ORIGINAL, -Ă, originali, -e, adj. 1. (Despre acte și documente, despre opere artistice și literare) Care constituie întîiul exemplar și a servit sau poate servi pentru copii sau reproduceri; care a fost produs pentru prima oară într-o anumită formă. V. autentic. Manuscris original. ▭ Acest număr corespunde cu același număr al hirtiei originale. GHICA, A. 21. ◊ (Substantivat, n.) Copie conformă cu originalul. ▭ S-a bătut: originalul pe alb și trei copii pe trei foițe de trei culori diferite. BARANGA, I. 204. Păstrez originalele tuturor actelor ce voi publica aici. GHICA, A. 6. ◊ Loc. adj. și adv. În original = în forma primitivă, necopiat; în limba în care a fost scris, netradus. Eminescu citea în original pe clasicii antici, VLAHUȚĂ, O. A. 239. Îți trimit chiar scrisoarea în original. GHICA, A. 155. ♦ Care are o valoare autentică, reală, indiscutabilă, care nu poate fi pus la îndoială în privința autenticității. Eu sînt născut la Iași, la 6 septembrie 1817, după cum rezultă din însemnarea originală scrisă de tatăl meu. KOGĂLNICEANU, S. A. 189. 2. (Despre idei, teorii, concepții, realizări artistice sau științifice) Care e propriu unei persoane sau unui autor; personal, neimitat după altceva; nou. Să cercetăm acum acele vederi critice care sînt individuale, originale. GHEREA, ST. CR. II 262. Ideea acestui june părîndu-mi originală și nimerită, o împărtășesc d-tale. NEGRUZZI, S. I 199. Alecsandri începu a ne arăta frumoasele lui opuri. «Iorgu de la Sadagura» fu întîia sa piesă originală. id. ib. 344. ♦ (Despre artiști, scriitori, oameni de știință) Care creează ceva nou, personal, fără a imita servil un model. Cînd un poet simte adine dragostea și o poate întrupa în forme desăvîrșite poetice, atunci el va fi original. GHEREA, ST. CR. I 148. 3. Care iese din comun, neobișnuit; ciudat, bizar, excentric, extravagant. Are un fel al lui original de a fi. SADOVEANU, O. VIII 198. Grierii și broatecii din iarbă făceau o muzică originală. NEGRUZZI, S. I 100. ◊ (Substantivat) Pe cît mi se pare mie, deocamdată, domnul Arsene era un original. HOGAȘ, M. N. 233.

ÎNCOLO adv. (În opoziție cu încoace) 1. (Cu sens local) În altă parte decît aici; în partea aceea, în direcția aceea. Vorba zice: fugi încolo, rîsul zice: vino-ncoace. EMINESCU, O. I 159. ◊ Expr. Mai încolo = mai departe. Calul pornește la pas, pînă ce iesă mai încolo, departe. CREANGĂ, P. 220. Pînă (mai) încolo = pînă nu departe. Ilie Zăganu tocmai se pregătea să plece către comitet. – Te-oi duce pînă mai încolo, frate Ilie!... îi spuse Lazăr, după ce urase ziua bună. MIHALE, O. 161. Mergeți sănătos, moș Vasile, zicem noi, petrecîndu-l pînă încolo. CREANGĂ, A. 109. Încolo și încoace = de colo pînă colo, în toate părțile, dintr-o parte în alta. Începe a purta caii încolo și încoace. CREANGĂ, P. 195. (Familiar) A lăsa (pe cineva) încolo v. lăsa. Lasă-l (sau dă-l) încolo = (eufemism pentru «dă-l dracului») nu te mai ocupa de el, nu-i mai arăta atenție sau afecțiune. Lasă-l încolo! Că prea e nu știu cum!... Auzi d-ta! pălărie nouă și biletul! zice mamița, prefăcîndu-se foarte supărată. CARAGIALE, O. II 161. A pleca (sau a se duce, a o tuli etc.) pe-aci încolo v. aici. Fugi încolo! = taci din gură, nu mai spune fleacuri. 2. (Cu sens temporal, adesea precedat de «mai») Mai tîrziu, mai pe urmă. Poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. Loc. adv. De-aici (sau de-acum, (regional) d-acilea) încolo = de acum înainte, începînd din acest moment. Și după ce umblară zi de vară pînă-n seară ca cuvîntul de poveste ce d-acilea încolo se gătește, ieșiră pe tărîmul celălalt. ISPIRESCU, L. 116. De atunci încolo = de atunci înainte, după aceea. Cu sunete de flaut Poți să-ntîmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo? EMINESCU, O. I 149. De astăzi (sau de mîine etc.) încolo = începînd de azi (de mîine etc.). De mîine încolo puteți să așteptați demisia mea. DEMETRIUS, C. 53. 3. (Arătînd exclusivitatea) În afară de asta. Avea doar o fată șî-ncolo nu mai avea nici un copil. ȘEZ. III 73. – Variantă: încolea (BIBICESCU, P. P. 126, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97) adv.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

DINADINS adv. Cu un anumit scop, cu intenție, înadins. Portretul domnișoarei Boiu a fost dinadins publicat. CAMIL PETRESCU, T. I 19. Întrebase... parcă dinadins și în batjocură. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 233. Dîndu-mi din ochiul tău senin O rază dinadins, În calea timpilor ce vin O stea s-ar fi aprins. EMINESCU, O. I 191. ◊ Cu dinadins = a) (loc. adv.) în mod intenționat. Și l-am certat și l-am împins, Dar n-am făcut cu dinadins Și rău ce-mi pare acum! COȘBUC, P. I 94; b) (loc. adj.) de-adevărat, în toată puterea cuvîntului. Cînd ești voinic, ți-e dealu-ntins Ca șesul ici... dar pentru noi E drum cu dinadins. COȘBUC, P. I 228. Loc. adv. Cu dinadinsul = a) în mod expres, în special. Se hotărî ca să se ție după dînsele cu dinadinsul. ISPIRESCU, L. 236. A mai rămas încă un minister, tocmai acela unde se cere cu dinadinsul caligrafie pentru acte și documente. CARAGIALE, O. II 244; b) în mod intenționat, anume. A treia zi, cu dinadinsul făcu să-i fie drumul pe la aceiași copaci. ISPIRESCU, L. 231. Cu tot dinadinsul = a) cu toată stăruința, cu orice preț. Ei, bine, frate, parcă ții cu tot dinadinsul... să-mi faci împotrivă. CAMIL PETRESCU, T. II 140; b) cu adevărat, în adevăr. A început să-mi fie cu tot dinadinsul milă de tinerețele tale și mi-ar fi ciudă dacă ți-ar rămîne și ție oasele p-aici. POPESCU, B. II 36. Nu pot să mă mînii pe mata cu tot dinadinsul. ALECSANDRI, T. I 184. – Formă gramaticală: (în expr.) dinadinsul. – Variantă: dintr-adins adv.

RÎND, rînduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat) de lucruri sau de ființe. Se vedeau rîndurile [grîului] încrucișate, dese, ca o țesătură verzuie întinsă peste ogoare. MIHALE, O. 436. [Mihai] pătrunse printre rîndurile deschise. C. PETRESCU, C. V. 35. Număr etajele după rîndurile ferestrelor luminate. BART, S. M. 39. ◊ (În construcție cu verbele «a fi», «a sta», «a merge», «a se așeza» etc. și precedat de prep. «în» sau, regional, fără prep.) Stam în fața comisiei, trei candidați în rînd pe cîte un scaun. I. BOTEZ, ȘC. 82. Ne așezam în două rînduri și deschideam calea. CREANGĂ, A. 10. Numai Petrea nu-i în rînd; El de-o parte stă pe gînd. ALECSANDRI, P. A. 94. Merg cătanele tot rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 303. ◊ Loc. adv. De-a rîndul (învechit și regional de sau de-a rînd) = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, consecutiv. Gheonoaia, de bucurie, ținu masa trei zile d-a rîndul. ISPIRESCU, L. 5. Îi arată apoi o fîntînă, unde trebuia să se ducă trei zile de-a rîndul. CREANGĂ, P. 95. Bădița... mă întreabă Fostu-i-am vreodată dragă? Eu răspund dintr-un cuvînt... Că i-am fost trei ani de-a rînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44; b) de la un capăt la altul, peste tot, pretutindeni. Vezi, de-atunci eu alergai Lumile de-a rîndul. COȘBUC, P. I 260. Comoara nu să găsește cînd ici, cînd colea săpînd, Ci lesne să nemerește cînd iei pămîntul de rînd. PANN, P. V. II 90. Pe rînd = a) unul după altul, succesiv. Luară pe rînd pe toți cei mai deocheați din toate trei satele. REBREANU, R. I 99. Cerul acum se învălea cu o haină posomorîtă; stelele piereau pe rînd. NEGRUZZI, S. I 57. Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate; Faceți bine și iertați, Că pe rînd toate jucați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Aud vinul gîlgîind Și mîndruțele-alergînd, Ca să le sărut pe rînd. ALECSANDRI, P. P. 314; b) de la unul la altul. Femeile... umplu paharul și-l poartă pe rînd. COȘBUC, P. I 143. (Pe) rînd, pe rînd (sau rînduri-rînduri) = treptat-treptat, unul după altul. Rînduri-rînduri, spre cîmpie Se perindă nori de plumb. TOPÎRCEANU, P. 212. Au plecat toți... rînd pe rînd ca și la sosire. CARAGIALE, O. III 72. Și se duc pe rînd, pe rînd, Zarea lumii-ntunecînd. EMINESCU, O. I 214. În primul rînd = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rînduri = a ocupa locul întîi într-un șir; fig. a fi în fruntea unei activități. Comuniștii sînt în primele rînduri ale întrecerii socialiste. ◊ Haină (încheiată) la două rînduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a se încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formînd o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. [Apucă] tocul să continue rîndul început. C. PETRESCU, C. V. 291. O muscă amețită, întîrziată în iarnă, se plimbă cu neliniște pe rîndurile scrisorii. BASSARABESCU, V. 33. Scrie două-trei rînduri Și-l ajung niște gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Rînd alb = interval nescris între două șiruri scrise. ◊ Expr. A citi printre rînduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune direct (într-un text). Am să mai cetesc o dată bucata aceea... dar mai mult printre rînduri. SADOVEANU, E. 109. