CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, alcătuită din cutia craniană și legată de trunchi prin gât. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-odată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de disperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se declara învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care exercită puterea maritală și părintească; p. gener. orice persoană care asigură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei pe care se află imprimat capul unei persoane. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (ori de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap ori a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui pentru a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu niciun preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nicio nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = persoană sau grupul care stă în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început, de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a ceva). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Niciun cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = dispozitiv utilizat pentru înscrierea, citirea-preluarea sau ștergerea informației înscrise pe bandă, casetă, disc sau tambur magnetic. – Lat. caput, (II) după fr. chef.

cap¹ [At: COD. VOR. 92/13 / Pl: ~ete sn, ~i sm / E: ml caput] 1 sn Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal Si: căpățână, glavă, hârcă, scăfârlie, troacă, țeastă (arf) bostan, dovleac, oală, sfeclă. 2 sn (îlav) Din ~ până în picioare În întregime. 3 sn (Îlav) Cu noaptea-n ~ Dis-de-dimineață. 4 sn (Îlav) (Până) peste ~ Extrem de. 5 sn (Îlav) Cu un ~ mai sus (Cu mult) mai mult, mai deștept, mai bine. 6 sn (Îlav) Cu ~ul plecat Rușinat. 7 sn (Îal) Umilit. 8 sn (Îal) Învins. 9 sn (Îlav) Pe după ~ Pe după gât, pe ceafa. 10 sn (Fam; îla) Bătut în ~ Tâmpit. 11 sn (Îe) A se da peste ~ A face tumbe. 12 sn (Îae) A face eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. 13 sn (Îe) A da (pe cineva) peste ~ A trânti (pe cineva) la pământ. 14 sn (Îae) A da jos (pe cineva) dintr-o situație Si: a doborî, a învinge. 15 sn (Îe) A da peste ~ (paharul, băutura etc.) A înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. 16 sn (Îe) A da (ceva) peste ~ A schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc. 17 sn (Îae) A lucra repede, superficial, de mântuială. 18 sn (Îe) A scoate ~ul în lume A ieși între oameni, în societate. 19 sn (Îe) A nu-și mai vedea ~ul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este ~ul A nu ști ce să facă, a fi copleșit de... 20 sn (Îe) A-și pierde ~ul A se zăpăci. 21 sn (Îe) A nu mai avea unde să-și pună ~ul A ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. 22 sn (Îe) A da din ~ A clătina capul (1) în semn de aprobare, de refuz etc. 23 sn (Îe) A da cuiva la ~ A lovi. 24 sn (Îae) A omorî. 25 sn (Îae) A ataca cu violență pe cineva. 26 sn (Îae) A distruge pe cineva (cu vorba sau cu scrisul). 27 sn (Îe) A umbla cu ~ul în traistă A fi distrat, neatent. 28 sn (Îe) A se da cu ~ul de (toți) pereții A fi cuprins de disperare sau de necaz. 29 sn (Îae) A regreta o greșeală făcută. 30 sn (Îe) A-și lua lumea în ~ A pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. 31 sn (Îe) A-și pleca ~ul A se da învins. 32 sn (Îae) A se simți rușinat, umilit. 33 sn (Îe) Vai de ~ul Iui (sau haram) de ~ul lui Vai de el. 34 sn (D. o situație neprevăzută, un necaz etc. îe) A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) ~ul cuiva A veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. 35 sn (Îe) A cădea pe ~ul cuiva A sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). 36 sn (Îe) A sta (sau a ședea, a se ține) de ~ul cuiva sau a se pune pe ~ul cuiva A stărui fără încetare pe lângă cineva. 37 sn (Îe) A se duce de pe ~ul cuiva A lăsa pe cineva în pace. 38 sn (Reg; îe) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face ~ului A nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. 39 sn (Înv; îe) A lega în ~ A lua de nevastă. 40 sn (Înv; îe) A ridica ~ul A se răscula. 41 sn (Îe) A i se urca (sau sui, sări) cuiva în ~ A-și lua o îndrăzneală prea mare. 42 sn (Îe) A se pune-n ~ (și-n cur) A face tot posibilul. 43 sn (Îe) A fi ~ tăiat (cineva) A fi leit cineva, a avea o mare asemănare. 44 sn (Îe) A (nu)-l durea ~ul A (nu)-i păsa, a (nu) fi îngrijorat. 45 sn (Îe) A-și vârî ~ul la... A intra la stăpân. 46 sn (Îe) A-și vârî ~ul (teafăr-) sănătos sub Evanghelie A se însura. 47 sn (Îae) A se pune sub ordinele altuia. 48 sn (Înv; îae) A se băga singur, fără a fi nevoie, într-o încurcătură. 49 sn (Îe) A-și lega ~ul de cineva A se căsători. 50 sn (Reg; îe) A-și lua ~ul în poale A o lua la fugă. 51 sn (Îe) A umbla cu ~ul între urechi (sau în sac) A nu fi atent. 52 sn (Îlav) Cu ~ul mare Căpos. 53 sn (Îal) Amețit de băutură Si: beat. 54 sn (Îe) A-l duce (sau a-l tăia) pe cineva ~ul A se pricepe. 55 sn (Îlav) Cu (scaun la) ~ Cu înțelepciune. 56 sm (Îs) ~ de familie Bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească. 57 sm (Pgn; îas) Orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. 58 sn (Îs) ~ de expresie Portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. 59 sn (Fbl) Lovire a mingii cu capul (1). 60 sn (Îs) ~ de bour Primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul (1) unui bour. 61 sn (Pm) Parte a monedei care are imprimat un chip. 62 sn (Prc) Părul capului (1). 63 sn Căpătâi (1). 64 sn (D. oameni) Individ. 65 sn (D. animale) Bucată. 66 sn Impozit. 67 sn Sumă (în bunuri) posedată sau datorată Cf: capital¹ (1). 68 sn (Îe) A îndoi ~etele A dubla suma, capitalul¹ (9) investit. 69 sn (Îe) A-și scoate din ~ete A fi răsplătit pentru osteneală. 70 sn (Îlav) Pe ~ete Care mai de care, pe întrecute. 71 sn (Îal) În număr foarte mare. 72 sn (Îe) Câte ~ete, atâtea păreri Exprimă o mare divergență de opinii. 73 sn (Pm) Minte. 74 sn (Pm) Memorie. 75 sn (Îlav; îla) Cu ~ (În mod) inteligent. 76 sn (Îlav; îla) Fără ~ (În mod) necugetat. 77 sn (Îe) A fi bun (sau ușor) la (sau de) ~ sau a avea ~ ușor A fi deștept. 78 sn (Îe) A fi greu (sau tare) de ~ sau a avea ~ greu A pricepe cu greutate, a fi prost. 79 sn (Îe) A nu-i intra cuiva în ~ A nu putea pricepe ceva. 80 sn (Îe) A-i ieși (cuiva ceva) din ~ A nu-i mai sta gândul la... Si: a uita. 81 sn (Îe) A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din ~ A-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. 