliarde kwh, 1992), fontă, oțel, aluminiu, cupru și plumb rafinat, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, frigidere, derivate din petrol (benzină 5,9 mil. t, 1992), îngrășăminte chimice, acid sulfuric, sodă caustică, anvelope, ciment, țesături de lână și bumbac, sticlărie, piel. și încălț., zahăr (866 mii t., 1992), produse lactate, bere, țigarete. Agricultura concentrează c. 40% din populația activă și asigură 20% din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Peste 50% din supr. țării este neproductivă; 8,6% din supr. țării (între care c. 6 mil. ha irigate) se cultivă cu grâu (11,5 mil. t, 1994), orez (2,7 mil. t, 1994), porumb, orz, mei, sorg, cartofi (2,85 mil. t, 1994), tutun, bumbac, sfeclă de zahăr (4,7 mil. t, 1994), trestie de zahăr, soia, floarea-soarelui, in, susan, ricin, kenaf, legume (tomate 1,94 mil. t, 1994, fasole, mazăre, ceapă, năut, linte), pepeni, fructe (mere 1,69 mil. t, 1994, locul 7 pe glob, pere, caise, migdale, alune, struguri, 1,88 mil. t, 1994, locul 7 pe glob); plantații de citrice (lămâi 640 mii t, 1994, locul 5 pe glob), curmali, ceai (75 mii t, 1994), smochini, măslini, fistic (locul 1 pe glob). Se cresc ovine (45,4 mil. capete, 1994, locul 4 pe glob), caprine (23,5 mil. capete, 1994), bovine (7,1 mil. capete, 1994), bubaline, asini și catâri (2 mil. capete, 1994), cămile. Pescuit: 344 mii t (1993). Veche tradiție meșteșugărească (covoare persane, piel., ceramică). C. f.: 5,1 mii km. Căi rutiere: 151,1 mii km. Pipe-line-uri: 3,5 mii km. Flota comercială: 6,7 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 rial = 100 dinari. Turism slab dezvoltat, dar cu obiective de importanță mondială: locurile istorice au vestigii antice (îndeosebi persane) cum sunt Persepolis cu împrejurimile, Susa, Pasargada, Damghan, Bam sau din perioada postsasanidă (mai ales din sec. 11-18), Esfahān, Hamadān (ambele și cu vestigii persane), Shῑrāz, Tabrῑz, Bākhtārān, Mashhad, Yazd, apoi capitala Teheran (cu monumente vechi și moderne), țărmul M. Caspice cu stațiuni balneoclimaterice (Ramsar, Babolsar) și de sporturi de iarnă, lanțul muntor Elburz etc. Export: petrol și produse petroliere, gaze naturale, bumbac, fructe, țesături (covoare), lână și piei, autovehicule. Import: mașini, utilaje echipament ind., bunuri de lard consum, produse chimice și alim., animale vii etc. – Istoric. În mil. 3 î. Hr., în partea de SV a teritoriului I., s-a constituit statul Elam (cu capitala la Susa), legat și influențat de civilizația mesopotamiană. După stabilirea, în milen. 2 î. Hr., a indo-europenilor (mezii și perșii), se constituie regatul mezilor (sec. 8 î. Hr.), supus de regele perșilor, Cyrus II, care cucerește Media (550 î. Hr.), Lidia (547 î. Hr.) și Babilonul (539 î. Hr.) și pune bazele Imp. Persan, condus de dinastia Ahemenizilor. Sub Darius I, imperiul atinge maxima întindere teritorială: din Tracia și Egipt până la Ind, dar eșuează în încercarea de a supune Grecia (Războaiele medice). Imp. Persan este cucerit (334-330 î. Hr.) de Alexandru Macedon, iar, după moartea acestuia, teritoriul devine o parte a Regatului Seleucid. În sec. 3 î. Hr., se constituie Regatul Parților (240 î. Hr.-226 d. Hr.), care rivalizează cu Im p. Roman, apoi cu Imp. Bizantin. În urma cuceririi arabe (635-651), pe teritoriul persan se răspândește religia islamică. Inclus în Califatul de Bagdad, a fost cucerit (1258) de către mongoli. În perioada 1502-1736, sub dinastia Safavizilor, se consolidează pe teritoriul I. un stat care atinge apogeul sub Abbas cel Mare, iar șiismul devine religie de stat. Sub dinastia Kajarā (1775-1925), ca urmare a declinului, Persia pierde întinse teritorii din N, ocupate de Rusia, și face obiectul Tratatului anglo-rus (1907), care delimitează zonele de influență ale celor două mari puteri. În 1908, au fost descoperite primele zăcăminte petrolifere, făcând din I. unul dintre cei mari exportatori de țiței din lume. Un puternic curent novator și de emancipare națională, culminând cu instituirea (1906) parlamentului (Mejlis), împiedică, după primul război mondial, transformarea țării într-un protectorat de facto britanic și îl aduce pe tron pe Reza Khan (1925). Fondator al dinastiei Pahlavi, el schimbă denumirea țării în Iran (1935). Simpatizant al Germaniei naziste, Reza a fost constrâns să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza, după ocuparea I. (1941) de trupe britanice și sovietice (evacuate în 1945-1946). Încercarea primului ministru M. Mossadegh de a elimina (1951-1953) capitalul străin din industria petrolieră eșuează. În perioada 1965-1977, șahul lansează o amplă politică de modernizare (laicizarea sistemului de învățământ, drepturi egale pentru femei ș.a.) și occidentalizare a I., ceea ce provoacă via nemulțumire a clerului islamic, al cărui exponentt devine ayatollahul Khomeini. Sub presiunea crescândă a opoziției, care îl acuza pe șah că s-a îndepărtat de valorile tradiționale islamice, acesta este silit să părăsească țara, iar puterea este preluată de Consiliul Revoluționar Islamic, în frunte cu Khomeini (1979). Noua constituție, care intră în vigoare la 3 dec. 1979, proclamă I. republică islamică. Relațiile I. cu S.U.A. cunosc o progresivă deteriorare, care culminează cu luarea ca ostatici a personalului ambasadei americane din Teheran (nov. 1979-ian. 1981). În I. se instaurează un regim islamic fundamentalist, controlat de cler. Disputa teritorială legată de posesia zonei Shatt al-Arab generează un lung și costisitor război cu Iraqul (1980-1988), soldat cu aproximativ un milion de victime. După moartea lui Khomeini (3 iun. 1989), se accentuează divergențele între fundamentaliști și reformatori. Sprijinul acordat de I. grupărilor fundamentaliste și antiisreraliene, îndeosebi în Liban, a generat încordări în raporturile cu S.U.A. și Europa Occidentală. Alegerea în funcția de președinte al țării (23 mai 1997) a lui M. Khatami, reprezentant al curentului moderat, a dus la un început de relaxare a relațiilor interne și internaționale. Republică parlamentară, conform Constituției adoptate la 3 dec. 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Consultativă Islamică – Mejlis) și de Consiliul pentru protecția Constituției numit de ayatollah, iar cea executivă, de un președinte și un Consiliu de miniștri.

