BUTURUGĂ, buturugi, s. f. Bucată noduroasă sau scorburoasă dintr-un trunchi de copac avînd rădăcinile înfipte încă în pămînt sau smulsă cu rădăcini cu tot; bucată groasă de lemn de foc. Buturuga mică răstoarnă carul mare (= un lucru neînsemnat poate avea uneori o importanță deosebită). – Din butură + suf. -ugă.

prăvălì v. 1. a rostogoli, a răsturna: mica buturugă carul mare mi-l prăvale AL.; 2. a cădea iute dintr’o înălțime: stânca stă să se prăvale EM. [Slav. PROVALITI].

BUTURUGĂ, buturugi, s. f. Parte noduroasă sau scorburoasă rămasă dintr-un trunchi de copac tăiat sau frînt, avînd rădăcinile încă înfipte în pămînt sau smuls cu rădăcini cu tot; bucată groasă (noduroasă) de lemn de foc. V. buștean. Mai era o buturugă, dar nu încăpea în sobă. PAS, Z. I 133. Rămăsesem tăcut pe o buturugă, privind cetele de plutași care se depărtau zgomotoși, iscodind pădurea. DUNĂREANU, N. 30. Pe lîngă buturugi... se adună putregaiul și pămîntul se prăfuiește. SLAVICI, O.I 161. Atunci a ta osîndă sfîrșit să aibă-n lume, Cînd astă buturugă de arbor ars... Va da și flori și frunze. ALECSANDRI, P. III 304. Buturuga mică răstoarnă carul mare (= un lucru care pare mic, neînsemnat, poate avea ia un moment dat o mare importanță sau influență). ◊ (Ca termen de comparație, arătînd imobilitatea, insensibilitatea, mărimea sau greutatea) Ai mers în urma ei, trudindu-te să-ți miști picioarele care ți se păreau grele ca niște buturugi. PAS, Z. I 68. Se culcase... și dormise ca o buturugă. CARAGIALE, la TDRG. ◊ Fig. Nu-mi stă-n minte cum la-așa frumoasă fată, Buturuga Statu- palmă au putut să fie tată!... ALECSANDRI, P. A. 150.

MIC ², -Ă, mici, adj. 1. (În opoziție cu mare) Care este sub dimensiunile obișnuite, sub mărimea mijlocie; de dimensiuni, de proporții reduse. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan. SADOVEANU, B. 53. Boii tăi sînt mari și frumoși; ia-i și-i du la iarmaroc, vinde-i și cumpără alții mai mici. CREANGĂ, P. 39. Adă-mi aice hărțile cele mici. DRĂGHICI, R. 18. Buturuga mică răstoarnă carul mare. ◊ Degetul mic = degetul cel mai subțire, așezat lîngă inelar și mai scurt decît acesta. Literă mică = literă folosită în mod obișnuit în interiorul, cuvintelor. ◊ Loc. adv. În mic = pe scară redusă, fără amploare. ◊ Expr. A (se) face mici fărîme v. fărîmă. (A fi) mic la os = (a fi) cu oase mici, delicate. Slăbuț, timid, mic la os, cam deșirat la trup, cu pielea străvezie. BASSARABESCU, S. N. 26. ♦ (Despre suprafețe, așezări etc., în opoziție cu vast, extins) Satu-n vale pe-o colină, Mic și vesel: colo-n fund. COȘBUC, P. I 261. [Făgărașul este] oraș mic, cu o cetate foarte mică. GOLESCU, Î. 26. ♦ (În opoziție cu încăpător, cuprinzător, spațios) Cu capacitate redusă, strîmt. Cameră mică. Sac mic. ▭ Cea mai mică barcă a vaporului era legată la scară. BART, E. 184. ♦ (În opoziție cu înalt) Care nu atinge înălțimea sau măsura mijlocie; scurt, scund. Văzîndu-mă așa mic... mi-au pus numele Tîndală. NEGRUZZI, S. I 247. ♦ (Despre ape) Puțin adînc; (în opoziție cu lat) îngust. Mă scăldam în gîrlă, eram tocmai la apă mică. DELAVRANCEA, la TDRG.2. (Determină cantitatea, numărul; în opoziție cu mult, abundent) Puțin, redus, limitat. Ceată mică. Sumă mică. ♦ (Despre surse de lumină și căldură care pot fi reglate) Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. 3. (Despre sunet, glas, voce, etc.. în opoziție cu puternic, tare) Slab, scăzut, puțin intens, încet, stins. Din frunzișurile grele... Tot mai vin Glasuri mici de păsărele. TOPÎRCEANU, B. 39. Începu cu vorbă mică... băiatul să zică. PANN, P. V. III 47. Cel mai mic sunet ce auzea îl înspăimînta. DRĂGHICI, R. 40. 