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. Se întocmise o sală mare, cu parter, galerii și trei rînduri de loji. SADOVEANU, E. 65. Și io ți-oi așterne Trei rînduri de perne. TEODORESCU, P. P. 644. ♦ (Astăzi rar) Cat. V. etaj. Pe o uliță răsare o lungă construcție de un singur rînd, destinată în chip vădit dughenelor. CĂLINESCU, I. C. 64. A găsit o casă mare și frumoasă cu mai multe rînduri. SADOVEANU, B. 76. Casa proprietarului nostru era făcută de zece ani numai. Cu două rînduri, cu un balcon de fier la rîndul întîi. BOLINTINEANU, O. 413. ◊ Rîndul de jos = parterul. Rîndul al doilea = etajul întîi. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. O veșnică larmă și certuri aprinse se ridicau între cărăuși pentru rîndul cuvenit. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. ◊ Loc. adv. La rînd = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Și multe veacuri la rînd A răbdat țara gemînd, Cu frunțile la pămînt. DEȘLIU, M. 65. N-avea înscrise nici numele, nici adresa... Urma să-i afle pe fiecare, la rînd, după răbojul întipărit în cuget. C. PETRESCU, A. R. 10. Cu rîndul = cu schimbul, alternativ. Stam la masă toți împreună, făcînd mîncare cu rîndul, fiecare dintr-al său, pentru o zi. CREANGĂ, O. A. 83. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rînd = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. Acum să stăm aici în ceea ce te privește pe dumneata și să luăm pe istalalt la rînd. CREANGĂ, A. 148. A ține rîndul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A intra la rînd = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. Și întră la rînd moșneagul cu baba. ȘEZ. III 182. A lăsa (sau a ceda) cuiva rîndul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. (Fig.) Gonise vîntul nopții furtunile cerești, Lăsînd acuma rîndul furtunii omenești. ALECSANDRI, P. A. 144. A fi (sau a veni) rîndul cuiva sau a veni rîndul (pentru ceva) = a sosi momentul pentru a se face un lucru. Venise și rîndul său să le arate ce poate. C. PETRESCU, A. 450. E rîndul domnului să vă judece. DELAVRANCEA, O. II 159. Aștepta de două zile să-i vie rîndul la moară. SLAVICI, O. I 228. La rîndul meu (tău etc.) = atunci cînd este momentul potrivit pentru mine (tine etc.), în urma altora; din partea mea (a ta etc.), în ce mă (sau te) privește. Vezi că nu le-am uitat [cuvintele] și le semăn și eu la rîndul meu și fac dar din darul tău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 92. Iar Pandele-i asculta Și la rîndu-i cuvînta... ALECSANDRI, P. P. 136. De rînd = de serviciu, conform ordinii stabilite. Din noaptea acelei zile am intrat de rînd la telefon. I. BOTEZ, ȘC. 73. Pe cînd era de rînd viteazul nostru să pîndească, ieși balaurul. ISPIRESCU, L. 200. (Regional) A nu-și da rînd = a lucra de zor, a fi neobosit, a se îmbulzi la treabă, la vorbă. Sărea piticu-ntr-un picior, De nu-și da rînd. COȘBUC, P. I 58. Cum s-au văzut, îndată s-au îmbrățișat... și-apoi nu-și mai da rînd unul altuia cu întrebările. SBIERA, P. 52. O tulesc la fugă... și de la o casă la alta nu-și dau rînd cu uratul. ȘEZ. III 179. A nu-și putea da rînd cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. De bună seamă că... nu-și vor fi putînd da rînd cu dînsele [cu jigăniile]. MARIAN, O. II 311. A da rînd la... = a ține seamă de... Iar tată-său, ca și-altădată, N-a dat acestor vorbe rînd. COȘBUC, P. I 255. Fără (de) rînd = fără chibzuială, fără seamăn. Cîntă cucu pe pămînt, Necăjită-s fără rînd; Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. De ce sînt cu fața slabă?... Eu zic dorului plîngînd C-am iubit fără de rînd. ALECSANDRI, P. P. 300. Sac fără fund e omul fără rînd. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. Un rînd de plăcinte și un rînd de vin – pînă ce picioarele se muiară și glasurile se înduioșară. SADOVEANU, O. I 302. Nu cumva actele făcute... au vreun clenci și ne mai scoate datori să plătim încă un rînd de parale Iloveanului? C. PETRESCU, R. DR. 252. Am început a plînge cu zece rînduri de lacrimi. CREANGĂ, A. 27. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie, și care se folosesc deodată. Am fost tocmit... cu două rînduri de schimburi pe an. C. PETRESCU, R. DR. 241. C-un rînd de haine o văd mergînd La muncă, La joc și hori același rînd. COȘBUC, P. I 127. Argintarul nu mai putea de bucurie și-i făcu un rînd de haine. ISPIRESCU, L. 92. ◊ Un rînd de case = un corp de case, v. corp (3). Singure au rămas, mama și fata, cu două rînduri de case, alături de aceea în care stăteau. SADOVEANU, M. 115. Știu că Scarlat are un rînd de case și o moșioară. C. PETRESCU, Î. II 68. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. Într-alt rînd am socotit și m-am gîndit că tot pe șoseaua Romanului ar trebui... o fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. În atîtea rînduri Leonida îi împrumutase, la nevoi. VLAHUȚĂ, O. A. 253. Da bine, moșnege, cînd ai venit în cela rînd parcă erai în toată mintea. CREANGĂ, P. 83. ◊ (Cu precizări temporale) De rîndul trecut am intrat eu, acum intră tu. ISPIRESCU, L. 372. 4. Grup de persoane (mai rar de obiecte) formînd un tot omogen. O parte din versurile sale au trecut în rîndurile cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. În rîndurile dușmane se iscă... o frămîntare grăbită. SADOVEANU, O. VI 47. M-aș prăvăli de pe scaunul Moldovei drept la mănăstirea Putnei, în rîndul strămoșilor. DELAVRANCEA, O. II 54. ◊ Expr. În rînd cu cineva (sau în rîndul cuiva) = în categoria cuiva, alături de cineva; pe aceeași treaptă, la același nivel. Nu mă voi dezlipi de tine pînă ce nu te-oi... vedea om în rîndul oamenilor. ISPIRESCU, L. 287. Ne-a pus în rînd cu ceilalți școlari și ne-a dat de învățat. CREANGĂ, A. 27. Istoria pe drept l-ar pune în rîndul lui Tit. NEGRUZZI, S. I 193. 5. (Învechit) Categorie sau clasă socială; tagmă. Întîmplîndu-se ca Mihai și Pătrașcu să moară fără moștenitori... împăratul să aibă a întări pe domnul ce se va alege prin învoirea obștească a boierilor, staturilor și rîndurilor țării. BĂLCESCU, O. II 192. ◊ (Astăzi în loc. adj.) De rînd = din popor, fără rang; p. ext. lipsit de strălucire, comun, obișnuit, vulgar. Era o biată fată săracă, din oameni de rînd. SADOVEANU, O. VIII 221. M-a privit cu o ură ștearsă, de rînd. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. Da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. Dacă sînt într-o grădină, pe la flori de rînd nu merg. ALEXANDRESCU, P. 49. 6. Obicei, rînduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. Ce rînd e pe acest pămînt de umblă viii cu morții? RETEGANUL, P. IV 68. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt! ALECSANDRI, P. A. 94. Și la nuntă petrecea în cîntări și veselie, Cum e rîndul la domnie. id. P. P. 108. ◊ Expr. A ști rîndul = a ști rînduiala, a cunoaște: rostul, mersul treburilor. De unde aș putea cumpăra puțină pîne de-aici, eu nu știu rîndul; n-ai face bine să te îngrijești d-ta? RETEGANUL, P. IV 40. Dolca, haita cea bătrînă... știa rîndul la stînă. ALECSANDRI, P. P. 55. (Regional) Cum e rîndul? = cum stau lucrurile? cum e situația? Cum e rîndu la oraș? – Nu prea bine, Grigoraș. MARIAN, S. 191. A umbla de rîndul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. Că m-o trimes tatu-tău Să-ți umblu de rîndul tău. ȘEZ. I 109. Corbăcele, dragul meu! Ce mă blestemi așa rău? Că îmblu de rîndul tău. ALECSANDRI, P. P. 141. ♦ (Regional) Fel, soi. Se duse... să-și aducă niște lemne de rîndul meșteșugului său, căci toate lemnele cîte le avusese... i s-au fost sfîrșit. MARIAN, O. II 159. De rîndul gurii (sau al mîncării) = pentru a mînca, pentru a-și potoli foamea. Avea ce-i trebuie de rîndul gurii. RETEGANUL, P. III 63. Sfarmă-Piatră au rămas acasă, să caute de rîndul mîncării. SBIERA, P. 82.