STALIN, (Djugașvili), Iosif Vissarionovici (1879-1953), om politic sovietic. Comunist. Secretar general al C.C. al P.C.U.S. (1922-1953), președinte al Consiliului de miniștri (1941-1953); președinte al Comitetului de Stat al Apărării și comandant suprem al forțelor armate ale UR.S.S. (1941-1945). A condus prin metode dictatoriale, eliminându-și adversarii politici (Troțki, Zinoviev, Kamenev, Buharin ș.a.). A introdus colectivizarea forțată a agriculturii, industrializarea rapidă a țării și planurile cincinale. Inițiatorul unei „epurări” sângeroase, în cursul căreia a decimat conducerea Armatei prin eliminarea elitei militare („Marea teroare”, 1936-1938). A încheiat un pact de neagresiune cu Hitler prin care U.R.S.S. si Germania își delimitau sferele de interese în Europa Central-Răsăriteană și de Sud-Est. În cel de-al Doilea Război Mondial, bazându-se pe patriotismul popurului rus și gestionând abil relațiile cu aliații occidentali, a devenit principalul beneficiar al conflagrației, ceea ce a dus la extinderea ariei sale de influență și, implicit, a sistemului socialist în țările Europei de Est. După război, cultul personalității sale a atins cote de neimaginat, fiind însoțit de un nou val de represiuni în U.R.S.S. și Țările Europei de Est.

LENIN (Ulianov), Vladimir Ilic (1870-1924), om politic rus. A luat contact cu mișcarea revoluționară în timpul studenției, la Kazan. În 1893, s-a mutat la Sankt-Petersburg, unde a participat la crearea „Uniunii de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare” (1895). Arestat și închis (1895), apoi deportat în Siberia (1897-1900), a emigrat în Elveția (1900), unde a întemeiat ziarul „Iskra”. La Congresul al II-lea al P.M.S.D.R. (1903), a pus bazele partidului comunist al bolșevicilor. După înfrângerea revoluției (1905-1907), a emigrat din nou în străinătate (1907-1917). La începutul revoluției în Rusia, a revenit la Petrograd (apr. 1917) și s-a pronunțat în favoarea instaurării imediate a republicii sovietelor, ca formă de stat a dictaturii proletariatului („Tezele din aprilie”). Președinte al guvernului sovietic (Consiliul Comisarilor Poporului) (1917-1924), de numele lui L. fiind legate primele decrete ale puterii sovietice („Decretul asupra păcii”, „Decretul asupra pământului”). L. a recurs la aplicarea pe scară largă, a violenței și cruntei represiuni împotriva forțelor de opoziție, a clerului și intelectualilor (arestări, execuții, luări de ostatici). A inițiat crearea Internaționalei a III-a Comuniste (1919). Adept al ideilor lui Marx și Engels, L. a militat pentru crearea „partidului de tip nou”, în jurul unui nucleu al „revoluționarilor de profesie”, considerându-l cel mai important mijloc al luptei revoluționare. L. credea că sistemul capitalist a intrat în ultimul său stadiu – imperialismul – și că țările dezvoltate din Europa sunt pregătite pentru revoluția mondială, existând însă și posibilitatea izbucnirii revoluției socialiste chiar într-o singură țară înapoiată din punct de vedere politic și economic, cum era Rusia. După instaurarea puterii sovietice din octombrie și Războiul civil, în Rusia s-a declanșat o puternică criză economică și politică, relevată de răscoala marinarilor din Kronstadt, susținători, până atunci, ai puterii sovietice, ceea ce l-a determinat pe L. să renunțe la „comunismul de război”, hotărând înlocuirea acestuia cu N.E.P.-ul. În nov. 1922, L. s-a îmbolnăvit grav (hemiplegie), iar din luna dec. nu a mai luat parte la activitatea politică. A murit dezamăgit de eșecul „revoluției comuniste” în Europa și de poziția proeminentă dobândită de Stalin., la a cărei ascensiune contribuise hotărâtor. Lucrări: „Ce-i de făcut”, „Un pas înainte, doi pași înapoi”, „Imperialismul, stadiul cel mai înalt al capitalismului”, „Statul și revoluția”.