4. (Despre zi, noapte, în opoziție cu lung) Care durează puțin, scurt. Frunză verde de urzică, Primăvara-i noaptea mică. HODOȘ, P. P. 54. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face; Da pentru care-i urîtă, Una mică-mi pare multă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. 5. (Despre persoane; în opoziție cu matur, vîrstnic) în vîrstă fragedă, nevîrstnic; copil, (la comparativ) mai tînăr. M-am gîndit la mine, la mine cînd eram mic. SAHIA, N. 32. De la o boală ce-am avut, cînd eram mic, mi-am schimbat numele. CREANGĂ, P. 149. Cînd era mică a căzut din scrînciob. NEGRUZZI, S. I 59. ◊ (Substantivat) Emisiune radiofonică pentru cei mici. ◊ Loc. adv. De mic = din vîrstă fragedă, din copilărie. Încă de mic Te cunoșteam pe tine. EMINESCU, O. I 175. În amar trăind de mică, Ochi-mi plîng, sufletu-mi geme. ALECSANDRI, P. I 16. ◊ Expr. Din mica copilărie = din vîrstă fragedă. El din mica copilărie au fost dat cătră aceste. DRĂGHICI, R. 73. Cu mic cu mare (sau mic și mare) = toată lumea, toți. Atunci mulțimea cu mic cu mare... strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Mic de zile v. z i. ♦ Uneori la superlativ, alteori precedat de «cel», «ăl») Ultimul născut dintre mai mulți frați; mezin. Nu după multă vreme se și însoți cu fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 8. [Iedul] cel mic era harnic și cuminte. CREANGĂ, P. 19. Fratele cel mai mic De-i mai mic, e mai voinic. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. 6. (În opoziție cu important, însemnat, principal etc.) Fără prea mare valoare, lipsit de importanță, neînsemnat. Devin tot mai mic față de dînsa. IBRĂILEANU, A. 101. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii și alții, cînd se gioacă vro piesă, apoi n-ar mai fi chip de-a avea Teatrul Național. ALECSANDRI, T. I 156. ◊ Prînzul cel mic v. prînz. 7. (Despre oameni-și manifestările lor; în opoziție cu generos, nobil) Meschin, lipsit de noblețe, de măreție. Cît de mică, de stupidă, de stricată e lumea. GHEREA, ST. CR. I 109. Toate patimile cele mici trăiesc încă. ARHIVA R. I. IV Ici, umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili călcate, siluite De alte mai mici umbre, neînsemnați pitici. ALEXANDRESCU, M. 5. ◊ Expr. Mic la suflet = cu caracter josnic, meschin, egoist, lipsit de generozitate. Noi... la niște astfel de oameni le zicem mișei, ori mici la suflet. ISPIRESCU, U. 63. Este mic la suflet! Ce rușine! DRĂGHICI, R. 73. Mic la minte = cu orizont limitat; mărginit. El e mare și stogos. La minte mic și prost! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 8. (Indicînd o ierarhie) Care se află pe o treaptă inferioară în comparație cu alții (v. subaltern), care nu are autoritate, putere (mare). Își luă ziua bună de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4. Cine-i mic vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II 107. Breslele se alcătuiau de oarecari slujbași mai mici ai țării. BĂLCESCU, O. II 14. ◊ (Substantivat) Fii bun, mare vornic, și îngăduie mai micului dumitale să stea lîngă jupîneasa Leana. VISSARION, B. 284.

buturugă s.f. 1 Bucată noduroasă sau scorburoasă dintr-un trunchi de copac; butuc. Pe-o buturugă stă nevasta (COȘB.). ◊ zic. Buturuga mică răstoarnă carul mare. ◊ compar. Cocoașă rigidă ca o buturugă (CA. PETR.). ♦ Bucată groasă de lemn de foc; buștean. Flacăra cîtorva buturugi ce ardeau voios (m. I. CAR.). ♦ fig. Om scurt și gros, butucănos. La așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă au putut să-i fie tată (ALECS.). 2 (entom.; reg.) Larvă de rădașcă. 3 Numele unui dans țărănesc. ♦ Melodie după care se execută acest dans. • pl. -gi. /cf. butuc, butură, tumurug.