APOI adv. 1. (Cu sens temporal) După aceea, pe urmă, la urmă. Se așeză pe taburet și se aplecă apoi din nou... deasupra pianului. CAMIL PETRESCU, N. 107. Boierii cei bătrîni, bunicii noștri... erau de altfel milostivi, a urmat sarcastic tata, și nu-i lăsau pe acei «mișei», cum se spunea atunci, să le înghețe măduva în oase; ci-i virau apoi în bordeie și porunceau să li se deie fum de ardei. SADOVEANU, N. F. 8. Atunci feciorul craiului își ie cele trebuitoare... zise rămas bun fraților săi și apoi încalecă și pornește cu bucurie. CREANGĂ, P. 185. Și pe cer el se zărea, întîi ca un porumbaș, Apoi ca un lăslunaș, Apoi ca un bandăraș. ALECSANDRI, P. P. 146. ◊ (Uneori precedat de «mai (de)» sau «și») Poate mai de apoi a veni cineva și-a zice: «Deschideți ușa...» ș-atunci voi trebuie numaidecît să deschideți? CREANGĂ, P. 22. După aceasta se începe nunta, ș-apoi dă doamne bine! Lumea de pe lume s-a strîns de privea. CREANGĂ, P. 279. Domnul se mira, Ș-apoi îi mustra, Ș-apoi se-ncrunta Și-i amenința. ALECSANDRI, P. P. 187. ◊ Loc. adj. (Învechit) De apoi = a) de mai tîrziu, din viitor. Viața de apoi v. viață;! b) cel din urmă, ultim, extrem. Lumea, ziua, veacul etc. de apoi v. lume, zi, veac. ◊ Expr. De joi pînă mai (de-)apoi = a) (ironic) puțin (timp). Ținură și ei prietenie, de joi pînă mai apoi; b) (prin exagerare) la nesfîrșit, fără termen fix. Amîna din zi în zi și de joi pînă mai de-apoi. CREANGĂ, P. 141. ♦ (Precedat de «și») Pe lîngă asta. N-ai să găsești slugă cum cauți dumneata, că pe aici sînt numai oameni spîni. Și-apoi cînd este la adicătelea, te-aș întreba ca ce fel de zăticneală ai putea să întîmpini din pricina asta? CREANGĂ, P. 203. 2. (În corelație cu conjuncții concesive, urmat de «tot») Totuși. Dacă cumva acum te simți cam obosit de lunga digresiune zoologico-filologică... apoi tot mai iartă-mă să adaog vreo două-trei cuvinte în materii analoage. ODOBESCU, S. III 32. 3. (În legătură cu o condițională, în corelație cu conjuncția «dacă» sau «de» și urmat de «tot») Atunci..., în acest caz... De-oi mai scăpa și din asta cu viață, apoi tot mai am zile de trăit. CREANGĂ, P. 219. ◊ (Cu elipsa condiționalei) Dacă e așa..., așa fiind..., dar atunci... Șuguiești, măi omule, ori ți-e într-adins? – Ba nu șuguiesc...! – Apoi dar, te văd că ești bun mehenghi! CREANGĂ, P. 41. Eu nu pot ceti romînește. – Cum? apoi dar ce înveți tu? NEGRUZZI, S. I 4. ♦ (În formă interogativă, purtînd accentul pe prima silabă, exprimă indiferența) Ei și! nu are importanță! Copilul s-a urcat în pom. – Ș-apoi dacă s-a urcat? ◊ De-ar ști mama! Vai, să știe Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! D-apoi! N-am să fiu tot fată, Voi fi și nevasto dată. COȘBUC, P. I 105. 4. (De obicei precedat de o conjuncție, avînd diverse sensuri, determinate de înțelesul frazei precedente) a) (Uneori precedat de «dar» sau «da») Doar. D-apoi pentru vrednicia lui mi l-a dat tata! CREANGĂ, P. 229. ◊ (întărit prin «doar») Apoi doar eu nu-s de acele de care crede el: n-am sărit peste garduri... de cînd sînt! CREANGĂ, P. 28. b) (Precedat de «și») Și încă... Un dușman de lup – ș-apoi știți care? – chiar cumătrul caprei... trăgea cu urechea. CREANGĂ, P. 21. c) (Precedat de «și») Afară de aceasta, unde mai pui că... Țara în care împărățea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului și crăiia istuilalt la altă margine. Ș-apoi, pe vremile acele, țările erau bîntuite- de războaie. CREANGĂ, P. 183. d) Vezi! ei! Nu mai vine lupul, moș Nichifor? – Apoi, na! ești de tot poznașă și d-ta; prea des vrei să vie. CREANGĂ, P. 121. Apoi, mă miram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește! CREANGĂ, P. 129. e) (Întărind o adversativă; uneori precedat de «dar», «da») Dar. Eu nu te-am luat pentru mine, ci pentru cela ce m-a trămis pe mine. – Apoi bine, frățioare, de ce nu mi-ai spus așa de acasă, căci atunci știam și eu ce să fac? ISPIRESCU, L. 47. Ceapă cu mămăligă? D-apoi neam de neamul meu n-a mîncat așa bucate! CREANGĂ, P. 9. f) Cu toate acestea. Voi vă ziceți romîni, ș-apoi vorbiți o limbă pre care eu n-o înțeleg! NEGRUZZI, S. I 245. g) (În corelație cu «după ce» și urmat de conj. «și» indică o acțiune cumulativă) Mai, pe lîngă asta. Viespea, după ce miere nu face, apoi și împunge. POP. h) (Precedat de conj. «că») Altminteri. Fii cuminte, c-apoi te bat. i) (În amenințări) De cînd ați pus voi stăpînire pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. j) (Precedat de conj. «și», servește drept introducere, mai ades în poezie, în strigături sau proverbe) Și apoi Spune-mi cu cine te-aduni, să-ți spun ce fel de om ești. NEGRUZZI, S. I 248. Ș-apoi lin, dorule, lin, Că puica-i pe loc străin; Ș-apoi rar, dorule, rar, Că puica-i pe loc amar! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 127. k) (Urmat de interj. «de», «dă», servește la introducerea unui răspuns evaziv, cu sens concesiv sau cuprinzînd în sine o scuză. V. păi) Ce este mai gras pe lumea asta?... – Apoi de, cucoane, ce să fie mai gras decît porcul meu din ogradă? ISPIRESCU, L. 178. Înțeleg!... ți-i drag... Apoi dă!... tinerețe... inima. ALECSANDRI, T. I 341. – Variantă: (regional) apăi (DUMITRIU, B. F. 84) adv.

PETRECERE, petreceri s. f. Faptul de a petrece. 1. Întîlnire, reuniune între prieteni (însoțită de o masă, de muzică, de dans) organizată cu ocazia unei sărbători sau a unei sărbătoriri; chef. Apoi nu stau nici eu de bine și de petreceri, mamă! REBREANU, R. I 204. După examenul de iarnă, elevii au făcut o mică petrecere, de la care Radu n-a putut lipsi. VLAHUȚĂ, O. A. 101. Multe zile au urmat petreceri pline de veselie. CARAGIALE, O. III 85. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I 75. ◊ Expr. A da o petrecere v. da³ (I 1) 2. Folosire plăcută a timpului; distracție. A umblat cîteva zile în petrecere la niște ostroave. SADOVEANU, N. F. 171. Rămas acum singur, Nicu îți găsea petrecere cînd cu cîinii, cînd cu găinile sau pisica. REBREANU, R. I 149. Altă petrecere de vară nu era decît circul. CARAGIALE, O. III 19. Copiii și copilele megieșilor erau de-a pururea în petrecere cu noi. CREANGĂ, A. 34. 3. (Învechit și arhaizant) Viețuire, trai, ședere. După o petrecere de cîțiva ani între cazacii din Caucazia [Tolstoi] ia parte la războiul din Orient. SADOVEANU, E. 229. Națiile, ca și oamenii îndeosebi, își iau solia lor pe pămînt și și sînt răspunzătoare de petrecerile lor de aici. KOGĂLNICEANU, S. A. 44. În lunga petrecere a lor în Dacia, [goții] lăsară multe urme și obiceiuri între romîni. BĂLCESCU, O. II 13. 4. (Popular) Însoțire. La oara hotărîre pentru petrecerea celui mort la locașul de vecinică odihnă, toți... încep a se aduna. MARIAN, Î. 249.