CONTROL, controale, s. n. 1. Analiza permanentă sau periodică a unei activități, cu scopul de a urmări mersul ei și pentru a lua măsuri de îmbunătățire. V. verificare, supraveghere. Congresul [al XIX-lea al P.C.U.S.] a subliniat actualitatea neștirbită a învățăturii marelui Lenin, că principalul în munca organizatorică de partid este alegerea justă a oamenilor și controlul executării hotărîrilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2562. Controlul permanent din partea organelor de partid și a conducerii universităților serale de marxism-leninistn, ședințele periodice. de analiză a conținutului ideologic al lecțiilor constituie condiția esențială pentru asigurarea unei înalte calități a propagandei marxist-leniniste. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 125. Cifră de control = exponent care indică limitele cantitative ale producției. Consiliul de Miniștri aprobă cifrele de control ale planului de stat. ▭ Lucrare de control = lucrare prin care se verifică la anumite intervale cunoștințele studenților, ale elevilor etc. (Tehn.) Masă de control = masă pe care se află centralizate toate indicatoarele de control ale unei secții mecanizate dintr-o întreprindere sau ale întregii întreprinderi. Punct de control = loc fix (la intrarea într-un oraș, într-o țară etc.) unde organele autorității supraveghează îndeplinirea formalităților legale pentru trecerea pietonilor, a vehiculelor etc. Control monetar = măsuri și operații destinate să asigure buna circulație a monedelor și baterea lor în condiții legale. ♦ Supraveghere continuă (morală sau materială); stăpînire, dominație. În urma victoriei Uniunii Sovietice asupra Germaniei hitleriste, s-a adîncit și mai mult criza generală a imperialismului, care a pierdut controlul asupra țărilor din Europa răsăriteană și centrală. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 2/5. ♦ Putere de dirijare a propriilor sale gesturi și mișcări. Bolnavul și-a pierdut controlul mișcărilor. 2. Instituție însărcinată cu supravegherea unor activități. Controlul de stat ♦ Grup de persoane care supraveghează un punct de trecere. Controlul verifică biletele la intrarea în sală. 3. (Numai la pl.) Registru de evidență a personalului (și animalelor) unei unități militare. Șters din controalele armatei. – Pl. și: (1, 2) controluri.

ANDORRA, Principatul ~, mic stat în SV Europei, în partea estică a M-ților Pirinei; 453 km²; 48 mii loc. (1989). Limbi oficiale: catalana, franceza și spaniola. Cap.: Andorra la Vella. Relief muntos (alt. max.: 2.975 m), climat temperat montan. Turism dezvoltat (95 la sută din venitul național, alături de comerț). Căi rutiere: 125 km. Moneda: peseta spaniolă și francul francez. Exportă țigarete, produse lactate, cherestea ș.a. – Istoric. Recunoscută de Carol cel Mare, în jurul anului 790, ca independentă, în urma contribuției la luptele împotriva maurilor. Menționată în 806 ca principat autonom la hotarele meridionale ale imp. carolingian. A. devine din sec. 10 obiect de dispută între episcopii spanioli de Urgel și conții francezi din vecinătate. Din 8 sept. 1278, principatul este pus sub dubla suzeranitate a episcopilor de Urgel și a conților de Foix, înlocuiți ulterior de suveranii și președinții Franței. De-a lungul secolelor, această autoritate a devenit pur nominală. La 11 ian. 1982 este ales pentru prima dată un guvern național. A. este un principat autonom sub suzeranitatea președintelui Franței și a episcopului de Urgel. Activitatea legislativă este executată de un Consiliu general care numește și guvernul.

BELGIA (Regatul Belgiei), stat în V Europei; 30,5 mii km²; 9,88 mil. loc. (1989). Limbi oficiale: franceza (valona) și olandeza (flamanda). Cap. Bruxelles. Orașe pr.: Anvers = Antwerpen, Liège = Luik, Gand = Gent, Charleroi, Brugge = Bruges. Pop. urbană 95 la sută. Este împărțit în nouă prov. 80 la sută din terit. B. este format din cîmpii vălurite (C. Limburg, C. Brabant, C. Flandrei) și podișuri joase (sub 300 m). În SE se înalță masivul Ardeni (694 m), fragmentat de văi adînci. Climă temperat-oceanică. Expl. de cărbuni (1,9 mil. t, 1989) și min. de fier. Industria, puternic dezvoltată și diversificată, produce energie electrică (66,4 miliarde kWh – c. 70 la sută în atomocentrale, 1989), oțel (11,1 mil. t, 1988), fontă (9,1 mil. t, 1988), metale neferoase (zinc, plumb, cupru, aluminiu pe baza importului), locomotive, vagoane, automobile (asamblate, 1,16 mil. buc., 1989), aparate electrotehnice, echipamente electrice, prelucrează și chimizează petrolul (capacitatea rafinăriilor de petrol c. 36 mil. t). Ramurile tradiționale sînt: ind. textilă (in, lînă, bumbac), a sticlăriei și ceramicii, de prelucr. a diamantelor și ind. alim. 24,4 la sută din supr. țării se cultivă cu sfeclă de zahăr (6,2 mil. t, 1988), cartofi (2 mil. t, 1988), cereale (grîu, orz, secară) și in. Pomicultură și floricultură. Creșterea intensivă a animalelor (pășunile ocupă 21,1 la sută din terit. țării) cu predominarea bovinelor (40 la sută vaci de lapte) și porcinelor. C. f.: 3.554 km (2.264 km electrificați, 1988). Căi rutiere non-urbane: 15.866 km (1.613 km autostrăzi, 1988). Navigație pe fluvii și canale (1.951 km, 1988). Moneda: 1 franc belgian = 100 centimes. Exportă utilaje, instalații ind., mijloace de transport, produse metalurgice, produse chimice, alim., textile ș.a. și importă echipament ind. și mijloace de transport, produse alim. și agricole, petrol ș.a. Turism dezvoltat. – Istoric. Locuită în antic. de triburile celtice ale belgienilor, ocupată în sec. 1 î. Hr. de romani și populată în sec. 3-4 de triburi germanice (franci, saxoni ș.a.). A făcut parte din statul france (sec. 5-9). În sec. 12-13, comitatul Flandra