82 sn (Îe) A-i sta ~ul la... A se gândi la... 83 sn (Îe) A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) ~ul A se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. 84 sn (Îe) A-i deschide (cuiva) ~ul A face pe cineva să înțeleagă ceva Si: a lămuri. 85 sn (Îe) A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de ~ul său A fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. 86 sn (Îe) A face (ceva) din (sau de) ~ul său A face (ceva) fără a se consulta cu nimeni. 87 sn (Îe) A întoarce (sau a suci, a învârti etc.) ~ul cuiva A face pe cineva să-și piardă dreapta judecată. 88 sn (Îae) A zăpăci. 89 sn (Îae) A face pe cineva să se îndrăgostească. 90 sn (Îe) A face cuiva ~ul calendar A umple cuiva capul cu multe probleme, obligații etc. 91 sn (Îe) A nu avea ~ să... A nu avea posibilitatea să... 92 sn Motiv, pricină. 93 sn (Jur; îs) ~ de acuzare Motiv pe care se întemeiază acuzarea. 94 sn (Îe) A plăti cu ~ul A plăti cu viața. 95 sn (înv; îe) A-și pune ~ul (la mijloc) A-și pune viața în primejdie. 96 (Înv; îae) A garanta cu viața. 97 sn (Înv; îae) A se prăpădi. 98 sn (Îe) A-și aduce ~ul (sau ~etele) la (sau sub) A se pune sub ascultarea sau sub scutul cuiva. 99 sn (Îe) A se apuca pe ~ A se jura pe viață. 100 sn (Îlav) O dată cu ~ul sau în ruptul ~ului Cu nici un preț. 101 sn (Îe) A-și face de ~ A face ceva ce poate să-i primejduiască viața. 102 sn (Îae) A face nebunii. 103 sn (Îe) A face cuiva de ~ sau a pune ~ul cuiva A omorî pe cineva. 104 sn (Îe) A nu avea ~ (și chip sau și Dumnezeu) să... sau de... A nu fi în stare, a nu avea posibilitatea. 105 sn (Ent; Îc) ~-de-mort sau ~ul Iui Adam Strigă (Acherontia athropos). 106 sn (Îc) ~ul-cerbului Boul-lui-Dumnezeu (Luconus cervus). 107 sn (Îc) ~-de-delfin sau ~-de-mops Specie bizară de șalău, cu oasele frontale încovoiate de la mijloc și lățite, nedefinită mai îndeaproape. 108 sn (Îc) ~sec Pește nedefinit mai îndeaproape. 109 sn (Îc) ~întortocat sau capu-ntoarce Capântortură. 110 sn (Bot; reg; îc) ~ul-ariciului, ~ul-șarpelui, ~ul-veveriței, ~ul viperei, ~-de-cocoș Plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum). 111 sn (Bot; reg; îc) ~ul-călugărului Plantă din familia compozitelor (Leontodon autumnalis). 112 sn (Bot; reg; îae) Șovar (Sparganium ramosum). 113 sn (Bot; reg; îae) Brusture (Arctium lappa). 114 sn (Bot; reg; îc) ~-de-cocoș Dulcișor (Hedysarum hedysaroides). 115 sn (Bot; reg; îc) ~ul-câinelui Gura leului (Anthirrhinum majus). 116 sn (Bot; reg; îc) ~ul-cucului Cârciumărese (Zinnia elegans). 117 sn (Bot; reg; îc) ~ul-dracului, ~ul-popii Trifoi (Trifolium pratense). 118 sn (Bot; reg; îc) ~ul-turcului Vătămătură (Anthyllis vulneraria). 119 sn (Bot; reg; îc) ~ul-șarpelui Coada-vacii (Echium altissimum). 120 sn (Glg; îc) ~-de-șarpe Fosile terebratule. 121 sn (Îs) ~ul balaurului O parte din constelația balaurului. 122 sm Conducător. 123 sm Inițiator. 124 sm (Îs) ~ul răutăților Inițiatorul, organizatorul dezordinilor. 125 sm (Îs) ~ul legii Preot. 126 sn Vârf al unui obiect. 127 sn Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. 128 sn Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (1), folosit în diverse scopuri tehnice. 129 sn Partea extremă cu care începe sau se sfârșește ceva. 130 sn (Nav; îs) ~ magnetic Unghiul format de direcția de navigație cu direcția nordului magnetic. 131 sn (Nav; îs) ~ compas Unghiul obținut din capul (130) magnetic, făcând corecțiile necesare, datorate deviației compasului și derivei date de vânt. 132 sn (Înv) Capitel de coloană Si: bașlî, capitel, căpătâi (19), căpețea². 133 sn (Îs) ~ul pieptului Partea de sus a sternului, unde începe pieptul. 134 sn Partea de deasupra a scăunoaiei, cu care se strânge doaga Si: (reg) broască, căpățână (5), ceacâie, cioc, ciochie, clobanț. 135 sn Partea de dinainte a scaunului dulgherului Si: căpățână (5), frunte. 136 sn Fălcile cleștelui. 137 sn Partea de sus a jugului. 138 sn Partea subțire și rotundă de la extremitatea osiei carului. 139 sn Începutul urzelii. 140 sn Fructul, măciulia macului. 141 sn Speteaza de deasupra, pusă orizontal, a zmeului. 142 sn Izvorul, obârșia unui râu. 143 sn (Îs) ~ de pod Loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc. 144 sn (Pex; îas) Forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și mijloacelor de luptă. 145 sn (Îlav) ~ la (sau în) ~ Cu părțile extreme alăturate. 146 sn (Îlav) Din ~ în ~ De la început până la sfârșit. 147 sn (Îs) ~ de țară Margine de țară Si: hotar. 148 sn (Îe) Nu-i un ~ de țară Nu-i nimic grav, nici o nenorocire. 149 sn (Îe) A sta (sau a ședea, a se ridica etc.) în ~ul oaselor A se ridica stând în pat, a sta în șezut. 150 sn Partea de dinainte Si: frunte, început. 151 sn (Îs) ~ de an (sau de săptămână, iarnă etc.) începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.) 152 sm (Îs) ~ de coloană Cel care stă în fruntea coloanei. 153 sn (Îs) ~ de afiș (sau de listă) Primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. 154 sn (Îlav) În ~ de noapte sau în ~ul nopții După ce s-a întunecat bine. 155 sn (Îlav) Din (sau de la) ~ De la început, de la începutul rândului. 156 sn (Îlav) Din ~ul locului Înainte de a începe ceva. 157 sn (Îal) De la început. 158 sn Partea principală, mai aleasă, a unui lucru. 159 sn (Îs) ~ul mesei (sau al bucatelor) Locul de onoare la masă. 160 sn Partea de jos sau din spate a unui lucru Si: capăt, căpătâi (22), (cu sens temporal) sfârșit. 161 sn (Îe) A o scoate la ~ A sfârși (cu bine). 162 sn (Îe) A-i da de ~ A rezolva. 163 sn (Îae) A învinge. 164 sn (Îlav) În ~ (După numerale) Exact, fix, întocmai. 165 sn Bucățică ruptă dintr-un obiect Si: căpătâi, căpețel (2), muc. 166 sn (Pex) Lucru de mică importanță. 167 sn (Îlav) Nici un ~ de ață Absolut nimic. 168 sn (Îlav) Până la un ~ de ață Absolut tot. 169 sn (Îs) ~ magnetic Transductor electromagnetic care transformă variațiile de semnal magnetic în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. 170 sn (Înv) Capitol (1). 171 sn (Reg; la parastas sau la înmormântări) Nouă colaci și o pâine cu colivă pe ea Si: căpețel (3). 172 sn (Îs) ~ mare Testicule mari la un nou-născut. 173 (Alh; îs) ~ mort Rămășițe din alambic. 174 sn (Îs) ~ de negru Varietate de varză roșie, foarte productivă, cu tulpină scurtă, căpățână rotundă, îndesată, de culoare roșu închis (Brassica oier acea).