BĂGA, bag, vb. I. (În opoziție cu scoate, uneori în concurență cu pune, adesea sinonim cu vîrî, de care totuși se deosebește prin faptul că acesta din urmă exprimă de obicei o introducere forțată în ceva) I. (Avem a face cu imaginea concretă a introducerii unui lucru sau a intrării cuiva într-un spațiu mărginit) 1. Tranz. (Cu privire la un lucru, mai rar la o ființă; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «la» sau «sub») A pune, a introduce, a vîrî (într-un spațiu închis sau acoperit). Băgau în forjă o bucată... de oțel și apoi o scoteau cu cleștele, roșie. PAS, L. I 72. Plin de bucurie luă Petru pușculița, o băgă sub șerpar și plecă. RETEGANUL, P. II 62. Moșneagul degrabă îl prinde [purcelul], îl bagă în traistă așa plin de glod... cum era. CREANGĂ, P. 75. ◊ Absol. Omul care-i urît Nici la moară n-are rînd, Dar omul care-i frumos, Cînd ajunge, bagă-n coș. HODOȘ, P. P. 58. ◊ Expr. A băga (ceva) în gură (mai ales în construcții negative) = a îmbuca, a mînca. Șez la masă să mănînc, Bag în gură cu suspin, Pun la inimă venin. ȘEZ. I 107. A(-și) băga (ceva) în cap = a pricepe bine (ceva), a se-pătrunde (de ceva). Iară Mihai adună toate sfaturile lor și le băgă în cap; apoi se puse pe lucru. ISPIRESCU, M. V. 10. Băgat-ai în cap vorbele mele? – Da, stăpîne! CREANGĂ, P. 208. (Absol.) Bagă-n cap și înțelege. TOMA, C. V. 470. A-și băga mințile în cap = a se cuminți, a-și da bine seama de urmările faptelor sale. A băga (cuiva ceva) în cap = a) a face (pe cineva) să priceapă bine (ceva), să se convingă (de ceva). Arendașul se arătă zorit să-i bage... în cap ce trebuia să facă. PAS, L. I 22; b) a face (pe cineva) să creadă (ceva neadevărat). Cine ți-a mai băgat în cap și asta? ▭ Lui Euristeu... îi băgase în cap Iunona că Ercule... are să-l dea jos de pe scaunul împărăției. ISPIRESCU, U. 33. A-și băga nasul în ceva (sau undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (sau undeva sau în toate). A băga (pe cineva) în (sau la) buzunar = a înfunda (pe cineva), a-i închide gura, a-l pune în imposibilitate de a mai replica ceva. A băga (pe cineva) în sîn = a arăta (cuiva) dragoste mare. Nu-ncetezi de a-l ocări... – Ei, ba nu cumva ai vrea să-l bag în sîn și să-l cocolesc. ALECSANDRI, T. 600. Măi bădiță Gherasim, Eu de drag te-aș băga-n sîn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ (Determinarea locală e focul, apa sau alt lichid) Mîna-n valuri că băga, Mreana-n mînă-o apuca. ALECSANDRI, P. P. 29. (Expr.) A(-și) băga mîna-n foc pentru cineva = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. (Rar) A-și băga mîna în sînge = a face moarte de om. [Altădată] omul... nu-și băga mîna în sînge pentru vreo apărare. CONACHI, P. 296. A-și băga capul în foc = a-și pune viața în primejdie. Dar singur el a tot zorit Să-și bage capu-n foc; S-omoare p-un flăcău la joc. Și-i dus de-atunci fugit. COȘBUC, P. I 229. A băga (pe cineva) la apă v. apă. ◊ (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «prin», «printre», «pe (sub)» și arătînd spațiul (îngust sau acoperit) prin care se bagă ceva sau cineva) Bag mîna printre gratii. ♦ (Determinarea locală indică un corp solid) A face să intre (izbind), a vîrî, a împlînta. Îl izbi de pămînt și-l băgă în țărînă pînă-n glezne. EMINESCU, N. ♦ (Cu intervertirea determinărilor) A înfige. A băgat puiul în frigare. 2. Tranz. (Cu privire la oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în» sau «la», «înlăuntrul», «sub» sau de adverbe de loc) A face să intre într-un spațiu închis sau acoperit (uneori înșelînd sau amăgind), a duce, a mîna în... (sau sub... ). Bagă vitele sub (sau în) șură! ▭ L-a băgat într-o odaie foarte curată. CARAGIALE, O. III 63. Nu putea să bage înlăuntrul ogrăzii și dobitoacele. DRĂGHICI, R. 101. Nu ți-e milă și păcat! De la.părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ Expr. A băga pe cineva (de viu) în mormînt (sau în groapă sau în pămînt) = a omorî pe cineva cu zile, a pricinui moartea cuiva; fig. a cauza cuiva supărări mari. David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt cu apucăturile lui. CREANGĂ, A. 32. (Refl.) Că nimic nu ți-am greșit, Mîndruță, nici c-un cuvînt; Că dacă ți-aș fi greșit, De viu m-aș băga-n pămînt. HODOȘ, P. P. 97. A băga (subînțeles «boii» sau «vitele») la (sau în) plug sau în cîrd cu cineva = a se întovărăși (cu cineva) spre a-și face arătura sau a paște vitele în comun; fig. a se asocia, a-și face de lucru cu cineva. Vei ști că vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de-aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. Tattău i-acum acolo, ară. A băgat la plug cu Petrea Mazîlu. SANDU-ALDEA, D. N. 229. Ține minte, în tot vacul, Și nu-ți băga-n cîrd cu dracul. PANN, P. V. III 25. Pînă nu bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul (= pînă nu lucrezi sau nu stai (mai multă vreme) împreună cu cineva, nu-i poți cunoaște firea). A băga oile în lapte = a despărți oile de miei, primăvara, și a începe a le mulge, spre a face brînză. (Refl. pas.) Bărbații ies la cîmp, la stînă. Astăzi se înțarcă mieii și oile se bagă în lapte. EMINESCU, N. 142. (Familiar) A băga (pe cineva) sub covată v. covată. (Determinat prin «în (sau la) temniță sau închisoare», «la ocnă», «la răcoare», «la umbră») A închide, a întemnița. În temniți vrut-au să mă bage. BENIUC, V. 103. Haide, nene, că ne bagă în pușcărie! PAS, L. I 42. Mă băgară frumușel la umbră. RETEGANUL, P. V 83. ♦ (Determinat prin «în lanțuri», «în fiare») A lega. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. 3. Refl. (Despre oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «sub», «între», «printre», «după» sau de adverbe de loc) A intra, a se vîrî într-un loc (îngust sau acoperit sau într-o mulțime, uneori cu intenția de a se ascunde sau de a dispărea). Plecară pe cale, vrînd să se bage undeva, să doarmă pe noapte. RETEGANUL, P. II 34. Are nărav că, cum intră în casă, mai întîi se bagă după cuptor. RETEGANUL, P. V 41. Fiul craiului... se potrivește spinului și se bagă în fîntînă. CREANGĂ, P. 205. Craiul însă, vrînd să-l ispitească... se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs... iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. Printre lume se băga, De mă-sa s-apropia. TEODORESCU, P. P. 525. ◊ Expr. A se băga în ochii cuiva = a se vîrî în cineva cu multă insistență (mai ales spre a-i dovedi ceva, spre a-l convinge despre ceva). Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului?... Nu-ți paie lucru de șagă! Și mă băgăm în ochii moșneagului și făceam un tărăboi, de se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57. A Se băga în (sau, mai rar, la) cineva sau în sufletul cuiva = a se vîrî, a se îndesa în cineva; a nu mai slăbi pe cineva. Cînd s-au arătat acea măguiață (= mogîldeață) neagră pe la miezul nopții și se tot băga la dînsul, s-au înfricoșat foarte și au fugit. SBIERA, P. 148. Iaca dulcețile, cucoană!-... Da nu te băga așa în sufletu meu, că doar n-ai să mă-nghiți... stăi colo. ALECSANDRI, T. 923. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva = a se insinua, a căuta să cîștige încrederea sau dragostea cuiva. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «prin» și arătînd spațiul deschis prin care intră sau trece cineva) Cînd pe ușă se băga, El ișlicul dezbrăca. BIBICESCU, P. P. 333. ♦ (Regional, urmat de determinări introduse prin prep. «la», «pe la», «pînă la») A se abate. După ce se-nseră, porni cătră casă, dar, fiind întunerec și fiindu-i frică să meargă acasă, se băgă pînă la nașul. RETEGANUL, P. I 70. Și la crîșmă se băga Și vin cerea o oca. BIBICESCU, P. P. 286. II. (Avem a face cu imagini abstracte și cu sensuri figurate) 1. Tranz. (Cu privire la o sumă de bani, un capital) A angaja, a investi (într-o marfă, într-o întreprindere). 2. Tranz. (Mai ales popular, cu privire la o plîngere sau la o cerere) A introduce, a înainta (autorităților competente). Am băgat plîngere la tribunal. Am băgat actele. 3. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «între» sau «printre», în expr.) A băga zîzanie (sau zîzanii), intrigă (sau intrigi), vrajbă etc.= a provoca discordie, a semăna vrajbă, a face intrigi (între două sau mai multe persoane), a învrăjbi. Iuga [moșierul] a cerut revizorului școlar să-i caute un om cu care să se poată înțelege și care să nu-i mai bage zîzanie între țărani. REBREANU, R. I 96. Celelalte zeițe băgară zîzanie printre toți craii elenilor. ISPIRESCU, U. 10. 4. Refl. (Cu diverse determinări care indică o ocupație, o meserie) A se angaja într-un serviciu. Micluț... se băgase cioban la părinții lui But. DUMITRIU, N. 204. O femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică. ISPIRESCU, L. 184. ◊ Expr. A se băga la stăpîn = a) a se tocmi ca om de serviciu la cineva. (Eliptic) Bine, zise baba,¹ eu am lipsă de slugă, să umble la capre; bagă-te la mine. RETEGANUL, P. III 36. Cine se bagă fără tocmeală iese fără socoteală (= cine nu stabilește de la început condițiile unui angajament nu capătă, la sfîrșit, ceea ce i se cuvine). ◊ Tranz. L-a băgat argat. ▭ Alții fuseseră băgați la fierărie, la tîmplărie. PAS, Z. I 254; b) fig. a-și lua angajamente care-l pun (pe cineva) la discreția altuia (fără să-și fi dat seama despre aceasta de la început). Pentru bani luai bătrîn Și mă băgai la stăpîn. PANN, P. V. II 126. ◊ (Expr.) A băga (pe cineva) în pîine v. pîine. ◊ Tranz. (Popular, determinat prin «la oaste» sau «cătană», «în cătănie», «în cătane») A lua (pe cineva) la armată, a înrola. (Refl.) Frunză verde nucă sacă, Nu găsesc bade să-mi placă; Că badea de mi-a fost drag In cătane s-a băgat. HODOȘ, P. P. 215. 5. Refl. (Determinat printr-un conjunctiv) A se prinde, a se angaja (să facă ceva). ♦ (Mai ales în Munt. uneori eliptic) A se amesteca (într-o discuție, într-o chestiune, într-o afacere). Amu, primam zice că el nu se bagă, că să-mi iau hîrtia înapoi. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A se băga în vorbă = a intra în vorbă. Se băga iar în vorbă Știulete Constandin. PAS, L. I 125. 6. Tranz. (Cu privire la persoane; urmat de determinări abstracte introduse prin prep. «în» sau «la») A aduce (pe cineva) într-o situație neplăcută, dificilă. A băga pe cineva în bucluc. A băga în încurcătură. A băga în datorii. ▭ Acuma căuta iară, în tot feliul, să-l bage în alt necaz și mai mare, că nu putea privi cu ochi buni starea cea fericită a băiatului. SBIERA, P. 77. Ea vrea să-l bage în ispită. ISPIRESCU, U. 97. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ♦ Expr. A băga (pe cineva) la (o) idee = a face (pe cineva) să se teamă de ceva, a-i strecura în suflet teama și îngrijorarea de ceva. A băga (pe cineva) în boală (sau în boale sau în toate boalele) sau a(-i) băga (cuiva) boala în oase= a) a tulbura (pe cineva) sufletește, a-l face să-și piardă cumpătul, a-l impresiona puternic. Cînd [zîna] se uita la cineva, cu ochii ei ceia mari și negri ca murele, îl băga în boale. ISPIRESCU, L. 78. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23; b) a umple (pe cineva) de spaimă, a îngrozi. (Refl., rar) Cum l-au zărit popa, s-au băgat în toate boalele și s-a temut să-i deschidă poarta. SBIERA, P. 11. A băga rufele în boală v. boală. A băga (pe cineva) în răcori (sau în toate răcorile), în sperieți (sau în toți sperieții) în groază (sau în toate grozile morții), în spaimă sau a-i băga (cuiva) frica sau fiori în oase sau a băga spaima în cineva = a umple (pe cineva) de spaimă, de groază, de frică; a speria, a îngrozi, a înfricoșa (pe cineva). Spaimă-n domni băga Chivără Roșie. BENIUC, V. 153. Pe copii îi bagă-n sperieți. PAS, L. I 18. De ce a băgat el în răcori, gîndești, pe toți împărații și pe papa de la Roma? CARAGIALE, O. I 91. Se năpusti asupra ei un lup, cu niște ochi turbați și zgîiți, de băga fiori în oase. ISPIRESCU, L. 17. A băga cuiva (de) vină = a acuza, a învinui, a învinovăți pe cineva. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Refl. Du-te, Alisandre, nu mai sta, că de ce stați de-aia vă băgați în primejdie. DUMITRIU, B. F. 135. 7. Tranz. (În expr.) A băga în seamă (pe cineva sau ceva) sau (învechit și popular) a băga seamă cuiva (sau de ori la ceva sau cineva) = a observa, a da atenție (cuiva sau unui lucru); a lua în seamă (ceva sau pe cineva); p. ext. a cinsti, a stima. [Zgripsorul] a trecut fîlfîind spre cuibul său fără a mă băga în samă. SADOVEANU, N. F. 47. O învăță tot ce trebuia să știe... ca să nu fie urîtă și nebăgată în seamă de ceilalți fii de împărați. ISPIRESCU, L. 13. Și mai fost-au chemați încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în samă băgați. CREANGĂ, P. 279. De mă-sa s-apropia, Nimeni seamă nu-i băga. TEODORESCU, P. P. 525. De lacrămi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. A băga de seamă sau (rar) a băga seamă că... = a lua seama, a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva), a remarca, a observa (ceva). Abia tîrziu am băgat de seamă neclintirea plutelor mele. SADOVEANU, N. F. 66. El, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba și părul îi albise. ISPIRESCU, L. 9. Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lîngă o frumuseță și nu se uita. NEGRUZZI, S. I 37. (Absol.) Bagă de seamă, nu-l scăpa pe jos. DUMITRIU, B. F. 132. Trebuie să băgăm bine de seamă, căci dușmanul are o mie de mijloace... CAMILAR, TEM. 57. (Cum) bag seamă (sau seama) = după cît mi se pare, pare-mi-se, pasămite. Bag seamă, căpitanul a isprăvit repertorul. VLAHUȚĂ, la TDRG. Frunză verde și iar verde, Ce mi-i dor nu se mai vede, Nu se vede, nu s-aude, – Bag seamă n-are de unde; Că s-au tare depărtat Și de mine ș-a uitat. HODOȘ, P. P. 85.