și ducatul Brabant de pe terit. B. au devenit cele mai dezvoltate formațiuni statale din punct de vedere industrial din Europa (orașele Gent, Brugge, Ieper ș.a., puternice comune orășenești). La sfîrșitul sec. 14 și în sec. 15 B. a fost stăpînită de ducii Burgundiei, iar la sfîrșitul sec. 15 a intrat în stăpînirea Habsburgilor spanioli. În sec. 16 s-a desfășurat Revoluția Burgheză din Țările de Jos împotriva dominației spaniole. În 1714 a fost ocupată de Austria, iar în 1795 de Franța, care a stăpînit-o pînă în 1815, cînd B. s-a unit cu Olanda; în 1830 a avut loc o revoluție burgheză împotriva dominației olandeze în urma căreia B. și-a proclamat independența de stat (4 oct.), iar în 1831 a devenit monarhie, primul rege fiind Leopold I de Saxa-Coburg (1831-1865); în același an și-a declarat neutralitatea perpetuă. În timpul ocupației de către Germania hitleristă (1940-1944), în B. s-a desfășurat o puternică mișcare de rezistență. Împreună cu Olanda și Luxemburg, B. a încheiat, în 1947, acordurile pentru crearea uniunii vamale Benelux. Viața postbelică este marcată de disputa lingvistică dintre valoni și flamanzi, exacerbată de polarizarea pe plan economic a nordului și sudului țării și reflectată în instabilitatea guvernamentală (între 1945-1983 s-au succedat 22 prim-miniștri). Tentativele de autonomie regională, pe baze lingvistice, cunosc o reglementare legiferată la 14 nov. 1978, cînd parlamentul aprobă proiectul guvernamental de reformă constituțională. Potrivit acestuia, sînt create trei regiuni autonome – Flandra, Valonia și Bruxelles – fiecare cu organe legislative proprii. B. este membru fondator al NATO (din 1967, sediul Consiliului Permanent al NATO se află la Bruxelles) și al Pieței Comune. B. este monarhie constituțională. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Senat și Camera Reprezentanților).

AZERBAIDJAN, Republica ~, stat în Europa estică, în E Transcaucaziei la M. Caspică; 86,6 mii km²; 7,03 mil. loc. (1989). Limba de stat: azera (azerbaidjana). Cap.: Baku. Orașe pr.: Kirovabad, Sumgait, Mingheceaur. Pop. urbană: 54 la sută. Este împărțită în 61 raioane. Cuprinde rep. autonomă Nagorno-Karabah. Țară muntoasă (c. 50 la sută), în N culmile Caucazului Mare (4.466 m alt., vf. Bazardiuziu), iar în SV ale Caucazului Mic (3.724 m alt., vf. Ghiamîș). În partea centrală larga cîmpie de acumulare Kura-Araks, iar spre M. Caspică, C. Lenkoran. Climă temperat-continentală montană, în SE subtropicală, cu precipitații bogate în munți (1.400 mm/an) și C. Lenkoran (1.700 mm/an). Pr. rîu Kura cu afl. său Araks (care formează și granița cu Iranul). C. 250 lacuri, majoritatea tectonice și glaciare. Vegetație de stepă umedă și subtropicală (în E). Mari expl. de petrol (Pen. Apșeron, M. Caspică) și gaze naturale, de min. de fier, cupru și alunit. Mari rafinării și complexe petrochimice. Ind. A. produce energie electrică (21,5 miliarde kWh, 1986), oțel, laminate, aluminiu, utilaj chimic și petrolier, mașini unelte, aparate de radio, cauciuc sintetic, sodă caustică, ciment, produse din azbest. Ramurile tradiționale sînt ind. textilă (prelucr. bumbacului, lînii și mătăsii, covoare) și alim. (conserve de legume și fructe, țigarete, vinuri, prelucr. ceaiului). 16,2 la sută din supr. țării este cultivată cu bumbac (784 mii t, 1986), ceai, tutun, citrice, plante tehnice, cereale (grîu, porumb, ovăz – 31 la sută din supr. cultivată), orez, legume, arbuști subtropicali. Pe pășuni și pajiști montane se cresc ovine și caprine (5,7 mil. capete, 1987) și bovine (2 mil. capete, 1987). Sericicultură dezvoltată. C. f.: 2.070 km. Căi rutiere: 24,4 mii km. Deasă rețea de oleoducte și gazoducte. Port pr.: Baku. Exportă: mașini și utilaj divers, produce chimice, textile, covoare, conserve de legume, fructe și pește, bumbac, ceai, orez, citrice și importă semifabricate, min. neferoase, mijloace de transport, bunuri ind. de consum ș.a. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi, pe o anumită parte a terit. A. s-a constituit, începînd cu sec. 9 î. Hr., unele dintre cele mai vechi state: Mana, Media, Atropatene, Albania Caucaziană. În sec. 3-10, A. s-a aflat sub stăpînirea Persiei Sasanide și a Califatului arab. Ca urmare a declinului dominației arabe, în sec. 9-16, pe terit. A. s-au constituit și s-au dezvoltat cîteva state feudale. În sec. 16-18, A. a fost obiectul tendințelor expansioniste ale Imp. Otoman și Persiei, fiind ocupat pe rînd de către acestea. Prin tratele ruso-persane (1813 și 1828), A. de nord a fost anexat la Rusia, iar A. de sud a rămas în componența Persiei. Ca urmare a Revoluției din Octombrie, la începutul anului 1918, puterea a fost preluată de Consiliul Comisarilor Poporului din Baku. În condițiile intervenției anglo-turce, puterea a trecut în mîinile Partidului „Mussavat”. După reinstaurarea puterii sovietice în A., la 28 apr. 1920, s-a constituit R.S.S. Azerbaidjan; din 12 mart. 1922, în componența Republicii Sovietice Federative Transcaucaziene, iar din 5 dec. 1936, în componența U.R.S.S., ca republică unională. Tensiunile interetnice din reg. autonomă Nagorno-Karabah (cu populație majoritar armeană) au fost urmate de încordarea relațiilor dintre A. și Armenia. La 30 aug. 1991, A. și-a proclamat independența. La 21 dec. 1991, a aderat la C.S.I. Din 1988, cînd s-a declanșat conflictul, mii de oameni și-au pierdut viața în luptele dintre A. și Armenia pentru controlul enclavei Nagorno-Karabah (care și-a declarat independența în 1991), zonă locuită cu precădere de armeni, dar aflată pe teritoriul Azerbaidjanului. În 1992, o comisie internațională a fost însărcinată cu găsirea unor căi de rezolvare a conflictului, în timp ce luptele continuă și fac noi victime.