ETIMOLOGIE s. f. (cf. fr. étymologie, lat., gr. etymologia < etymos „adevărat”, „real” + logos „cuvânt”, „știință”): 1. origine a unui cuvânt (v. și origine). 2. ramură complexă a lingvisticii care se ocupă cu originea și cu evoluția formală și semantică a cuvintelor. Preocupări de a stabili originea cuvintelor au existat încă din antichitate, dar ea s-a constituit ca știință abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea legilor fonetice și cu întemeierea gramaticii istorice și comparate. Metoda principală de cercetare folosită în e. este metoda istorică; alături de aceasta este folosită și metoda structuralistă care are în vedere: structura limbii, caracterul sistematic al derivării și al morfologiei, presiunea sistemului, forța analogiei, apartenența unităților lexicale la anumite câmpuri morfosemantice, cu alte cuvinte întregul ansamblu de relații fonetice, morfologice, semantice și de altă natură, în care pot intra cuvintele unei limbi. Pe această disciplină mixtă se sprijină aproape toate celelalte discipline lingvistice, în sensul că orice lucrare de lingvistică, din orice ramură a științei limbii, face apel direct sau indirect la ea. E. comportă multe greutăți și reclamă o imensă muncă de documentare, studiul ei fiind deosebit de complicat. Problemele ei au stat în atenția multor lingviști din țara noastră, o contribuție însemnată în acest sens aducând B. P. Hasdeu, V. Bogrea, I.-A. Candrea, N. Drăganu, Sextil Pușcariu, H. Tiktin, Iorgu Iordan, Al. Graur, Gh. Ivănescu, N. A. Ursu, Gh. Mihăilă, Th. Hristea, A. Avram etc. ◊ ~ internă: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate creațiile lexicale interne ale unei limbi, sistemul de formare a cuvintelor (derivarea, compunerea, conversiunea). ◊ ~ externă: e. al cărei obiect de cercetare îl constituie toate împrumuturile lexicale ale unei limbi (neologismele). ◊ ~ populară (atracție paronimică): modificare a formei unui cuvânt (de obicei recent intrat în limbă) sub influența altui cuvânt mai cunoscut, cu care se aseamănă ca formă și de la care s-ar putea crede că derivă. Astfel: funicular a fost modificat sub influența lui furnică și a devenit furnicular; lingoare a fost modificat sub influența lui lung și a devenit lungoare (fiind vorba de o „boală lungă”) etc. (v. și atracție). Denumirea de e. populară i-a fost dată de lingvistul german E. Förstemann prin termenul de Volksetimologie. A fost discutată de mai mulți lingviști români și străini. În lingvistica românească, cel care i-a dedicat un studiu amplu în lucrarea sa „Probleme de etimologie”, București, 1968, pp. 205-275, este Theodor Hristea. Acest fenomen lingvistic joacă un rol deosebit în viața oricărei limbi. El se poate manifesta în limba oricărui subiect vorbitor, în orice mediu social și explică cuvintele exclusiv sincronic (arată cum funcționează în limbă în momentul interpretării lor). Prin e. populară vorbitorii încearcă să-și lămurească anumite cuvinte, vechi sau noi, frecvente sau rare în limbă, cu sensuri neclare sau cu forme neobișnuite, în general puțin cunoscute sau susceptibile de a fi interpretate prin falsă asociație etimologică. Un rol deosebit în acest fenomen îl au asemănarea formală (uneori și cea semantică) dintre cuvântul care este supus e. populare (elementul indus) și cuvântul care o provoacă (elementul inductor) și asociația de idei pe care o face vorbitorul în legătură cu sensurile acestora. Numărul e. populare este foarte mare atât în limba română, cât și în alte limbi. Ele se pot clasifica după următoarele criterii: 1. după originea termenilor care vin în contact (cel indus și cel inductor): a) e. populare în care termenii sunt de origini complet diferite (mult mai numeroase decât cele în care termenii se înrudesc): rom. razie (< it. razzia) a devenit în vorbirea țăranilor rază (< lat. pop. radia); fr. hebdomadaire „săptămânal” (< lat. hebdomadarius) s-a transformat în vorbirea oamenilor lipsiți de cultură din Franța în hebdromadaire, sub influența lui dromadaire „cămilă cu o cocoașă” (< lat. dromedarius); rom. feminin (< fr. féminin, lat. femininus) se pronunță aproape general femenin, prin atracția cuvântului femeie (< lat. familia) etc.; b) e. populare în care termenii sunt înrudiți genealogic (mai rare decât primele): Bonaparte a devenit în vorbirea oamenilor simpli Bunăparte, sub influența adjectivului bună (< lat. bonus, -a, -um); rom. contravenient (< fr. contrevenant, germ. Kontravenient) devine contravenit, formă latinizată sub influența lui veni (< lat. venire); coxalgie (< fr. coxalgie) s-a transformat în copsalgie, sub influența substantivului coapsă (< lat. coxa); rom. incubație (< fr. incubation) devine incuibație sau încuibație prin asocierea sa cu substantivul cuib (< lat. cubium) și verbele încuiba (< în- + cuib + -a) și cuibări (< cuibar + suf. -i); nevroză (< fr. nevrose) e modificat în nervoză sub influența substantivului nerv (< lat. nervus); neurologie (< fr. neurologie) e deformat în nervologie sub influența substantivului nerv (< lat. nervus); Portugalia devine Portocalia după substantivul portocală (< ngr. portokáli); prizonier (< fr. prisonnier) s-a transformat în prinzonier sub înrâurirea lui prins (< a prinde < lat. prehendere); responsabil (< fr. responsable) este modificat la răspunzabil după verbul a răspunde (< lat. respondere); estradă (< fr. estrade) devine stradă sub influența substantivului stradă (< ngr. stráta, it. strada) etc. 2. după relațiile de ordin formal și semantic care există între elementul indus și cel inductor: a) e. populare în care termenii sunt asemănători din punct de vedere formal și semantic (aparțin aceleiași sfere semantice) sau permit stabilirea unei legături logice între ei. Sunt cele mai numeroase: policlinică este pronunțat boliclinică prin asociere cu termenul boli; poțiune (calmantă) e pronunțat porțiune, sub influența lui porție; dactilografă e pronunțat fie actilografă, sub influența substantivului acte, fie dictalografă, sub influența substantivului dictare; lapsus e rostit lipsus, datorită substantivului lipsă; astenie devine ostenie, sub influența verbului osteni; arogant a fost pronunțat aerogant, după locuțiunea a-și da aere; basculantă e rostit basculată datorită adjectivului lată; regional (în Transilvania, Crișana și Banat) treaptă e înlocuit prin dreaptă datorită paronimiei termenilor și faptului că treptele sunt „drepte” etc.; b) e. populare în care cei doi termeni sunt numai în raporturi de natură formală (de la similitudine la omonimie), iar modificarea e incompletă: regional (Oltenia), bormașină e pronunțat boiermașină, sub influența lui boier; apă chiară („apă clară”), cu chiară din lat. clara, a devenit apă chioară; gaz metan a devenit gaz metal; it. pomi dei Mori („pommes des Maures”) „pătlăgele roșii”, s-a transformat în franceză în pommes d’amour, sub influența lui amour; germ. Packwagen (< Pack „pachet” + Wagen „vagon”) a devenit în limba română patvagon, sub influența lui pat. 3. după felul în care se exercită acțiunea fenomenului asupra cuvintelor există patru tipuri fundamentale de e. populară: care atinge numai forma cuvântului, care atinge numai sensul cuvântului, care atinge și forma, și sensul cuvântului, care nu atinge nici forma, nici sensul cuvântului (latentă). a) E. populară care atinge forma cuvântului este cea mai frecventă. Este modificată parțial structura fonetică a cuvântului supus etimologiei (a elementului indus), în partea inițială sau finală: Dimitrov este pronunțat Dumitrov, sub influența lui Dumitru; Fortuna este pronunțat Furtuna, sub influența lui furtună; acoladă e pronunțat arcoladă sub influența lui arc; cooperativă devine comparativă sub influența lui a cumpăra; ferestrău > fierăstrău sub influența lui fier; fricție > frecție sub influența lui a freca; lăcaș și lăcui > locaș și locui sub influența lui loc; pârlog > pirlog sub influența lui pir; somieră > somnieră sub influența lui somn; busculadă > brusculadă sub influența lui a brusca; remunerație > renumerație sub influența lui a număra; pârău (părău) > pârâu sub influența lui râu; primar > primare sub influența lui mare; filigran > filigram sub influența lui gram; funebru > funegru sub influența lui negru; escortă > iscurtă sub