VENI, vin și (regional) viu, vb. IV. Intranz. 1. A merge înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare considerată aproape de vorbitor. Venea Mitrea argatul cu cîrdișorul de oi și cu cele două vaci. SADOVEANU, B. 20. Prin fața Ministerului de Domenii... venea agale o trăsură. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Oastea leșească vine spre cetate. ALECSANDRI, T. II 27. ◊ (Prin analogie) Bălțătești! O improvizare de bilei pe șoseaua care vine de la Piatra. IBRĂILEANU, A. 7. ◊ (În personificări) Venea din cer pe cîmp amurgul. GOGA, C. P. 10. Din codri noaptea vine Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Zăresc în depărtare se înteietoare un sul de raze care venea înspre dinșii. CREANGĂ, P. 228. Sara vine din ariniști. EMINESCU, O. I 103. Vine vîntu dinspre munți Și-i cu dor de la părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 350. ◊ (Întărit prin repetare) Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Construit cu dativul) Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum Și lanurile sînt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ◊ Expr. (Cu verbul la imperativ, mai ales în forma vino, întreaga expresie avînd valoare de substantiv) Du-te, vino = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă. Acel du-te, vino al oamenilor de legătură nu bătea prea mult la ochi. CAMIL PETRESCU, O. II 247. (De obicei construit cu verbul «a avea») Vino-ncoace = a) farmec, drăgălășenie, atracție. Mulți se dau pe lîngă ea, c-ar avea bune părăluțe; da ce face, ce drege, că n-are altoi de vino-ncoace. DELAVRANCEA, S. 44. Lui Harap- Alb i se tulburau mințile, uitîndu-se la fată și văzînd-o cît era de tînără, de frumoasă și plină de vină-ncoace. CREANGĂ, P. 275. O fată frumoasă, bine făcută, veselă și cu vină-încoace. CONTEMPORANUL, II 216; b) (rar) ademenire, ispită. Vei vedea-o pe la hori, Să n-o lași la vino-ncoace. Stai cu ea, ce știi tu-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori. COȘBUC, P. I 135. ♦ A merge împreună cu cineva (v. însoți) sau în urma cuiva (v. urma). Face semn dracului cu mîna să vie după el. CREANGĂ, P. 52. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri. EMINESCU, O. I 209. ◊ Fig. Eu mă duc, urîtul vine, Tot alăturea cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ Expr. (Popular) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. Acele pe care le-ar fi luat nu veneau după el și așa a rămas neînsurat. RETEGANUL, P. II 22. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu. ALECSANDRI, P. I 7. Vino, mîndră, după mine Că mi-i prinde tare bine. HODOȘ, P. P. 82. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). Să vie străinul ce cîntă afară Să cînte aci. BOLINTINEANU, O. 77. ◊ Expr. A veni în slujbă = a se angaja în slujba cuiva. Domnia-ta mi-ai poruncit să vin în slujba d-tale, în locul tatei. RETEGANUL, P. V 48. Ipate se îmbogățise... de cînd a venit Chirică în slujbă la dînsul. CREANGĂ, P. 153. ♦ (Despre ape, urmat de determinări modale sau locale) A curge. Din acest munte... Oltul vine la vale, asupra cîmpiilor și a oamenilor. BOGZA, C. O. 14. Subt zarea cea din urmă a înserării, apele veneau posomorite, clătinîndu-se ca lespezi fumurii și clipotind ușor la țărm. SADOVEANU, N. P. 182. A dat peste un pîrău a cărui apă venea grozav de tulbure. CREANGĂ, O. A. 271. ◊ Expr. A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a crește, a se umfla, a se revărsa. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. Nu plînge așa de tare, Că vine Dunărea mare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. A-i veni (cuiva) apa la moară v. apă (I 2). ♦ A se deplasa purtat de valuri; a pluti. Venea o moară pe Siret [titlu]. SADOVEANU. Văzu un sicrinel... că vine pe apă. ISPIRESCU, L. 189. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A năvăli asupra sau împotriva cuiva. Trifon, văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. RETEGANUL, P. I 8. [Leul] Începu a veni asupra voinicului. ISPIRESCU, U. 31. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). El a venit Dintr-un afund de răsărit. COȘBUC, P. I 54. Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont. CARAGIALE, O. II 288. Bine că ați apucat a veni și d-voastră. CREANGĂ, P. 159. Venit-am și am învins! ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Rar, despre obiecte) Tronul ăsta... a venit aci, iaca așa, urdubelea. ISPIRESCU, U.94. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. Gheorghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieți și două fete, veniți pe lume cam la un an unul. CĂLINESCU, E. 18. Vițelul ista, o dată ce-o venit pe lume, înapoi să cheamă că nu-l mai putem întoarce. BART, S. M. 85. (Eliptic) Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie. ALEXANDRESCU, M. 4. Bine-ai venit v. bine¹ (I 1). A veni (cuiva) în ajutor v. ajutor. A veni într-un suflet (sau cu sufletul la gură) = a veni foarte repede, abia mai puțind respira, gîfîind. Iar ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine Să-mi spuie ce-a făcut. TOPÎRCEANU, B. 34. A treia zi dis-de-dimineață, se gîndi la tăune. Acesta veni într-un suflet. ISPIRESCU, L. 46. A veni glonț v. glonț. A veni la fața locului v. loc (I 1). A veni la spartul tîrgului = a sosi prea tîrziu. (Despre suferințe, necazuri, boli) A veni pe (sau peste) capul cuiva = a se abate asupra cuiva. Pacostea aceasta chiar din senin veni preste capul meu. RETEGANUL, P. II 50. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap! CREANGĂ, P. 25. A veni cu jalba-n proțap v. jalbă. A-i veni cuiva de-a gata (sau mură-n gură) = a căpăta fără nici o osteneală. A veni la cunoștința cuiva = a ajunge la cunoștința cuiva. Plîngerile boierilor veniseră la cunoștința sultanului. ISPIRESCU, M. V. 9. ♦ (Despre obiecte) A sosi (fiind adus, trimis, expediat de cineva). Îi veneau scrisori și cereri de departe, din niște tîrguri cu nume ciudate. SADOVEANU, B. 10. Pînă acu n-am primii banii. Firește că în două-trei zile îmi vin. CARAGIALE, O. VII 7. Vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic, a fi difuzat. «Familia», revistă populară, venea negreșit la Blaji. CĂLINESCU, E. 114. ♦ (Despre zgomote și despre adieri, mirosuri etc.) A ajunge pînă la persoana care vorbește sau despre care se vorbește sau pînă într-un loc determinat. Vorbele veneau greu, vîntul le împingea îndărăt, le ștergea, le schimba. DUMITRIU, P. F. 21. Venea pînă la foc sunet de ape de la un vad al Moldovei. SADOVEANU, N. P. 25. Mi-a venit la nas bunul miros de la friptura ta. RETEGANUL, P. III 62. Îi venise și ei miros de pîrleala pieilor. ISPIRESCU, L. 214. 3. A se duce să viziteze pe cineva, a merge în treacăt la cineva sau undeva, a trece pe la cineva, a apărea, a se ivi, a se prezenta undeva sau la cineva. Venea la tîrg din cînd în cînd, ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Simțind că are să vie tată-său la judecată... se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă. ISPIRESCU, L. 277. Venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge. CARAGIALE, O. III 76. Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă. EMINESCU, O. I 92. Vulpea nu venea pe-acolo cît știa că sturzul n-are ce-i da. ȘEZ. III 185. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plînge sau a fi gata să plîngă. O duceam în brațe și-mi veneau lacrimile, cînd o vedeam atît de ofilită! SADOVEANU, O. I 315. (Despre gînduri, idei) A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a-i da (cuiva ceva) prin minte deodată, pe neașteptate. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta... și nu știu cum mi-au venit în cap copiii tăi. SAHIA, N. 32. Îmi veni în minte o idee genială. HOGAȘ, M. N. 94. Lui Urmă-Galbină îndată-i veni prin minte că așa este. RETEGANUL, P. V 76. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. Ce (cîte sau cum) îi vine cuiva pe limbă (sau la gură) = ce (cîte sau cum) exprimă cineva spontan și fără discernămînt, într-un moment de surescitare. Tocmai pentru că acum colonelul era în toane bune și-l lua peste picior, Mitică putea să-i vorbească despre tot ce avea în suflet și-i venea pe limbă. PAS, Z. III 170. Căzuse... blestămîndu-ne cum îi venea la gură. CREANGĂ, A. 111. (Cu pronunțare regională) Muierea... nu-l mai slăbea din.... cîte-i vineau la gură. RETEGANUL, P. I 7. A-i veni (cuiva) (moș) Ene pe la gene v. moș (I 1). 4. A urma după altcineva sau altceva; a succeda. Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului. REBREANU, I. 10. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămîna etc.) Ce vine = anul (sau luna, săptămîna etc.) următor celui de față. Cei ce vin (sau vor veni) (după noi) = urmașii noștri. Banii ne trebuie să... clădim locașe pentru iertarea păcatelor noastre și pentru cei ce vor veni după noi. DELAVRANCEA, O. II 196. Noi știm că-i multă viața Și în noi și-n cei ce vin. COȘBUC, P. II 107. A-i veni cuiva rîndul = a sosi (după o așteptare) rîndul cuiva la o acțiune. A! boieri, a venit și rîndul domnului. DELAVRANCEA, O. II 159. Veni rîndul să-i dea o desagă de galbini. RETEGANUL, P. IV 19. Așa-i c-a venit și rîndul mieu? CREANGĂ, P. 54. ♦ A urma după cineva în grad sau în rang; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie. După boierime, veneau breslele negustorilor și a meseriașilor, lipsite de orice drept municipal. ALECSANDRI, la NEGRUZZI, S. I X. 5. A-și avea originea, a deriva, a proveni, a purcede, a izvorî, a se trage din.... Afin, știind din ce venea boala intră... la împărăteasă. ISPIRESCU, L. 118. ♦ A decurge (ca o consecință). Te pun... la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ți vină dupe urma cuvintelor mele, iubite autorule. ODOBESCU, S. III 11. Hanii n-au vînat decît folosul lor și d-acilea vine că ei erau gata a încheia un tractat. BĂLCESCU, O. II 151. 6. A sosi sau a se întoarce în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. Venea tîrziu acasă pentru că se ducea probabil la teatru. CĂLINESCU, E. 178. Dintr-alte țări de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Fie, mă duc; dar vin îndată îndărăt. ALECSANDRI, T. I 252. Dar lui, măre, nu-i venea Nici lăptuțul la măsură, Nici cașul la-nchegătură. TEODORESCU, P. P. 514. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mintea la loc (sau în cap, la cap) sau a-i veni (cuiva) mintea acasă = a deveni mai înțelept, a se cuminți, a se potoli, a se îndrepta. Mă bucuram că i-a venit și lui... mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II 238. Îmblătea pe bietul țigan ca să-i vină mintea la loc. RETEGANUL, P. I 74. A-i veni (cuiva) inima (sufletul, graiul) la loc = a se liniști (după o spaimă, o emoție); a-și recăpăta încrederea, curajul. Tîrgovețului nu-i venise încă nici inima, nici graiul la loc. GALAN, Z. R. 49. Venindu-i inima la loc și plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gîndea, se înfățișează înaintea tată-său. CREANGĂ, P. 192. Iată-l!... O! parcă-mi mai vine inima la loc. ALECSANDRI, T. II 30. A-și veni în fire (în simțire, în cunoștinți sau, regional, în ori) = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți: încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Fata... era mai mult moartă decît vie; abia și-au putut veni în ori. SBIERA, P. 309. După ce-și veni în simțiri din amețeală, își ținu firea. ISPIRESCU, L. 136. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să-ți dai seama, să înțelegi; devii mai îngăduitor. Ei bravo! Așa mai vii de-acasă, puiule! C. PETRESCU, C. V. 343. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. (Cu modificarea expresiei) Tocmai acum îmi veni și dumnealui de-acasă și pricepu că nesocotită fu a lui cerere. ISPIRESCU, U. 106. (Învechit și popular) A-și veni în cunoștință (sau în socotință) = a-și da seama, a pricepe; a se lămuri. Începură a-și da coate, a-și veni în cunoștință. ISPIRESCU, L. 38. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor. NEGRUZZI, S. I 149. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea nici cea mai mică parte a [ostrovului]. DRĂGHICI, R. 154. (În imprecații) Veni-ți-ar (veni-i-ar etc.) numele, exprimă dorința ca cel căruia ne adresăm (sau despre care vorbim) să nu se mai întoarcă din locurile unde se duce. 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. Curtea venea ceva mai depărtișor de sat, încolo, pe-un deal. MIRONESCU, S. A. 104. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara. PĂUN-PINCIO, P. 76. Din sus de Humulești vin Vînătorii Neamțului. CREANGĂ, A. 71. ♦ A ajunge pînă la...; a atinge. Genele... așa-i erau de lungi și de dese de-i veneau pînă la gură. RETEGANUL, P. V 36. Iarbă verde subțirică și naltă de-mi venea pînă mai sus de genunchi. ISPIRESCU, L. 244. ◊ Expr. (Rar) A-i veni (cuiva) apa la gură, se spune cînd cineva se găsește într-o situație foarte grea. Alegea totdauna vremurile cele mai grele, cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzînd Mihai că-i vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere... Bátori. ISPIRESCU, M. V. 34. 8. A ajunge într-o anumită situație, stare, poziție. Turcii... mijlociră să vie domn [Mihai]. ISPIRESCU, M. V. 4. Iarăși au venit în ce dintăi ticăloasă stare. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). Ei! se-ngroașă gluma!... Pînă ce am venit în nas. DELAVRANCEA, O. II 113. A-i veni (cuiva) rău = a fi cuprins de amețeală, a se simți rău, a-și pierde (sau a fi pe punctul de a-și pierde) cunoștința. Abia mai putu îngăima cîteva cuvinte fără șir, pătrunsă de un fior la gîndul... că lui Nicu i s-a întîmplat ceva. Îi veni rău. CAMIL PETRESCU, O. II 486. Un sentiment de neliniște, de osteneală. îl grăbea spre casă, ca pe un om care simte că-i vine rău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 58. A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune cînd cineva se află într-o situație neplăcută, penibilă. Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată și, tocmindu-te pe line, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba că sau a veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva sau (franțuzism neobișnuit) a veni la... = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. La urmă, venind vorba de doine ardelenești, a cîntat. REBREANU, R. I 173. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie. ISPIRESCU, L. 127. Fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Nimic mai frumos decît situația acestui tîrg pe un vesel podiș îmbrățoșat de Șiret și Moldova... Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zice că numele țării vine de la ea. NEGRUZZI, S. I 194. A veni la vorba (la vorbele sau la cuvîntul) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat au fost bune. Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, P. 213. Mă tem să nu viu la cuvintele căpitanului. DRĂGHICI, R. 15. Și din gură mi-i zicea: Ai venit la vorba mea. TEODORESCU, P. P. 628. Vine cam ciudat = este sau pare ciudat. Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmplă în oricare loc. ALEXANDRESCU, P. 64. Cum vine asta? = a) ce înseamnă, cum trebuie interpretat acest fapt? b) cum se tălmăcește? Cum vine asta pe limba noastră, întrebă șeful de echipaj. BART, S. M. 101. Așa vine vorba = așa se spune, așa e obiceiul. Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi zicîndu-vă: dragii moșului căci de! așa vine vorba. ISPIRESCU, U. 2. Vorba vine = e numai un fel de a vorbi (care nu corespunde realității); aș! de unde! Ceasul primejdiei se apropie... Așa mă tem. – Te temi?.. – Vorba vine. ALECSANDRI, T. 1124. A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac v. hac¹.9. (Despre întîmplări, evenimente) A se produce, a avea loc, a se întîmplă. De-ar veni o întîmplare nouă, pe care am ajuta-o să se prefacă în minune. SADOVEANU, P. 110. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). Cum vine duminecă, Ipate și cu Chirică se ieu și se duc la horă în sat. CREANGĂ, P. 163. Să nu vie vremea să dai cinstea pe rușine. NEGRUZZI, S. I 249. Expr. (Popular) Vine un an (de cînd... ) = se împlinește un an (de cînd... ). Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin zahar. TEODORESCU, P. P. 285. A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva, momentul decisiv (în special momentul morții). Mă gîndesc că omul nu știe cînd îi vine ceasul. DELAVRANCEA, O. II 219. În ziua a treia, îi veni ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 121. (Fig.) Forțele vii ale unui neam pot fi stînjenite o vreme; cînd le vine însă ceasul, înmuguresc și înfloresc cu putere irezistibilă. SADOVEANU, E. 67. 10. (Cu valoare de semiauxiliar și cu subiectul logic în dativ) A fi cuprins sau stăpînit de un gînd, de o senzație, de o dorință; a fi înclinat sau dispus la ceva, a simți nevoia să. Nu care cumva să-i vie poftă să și domnească. ISPIRESCU, L. 327. Mi-au venit și mie toane. EMINESCU, N. 20. Să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă. ODOBESCU, S. III 11. I-am trimis dorul acasă Pe frunză din via noastă! Dorul lui e mare domn; Seara cînd îi vine somn, Trebuie să i-l adorm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ (Urmat de propoziții cu verbul la conjunctiv sau la infinitiv) Nici în casă nu-i venea să rămînă peste noapte. BART, E. 255. S-a trezit deodată cu Șofron, dar nu-i venea să se scoale. SLAVICI, O. I 220. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul. Pe de-o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. (Eliptic) Aș juca și nu știu bine; M-aș lăsa și iar nu-mi vine.= JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. ◊ Expr. A nu-i veni (cuiva) să creadă v. crede (2). A-i veni (cuiva) bîzdîcul v. bîzdîc. A-i veni cuiva hachițele v. hachițe. A-i veni cuiva (toți) dracii = a se înfuria, a se mînia. Ce-ți (-i etc.) vine (să... )? se spune cînd cineva face un lucru ciudat, nesăbuit. Ei, acum, ce ți-a venit să-mi răscolești dosarele? BARANGA, I. 162. Ce-i veni lui, ia o piatră și aruncînd-o către fîntînă, nemerește drept în tigvă. ISPIRESCU, L. 357. Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele. CREANGĂ, A. 4. Cum îi vine cuiva = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. Fata minte cum îi vine. COȘBUC, P. I 203. N-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. A-i veni cuiva la îndemînă (sau la socoteală) = a-i conveni cuiva, a-i fi pe plac. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aevea. ISPIRESCU, L. 184. Se prinde în joc lîngă o fată care chitește că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, P. 163. A-i veni bine (să...) v. bine¹ (II). A-i veni la merchez v. merchez. A-i veni greu (să...) v. greu¹ (2). A-i veni peste mînă v. mînă (1). A nu-i veni la cherem v. cherem. 11. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau, în construcții negative, rău). Am niște rochii pentru Sabina... Prefăcute, cred că au să-i vină foarte bine. C. PETRESCU, C. V. 227. Cearcă să vadă dacă papucul vine pe piciorul fetei babei. ȘEZ. V 67. ♦ (Învechit, mai ales în construcții negative) A se potrivi, a cadra. Căci nu vine Pentru mine Să știu seri ca-un diac. NEGRUZZI, S. II 110. 12. (Popular) A-i reveni sau a i se cuveni cuiva (de drept, printr-o împărțeală etc.). (Refl.) Puțintel ți s-a venit Num-un stînjin de pămînt. MARIAN, Î. 516. Ieri am fost la cănțelerit și vătavul a spus că nu mi se vine nimic. CONTEMPORANUL, IV 392. ♦ (Adesea în construcții impersonale, construit cu dativul) A reprezenta rezultatul unei măsurători, unui calcul. Miu că se necăjea, Trăgea măciuca de la sacsana, care venea șaptesprece oca. MAT. FOLK. 214. La măciucă se uita: Cu dreapta C-o apuca, În cîntar Că mi-o punea, Zece oca că-mi venea. TEODORESCU, P. P. 599. 13. (Însoțit de un nume predicativ formează predicate nominale) A se afla într-o anumită legătură de dependență (cu cineva). [Prietenii] ofițerului veneau, cum s-ar zice, cumetri cu alde Ciupitu cîrciumarul. CAMIL PETRESCU, O. II 519. Într-o fereastră din multele ferestre ale acelui castel zărește o femeie cosind, care îi venea oarecum cunoscută. BOTA, P. 78. – Prez. ind. pers. 2 și: (regional) vini (HODOȘ, P. P. 164), imper. pers. 2 sg. și: vină (SADOVEANU, D. P. 78), vino, part. și: (regional) vint (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398), vent.

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

MĂCINÁ vb. I. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) 1. (Complementul indică boabe de cereale ; subiectul este o persoană) A preface în făină cu ajutorul valțurilor sau al pietrelor morii. Ducea la Siret, de măcina. NECULCE, l. 360. Făcu rînduială, ca să macine grîul ce mai era la moară. SLAVICI, O. I, 227. S-au dus odată două fete la moară să macine. MARIAN, S. R. II, 48. Poposeau sub sălciile care împrejmuiau moara, așteptînd să-și macine grăunțele. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24. Au măcinat porumbul și o parte din grîu. V. ROM. septembrie 1 953, 166. Unul macină la moară (= fiecare la rîndul său). Cf. ZANNE, P. III, 239. Un om macină, altul face azimă din făina lui, se spune cînd unul muncește și altul trage foloasele. Cf. id. ib. V, 398. ◊ E x p r. A măcina cuiva = a împlini cuiva dorințele, a-i face pe plac. ZANNE, P. V, 399. A măcina făină = a face o treabă zadarnică (fiindcă a fost deja făcută) ; a repeta (eventual sub altă formă) un lucru făcut sau spus mai înainte. IORDAN. ◊ (Rar, cu complementul „făina”) Morile. . . care măcina făină (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 263/14. Moara cu care au măcinat făina. DRĂGHICI, R. 77/28. ◊ (Subiectul este moara, pietrele sau valțurile ei) O, macină grîul mai bine Și-nvîrtă-te, roată, mereu! COȘBUC, P. I, 65. La moara lui Ghiță Lungu, pietrele măcinau boabe și rumânii vorbe. SADOVEANU M. C. 126. Atunci moara s-a pornit, Roțile și le-a-nvîrtit Și pe loc a măcinat Tot griul cel secerat. ANT. LIT. POP. I, 622. Moara nu macină pînă nu o ungi la fus. ZANNE, P. III, 234. Două pietri tari nu pot măcina bine. id. ib. 296. Piatra care nu e bună Rău macină totdeauna. id. ib. 297. ◊ R e f l. p a s. Orzul sau secara uscată se macină. I. IONESCU, D. 253. Altă făină se macină la moară (= s-a schimbat rostul lucrurilor). Cf. CREANGĂ, A. 7, ZANNE, P. III, 545. La mine nu se macină așa ușor (= cu mine nu poți face ce vrei). PAMFILE, C. 47. ◊ Refl. Spune, bade, maică-ta, Că și de s-ar măcina În moară ca făina, Noi, de-om fi dragi, ne-om lua. RETEGANUL, TR. 86. ♦ (Complementul indică materii solide) A preface în pulbere sau în fragmente mărunte (cu ajutorul unor mori speciale sau al unor mașini, dispozitive, instrumente). V. r î ș n i, p i s a. Mînca oamenii papură, care o usca și o măcina. M. COSTIN, LET. I, 350/14. Erau siliți a măcina coaja copacilor. ODOBESCU, S. L, 323. Văile cari minau piuele [de aur] încă nu înghețaseră niciodată, și ei puteau măcina mereu. AGÎRBICEANU, 407, cf. 529. Mașini de măcinat cafea. C. PETRESCU, Î. I, 8. * (Prin exagerare) Sfarmă piatră, cu largi păsuri calcă munte după munte. . . unde vede-o stîncâ naltă el o macină cu palma. ALECSANDRI, P. III, 238. ♦ A sfărîma, a fărîmița ; a frămînta. Cercă să privească nepăsător la lumea care măcina glodul uliții. SADOVEANU, O. VIII, 155. ♦ R e f l. p a s. Zăpada se macină sub tălpi. STANCU, D. 168. ♦ (Regional) A sfărîma, a mustui (strugurii) (Secășeni-Oravița). Cf. ALR SN I h 232/29. ♦ (Regional, despre stomac) A mistui. Nu-mi macină rînza. ALR I/438, cf. ALR II/I h 101. 2. (De obicei despre agenți fizici) A mînca, a roade ; p. ext. a ruina, a distruge. Carii rod și macină lemnul. CONTEMPORANUL, V₂, 505. Banii și sculele – „odoarele”, pe cari rugina nu le poate măcina decît după veacuri. PAMFILE, COM. 1. Voi însă știți că numai Pleșcuța Stă lîngă sat de cînd veacul. . . Și n-o macină nici ploile, nici vînțul, nici Timpul. BENIUC, C. P. 69. ◊ R e f l. p a s. Moara cea veche s-a măcinat de vreme. C. PETRESCU, S. 24. ◊ Fi g. (Despre boli) În emigrație, Bălcescu a trăit tot mai părăsit, boala l-a măcinat tot mai mult. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 1-2, 110. Ajunsese la capătul puterilor; au măcinat-o și boala și remușcările și deznădejdea. V. ROM. august 1954, 128. ♦ F i g. (Complementul indică un gînd, o grijă, un necaz) A neliniști, a chinui, a consuma. Începui să am mustrări de cuget. . . măcinat între sentimentul meu absurd și între dreptele sentimente pe care mi le inspira bărbatul Clarei. GALACTION, O. 100. Cufundat în beznă și măcinat de suferințe poporul muncitor era minat în abatoarele războaielor imperialiste. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 574. ♦ R e f l. (Despre pămînt) A se surpa. ALR I 395/180, cf. 395/803. 3. F i g. A vorbi (mult și necontrolat), a trăncăni. V. m e l i ț a¹. Cetisă acum cărțile mai toate Și multe știa măcina din gură. BUDAI-DELEANU, T. V. 125, cf. LB, BARCIANU. Clevetirii. . . îi place să macine și gura lumei e greu s-o fereci. ANGHEL-IOSIF, C. L. 25. Bagă-ți limba-n gură. . ., că doar ți-o cam fi de cînd macini! PETICĂ, O. 216. Măcinăm și noi două vorbe. SADOVEANU, M. C. 29. Alături de plăcerea de-a auzi, ei se străduiau să se bucure văzînd felul cum macină gura vorbitorului. CONTEMP. 1 956, nr. 483, 3/6. ◊ R e f l. p a s. Cîtă vorbă s-a măcinat aici ca, din ea, să iasă apă chioară și fum și vînt. PAS, Z. IV, 253. 4. F i g. (Cu complementul „gînd”) A chib- zui pe îndelete, a examina îndelung, a prefira (în minte) ; a rumega, a depăna. „Mai avem vreme să cugetăm și să vedem ce-avem de făcut”, se gîndea Duca-vodă, măcinînd în minte gînduri amare. SADOVEANU, Z. C. 105. Am plecat, măcinînd gînduri negre. BRĂESCU, A. 172. Voicu își învîrtea pălăria în mînă, ca să-și macine mai bine gîndurile. CAMIL PETRESCU, O. III, 160. - Prez. ind.: macin. – Lat. machinari.