DANEMARCA 1. Regatul Danemarcii (Kongeriget Danmark), stat în NV Europei, cuprinzând o parte din Pen. Iutlanda și Arh. Danez (482 de insule, dintre care 100 sunt locuite); 43,2 mii km²; 5,19 mil. loc. (1993). Limba oficială: daneza. Religia: creștină (luterani 88,2%, catolici 1,6%). Cap.: Copenhaga. Orașe pr.: Århus, Odense, Ålborg. Este împărțită în în 14 regiuni (amtskommune) și două municipalități (kommune). Relief de câmpie (alt. max. 173 m), insulele fiind despărțite de numeroase strâmtori. Climă temperat-oceanică, cu ierni relativ blânde și veri răcoroase. Expl. de gaze naturale (3.249 mil. m³, 1990), petrol (7,6 mil. t, 1990), sulf și sare (550 mil. t, 1990). Ind. complexă și diversificată, cu tradiție în constr. navale (vase de pasageri, pescărești) și în ind. alim. (conserve de fructe, carne și pește, zahăr, produse lactate, uleiuri vegetale, bere – 9,6 mil. hl, 1990, ciocolată, țigarete). Alte produse ind.: energie electrică (32,8 md. kWh, 1990), utilaje pentru ind. alim., motoare Diesel navale, produse electronice și electrotehnice, mijloace de transport, mobilă, ceramică fină. Agricultura este specializată în creșterea intensivă a animalelor: bovine (2,24 mil. capete, 1990), porcine (9,5 mil. capete, 1990), păsări (15,5 mil. capete, 1990). 59,6% din supr. țării o reprezintă terenurile arabile, 5% pășunile, iar 11,4% pădurile. Importantă producție de lapte, unt (931 mii t, 1990), brânzeturi (295 mii t, 1990), carne de porc (1,3 mil. t, 1990), ouă etc. Culturi principale: grâu (3,9 mil. t, 1990), secară, orz (5 mil. t, 1990), plante furajere, cartofi, sfeclă de zahăr (3,3 mil. t, 1990), legume. Pomicultură. Pescuit intens (1,83 mil. t, 1989). C. f. (1990): 2.838 km (230 km electrificate, 1989); numeroase linii de feribot leagă între ele insulele daneze sau fac legătura cu restul Europei, inclusiv cu Pen. Scandinavă. Căi rutiere (1991): 71.063 km (835 km autostrăzi, 1990); 1,6 mil. autoturisme (1990). Flota comercială: 8,2 mil. tdw (1991). Moneda: 1 krone (coroana daneză) = 100 øre. Turism: 8,9 mil. (1990). Export (1990): utilaje, mașini ți mijloace de transport, produse alim., chim., agricole ș.a. Import (1991): echipament ind. și mijloace de transport, bunuri ind. de larg consum, produse chimice, combustibili, produse siderurgice, metale neferoase ș.a. Din regatul D., mai fac parte, cu autonomie internă, Ins. Groenlanda și Ins. Feroe. – Istoric. Terit D. a fost locuit în Antic. de populațiile germanice (cimbri, iuți, angli și saxoni), iar din sec. 5-6 de dani, veniți din S Pen. Scandinave. Regatul danez, întemeiat în sec. 10 de Gorm cel Bătrân (?-c. 940), a cunoscut o maximă întindere în timpul regelui Knud cel Mare (1019-1035), sub a cărui stăpânire s-au aflat, pentru scurtă vreme, Anglia și Norvegia. În sec. 10 este adoptat creștinismul. În sec. 13 și la începutul 14, Regatul danez a trecut, a urmare a hegemoniei politice și a expansiunii comerciale a Hansei, printr-o profundă criză economică și politică. La sfârșitul sec. 14 s-a produs redresarea regatului sub domnia Margaretei I (1387-1412), care a impus, în 1397, încheierea Uniunii de la Kalmar dintre D., Suedia și Norvegia, D. având rolul de hegemon. În a doua jumătate a sec. 16, D. a cucerit, în luptă cu Ordinul Livonian și Suedia, supremația în Marea Baltică. Adoptând luteranismul în 1536, D. a participat la Războiul de 30 de Ani, în urma căruia a pierdut, în 1648, toate posesiunile sale din S Pen. Scandinave și din M. Baltică. În sec. 18, D. a cunoscut o perioadă mare de înflorire economică (agricultură și comerț), favorizată, între altele, și de promovarea unei politici de neutralitate. Aliată a Franței în timpul războaielor napoleoneene, D. a fost constrânsă să cedeze Suediei, prin Pacea de la Kiel (1814), Norvegia, iar Helgolandul a trecut la Anglia. Prin hotărârile Congresului de la Viena (1814-1815), D. a primit terit. Schleswig și Holstein, iar în 1816, în urma acordului cu Prusia, a obținut ducatul Lauenburg. În perioada evenimentelor revoluționare din 18148-1849, D. a devenit monarhie constituțională. În 1864, învinsă în războiul cu Prusia și Austria, D. a pierdut ducatele Holstein, Schleswig și Lauenburg (partea de N a Schleswig-ului a revenit D., în 1920, în urma unui plebiscit). În anii primului război mondial, D. s-a declarat neutră; în 1918, D. a recunoscut independența Islandei, care rămâne însă legată de D. (până în 1944) printr-o uniune personală. Între 1924 și 1940 (cu excepția anilor 1926-1929), la conducerea țării s-au aflat guverne social-democrate. Ocupată (apr. 1940-mai 1945) de trupele germane. În anul 1979, D. a acordat autonomie internă Groenlandei. După al doilea război mondial, guvernele sunt formate, mai ales, de social-democrați. Membră a N.A.T.O (din 1949), a Consiliului Nordic (din 1952), a A.E.L.S.-ului (1960-1972), a Uniunii Europene (din 1972). D. este o monarhie ereditară constituțională. Activitatea legislativă este exercitată de suveran și de un parlament unicameral (Folketing), iar cea executivă de un cabinet condus de un prim-min. 2. Strâmtoarea Danemarcii, str. între Ins. Groenlandei și Islanda, străbătută de curentul rece al Groenlandei de Est și curentul cald al Islandei de Vest. Lățime min. c. 287 km; ad. max.: 227 m. Unește Oc. Arctic cu Oc. Atlantic.