influența lui scurt; lăstun > lăsturn sub influența lui turn; tramcar > tramcal sub influența lui cal; trandafil > trandafir sub influența lui fir etc. Este substituit uneori cuvântul supus e. populare (element indus) prin cuvântul care provoacă e. populară (element inductor), ajungându-se la omonimie: *urgior („furuncul al pleoapelor”) a devenit urcior, *som (pește) > somn, sfară („fum”) > sfoară (în „a da sfoară-n țară”), caritate > calitate (în „soră de calitate”), campanie > companie (în „pat de companie”), corvetă („navă de război”) > covertă („punte superioară la un vas maritim”), deportat > depărtat, facțiune > fracțiune (în „fracțiune politică”), nefroză (boală de rinichi) > nevroză (boală de nervi), prenume > pronume; țigaie > țigară (în „lână țigară”), Königgrätz > Câne-creț, Barba-rossa > barbă-roasă etc. b) E. populară care atinge sensul cuvântului (schimbă sensul originar, restrânge acest sens, adaugă un nou sens, deformează sensul) este mai puțin frecventă decât cea care atinge forma cuvântului: babalâc („moșneag venerabil”), care era folosit ca titlu de respect, a devenit cu vremea un cuvânt cu sens peiorativ, complet schimbat, datorită asocierii lui cu babă; siestă („odihnă de după prânz”) este asociat de unii vorbitori cu verbul a sta și de aici noul sens restrâns de „repaus la pat, după masa principală”; a căpia (cu referire la oi) „a se îmbolnăvi de capie” s-a folosit ulterior și cu referire la oameni, sub influența lui cap (cu sensul de „a se sminti”, „a înnebuni”); mutual cu sensul de „pe ascuns”, legându-l de muțește; vindicativ („răzbunător”), cu sensul de „vindecător”, fiind asociat cu a vindeca (în „medicamente vindicative”); temerar („îndrăzneț”), cu sensul de „fricos”, „temător”, fiind simțit ca un derivat al lui a se teme etc. c) E. populară care atinge forma și sensul cuvântului (mai mult forma și mai puțin sensul, mai mult sensul și mai puțin forma, ambele deopotrivă) este mai rar întâlnită: epilepsie e pronunțat pedepsie, sub influența lui pedeapsă și a lui pedepsi; a făreca („a potcovi”) > a fereca sau a fiereca („a încătușa”), sub influența lui fier; stomatologie > stomacologie sub influența lui stomac; expoziție > dispoziție; cârdășie („tovărășie”) > cărdășie („clică”), sub influența lui cârd și a locuțiunii verbale a-și băga în cârd (cu cineva); intreprind („curajos”) > întreprid („întreprinzător”), sub influența lui a întreprinde; hidos > hâdos, sub influența lui hâd etc. d) E. populară latentă este o falsă asociație etimologică; ea nu atinge nici forma, nici sensul cuvântului, dar stabilește false legături de înrudire între doi termeni care n-au nimic comun din punct de vedere etimologic: dar (< v. sl.) este încadrat de unii în familia verbului a da (< lat.), datorită asemănării formale și faptului că „darul se dă”; a depila „a îndepărta părul de pe piele” (< fr.) este asociat adesea cu piele (< lat.) și încadrat în familia acestuia; șezlong „scaun lung” (< fr.) este legat de verbul a ședea (< lat.); perie (< v. sl.) și perucă (< fr., it.) sunt asociate cu păr (< lat.) pentru că „sunt făcute din păr”; patrulă (< germ.) este pus în legătură cu patru (< lat.); pufoaică (< rus.) e legat de puf (< bg.); bancher (< it., fr.) este apropiat de cuvântul bani; a mâna (< lat.) e trecut în familia lui mână (< lat.); a omorî e legat de om, capișon de cap, primă de a primi, cezariană de Caesar etc. Un aspect al e. populare latente este și asocierea stabilită de vorbitori între două omonime (cu aceeași e. sau cu e. diferite): între substantivul mare (< lat. mare, -is) și adjectivul mare (< lat. mas, maris); între substantivul gol din terminologia sportivă (< engl. goal) și adjectivul și substantivul gol „vid” (< v. sl.); între rasol din terminologia culinară (< v. sl.) și rasol (< ras + suf. -ol) din expresia bărbierilor „a da rasol”; între a pili „a bea” (< țig. pilo) și instrumentul pilă (< fr.); între râs (< animalul: < v. sl.) și râs (< a râde), între pană (< fr.) din expresiile „a fi în pană”, „a rămâne în pană” și pană (< lat. pinna); între carte din „carte poștală” (< fr. carte) și carte (lat. charta) etc. Unele e. populare au fost asimilate de limba literară: carte („scrisoare”), fereca, pârâu, pufoaică, sunătoare etc.; altele nu au perspective de generalizare, deși, regional, au răspândire mare: dreaptă (pentru treaptă), filigram (pentru filigran), renumerație (pentru remunerație), somnieră (pentru somieră), țigară în „lână țigară” (pentru țigaie) etc.; altele sunt accidentale: aerogant (arogant), dispoziție (expoziție), luminărică (lumânărică), telegrabnică (telegramă) etc. ◊ ~ latinizantă: explicare fantezistă a originii unui cuvânt numai prin limba latină. Astfel, clește ar proveni din lat. forceps (în realitate provine din v. sl. klĕšta); slujitor ar proveni din lat. servitor (în realitate derivă de la verbul sluji, din v. sl. sluziti + suf. -tor) etc. ◊ ~ multiplă: explicare a originii unui cuvânt prin mai multe etimoane, ținându-se seama de toate sensurile acestuia. Astfel substantivul lampă, cu sensul de „lampă cu ulei” și cu forma lambă provine din neogreacă; cu sensul de „lampă de petrol” și cu forma lampă provine atât din neogreacă, cât și din germană, franceză, rusă și maghiară (cf. ngr. lampa < v. gr. lampas, fr. lampe, germ. Lampe, rus. lampa, magh. lampa). Majoritatea lingviștilor români sunt de părere că cele mai multe împrumuturi neologice din limba română au o e. multiplă. Aceasta se explică prin faptul că la constituirea vocabularului neologic al limbii noastre moderne au contribuit mai multe limbi: latina savantă, neogreaca, italiana, germana, rusa și mai ales franceza. Posibilitatea împrumutării multor neologisme din mai multe limbi de cultură – în aceeași epocă istorică sau la distanță în timp și în spațiu – este confirmată de existența variantelor lexicale etimologice, nediferențiate semantic în raport cu forma acceptată din limba literară. Astfel: aghent (< rus. aghent, germ. Agent) în raport cu agent (< fr. agent, it. agente); haractir (< ngr. haraktir) și haracter (< rus. harakter), în raport cu caracter (< fr. caractère) și caracter (< cf. lat. character, germ. Charakter); monetă (< it. moneta, cf. lat. moneta), în raport cu monedă (< ngr. moneda) etc. O contribuție importantă în domeniul e. multiple a adus-o acad. Al. Graur.

eu¹ [At: COD. VOR.² 1^r/7 / V: (pop) io / P: (pop) ieu / Pl: euri / D: mie, îmi (îvp îm), -mi (îvp m-, -m), (îvr -m-) / Ac: (pe) mine (înv mene), mă (îvp mi, înv me, îvr mia) / E: ml ego, mihi, me] 1 pprl Înlocuiește numele persoanei care vorbește Eu merg. 2 pprl (Așezat înaintea predicatului; șîs eliptice de predicat) Înlocuiește numele subiectului propoziției (marcând insistența asupra lui) Cine a tușit? Eu. 3 pprl (Înv; în formule de introducere din acte oficiale, texte domnești etc.; urmat de o apoziție nume propriu) Precizează faptul că persoana denumită prin numele propriu este autoare a actului oficial (și că actul oficial exprimă voința expresă a persoanei denumite) Eu, Ianache logofăt, scris-am acest zapis. 4 pprl (Urmat de apoziția „unul”, „una”) Exprimă ideea de izolare a persoanei care vorbește dintr-o mulțime Eu, unul, nu cred. 5 pprl (Așezat după predicat, precedat uneori de adverbul „și”, care subliniază subiectul) Scoate în evidență identitatea dintre autorul (acțiunii sau) stării exprimate de predicat și persoana care vorbește Cred și eu. 6 pprl În corelație cu alte subiecte, indică (paralelismul sau) opoziția, evidențiind astfel subiectele Tu ai credință, iar eu îndoială. 7 pprl (Urmat sau precedat de adjectivul de întărire „însumi”, „însămi”) Exprimă implicarea deosebită a persoanei care vorbește în (acțiunea sau) starea descrisă de propoziție Eu însumi am zugrăvit casa. 8 pprl (La dativ) Înlocuiește complementul indirect, arătând identitatea lui cu persoana care vorbește Nu-mi răspunde. 9 pprl (Îf mie; așezat după predicat; înv și antepus; șîc eliptice de predicat) Accentuează ideea că persoana care vorbește este destinatarul indirect al acțiunii Să-mi facă mie asta! 10 pprl (Îf mie; urmat de adjectivale de întărire „însumi”, „însemi”) Scoate în evidență identitatea dintre persoana care vorbește și destinatarul acțiunii S-a arătat mie însumi. 