MIC, -Ă adj. (În opoziție cu m a r e) I. (Indică dimensiunea) 1. Care este sub dimensiunile mijlocii obișnuite; de dimensiuni sau de proporții reduse (considerate în mod absolut sau prin comparație). Căzu o piatră den ceriu. Mică era și în vedeare. Însă nime nu o putea rădica (a. 1 550-1 600). GCR I, 8/9. Adecă corabiia cît fiind și de iote vîntu o adăpostim, întorcîndu-se cu mică cîrmiță (a. 1 569-1 575). id. ib. *9/33. Domnul. . . și de ceale păsări mici grijaște-se. CORESI, EV. 220, cf. id. TETR. 30. Grăunțul de muștariu carele cîndu-l samănă în pămînt mai mic iaste de toate semințele care-s în pămînt. N. TEST. (1 648), 45^T/21. Mici bucățeale să fiu demicat. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 109^v/9. Acestu Bertold era într-acest chip: mic la obraz, căpăținos, gogonețu ca o bășică, frunte zgîrcită (a. 1 779). GCR II,118/23. Adă-mi aice hărțile cele mici. DRĂGHICI, R. 18/10, cf. CONACHI, P. 261. Ca voi mici lăcrămioare N-are-n lume nici o floare Miros dulce. ALECSANDRI, P. I, 122. S-ascult de glasul gurii mici. EMINESCU, O. I, 191, cf. 132. Avea. . . niște ochi mici și cenușii, hogaș. DR. II, 120. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan. SADOVEANU, B. 53. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Mîndra mea cu ochii mici Mă face să vin pe-aici. ȘEZ. I, 267. Ușa mică. ALR I 657/805, cf. 1372/305, 1826/896, ALR II/I h 269, II/I MN 149, 3 932/791, ALR II 6 446/346. Buturuga mică răstoarnă carul mare. ZANNE, P. I, 128, cf. 100, 173. Aluatul mic într-o covată toată frămîntătura o dospește. id. ib. III, 439, cf. 492, VI, 513. Acul este mic, dar scumpe haine coase. id. ib. V, 1. (Substantivat) Răsar maică două steli. . . Cea mai mari tot plîngea, Cea mai nică așa dzicea. MAT. FOLK. 1 317. ◊ (Învechit) Lume (sau lumea cea) mică= microcosm. Den patru iar(ă)ș materii aseamene stihiilor să face și lumea cea mică, omul (a. 1 683). GCR I, 260/14. Literă mică = minusculă. Degetul (cel) mic = degetul cel mai scurt și mai subțire. Și tremeate Lazar să-și ude cel deaget mai mic într-apă. CORESI, ap. GCR I, 31/1. Degetul mînii drepte au pus mai întâi pe închietura degetului mic. DRĂGHICI, R. 55/17. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic. EMINESCU, O. I, 79, cf. ALR II 2 188/537, 575, 723. (E x p r.) A avea (pe cineva) la degetul (cel) mic = a) a dispune de cineva cum vrei; b) a fi cu mult superior altuia. A avea (sau a fi ceva) în degetul (cel) mic = a cunoaște (ceva) temeinic, cu de-amănuntul. Uscățiv, așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I, 132. (Neobișnuit) A lăsa (pe cineva) la degetul cel mic = a întrece (pe cineva) ca valoare, cunoștințe etc. Minerva, zeița înțelepciunii, vorbi și ea despre a ei falnică înfățișare, cu niște graiuri ce-ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică. ISPIRESCU, U. 8. (Mai ales în construcții negative) A pune (pe cineva) la degetul cel mic sau a schimba (pe cineva) cu degetul cel mic = a disprețui (pe cineva). Cf. ZANNE, P. II, 108, 109. (Substantivat, în l o c. a d v.) În mic = pe scară redusă, fără amploare; după un plan restrîns. Aceste cercări făcute în mic nu ar ținea multă cheltuială. I. IONESCU, C. 171/24. ◊ E x p r. (A fi) mic Ia os = (despre oameni, în opoziție cu c i o l ă n o s) (a fi) de constituție delicată. Slăbuț, timid, mic la os, cam deșirat la trup, cu pielea străvezie, ochii lui spălăciți și visători spuneau singuri cît de greu va putea s-o ducă băiatul acesta în lupta pentru pîine. BASSARABESCU, S. N. 26. A face ochii mici = a) se spune despre un om obosit (care este pe punctul de a adormi). Cf. ZANNE, P. II, 364; b) se spune despre un om care se preface că nu vede. id. ib. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Urzică mică. ALR I 1 945/677. Sturz mic. ALR II 6217/2. Privighetoare mică. ib. Gîndac mic. ib. 6 573/836. Cărăbuș mic. ib. 6 573/414. Tîrfoi d-ăl mic. ALR SN III h 658/2. ♦ (Despre nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici (I 1) sau foarte mici; fin. Făină mică. ALR I 1 372/28, cf. 223, 265, 363, 370. ♦ (Despre mers) Cu pași mici (I 1) (și grăbiți). A trecut pe subt poarta de triumf, în trapul mic al cailor, un lung alai de trompete. CAMIL PETRESCU, O. II, 354. 