AUSTRIA, Republica ~, stat federal în Europa Centrală; 83,8 mii km²; 7,62 mil. loc. (1989). Limba de stat: germana. Cap.: Viena. Orașe pr.: Graz, Linz, Salzburg, Innsbruck. Pop. urbană: 55,1 la sută. Este format din 9 landuri. Țară muntoasă (Alpii Orientali sau Austrieci și Prealpii ocupă 3/4 din supr, țării), cu alt. mai coborîte în E, în bazinul Vienei (pe Dunăre) și în Burgenland (sector al Cîmpiei Panonice). Climă temperat-continentală cu precipitații bogate în reg. alpină (peste 2.000 mm/an). Dunărea străbate A. pe c. 300 km. Resurse de subsol variate, dar cu rezerve restrînse (excepție magnezitul); petrol, gaze naturale, min. de cupru, grafit, lignit, plumb, marmură, magneziu (c. 40 la sută din prod. mondială). Ind. A. produce energie electrică (50,2 miliarde kWh, 1989), oțel (5 mil. t, 1989), aluminiu (169,2 mii t, 1989), material rulant, echipament energetic și electrotehnic, utilaje industriale, cauciuc sintetic, medicamente, ciment (4,75 mil. t, 1989), produse textile și alim. Pădurile (38,1 la sută din supr. țării) favorizează dezvoltarea ind. de prelucr. a lemnului, celulozei și hîrtiei (255,6 mii t hîrtie de ziar, 1989), 17,1 la sută din supr. A. este cultivată cu grîu, secară, orz, cartofi (0,9 mil. t, 1988), ovăz, sfeclă de zahăr; creșterea intensivă a animalelor: bovine (2,6 mil. capete, 1988), porcine (3,9 mil. capete, 1988). C. f.: 6.482 km (3.219 electrifcați). Căi rutiere non-urbane: 11.676 km (1.405 km autostrăzi, 1988). Turism intens (12,9 mil. vizitatori străini, 1979), care asigură 1/3 din venitul național. Exportă produse metalurgice și ale ind. constr. de mașini (peste 1/2), produse chimice, textile, celuloză și hîrtie, produse din lemn ș.a. și importă materii prime și semifabricate, utilaje și mașini, bunuri industriale de consum, mijloace de transport, combustibili, produse alim. ș.a. – Istoric. Locuită în antic. de triburi germanice, A. a devenit în 1156 ducat în cadrul Imp. Romano-German. Stăpînită de Habsburgi (sfîrșitul sec. 13), care, obținînd în sec. 16-18 coroana imperială, au implicat A. aproape în toate coalițiile războaielor europene. A. și-a extins puterea asupra Cehiei, Sileziei, Ungariei, Transilvaniei și a altor teritorii. La sfîrșitul sec. 18 și începutul sec. 19, A. a participat la aproape toate coalițiile antinapoleneene. În 1806, Francisc II a renunțat la titlul de împărat romano-german, devenind împărat al A. În 1815, a participat la crearea Sfintei Alianțe. În 1848-1849 în A. și în terit. ocupate (Ungaria, Transilvania, Cehia) au avut loc revoluții burghezo-democratice. În urma războaielor cu Franța și Italia (1859) și cu Prusia (1866), A. a pierdut, rînd pe rînd, posesiunile din Pen. Italică și din Germania. În 1867 s-a creat monarhia dualistă austro-ungară, cu tendințe expansioniste în Balcani. Austro-Ungaria a participat la primul război mondial alături de Germania. În 1918, Imp. Habsburgic s-a destrămat și a luat ființă Austria (cu granițele fixate de Tratatul de la Saint-Germain, în 1919). La 12 nov. 1918, A. a fost proclamată republică. În mart. 1938, Germania hitleristă a ocupat A., anexînd-o (Anschluss). Eliberată în 1945, în cea mai mare parte de armata sovietică, A. a rămas temporar sub administrația U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii și Franței. La 27 apr. 1945 este proclamată cea de-a doua republică. Tratatul de stat semnat la Viena, la 15 mai 1955, restabilește suveranitatea A. Parlamentul austriac, adoptă, la 26 oct. 1955, Legea Constituțională asupra neutralității permanente a statului austriac. A. este o republică federală. Activitatea legislativă este exercitată de Adunarea Federală, compusă din Consiliul Federal și Consiliul Național, iar cea executivă, de guvernul federal (condus de liderul partidului majoritar din Consiliul Național).