11 pprl (Îf mie; urmat de „unul”, „una”) Exprimă singularizarea complementului indirect dintr-o mulțime Mie unuia nu-mi trebuie nimic. 12 pprl (Îf mie; în corelație cu alte complemente indirecte) Indică (paralelismul sau) opoziția și evidențiază astfel complementele Nu ne folosește nici mie, nici ție. 13 pprl (Îf îmi, mi-, care precedă predicatul sau se situează între conjuncția „să” ori prepoziția „a” și verb, la modurile conjunctiv și infinitiv; îf -mi, -mi-, legat de alte pronume personale sau reflexivul „se”, „s”, ori de verbul regent) Exprimă identitatea complementului indirect cu persoana care vorbește (sau repetă exprimarea complementului prin forma accentuată) Mie să nu-mi spună asta! 14 pprl (Îf mi-; însoțit uneori de pronumele -ți-; pop, -și, ambele nu se referă la actanții din propoziție, și de pronumele -l, care se referă complementul direct al propoziției) Exprimă participarea sufletească a povestitorului sau a altor persoane la acțiunea suportată de complementul direct Unde nu mi ți-l^[1] apucă o tuse! 15 pprl (Îcs; dep) Ce mi-e... ce mi-e... Exprimă egalitatea între două elemente aparent foarte diferite Ce mi-e Ion, ce mi-e tată-său. 16 pprl (Îf mi-; așezat înaintea verbului urmat de un substantiv ce denumește un obiect posedat de persoana care vorbește, sau așezat după acest substantiv; are funcția de atribut pronominal; poate fi înlocuit cu un adjectiv posesiv) Exprimă relația de posesie între persoana care vorbește și substantivul determinat Fața-mi trăda tristețe. 17 pprl (Pop; îe) Pân-a fi să iasă dreptul, îmi plesnește mie pieptul Persoanei care vorbește (nu i se face sau) i se face cu greu dreptate. 18 pprl (Forma neaccentuată, îmi, mi precedă verbul, iar cea accentuată, mie, precedată de adverbele „și”, „numai”, „chiar” etc. se află după verb) Exprimă insistența vorbitorului asupra statutului său de destinatar al acțiunii verbului Îmi place și mie. 19 pprl (Îf mie; precedată de adverbele de comparație „ca”, „asemenea”, „aidoma”, „întocmai”, „precum”) Exprimă al doilea termen al unei comparații, cu funcția de complement circumstanțial de mod El scrie aidoma mie. 20 pprl (Îf mie, îmi, mi-; precedă un verb impersonal sau o construcție impersonală) Exprimă subiectul logic Mi-e cald. 21 prl (Îf mie, îmi, mi, mi-, -mi-, -mi; stă lângă un verb activ pronominal la persoana I singular) Exprimă identitatea persoanei care vorbește atât cu subiectul acțiunii sau stării, cât și cu complementul indirect Eu îmi spăl rufele. 22 prl (Îf îmi, mi, mi-, -mi-, -mi; stă lângă un verb la persoana I singular) Reprezintă marca morfologică a diatezei reflexive cu dativul a verbului, fără funcție sintactică Mi-amintesc. 23 pprl (La acuzativ) Exprimă identitatea dintre persoana care vorbește și complementul direct al propoziției El mă strigă. 24 pprl (Îf mine; precedat de prepoziția „pe”, înv „pre”, îrg, fără prepoziție; așezat după predicat; șîc eliptice de predicat) Exprimă insistența asupra identității vorbitorului cu complementul direct Pe mine mă strigi? 25 pprl (Îf mă, mă-, -mă, -mă-, -m-, -m, pop, mi-, -mi-; așezat după conjuncția „să” ori după prepoziția „a” la modurile conjunctiv și infinitiv) Exprimă identitatea persoanei care vorbește cu complementul direct (sau repetă complementul exprimat prin forma accentuată) Să mă fi întrebat. 26 pprl (Îrg; forma neaccentuată așezată înaintea predicatului este reluată de o altă formă neaccentuată, postpusă) Exprimă intenția de a insista asupra complementului Turcii nu mă prinză-mă. 27 pprl (Îf mine; precedat de diverse prepoziții sau adverbe) Exprimă identitatea dintre persoana care vorbește și atribut, complement indirect, complement circumstanțial În discuția despre mine, el se referă la mine. 28 pprl (Îf mine; precedat de prepoziții sau adverbe; urmat de „unul”, „una”) Exprimă izolarea complementului sau atributului dintr-o mulțime Pe mine una nu mă interesează. 29 pprl (Îf mine; precedat de prepoziții sau adverbe; urmat de adjectivul de întărire „însumi”, „însămi”) Insistă asupra identității persoanei care vorbește cu complementul sau atributul exprimat de pronumele personal Pe mine însumi m-a lovit. 30 pprl (Înv; îfa mine alipit de pronumele^[2] reflexiv și; precedat sau nu de prepoziție) Insistă asupra complementului Nu mă arăt mineși iubitoriu. 31 pprl (Îlo) A nu fi de mine (sau de tine, de el etc.) A nu se potrivi cu o anumită persoană. 32 pprl (Îlav) În mine În gândul meu. 33 pprl (Îs) După mine După părerea mea. 34 pprl (Îlav) Eu și cu mine Eu singur. 35 pprl (Îal) Eu în persoană. 36 pprl (Precedat de adverbe de comparație; îf mine, îrg, eu, io) Exprimă o comparație în care persoana care vorbește este al doilea termen Om fără liniște ca mine. 37 pprl (Îe) Eu ca eu Persoana vorbitorului se trece, într-o anumită situație, pe plan secundar. 38 prl (Îfpe mine, mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-; stă lângă un verb activ pronominal la persoana I singular) Exprimă identitatea persoanei care vorbește atât cu subiectul acțiunii sau stării, cât și cu complementul direct Eu mă spăl. 39 prl (Îf mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-; stă lângă un verb la persoana I singular) Reprezintă marca morfologică a diatezei reflexive cu acuzativul a verbului, fără funcție sintactică Mă gândesc la ceva. 40 prl (Îrg; marca diatezei reflexive este repetată) Se insistă asupra subiectului identic cu vorbitorul Duce-m-aș și m-aș tot duce. 41 prl (Îf mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-; împreună cu verbul lângă care stă, poate fi înlocuit cu o construcție pasivă cu verbul auxiliar „a fi”) Reprezintă marca diatezei pasive construite cu reflexivul M-am ales deputat. 42 prl (Îf mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-) Exprimă reflexivul reciproc, dacă verbul este determinat de un complement sociativ care este concomitent obiect pasiv al acțiunii verbale și cel de al doilea subiect logic Mă cunosc cu ea. 43 prl (Îf îmi, mi-, -mi, îvr, -m; așezat înaintea verbului urmat de un substantiv ce denumește un obiect posedat de persoana care vorbește, sau așezat după acest substantiv; are funcția de atribut pronominal; poate fi înlocuit cu un adjectiv posesiv) Exprimă posesia persoanei care vorbește asupra substantivului determinat Vino în casa-mi. 44 prl (Îf mi-; cu valoare posesivă; uneori anticipează un adjectiv posesiv) Indică apartenența complementului substantiv de lângă verb la corpul vorbitorului Mi-am spart capul. 45 pprl (Îf -mi; precedat de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: „asupra”, „deasupra”, „în jurul” etc., cu sens local care se construiesc de obicei cu genitivul) Exprimă identitatea complementului circumstanțial de loc cu vorbitorul Deasupra-mi cerul se înnora. 46 pprl (Îf mi; cu valoare de pronume posesiv) Ține locul numelui a ceea ce aparține vorbitorului, înlocuind, totodată, și numele acestuia Durerile fizice mi le calmez cu sedative. 47 prl (Îf îmi, mi-, -mi, îvr, -m; cu valoare posesivă; stă lângă un verb însoțit de termeni care denumesc persoane considerate în raport cu vorbitorul) Indică (dependența sau) relația de rudenie a vorbitorului cu o altă persoană Ce-mi face copilul?. 48 pprl (Cu valoare de pronume posesiv) Ține în același timp locul persoanei aflate în relație cu vorbitorul și vorbitorului însuși Să-mi trăiască finii. 49 sn (Flz) Ceea ce constituie individualitatea, personalitatea cuiva. 50 sn (Flz) Conștiință care reflectă lumea exterioară și propria existență. 51 sn (Pex) Identitate spirituală a unei comunități. corectat(ă)