2. (Despre terenuri, teritorii, așezări omenești etc.; în opoziție cu î n t i n s, v a s t) Care ocupă o suprafață redusă; puțin întins, redus. Pomeniiu-te din pămîntul Iordanului. . . de păduri mici. PSALT. 80. De să va afla unul. . . să fie luat mai mic pămînt și mai prost, acolia să să socotească. PRAV. 2, cf. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/16. Satu-n vale pe-o colină Mic și vesel. COȘBUC, F. 124. Spărtura pînă e mică trebuie cîrpită. ZANNE, P. III, 376. Sătul mic și rotocol, îi dau și curînd ocol, se spune despre bețivi, id. ib. VI, 301. ◊ (Intervine și ideea de importanță redusă) Oraș mic, cu o cetate. GOLESCU, Î. 7. Românii. . . întemeiară deosebite staluri mici. BĂLCESCU, M. V. 7. ◊ (După nume proprii servește la formarea unor toponimice, indicînd, adesea, și vechimea, posterioară toponimicelor compuse cu mare) Mearseră în Asiia Mică. DOSOFTEI, V. S. septembrie 6^v/32. Numai pe Tîrnava Mică Am o mândră ibovnică. JARNIK-BÎRSEANU, D. 23. Diviciorii Mici. Hálînga Mică. 3. (Despre încăperi, recipiente etc., în opoziție cu î n c ă p ă t o r, c u p r i n z ă t o r, s p a ț i o s) (Prea) puțin încăpător, puțin spațios, cu volum redus. Că nu se putea ascunde lumina ceaia marea a înțeleptului soarelui derept, întru o casă mică. CORESI, EV. 57. Ceia ce vor avea mierță sau veadre sau alte măsuri. . . mai mici decît cum au fost obiceaiul de vac. . . să-i ciarte cu bătaie. PRAV. 17. „Puiul”, cea mai mică barcă a vaporului, era legată la scară. BART, E. 184. În butilce mice, vinul cel mai bun (= și cei modești pot realiza lucruri mari). ZANNE, P. IV, 187. ◊ Casa (cea) mică v. c a s ă. 4. (În opoziție cu l u n g) Scurt. Creion mic. (Regional) Pieptene mic = pieptene cu dinții scurți și deși; pieptene des. Cf. ALR II/I 3 394/ 284, 762, 833. ♦ (Substantivat, m.) Fel de mîncare din carne de vacă tocată, condimentată și friptă pe grătar în bucăți de forma unor cîrnăciori; mititel. Mîncă însă totul, toți micii și toată pîinea. PREDA, R. 90. 5. (În opoziție cu î n a l t) Care nu atinge înălțimea normală, mijlocié; scurt, mărunt, scund; necrescut. Zachei. . . se nevoiia și jăluiia să vază pre el cine iaste, și nu-l putea vedea de mulțimea nărodului și derept crescutul său, că era mic. CORESI, EV. 450. Nu pute în grabă încăleca Ștefan Vodă, fiind om mic. NECULCE, L. 10. Văzîndu-mă așa mic și ovilit, mi-au pus numele Tăndalâ. NEGRUZZI, S. I, 247. Ș-acolo sub fagii mici Sînt morminte de voinici. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314, cf. 76, 175. Mic la stat, Mare la sfat. ZANNE, P. II, 435, cf. ALR I/I h 61, ALRM I/II h 95. Îi mic de trup. ALR II 3185/551, cf. 3 185/876. ◊ (Întărit prin repetiție) O văzu spăimîntată. . . cu buzele tremurînd, cu umerii ghemuiți, cu picioarele goale, așa de micâ-mică și de dezarmată. TEODOREANU, M. II, 19. 6. (Despre ape, gropi, prăpăstii etc. în opoziție cu a d î n c) Care are adîncime (și lățime) redusă. Mă scăldam în gîrlă, eram tocmai la apa mică. DELAVRANCEA, ap. TDRG.7. (În opoziție cu lat) Îngust. Pălărie neagră cu marginile foarte mici. CHEST. V 165/86. 8. (în opoziție cu gros) Subțire. Ea zîmbind își mișcă dulce a ei buze mici. EMINESCU, O. I, 79. ◊ (Regional) Untură mică = slănină. Cf. ALR I 749/283. II. (Despre ființe) În vîrstă fragedă, abia născut; (în opoziție cu m a t u r, v î r s t n i c) tînăr, nevîrstnic. Mance, carele apleacă prunci mici. PRAV. 99. Mic să cheamă pănă în 25 de ani și de acolia înainte să cheamă mare. ib. 258. Pruncii lor cei mici. DOSOFTEI, PS. 48/16. Văzui astă noapte un vis unde-mi aduse Apolon Dumnezeu un cocon mic (a. 1799). GCR II, 166/27. Cînd era mică a căzut din scrînciob. NEGRUZZI, S. 59. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. ALEXANDRESCU, ap. HELIADE, O. II, 109. De la o boală ce-am avut cînd eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, P. 149. Eram mic cînd mă lua Ștefan cel Mare în desaga de la oblîncul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. M-am gîndit la mine, la mine cînd eram mic. SAHIA, N. 32. Secretarul raionului îl cunoștea de cînd era mic. PREDA, D. 104. Cîtu-i copila de mică, Bate-o ș-o pune la furcă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 389. Se ține după. . . ca dracul după copil mic, se spune despre pisălogi. ZANNE, P. VI, 612, cf. II, 73. ◊ (P. e x t., determină termeni ca „vîrstă”, „copilărie” sau echivalente ale acestora) El în vrîstă mică și-a pierdut părinții. VĂCĂRESCUL, IST. 247. Întîmplîndu-se să. . . fie fiul. . . în mică copilărie. PRAVILA (1814), 142/11. El din mica copilărie au fost dat cătră aceste,. DRĂGHICI, R. 73/23. Din copilâria-ți mică Crești ca scumpă floricică. VĂCĂRESCUL, P. 550/1. Mă cunoaște din mica mea pruncie. ALEXANDRESCU, O. i,I 157. Din mica copilărie a lui. ALR II 3177/605. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) tînăr; s p e c. care este cel mai tînăr dintre mai mulți frați, considerat în raport cu aceștia. V. m e z i n (1). Mic era întru frații miei și mai tîrăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Adună tot cel fecior mic și se duse întru o parte. CORESI, EV. 20, cf. 23, 25. Căzu soartea spre fiiul ei cel mai mic (a. 1600-1625). GCR I, 66/40. Au rădicat pă feciorul cel mai mic. . . domn în locul tătîni-său. IST. Ț. R. 50. Fiul craiului, cel mai mic. . ., iese afară în grădină. CREANGĂ, P. 189. Se și însoți cu fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 8. Fratele cel mai mic. JARNIK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Substantivat) Orice s-ar zice, fiu îi era și ăl mic. ISPIRESCU, L. 37. Cele două mari Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară Către cas' plecară Pe mica o lăsa. MARIAN, INS. 342. Te plîng surorili Pe toati cărărili Și te plîngi cea mai ńică. MAT. FOLK. 1 318, cf. ALRM I/II h 225, ALRM II/I h 187. ♦ (Substantivat) Copil; tînăr. Giudețul iaste datoriu să micșureadze certaria celui mic, cînd va greși. PRAV. 261. Emisiune pentru cei mici. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1954, cf. ALRM I/II h 259. ◊ E x p r. De mic = de copil, din fragedă vîrstă; de micuț. Aceasta de mică fusease măiestrie drăcească. DOSOFTEI, V. S. octombrie 55^r/13, cf. noiembrie 113^v/35, MINEIUL (1 776), 45^r2/6. Că de mic am pribejit, Tot în streini am trăit (a. 1 820). GCR II, 233/23. Stările avute și-au crescut copiii prin profesorii străini. . . trimițîndu-i apoi de mici în străinătate. HELIADE, O. II, 43, cf. 76. Robinson, precum știți, de mic au luat re creștere. DRĂGHICI, R. 72/28, cf. 30/11. În amar trăind de mică, Ochi-mi plîng, sufletu-mi geme. ALECSANDRI, P. I, 16. Crescînd în mînăstire de mici, nu vor să mai trăiască în lume. BOLINTINEANU, O. 320. Încă de mic Te cunoșteam pe tine. EMINESCU, O. I, 175. O ocrotea fiindcă o crescuse de mică. BRĂESCU, A. 23. De mic îi tot dedea Ajutor bun de putere Și cuvînt de mîngîiere. ALECSANDRI, P. P. 196. Pentru ca omul să aibă un suflet bun, trebuie deprins de mic a lucra fapte bune. ȘEZ. III, 237. Copilul ca copaciul, cînd de mic se strîmbă, anevoie se mai îndrepteazâ. ZANNE, P. II, 73. ♦ (Familiar, la vocativ) Termen dezmierdător sau ironic cu care se adresează cineva unui bărbat. Ei, dar știi că ești îndrăzneț de tot, micule? REBREANU, I. 105. Nu! hotârît, nu dansez! decise Ioanide cu o seriozitate comică. – Micule, nu rîde de mine! CĂLINESCU, S. 791, cf. 605. ♦ (Substantivat, în corelație cu mare, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea. Mărrturisescu micilor și marilor. . . de cealea ce prorocii dziseră. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul" mici cu mari. PSALT. 244. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. CORESI, L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA , 361/22. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a. 1 642). GCR I, 94/22. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATiE, PRAV. 10/3. Stau mărturisind aceastea a mic și amare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să strînsease ca albinele, cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoriu. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1 688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8 .Au poftit pe toată boierimea. . . de la mic pîn' la mare. NECULCE, L. 69. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . ., ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I, 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. Mă înjosiră, mă loviră, Cu mici, cu mari mă răstigniră. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Să iasă. . . Frică înfricoșată, Spaimă înspăimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic – mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare, în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93, IV, 92. III. (Indică sau sugerează durata) Care durează puțin; scurt. Într-acea mică dată, în clipala ochiului vădzu pruncul naintea sa. DOSOFTEI, V. S. decembrie 237^v/12. S-au dus. . . nu departe de cetate ca la un ceas mic. DIONISIE, C. 185. Nevoia însă atîta l-au silit. . . să facă. . . o mică călătorie. DRĂGHICI, R. 57/10. Pacea se așăzâ în țară pentru o mică vreme. ARHIVA, R. I, 117/11. Iară noi? noi, epigonii?. . . Simțiri reci, harfe zdrobite. Mici de zile, mari de patimi. EMINESCU, O. I, 35. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face; Da pentru care-i urîtă Una mică-mi pare multă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 11, cf. 130, 213. Primăvara-i noaptea mică. HODOȘ, P. P. 54. Cini ari ibovnică Mult îi pari noaptea mică. MAT. FOLK. 1379. IV. (Arată cantitatea) 1. (În opoziție cu m u l t, a b u n d e n t) Puțin, redus, limitat. 2. (Despre numere, despre valori care pot fi exprimate numeric) Redus (ca număr, ca proporții); puțin numeros. Să fie dzilele lui mici. PSALT. 235. Toate aceastea nu cu mici sau cu puține cheltuiale. . . s-au tipărit și s-au făcut (a. 1691). GCR I, 290/23. Nu te bucura la câștiguri mici, pentru că, cu un rac, tot sărac. NEGRUZZI, S. I, 249. Eroul nostru vedea o națiune mare zbuciumîndu-se sub apăsarea unei clase mice. HASDEU, I. V. 35. Acest popor mic. . . de-a lungul străvechii sale istorii a arătat lumii întregi că nu-și pleacă capul în fața nici unui asupritor. CONTEMP. 1953, nr. 373, 6/2. Calorie mică = cantitate de căldură necesară pentru ridicarea temperaturii unui gram de apă cu 1°C. Cf. MACAROVICI, CHIM. CANT. 132. ♦ (Despre prețuri, în opoziție cu r i d i c a t) Scăzut. Y. (În opoziție cu p u t e r n i c, t a r e, i n t e n s, indică intensitatea) Puțin intens; slab, scăzut, redus. a) (Despre lumină, stări termice, curenți de aer etc.) Și făcu Dumnezeu doao lumini. . . și lumina mai mică să slujească nopției. PALIA (1 581), 15/7. Cea mai mică suflare ne doboară. MARCOVICI, C. 16/24. b) (Despre glas, voce, sunete, zgomote etc.) Cel mai mic sunet ce auzea îl înspăimînta. DRĂGHICI, R. 40/5, cf. 64/1. Începu cu vorbă mică Pentru băiatul să zică. . . Proverburile aceste. PANN, P. V. III, 47²/11. Din frunzișurile grele. . . Tot mai vin Glasuri mici de păsărele. TOPÎRCEANU, B. 39, cf. 5. Glasul Olguței era mic, dar pur. TEODOREANU, M. II, 142. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CSMIL PETRESCU, O. III, 83. Se auzeau zarurile cu zgomot mic. DEMETRIUS, A. 196. c)(Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Viteză mică. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Cutremur mic. e) (Despre sentimente, senzații etc.) Durere mică. Bucurie mică. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. (În opoziție cu î n s e m n a t, i m p o r t a n t, p r i n c i p a l) Fără (prea) mare valoare, lipsit de importanță; neimportant, nesemnificativ. De amu aceale multe și nevindecate boale plecară-se ție, domn a toate cu cît mai vîrtos aceștii neșchită și mai mică? CORESI, EV. 227, cf. 239. Folosul acestor mici învățături adevărat puține sînt, iară așa iale sînt bune (a. 1642). GCR I, 94/8. După tocmala. . . mării sale domnului datu-s-au învățătură, și mie unui mai mic și nice de o treabă a măriii sale rob. EUSTRATiE, ap. GCR I, 119/21. Carele va găsi pre marginea unii ape. . . fiece lucru ver mare, ver mic.. . acesta de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Cealealálte lucruri mici aduc folosințele. BIBLIA (1688), [prefață] 7/53. Cei doi bani mici ai văduvii (a. 1700). GCR I, 337/12. Să întoarce înapoi fără a zice cel mai mic cuvînt. BELDIMAN, N. P. I, 94/9. Toți preanumărații. . . nu se socotesc decît o mică soțietate făcătoare de bine. HELIADE, O. II, 12. Mijlocul lanțului celui nemărginit al ființelor care. . . se pogoară pînă la cea mai mică și proastă viețuitoare. MARCOVICI, C. 11/12. Să nu întîmpine acum atîte greutăți, pănă și cele mai mici. DRĂGHICI, R. 101/27, cf. 115/24. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, M. 4, cf. 5. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii și alții. ALECSANDRI, T. I, 156. Vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I, 134. Mi-a vorbit aseară De lucruri mici și fără importanță. MINULESCU, V. 143. Riscurile sint mici, în schimb perspectivele deschise sînt reale. CAMIL PETRESCU, O. III, 145. Dintr-o meserie cît de mică Dacă nu curge, tot pică (= omul care știe o meserie nu moare de foame). ZANNE, P. V, 408, cf. 475, III, 543, IV, 604. ◊ (Popular) Prînzul (cel) mic = prima masă, de dimineață, pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; timpul zilei cînd se ia această masă. Pe la prînzul cel mic cheamă pe mătușa Măriuca lui moș Andrei la noi. CREANGĂ, A. 60, cf. MARIAN, S. R. I, 107, DAMÉ, T.₂ 50, H II 262, V 394, VIII 22, 260, X 32, XII 173, XIII 116, XIV 307, 416, XV 100, xvi 117, 160, 238, 296, CHEST. VIII 2/9. (Regional) Masă mică = una dintre mesele de la nuntă la care se mănîncă, de obicei, numai pîine, sare și rachiu. MARIAN, NU. 368. (Regional) Cartea mică = abecedar. Cf. ALR II 3 744/29. ◊ E x p r. A se face sau a deveni (mai) mic = a deveni umil, timid. Devin tot mai mic față de dînsa. IBRĂILEANU, A. 101. A se lăsa mai mic = a) (învechit) a deveni mai modest, mai nepretențios. Să cade într-acel ceas ce au suduit să-și tocmească lucrul și să să lase mai mic, căindu-să ce au făcut. PRAV. MOLD. 125^r/5; b) a ceda. Cînd să va lăsa bărbatul mai mic și să va prinde cu chizeșie, cum nu-ș va face muierii nice o răutate și încă-i va face și zapis, atunce giudețul să i-o dea pre mînă. PRAV. 155. ◊ (Substantivat) Iară sîmbătă din al optul ceas să se oprească de toate lucrurile, de marile și de micile (a. 1 640). GCR I, 89/31. ♦ De gravitate redusă. Să cunoaște care-i sudalmă mare și mică. PRAV. 229. 2. (Despre oameni și manifestările lor, în opoziție cu nobil, generos) Lipsit de noblețe, de generozitate; meschin. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91/10, cf. 73/18, 156/11. Ura, interesul, pisma, toate patimile cele mici trăiesc încă. ARHIVA R. I, IV/3. Meschine interese ce-n mici inimi locuiesc. ALEXANDRESCU, M. 164, cf. 5. La niște astfel de oameni le zicem mișei ori mici la suflet. ISPIRESCU, U. 63. Oh! cît de mică, de stupidă, de stricată e lumea. GHEREA, ST. CR. I, 109, cf. ZANNE, P. II, 441. 3. (Despre mintea, inteligența oamenilor) Cu posibilități reduse; îngust, redus, prost. Suflet slab și minte mică. . . acest principe tîrîtor muri peste puțin timp în exil. HASDEU, V. 208. E mare și stogos Dar la minte mic și prost. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 4. Care ocupă un loc inferior, modest într-o ierarhie. Întru această troiță nece urul nu iaste ... nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337, cf. 336. Și singuri văm sta înainte de ne văm judeca cu frică și cu cutremur. . . ori mare, ori mic, ori boiarin, ori slugă. CORESI, EV. 37, cf. 39, 41, VARLAAM, ap. GCR I, 104/13. Ștefan Vodă au strins boiarii și mari și mici. URECHE, ap. GCR I, 70/24. Vreun om di cești mai mici și proști. PRAV. MOLD. 159^r/7. Iară de vreame ce acesta, ce va grăi acest cuvînt, iaste mai mic decît acela ce aude acesta cuvînt, atunce să va certa ca un suduitoriu. PRAV. 227, cf. 271. Dară cine ar zminti pre unul de acești mici. . . să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 127/14. Socotiți să nu obidiți pre vreunul dentru acești mici (a. 1 693). GCR I, 309/20. Trecut-au sol mic de la Ieși. NECULCE, L. 143. Om mic fiind și smerit. ANTIM, P. 4. Credința tuturor boierilor noștri a mari și a mici (a. 1 805). URICARIUL, XXV, 4. Braslele se alcătuiau de oarecare slujbași mai mici ai țării. BĂLCESCU, M. V. 10. Cine-i mic, vrea a fi mare. Căci domnia-i dulce pom, Care farmecă pe om ! ALECSANDRI, P. II, 107. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4. Modul de dezvoltare al industriilor mijlocii și mici. PETICĂ, O. 469. Și s-au stins și Hrîncu și Huru și Dajbog, cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Cîteva zeci de mici negustori au fugit. CAMIL PETRESCU, O. III, 202. Cînd mor oameni mai mici, Trag clopotul de calici. MARIAN, Î. 96. ◊ (Substantivat) Voru înviia morții. . . și micii și marii și derepții și păcătoșii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 454/29. Să nu se preaînalțe spre ceia mai micii și mai slabii. CORESI, EV. 93, cf. 41, 180. Și întru cei mai mici agiunge lumina. . . de lumineadză (a. 1 645). GCR I, 114/29. Cînd să va prileji cela ce fuge să fie om de gios și cela ce-l goneaște să fie boiarin, atunce poate să ucigâ boiarenul pre cel mai mic, ce fuge. PRAV. 124. Să va spînzura și boiarinul ca și cel mai prost: iară furcile boiarinului să fac mai înalte decît a celui mai mic. ib. 289, cf. 288. Cel mai mic s-au Bl[ago]s[lo]vit de la cel mai mare. N. TEST. (1 648), 295^v/6. Nu fățări nice a mic, nice a mare, nice a văduvă (a. 1 650-1 675). GCR I, 193/23, cf. BIBLIA (1 688), [prefață] 8/9. Cu numele că-s de neam bun, Cum vor, pe cei mici supun. MUMULEANU, ap. GGR II, 249/6. Și cel mic și cel mai mare înaintea lui ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Fii bun, mare vornic și îngăduie mai micului d-tale să stea lîngă jupîneasa Leana. VISSARION, B. 284. Se bat cei mari și rabdă cei mici. ZANNE, P. IV, 424. Mic burghez v. b u r g h e z. Mica burghezie v. b u r g h e z i e. Mica producție de mărfuri v. p r o d u c ț i e. ♦ (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Subaltern (considerat în raport cu superiorul lui ierarhic). Ascultă pe mai marele tău, stăpînește pe mai micul tău. ROMÂNUL GLUMEȚ, 29. Mai mare peste cei mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei care se mîndresc prea mult cu slujba neînsemnată pe care o au. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Ca determinant pe lîngă substantive nume de rudenie, indică gradul de rudenie în sintagmele) Unchi mic (sau lele mică) = vărul (sau vara) tatălui (sau a mamei), în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru mic (sau soacră mică) = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) miresei. Nun mic (sau nună mică) - fiecare dintre persoanele care asistă ca martori de mai mică importanță la săvîrșirea unei cununii. Cf. MARIAN, NU. 208. – Pl.: mici, (rar, f. și) mice. – Probabil lat. *miccus, cf. DHLR I, 201, CADE. Cf. lat. m i c a, cf. PHiLiPPIDE, P. 46.

BUTURUGĂ (pl. -gi) sf. 1 🌳 Rădăcina împreună cu partea din trunchiu rămasă după ce s’a tăiat un copac; rădăcina numai a unui copac, ce se scoate din pămînt pentru foc: Sultănica mai aruncă o ~ în flăcări DLVR.; proverb: buturuga mică răstoarnă carul mare [butură].

buturúgă f., pl. ĭ (d. butură. V. butuc). Frîntură de rădăcină saŭ de trunchĭ, cĭoată: buruga mică răstoarnă caru mare (Prov.).

BUTURUGĂ ~gi f. 1) Partea de la pământ a unui trunchi (cu tot cu rădăcină), rămasă după ce s-a tăiat copacul. * ~ga mică răstoarnă carul mare un lucru de mică importanță poate (uneori) duce la transformări importante. 2) Bucată groasă de lemn de foc; buștean; butuc. 3) Bucată de lemn groasă și noduroasă. [G.-D. buturugii] /Orig. nec.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).