IUGOSLAVIA, Republica Federativă ~ (Federativna Republika Jugoslavija), stat în SE Europei, situat în partea de NNV a Pen. Balcanice; 102,2 mii km² (din care 88,4 mii km² Serbia și 13,8 mii km² Muntenegru); 10,6 mil. loc. (1996). Limba oficială: sârba. Religia: creștină (ortodocși 65%, catolici 4%, protestanți ș.a.), islamică (19%) etc. Cap.: Belgrad (Beograd). Orașe pr.: Novi Sad, Niš, Kragujevac, Priština, Subotica, Podgorica (cap. Republicii Muntenegru) ș.a. Este împărțit în două republici (Serbia și Muntenegru) și două provincii autonome (Kosovo și Metohia și Vojvodina) incluse în Serbia. Relieful urcă în trepte de la N spre S. În N se află C. Vojvodinei (sector al C. Panonice), traversată de Dunăre și dominată de vechi masive muntoase joase (ex. Fruška Gora), în centru C. Moravei și o reg. colinară puțin înaltă, în E, la granița cu România și Bulgaria, M-ții Serbiei, cu defileul Dunării, valea râului Timok, și Pod. Miroč, iar în S și SV se desfășoară un sector al Alpilor Dinarici, cu masivele Prokletije (2.656 m, alt. max. din I.), Durmitor, care culminează în vf. Bobotov Kuk (2.522 m alt.). Pe terit. rep. Muntenegru, I. are ieșire la M. Adriatică (277 km). Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și ierni relativ aspre, cu precipitații reduse în E și NE și mai bogate (1.000 mm) în S și SV și climă mediteraneană pe coasta adriatică muntenegreană. Vegetație variată, de la pădurile temperate de conifere și foioase, la maquisul mediteranean. Întinse pajiști naturale. Cele două republici au niveluri diferite de dezvoltare economică, Serbia fiind cea mai întinsă și cea mai populată dintre fostele republici iugoslave, iar Muntenegru cea mai puțin dezvoltată dintre ele. Rxpl. de lignit și cărbune brun (40,6 mil. t, 1995, locul 8 în lume), petrol (1,1 mil. t, 1995), gaze naturale, min. de cupru, de fier, mangan, plumb (unul dintre principalii producători europeni), zinc, argint, magneziu, crom, antimoniu, mercur, bauxită. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică (34,2 miliarde kWh, 1995), oțel, metale neferoase (cupru, plumb, aluminiu), autovehicule, nave maritime și fluviale, tractoare și mașini agricole, motociclete, turbine, electromotoare, aparataj electrotehnic și electronic, hârtie și celuloză, anvelope, coloranți, îngrășăminte chimice. produse și derivate petroliere, mase plastice, mobilă și cherestea, sticlă, ciment (1,7 mil. t, 1995), textile și conf., încălț., articole de piele și blănărie, produse alim. (conserve de legume, fructe, carne și pește, zahăr, bere, vinuri, uleiuri vegetale, ulei de măsline, țigarete). Pe terenurile agricole din C. Vojvodinei și Moravei se cultivă porumb (4,86 mil. t, 1994), grâu (3,5 mil. t, 1994), secară, orz, ovăz, orez, sfeclă de zahăr (2,2 mil. t, 1994), in, cânepă (locul 1 în Europa), bumbac, tutun, floarea-soarelui, rapiță, susan, soia, cartofi (0,7 mil. t, 1994), legume (usturoi, 35 mii t, 1994, locul 2 în Europa), fructe (prune, 495 mii t, 1994, locul 1 pe glob), citrice, viță de vie. Creșterea animalelor (mil. capete, 1994): bovine (1,8), porcine (4), ovine (2,8), cabaline, asini, caprine, păsări. Pescuit. C. f.: 3.960 km (din care 1.341 km electrificați). Căi rutiere: 48.961 km. Turism dezvoltat: 3 mil. turiști străini (1995). Principalele obiective: capitala, Belgrad, S Serbiei cu mănăstiri și biserici renumite (Studenica, sec. 12-14, Zica, sec. 13, Novi Pazar, sec. 8, Gračanica, sec. 14), monumente istorice și de arhitectură din Podgorica, Cetinje (fosta capitală a Muntenegrului), Priština (moschee din 1471), Novi Sad (fortăreața Petrovara din sec. 15), Niš monumente bizantine din sec. 4-5) etc., numeroase stațiuni balneoclimaterice (Vrnjacka Banja, Niška Banja etc.) și maritime (Heceg Novi, Tivat, Kotor, Budva, Sveti Stefan), parcurile naționale din Muntenegru (Durmitor, Lovčen). Moneda: 1 dinar iugoslav = 100 para. Export: semifabricate și materii prime, bunuri de larg consum, produse chimice și alim. Import: mașini și utilaje, combustibili, mijloace de transport, produse de larg consum etc. – Istoric. Terit. actualei I. era locuit în Antichitate de triburi traco-ilire, fiind cucerit de romani în sec. 2-1 î. Hr. și inclus în provincia Moesia. Triburile slavilor meridionali ale sârbilor, stabilite aici în sec. 6-7, constituie primele formațiuni statale în reg. Rascia (sec. 8-9) și în S Muntenegrului, în reg. Zeta (sec. 10-11). La mijlocul sec. 9, sub influență bizantină, este adoptat ca religie creștinismul. Cuceriți succesiv de bizantini și bulgari, sârbii și-au câștigat independența sub marele principe Ștefan Nemanja, care întemeiază dinastia ce-i poartă numele și pune bazele unui stat care atinge, în timpul domniei lui Ștefan (Uroš IV) Dušan, maxima sa importanță. După moartea lui Ștefan Dušan (încoronat în 1346 ca „împărat al sârbilor și grecilor”), statul întemeiat de el se destramă. Armatele sârbe sunt înfrânte de turci în bătăliile de la Cirmen, pe Marița (1371) și Kossovopolje (1389), dar Serbia este transformată abia în 1459, iar Muntenegru în 1499 în prov. ale Imp. Otoman, ce și-a