CALC s. n. (< fr. calque, cf. it. calco): 1. copiere, imitare, traducere, preluare, împrumut indirect. 2. procedeu lingvistic prin care: se atribuie sensuri noi, după model străin, unor cuvinte existente în limbă; se împrumută și se imită procedeele de formare a cuvintelor, structurilor și formei interne a termenilor dintr-o limbă străină, pentru îmbogățirea altei limbi cu noi unități lexicale; se copiază sau se împrumută dintr-o altă limbă procedee morfologice sau sintactice: se copiază sau se traduc literal unități frazeologice dintr-o limbă străină. Procedeul a fost studiat de mulți lingviști români și străini. El este tratat detaliat în lucrarea lingvistului român Theodor Hristea – Probleme de etimologie, București, 1968. pp. 145-202. După părerea autorului acestei lucrări există patru tipuri fundamentale de calc lingvistic: calc lexical (semantic și de structură); calc gramatical (morfologic și sintactic); calc frazeologic (cu doi termeni, cu trei termeni și cu patru termeni) și calc lexico-gramatical (după un derivat, un compus sau un derivat de la un compus sau de la o sintagmă). ◊ ~ lexical: c. al cărui rezultat este sau îmbogățirea cuvintelor cu noi sensuri preluate după modele străine (c. semantic), sau îmbogățirea limbii cu noi unități lexicale prin împrumutarea sau imitarea procedeelor de formare a cuvintelor (c. de structură). C. lexical semantic este un împrumut de sens datorat bilingvismului; el constă în atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent într-o limbă, după modelul corespondentului său dintr-o altă limbă, care este întotdeauna un cuvânt polisemantic. „Copierea” sensului este posibilă numai dacă cele două cuvinte care se suprapun în conștiința vorbitorului bilingv coincid parțial din punct de vedere semantic (dacă au cel puțin un sens comun, prin intermediul căruia să se efectueze transferul de sens sau de sensuri de la model la cuvântul care „imită”). Astfel: rom. lume însemna inițial „lumină”, ca și etimonul său latin lumen, -inis (și azi, regional, în expresiile: lumea ochilor „lumina ochilor”, a ieși la lume „a ieși la lumină”), dar sub influența v. sl. svet, care însemna „lumină” și „lume”, a căpătat și sensul de „univers”, „cosmos”; rom. limbă (< lat. lingua) a primit și sensul de „neam”, „popor” sub influența v. sl. iazâk, care însemna „limbă” și „popor” (sensul calchiat a dispărut însă cu timpul); rom. foaie mai însemna în secolul al XIX-lea și „ziar”, „revistă”, după model german și francez – Blatt și feuille având cele două sensuri, de „frunză” și „ziar” (este cunoscut titlul publicației „Foaie pentru minte, inimă și literatură” apărută în 1833 la Brașov, tradus după model german: „Blätter für Geist, Gemut und Literatur”). C. semantice mai noi după modele franceze, germane sau rusești se grupează în două mari categorii: a) cuvinte vechi îmbogățite cu sensuri neologice: rom. cerc (< lat. circus) a primit, alături de sensurile lui vechi și populare, sensuri moderne și cărturărești sub influența fr. cercle (< lat. circulus), în matematică și în îmbinările sintactice și frazeologice calchiate după franceză – cerc literar (cf. cercle litteraire), cerc de prieteni (cf. cercle d’amis), cerc polar (cf. cercle polaire), cerc vicios (cf. cercle vicieux), cercuri înalte (cf. cercles hauts) și cercuri politice (cf. cercles politiques), iar sub influența rus. krujok, în perioada socialistă, sensuri speciale în sintagmele cerc de studiu, cerc de învățământ politic, cerc studențesc etc: rom. mișcare, pe lângă sensul vechi, a căpătat sensul modern de „acțiune organizată”, sub influența fr. mouvement și a rus. dvijenie, în foarte multe combinații, întâlnite mai ales în stilul publicistic – mișcare revoluționară (cf. fr. mouvement révolutionnaire), mișcare populară (cf. fr. mouvement populaire), mișcare de masă (cf. rus. massovoe dvijenie), mișcare antirăzboinică (cf. rus. antivoennoe dvijenie) etc. b) cuvinte noi împrumutate (din limba latină, din limbile romanice sau din germană) îmbogățite cu sensuri noi prin c. după modele corespunzătoare neologice rusești sau franceze (este vorba mai ales de termeni politici și ideologici): brigadă, după rus. brigada, în îmbinările brigadă de tractoare, brigadă de bună servire, brigadă de lucru, brigadă de agitație etc.; birou, cu sensul de „organ executiv și conducător”, sub influență rusă, franceză și germană, în îmbinările birou de partid (cf. rus. partbiuro, fr. bureau du parti, germ. Parteibüro), birou politic (cf. rus. politbiuro, fr. bureau politique, germ. Politbüro) etc. C. lexical de structură constă în copierea sau împrumutarea așa-zisei forme interne a unui cuvânt străin (a modului de organizare a complexului sonor al cuvântului) care, de obicei, este un cuvânt compus sau un cuvânt derivat cu sufix sau cu prefix. C. lexicale de structură sunt mai numeroase decât cele semantice, iar cuvintele noi create prin ele au aceleași sensuri ca și modelele lor străine. Ele sunt fie totale (când se împrumută exclusiv forma internă a cuvintelor străine, iar complexul lor sonor este în întregime înlocuit sau „tradus” prin cuvinte ale limbii care împrumută) – mai frecvente, fie parțiale (când se împrumută numai o parte a cuvintelor străine, iar cealaltă – tema sau un afix – este tradusă) – mai rare. Astfel: supraveghea (cf. fr. surveiller), dreptunghi (cf. fr. rectangle), suprafață (cf. fr. surface), înnăscut (cf. fr. inné), întrevedea (cf. fr. entrevoir), bunăstare (< bună + stare, după germ. Wohlstand), poporanism (< poporan + suf. -ism, după rus. narodnicestvo) etc. sunt c. lexicale de structură totale. Tot c. lexicale de structură totale sunt și formațiile mai noi, ca legitate (< lege + suf. -itate, după rus. zakonomernost’), stângism (< stâng + suf. -ism, după rus. levizna), împăciuitorism (< împăciuitor + suf. -ism, după rus. primirencestvo), coraport (< co + raport, după rus. sodoklad) etc. Sunt c. lexicale de structură parțiale: v. rom. surveghea (cf. fr. surveiller), procentaj (cf. fr. pourcentage), triunghi (cf. fr. triangle), consfinți (cf. fr. consacrer), surprinde (cf. fr. surprendre) și sustrage (cf. fr. soustraire), deoarece prefixele au fost împrumutate, iar temele calchiate. Tot c. lexicale de structură parțiale sunt și formațiile mai noi: partinitate (cf. rus. partiinost’), antipartinic (cf. rus. antipartiinâi), antistatal (cf. rus. anrigosudarstvennâi) etc. C. lexicale de structură la cuvintele derivate sunt foarte numeroase, în comparație cu cele de la cuvintele compuse. Ele pot fi, ca și celelalte, totale și parțiale, iar după natura afixelor, cu care sunt formate atât ele cât și modelele pe care le imită, pot fi cu sufixe, cu prefixe și parasintetice. Cele mai multe c. lexicale de structură derivate cu sufixe sunt construite după modele franceze și ele au de obicei aceeași rădăcină și același sufix ca acestea. Astfel: frățietate (cf. fr. fraternité) și întâietate (cf. fr. primauté), c. de structură totale, apărute la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cu varianta -etate a vechiului sufix -ătate (echivalat cu sufixele franceze -auté și -ité); simțământ (< a simți, după fr. sentiment, it. sentimento); ședință (< a ședea + suf. -ință, după fr. séance); crucișător (după fr. croiseur și germ. Kreuzer); decembrist (< decembrie + suf. -ist, după rus. dekabrist); proletcultism (după rus. proletkultovșcina); tipicitate (< tipic + suf. -itate, după rus. tipicinost’); oblomovism (oblomov + suf. -ism, după rus. oblomovșcina) etc. Marea majoritate a c. lexicale de structură derivate cu prefixe sunt formații neologice după modele franceze (mai ales) sau rusești. Unele sunt c. integrale: sublocotenent (după fr. sous-lieutenant), suprasarcină (după fr. surcharge), coraport (după rus. sodoklad) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul împrumutat și tema calchiată: alăpta (după fr. allaiter), demers (după fr. demarche), compărea (după fr. comparaître), concetățean (după fr. concitoyen), prejudecată (după fr. préjugé), reține (după fr. retenir), subîmpărți (după fr. subdiviser) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul tradus și tema împrumutată: subestima (după fr. sous-estimer), suprasaturație (după fr. sursaturation) etc. Există situații când, de la același model străin, paralel cu unele c. derivate cu prefixe care au o tentă arhaică și sunt azi mai slab instalate în limbă, circulă și formații neologice împrumutate, mai solid instalate în limbă: propășire (după fr. progres) și progres, înrâurire (după fr. influence) și influență, neatârnare (după fr. indépendance) și independență etc. C. lexicale de structură derivate parasintetic sunt formații neologice după modele franceze și rusești: unele totale – ca în cazul învechitelor conlucrător (după fr. collaborateur), înlocuit de actualul colaborator, și întrevorbitor (după fr. interlocuteur sau it. interlocutore), înlocuit de actualul interlocutor, sau al lui deznodământ (după fr. dénouement); altele parțiale, ca în cazul lui consimțământ (după fr. consentement) și al mai vechiului presimțământ (după fr. pressentiment), înlocuit apoi de presentiment. C. lexicale de structură la cuvintele compuse au urmat modele latino-romanice, slave și germane. Unele nu s-au impus în limbă: vasfrângere pentru naufragiu, versiface pentru versifica, liberschimb (după fr. libre-échange), liberschimbist (după fr. libre-échangist) etc. Altele au fost atât împrumutate cât și calchiate, procedeul dând naștere unor dublete lexicale sinonimice inegale ca frecvență, diferențiate semantic sau stilistic: binecuvânta (după v. sl. blogoslovit’) și blagoslovi (învechit și folosit figurat), fărădelege (după v. sl. bezŭ zakonije) și bazaconie (evoluat spre „lucru bizar”), Bunavestire (după v. sl. Blagoveștenie) și Blagoveștenie (mai vechi și mai frecvent). Unele din dublete au și dispărut, datorită concurenței dintre ele: greomesor, eliminat de barometru și caldomesor, eliminat de termometru. Compusele calchiate în secolele al XIX-lea și al XX-lea urmează modele franceze (mai ales), germane și rusești, cu păstrarea – în general – a topicii elementelor constitutive: bunăvoință (după fr. bienveillance și lat. benevolentia), locțiitor (după fr. lieutenant și it. luogotenente), hârtie-monedă (după fr. papier-monnaie), apă-tare (după fr. eau-forte și it. acqua-forte), nou-născut (după fr. nouveau-né) etc. În cazul compuselor calchiate după germană, ordinea componentelor a fost schimbată: nu-mă-uita (după Vergissmeinnicht < vergisse „uita” + mein „mă” + nicht „nu”), război-fulger (după Blitzkrieg < Blitz „fulger” + Krieg „război”), vinars (< vin + ars, după Branntwein < brannt „ars” + Wein „vin”) etc. Unele compuse sunt traduceri parțiale ale modelelor străine: scurtcircuit (după fr. court-circuit), semifinală (după fr. demi-finale), maltrata (după fr. maltraîter), astronavă (după fr. astronef), autocritică (după rus. samokritika), zi-muncă (după rus. trudoden’), general-locotenent (după rus. general-leitenant) etc. Unele compuse au fost calchiate total prin abreviere (structura lor copiază modele străine). Există astfel formații din inițiale: T.F.F. („Telegrafie fără fir”), după fr. T.S.F („Télégraphie sans fil”); C.G.M. („Confederația Generală a Muncii”), după fr. C.G.T. („Confédération générale du travail”); S.M.T. („Stațiunea de mașini și tractoare”), după rus. M.T.C. („Mașinno-Traktornaia Stanția”); A.L.A. („Apărarea locală antiaeriană”), după rus. P.V.O. („Protivovozdușnaia oborona”) etc., sau formații din fragmente de cuvinte (de obicei silabe): Gostat („Gospodărie de stat”), după rus. sovhoz. ◊ ~ gramatical: copiere sau împrumutare dintr-o limbă străină a unui procedeu morfologic sau sintactic. Este mult mai rar decât c. lexical și îmbracă două aspecte: a) c. gramatical morfologic: copiere sau împrumut al unui procedeu morfologic. Este mai rar decât cel sintactic. Astfel: folosirea la plural a cuvintelor bătrânețe și tinerețe după modele slave (cf. bg. starini și mladini); crearea formelor reflexive la unele verbe românești, după model slav: se cade (după v. sl. pada sę), a se gândi (după v. sl. dumam sę), a se jura (după v. sl. klęti sę), a se naște (după v. sl. roditi sę), a se râde (după v. sl. smijati sę), a se teme (după v. sl. bojati sę), a se ruga (după v. sl. moliti sę) etc.; folosirea verbului a naște cu valoare intranzitivă de reflexiv dinamic („a se naște”) – existentă cândva în limba română veche, dar dispărută – sub influența fr. naître. b) c. gramatical sintactic: copiere sau împrumut al unui procedeu sintactic (este mai frecvent decât cel morfologic). Astfel: construirea verbului a locui cu un complement direct, după fr. habiter, începând cu a doua jumătate a secolului trecut; folosirea verbelor a preceda și a sluji cu dativul, după rus. predșestvovat’ și slujit’. Există și c. gramatical combinat (morfologic și sintactic în același timp). Astfel: folosirea verbului a ruga cu sens intranzitiv de reflexiv dinamic („a se ruga”) după v. sl. moliti sę (c. morfologic) și construirea lui, după același model, cu dativul (c. sintactic). ◊ ~ frazeologic: copiere a structurii unui grup de cuvinte care exprimă un conținut unic și care formează o unitate frazeologică; traducere literală a unei unități frazeologice, mai mult sau mai puțin complexă. De obicei, prin acest c. se copiază îmbinările frazeologice de doi, trei și patru termeni (combinații stabile de cuvinte, consacrate de uz, simțite ca unități distincte, dar cu componentele independente din punct de vedere semantic, ceea ce le permite disocierea și transpunerea în altă limbă). C. frazeologice sunt fie totale, fie parțiale și ele urmează mai ales modelele franceze (în mai mică măsură pe cele rusești): cale lactee (după fr. la voie lactée), a face escală (după fr. faire escale), rău de mare (după fr. mal de mer), a lua cuvântul (după fr. prendre la parole), a pune în lumină (după fr. mettre en lumière), a cădea de acord (după fr. tomber d’accord), a ține cont (după fr. tenir compte), a se ține la curent (după fr. se tenir en courant), a face demersuri (după fr. faire des démarches), a induce în eroare (după fr. induire en erreur), în materie de (după fr. en matière de), în ceea ce privește (după fr. en ce qui concerne), dat fiind că (după fr. étant donné que): coexistență pașnică (după rus. mirnoe sosușcestvovanie), satelit artificial (după rus. iskustvennâĭ sputnik), condică de sugestii și reclamații (după rus. kniga jalob i predlojenâĭ), artist emerit (după rus. zaslujennâĭ artist), examen de stat (după rus. gosudarstvennâĭ ekzamen) etc. Uneori, în c. frazeologic unul din componente rămâne netradus, deoarece sau există deja în limbă, sau e împrumutat în momentul calchierii: cale ferată (după fr. voie ferrée), a face naveta (după fr. faire la navette), a cădea în desuetudine (după fr. tomber en désuétude), a fi într-o pasă rea (după fr. être dans un mauvaise passe) etc. C. frazeologic poate avea doi termeni: a bate monedă (după fr. frapper monnaie), a trece în revistă (după fr. passer en revue), punct de vedere (după fr. point de vue), prezență de spirit (după fr. présence d’ésprit), concurs de împrejurări (după fr. concours de circonstances), compoziție socială (după rus. soțialnâĭ sostav), măiestrie artistică (după rus. hudojestvennoe masterstvo), muncă de răspundere (după rus. otvetstvennaia rabota), colectiv de catedră (după rus. kolektiv katedrî), cultul personalității (după rus. kult licinosti) etc: c. frazeologice cu trei termeni: a reveni la oile noastre (după fr. revenir à nos moutons), a da câștig de cauză (după fr. donner gain de cause), a face act de prezență (după fr. faire acte de présence), a da semn de viață (după fr. donner signe de vie), parc de cultură și odihnă (după rus. park kulturî i odâha), activitate nervoasă superioară (după rus. vâsșaia nervnaia deiatel’-nost’), rachetă balistică intercontinentală (după rus. mejkontinentalnaia balisticeskaia raketa) etc.; c. frazeologice cu patru termeni: organ local al puterii de stat (după rus. mestnâĭ organ gosudarstvennoĭ vlasti) etc. ◊ ~ lexico-frazeologic: c. combinat – lexical (deoarece structura unuia din elementele componente ale unității frazeologice este împrumutată) și frazeologic (pentru că structura întregii unități frazeologice este copiată după modelul străin, prin traducere literală). C. acesta duce la apariția unei noi îmbinări frazeologice și a unui nou cuvânt (simplu sau compus), care intră în structura acesteia. C. lexico-frazeologic trebuie să îndeplinească două condiții fundamentale: a) unul din componentele unității frazeologice calchiate să fie cuvânt cu formă internă clară, adică derivat sau compus: a face anticameră (după fr. faire antichambre), dreptul națiunilor la autodeterminare (după rus. pravo nații na samoo predelenie) etc.; b) forma internă a compusului sau a derivatului să fie redată în altă limbă printr-un cuvânt nou creat, a cărui structură reproduce pe aceea a celui calchiat: bază tehnico-materială (după rus. material’notehniceskaia baza), revoluție burghezo-democratică (după rus. burjuazno-demokraticeskaia revoluția), învățământ primar (după fr. enseignement primaire), învățământ secundar (după fr. enseignement secondaire) etc.