exercitat dominația până în sec. 19, în perioada în care Bisericii ortodoxe i-a revenit rolul esențial în păstrarea tradițiilor creștinești și culturale. Începutul sec. 19 marchează redeșteptarea conștiinței naționale, sârbii declanșând, în 1804, sub conducerea lui Karagheorghe, lupta pentru eliberare de sub stăpânirea otomană. În 1812, Serbia obține autonomia internă, iar, în 1878, împreună cu Muntenegru, își dobândește, în urma Războiului ruso-româno-turc, deplina independență (recunoscută prin Tratatul de pace de la San Stafano și Congresul de la Berlin). În 1912-1913, Serbia și Muntenegru participă la cele două războaie balcanice. Atentatul de la Sarajevo, al lui Gavrilo Princip, asupra moștenitorului tronului austro-ungar, Franz Ferdinand, constituie pretextul declanșării primului război mondial, soldat cu ocuparea Serbiei de Puterile Centrale (1915-1918). După terminarea războiului, la 1 dec. 1918 este proclamat Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, care include Serbia, Muntenegru, Macedonia, Slovenia, Croația, Dalmația, Vojvodina și Bosnia-Herțegovina (la 3 oct. 1929, statul adoptă denumirea de Regatul Iugoslaviei). Prin Tratatele de pace din 1919-1920, de la Neuilly-sur-Seine, Saint-Germain-en-Lay, Trianon și Rapallo, sunt fixate granițele noului stat. Domnia regelui Aleksandru I (1921-1934) se caracterizează printr-un regim autoritar și centralist. În 1921, I. încheie cu România și Cehoslovacia Mica Antantă, iar în 1934, împreună cu Grecia, România și Turcia, Înțelegerea Balcanică. În 1934, Alexandru I și L. Barthou sunt asasinați la Marsilia. Atacată, la 6 apr. 1941, de Germania și, la 10 iun., de Italia, la care se raliază Ungaria (11 apr. 1941) și Bulgaria (19 apr. 1941), I. este ocupată și dezmembrată ca stat în cursul lunii următoare. Mișcarea de partizani, declanșată în iul. 1941, condusă de Iosip Broz Tito, s-a opus cu succes ofensivelor declanșate de armata germană, tetir I. nefiind niciodată ocupat în întregime de germani, și a eliberat, în 1944-1945, întreaga I. Constituția din 31 ian. 1946 proclamă Republica Populară Federativă Iugoslavia (din 1963, Republica Socialistă Federativă Iugoslavă) stat federal alcătuit din republicile Serbia, Muntenegru, Croația, Slovenia, Macedonia și Bosnia și Herțegovina. I.B. Tito a condus cu istețime I., din 1944 până la moartea sa, în 1980, și a respins încercarea U.R.S.S. de a subordona politic și economic țara, I. devenind unul dintre promotorii mișcării statelor nealiniate. După moartea lui I.B. Tito, tensiunile și conflictele latențe dintre naționalități s-au adâncit treptat, provocând o adevărată criză politică. În fața tendințelor centrifuge, manifestate inițial de Croația și Slovenia, comunitățile sârbe de pe terit. celorlalte republici urmăresc să obțină deplina lor autonomie, cu intenția de a se lipi ulterior la Serbia. În urma alegerilor parlamentare, Slovenia și Croația se pronunță pentru o confederația de state suverane, în timp de Serbia, sprijinită de Muntenegru, dorește menținerea vechilor structuri federale. La 25 iun. 1991, Croația și Slovenia își proclamă independența de stat, fiind urmate de Macedonia (15 set. 1991) și de Bosnia și Herțegovina (3 mart. 1992). Ca urmare a conflictelor interne, care se transformă (în Croația și în Bosnia și Herțegovina) în adevărate războaie civile, soldate cu masacre și distrugeri de neimaginat, deplasări și deportări de populații pe criteriul „purificării” etnice, Consiliul de Securitate al O.N.U. a hotărât un embargo la livrările de arme către I. (25 sept. 1991), iar Uniunea Europeană, adoptarea de sancțiuni economice (8 nov. 1991). În urma acordului semnat la 12 febr. 1992, Serbia și Muntenegru proclamă, la 27 apr. 1992, noua republică federală iugoslavă, care cuprinde Serbia (cu prov. autonome Vojvodina, Kosovo și Metohia) și Muntenegru. În urma tratativelor de pace de la Dayton, mediate de S.U.A., între șefii de stat ai I., Croației și Bosniei și Herțegovinei, la 21 nov. 1995 au fost semnate documentele ce reglementează conflictul iugoslav. După acordurile de la Dayton, I. trece la normalizarea relațiilor cu statele vest-europene și la reglementarea statutului țării în organismele internaționale, precum și la stabilizarea situației economice interne, afectată de destrămarea statului, de război și de izolarea provocată de embargo. Slobodan Milošević, personalitatea cea mai influentă a vieții politice iugoslave, președinte al Serbiei (1989-1997) și lider al Partidului Socialist, este ales de către camerele reunite ale Parlamentului ca președinte al I., la 15 iul. 1997. În primăvara anului 1998, separatiștii albanezi din provincia Kosovo au început o serie de mișcări politice, urmate de conflicte armate, urmărind desprinderea din cadrul federației. Republică parlamentară, potrivit Constituției din 27 apr. 1992. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral (Camera Cetățenilor și Camera Republicilor), iar cea executivă, de un Consiliu de miniștri numit de Parlament. Atât Serbia cât și de Muntenegru au organe legislative și executive proprii.