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

eh (< gr. ᾖχος [ihos], „zgomot, sunet” [în gr. clasică], „timbru, ton”), termen muzical bizantin prin care se înțelege schema melodică model, proprie fiecăreia din cele opt grupări ale cântărilor bizantine, care poate fi definită prin complexul de elemente; scară muzicală (v. gamă) cu structură proprie (mod de construcție sau sistem (III, 2), sonor, gen (II) căruia îi aparține etc.), sistem de cadențe (1), formule (I, 3) melodice preexistente. Ca sistem, în sens larg, cele opt e. datează din a doua decadă a sec. 6 (v. bizantină, muzică). Mult timp s-a susținut că acest sistem își are originea în vechea practică și teorie eline (v. greacă, muzică), dar, în ultimele decenii, și-a făcut loc tot mai mult părerea originii acestora în practica Orientului Apropiat, după unii în ideile cosmologice ale vremii, ceea ce i-ar lega de surse siriene, ebr., babiloniene și chiar hitite. Pentru o atare origine pledează lipsa de concordanță dintre e. și vechile armonii eline [v. armonie (II, 1 )], dar și faptul că imnografia creștină, și odată cu ea însăși muzica, s-a dezvoltat în Orientul Apropiat (mai ales în Siria) și tot aici a fost organizat octoehul*. ♦ Cele opt e. sunt împărțite, ca și armoniile eline, în două grupuri: autentice (ϰύριοι) și plagale (πλάγιοι). Prin sec. 10-11, e. erau indicate prin numeralele ordinale grecești: ᾖχος α’, ᾖχος β’, (τρίτος) ᾖχος δ’ cele autentice și aceleași numere precedate de πλ. (πλάγιος) cele plagale: ᾖχος πλ. α’, ᾖχος πλ. β’, ᾖχος πλ. δ’. Plagalul 3 se numea βαρύς [varys] „greu, grav”. Cu începere din sec. 11-12, indicarea e. însoțită de 1, 2, mai rar 3 semne neumatice [v. notație (IV)] care precizează mai clar sunetul inițial al cântării: ηχ etc. Din sec. 13, se aplică e. denumirile toponimice eline: dorian, frigian, lidian etc. Nici una dintre aceste indicații nu contribiue cu nimic la cunoașterea structurii scărilor și nici a naturii intervalelor* care intră în componența acestora. Pornindu-se pentru determinarea scărilor muzicale de la tratatele teoretice păstrate, care sunt sumare și insuficient de lămuritoare, și desconsiderându-se muzica de după „reforma” lui Chrysant, pentru motivul că ar fi cu totul altceva decât muzica medievală, s-a ajuns la transcrieri mai mult decât discutabile. Se pornește, în general de la ideea că scările muzicale ale e. biz. au fost, ca și cele greg.*, de la început diatonice*, și că cromatizările au apărut cu începere din sec. 13 (v. cromatism), deși există date și mențiuni mult mai vechi. În afară de aceasta, scările muzicale sunt privite prin prisma octavei*, cel mult prin înlănțuirea sau alăturarea unor tetracorduri* diatonice, deși la vechii greci, la perso-arabi și în psaltica actuală se recunoaște existența genurilor cromatic și enarmonic (1), alături de cel diatonic, ca și a mai multor sisteme sonore pe baza cărora iau naștere diferite melodii. În fine, se socotește că e. se succed în ordinea numărului lor prin trepte alăturate, și că plagalele se află la cvinta* inferioară a autenticelor. După această concepție, e. s-ar încadra în octava re¹-re² și ar avea „tonici” sau „sunete de bază”. Ghidându-ne după mărturiile* e. dar și după practica actuală, fixăm „sunetele de bază” ale ehurilor. Vorbim de „sunet de bază”, care este în parte echivalent cu tonica* din muzicala tonală, și nu de finale*, pentru că atât acestea, cât și sunetele inițiale, sunt în raport strâns cu „baza”, dar mai numeroase dacă avem în vedere stilurile din cadrul fiecărui e.: irmologic, stihiraric și papadic. Teoretic, se consideră existența a opt e., dar în realitate numărul acestora este mai mare. În sec. 13 sunt menționate, de pildă, ca forme ale unor e. existente, nenano, nana și leghetos. În afară de aceasta, din sec. 14 aflăm de existența e. mijlocașe (μέροι, mesoi), ca și a unor mutații (3) (φθοραί, fthorai). Dacă problema „mijlocașelor” și a „mutațiilor” (v. și metabolă) nu este mulțumitor lămurită, cele trei „forme” noi menționate mai sus sunt o realitate care s-a impus tot mai mult în decursul dezvoltării muzicii biz. după cum reale sunt unele forme distincte, încă neteoretizate, pe care le întâlnim la mai toate e. Ne referim la prosomii* (προσόμοια, prosomoia) care prezintă adesea particularități distincte în raport cu e. cărora le sunt atașate. Dacă mai avem în vedere și cele trei stiluri* menționate, existente la fiecare e. care prezintă nu numai trăsături stilistice ci și structurale, și cadențiale specifice, numărul de opt e. nu poate reda nici pe departe realitatea, neputându-se limita doar la opt scheme modale, câte una pentru fiecare e. În afară de aceasta, indicarea scărilor prin octave cu diviziune (6) armonică pentru autentice și aritmetică pentru plagale nu ne ajută la cunoașterea varietății de scări și structuri modale întâlnite în muzica biz. Pentru toate aceste considerente, vom prezenta în tabele schemele e. pornind de la ceea ce întâlnim în practica muzicală, deci în mss., și nu de la teorie. La fiecare schemă modală vom indica, prin durate* diferite, funcția sunetelor, marcând finala (care nu reprezintă totdeauna, cum spuneam, „sunetul de bază” al e.), prin valoare de notă întreagă, „dominanta”, atunci când este clară, prin valoare de doime; treptele asupra cărora se insistă sau pe care se cadențează mai rar prin valoare de pătrime, iar celelalte trepte ale scării prin oval umplut. În cazul existenței a două finale, cea trecută în paranteze este mai rar folosită. La baza schemelor modale stau mss. din sec. 13-16 pentru cântările irmologice și stihirarice, din sec. 17-18 pentru cântările papadice. Și pentru că muzica biz. a evoluat continuu – fără ca această evoluție să însemne „decadență”, cum se susține adesea – vom specifica perioada din care provine schema respectivă ori de câte ori iese din cadrul menționat. Procedând astfel, nu facem decât să schițăm problema e., lucrurile putând fi adâncite în studii speciale. Nu ne preocupă schemele modale ale unor maqamuri* orient. pătrunse în cântările post. biz. și chrisantice. Din cele două tabele pe care le dăm, rezultă doar următoarele: a) e. nu se încadrează în schemele unor moduri octaviante; b) numărul schemelor modale este mult mai mare decât al e., ceea ce poate fi explicat atât prin evoluția artei biz. cât și prin influența culturii muzicale – inclusiv celei pop. – din centrele de unde provin mss.; c) în perioada mai veche, aceleași scheme modale pot fi întâlnite atât în cântările irmologice cât și în cele stihirarice, dar treptat fiecare stil a căpătat structură aparte. Sin.: mod (I, 2); glas (sl. глас), vers (Cherebețiu); viersuire bisericească (Suceveanu). Echiv. lat.: modus; tonus*.