AȘEZA, așez, vb. I. I. 1. Refl. (Mai ales despre ființe, în special despre oameni, în opoziție cu a sta în picioare; uneori determinat prin «jos») A se pune (pe un scaun, pe o bancă etc.) pentru a ședea. Au mîngîiat ochii sprîncenați ai cățelandrului și s-au așezat pe laiță. SADOVEANU, N. F. 39. S-așază fata aproape de fîntînă Pe-o lespede de marmor. COȘBUC, P. I 52. Tăcere, băieți, st!... așezați-vă la locurile voastre. CONTEMPORANUL, IV 1. Așezat la gura sobei noaptea, pe cînd viscolește, Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. A se așeza la masă = a lua loc la masă (pentru a mînca). Așezați-vă la masă, că nu vă mușcă și nici nu cer parale! REBREANU, R. I 193. El se așază la masă, hotărît mai mult să fac-o poezie decît să-și descarce o anumită emoție. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ◊ Tranz. A așezat copilul pe scaun. ♦ A se pune pe pămînt. Ei se așezară jos, la rădăcina zidului. ISPIRESCU, L. 243. Și mergeau, nu prea mergeau, Că deodată se opreau Și pe iarbă s-așezau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ◊ Expr. A se așeza în pat = a se culca. Maică-sa... s-au așezat în pat și începu a geme și a se văiera. SBIERA, P. 28. ♦ A poposi. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre păsări sau insecte zburătoare) A se lăsa din zbor pe ceva (spre a se odihni). Un roi de albine se învîrteau în zbor deasupra capului său și umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd loc unde să se așeze. CREANGĂ, P. 238. ◊ (Poetic) Un luceafăr se așază pe fruntea ei. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Despre brumă și alte precipitații atmosferice) A se depune într-un strat mai mult sau mai puțin dens, acoperind obiectele pe care se lasă. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ♦ (Despre substanțe care sînt în suspensie în lichide; adesea determinat prin «la fund») A se lăsa în jos, a se depune. Cînd se limpezește vinul, drojdia se așază la fund. ◊ (Despre lichide în fermentație) A se limpezi. Vinul nou se toarnă în butoaie numai după ce s-a așezat. 2. Refl. Fig. (Rar) A se potoli, a se liniști, a se astîmpăra. Vremea s-a așezat. ▭ Acum vuietul contenește, – biruitoare, apa se așază între maluri potolită, netedă ca o oglindă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. 3. Refl. Fig. (Despre fenomene sau acțiuni de lungă durată) A se produce, a porni cu tot dinadinsul, cu stăruință. Nu se așază ploaie adevărată pînă la înserat. SADOVEANU, N. F. 124. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» și indicînd acțiunea în discuție) Într-o noapte... mă așezasem pe somn, cînd numai ce aud ciocănind la ușă. GHICA, S. 3. Fă-mi vreo cincizeci cositori... [căci] trifoiul s-a lățit ș-am nițel fin de cosit. El degrab’că-i aducea... Și pe coasă s-așeza. ȘEZ. 11 76. ◊ Expr. A se așeza la lucru = a începe lucrul, a se apuca de treabă, a se pune pe lucru. 4. Refl. A se stabili (cu locuința) într-o localitate, a se instala într-un loc, a se statornici. Am venit să m-așez aici, la București. CARAGIALE, O. III 31. Boierașul... s-au așezat cu totul în curțile ei. SBIERA, P. 51. M-am așezat în gazdă la Pavăl Ciubotarul. CREANGĂ, A. 81. [Orașele în care] a descălecat și s-a așezat fiecare după plac și voie au un nu știu ce care place ochiului. NEGRUZZI, S. I 321. ◊ Fig. Alte rosturi se așază, alte legi stăpînesc. DEȘLIU, G. 54. Pacea se așază în țară. ARHIVA R. I 117. ◊ Tranz. După ce ne-a așezat bunicul în gazdă... la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesori. CREANGĂ, A. 25. 5. Tranz. A procura cuiva o situație bună, a-l face om cu rostul lui, a căpătui. Ioana a crescut copiii și i-a așezat pe toți bine. REBREANU, R. I 150. A izbutit să-l permute aici... ca să-l poată însura și așeza. CARAGIALE, O. I 309. ◊ A instala (pe cineva) într-o funcție, într-un post; (învechit, cu determinarea «în scaun», «în domnie») A întrona. ◊ (Transilv.) A distruge, a duce la pieire, a da gata. Spusu-ți-am, Vilene, spus, Mîndrele capul ți-au pus; Spusu-ți-am, Vilene, ție, Mîndrele te-or pune bine; Spusu-ți-am, Vilene-așa: Mîndrele te-or așeza. BIBICESCU, P. P. 357. II. Tranz. (Cu privire la lucruri sau la evenimente) 1. (Însoțit uneori de un complement de mod) A potrivi cum trebuie. Mama Anghelina așezase lampa în fereastra bucătăriei. SADOVEANU, N. F. 21. Nouă piei de bivol, să le cătrănești și să le așezi bine pe mine. ISPIRESCU, L. 27. Taie un sulhari de fag... îl așază cum trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum. CREANGĂ, P. 135. ◊ (Întărit prin «la loc») Așază pielea la loc, pune el ce pune la rană și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ Fig. Unde e cuconu Ioniță, cel care așeza vorba în sfat...? HOGAȘ, DR. II 110. ♦ (Mai ales în basme) A face, a dura. Împăratul îi ieși... înainte... așeză îndată un pod de aramă, se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. 2. (Rar, cu privire la un fapt istoric) A pune, a arăta, a înfățișa (într-o anumită lumină). Datoria noastră au fost să așezăm bătălia de la Războieni în tot adevărul. ARHIVA R. I 120. 3. (Învechit și popular; urmat de o propoziție completivă directă) A dispune, a decreta, a hotărî (ca autoritate). A dat mănăstirii patru mori în Dridih (Dridu pe Ialomița) așezînd care sate au să le păzească și să le dreagă. ODOBESCU, S. I 398. ♦ (în orînduirea capitalistă și precapitalistă, cu privire la dări, impozite etc.) A institui, a statornici, a fixa. Pentru plata lefilor ostașilor... se așezase dajdie, subt numire de fumărit, ca toată casa de țăran să plătească... 80 aspri. BĂLCESCU, O. I 121. Dăjdiile erau așezate pe toți deopotrivă. BĂLCESCU, O. II 15. ♦ (Complementul indică un eveniment viilor) A stabili, a fixa. Au așezat nunta pe cutare zi. SBIERA, P. 98. III. (Predomină ideea organizării, orînduirii) 1. Tranz. A pune într-o anumită ordine, a rîndui, a aranja. Trecu în grădinița din față. Acolo, prin straturile bogate, erau așezate oale cu flori. SADOVEANU, O. IV 222. Una-i anina flori în pălărie, alta-i așeza priminelile și merindele în desage. VLAHUȚĂ, O. AL. I 8. Lupul... așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești, de ți se părea că rîd. CREANGĂ, P. 25. Maica așază gătejele; moș Nichifor scapără și îndată ațîță amîndoi focul. CREANGĂ, P. 130. Ce faci tu acolo de azi-dimineață, ca un lăstun? – Așez fînu în podu șurii. ALECSANDRI, T. 895 ◊ Absol. Se mișca... prin cameră, dereticînd și așezînd. Deretica smuncind și așeza trîntind. SADOVEANU, N. F. 5. ◊ Refl. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. ◊ Fig. Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile, Tot mai trainic s-așază în istorie filele. DEȘLIU, G. 45. ♦ A aranja într-un scop anumit, a pregăti. Punea la cale tot pentru drum... poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Fig. A aduna, a strînge la un loc. Badiu meu tînăr diac Șade la masă scriind Și din inimă oftînd...: Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. 2. Intranz. (Popular) A pune la cale, a proiecta, a plănui (o căsătorie sau o logodnă). Noi ce umblăm, ce căutăm, Seama-n grabă nu ne dăm. Că tînărul nostru-mpărat Pe aici a mai umblat Și cu cei bătrîni au așezat. SEVASTOS, N. 114.

STRICA, stric, vb. I. 1. Tranz. A aduce (fără voie) într-o stare (mai) proastă, a preface din bun în rău; a deteriora; (cu privire la mecanisme) a defecta. Aștept un telefon și aș vrea ca aparatul să funcționeze... Să sperăm că va funcționa... Să nu se strice. SEBASTIAN, T. 73. ◊ Refl. Broasca se strică și capacul se desfăcu. DUMITRIU, N. 84. Unul zise: aveam să mă duc pînă în cutare loc, însă o roată de la căruță mi se stricase. ISPIRESCU, L. 180. Tu ai boi, de ce nu-ți închipuiești și-un car? Al meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog încolo, hodorog pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A se strica căruța în mijlocul drumului = a întîmpina piedici cînd ești încă departe de țintă. (Glumeț, cu inversiunea termenilor «drum» și «căruță») Bun întîlnișul, om bun! Așa-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruței? CREANGĂ, P. 127. 2. Tranz. A sfărîma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. Să iei sîmburi de piersică și să-i strici. ALECSANDRI, T. I 106. A început a strica alune și a mînca. ȘEZ. IV 171. ♦ A sfărîma uși, încuietori, a deschide cu forța (pentru a intra sau a ieși). Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăștia și să fugim. ISPIRESCU, L. 274. Deschide-mi să ieu traista din cui!... Dă-mi drumu, că stric ușa. ALECSANDRI, T. I 325. 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera (sub acțiunea agenților exteriori distructivi). Să lese să se strice carnea toată dintr-o vacă? CONTEMPORANUL, III 293. Fiind vară și soare și o căldură mare, Peștele s-a stricat Și racii l-au mîncat. ALEXANDRESCU, M. 404. ◊ Tranz. Merele putrede strică și pe cele bune (= unul care dă exemplu rău corupe și pe cei din jurul lui). ♦ (Despre aer) A se încărca de mirosuri grele sau de bioxidul de carbon provenit din respirație. 4. Tranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. Fiul împăratului nu cuteza să calce... pe velințele cele de mare preț... de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU, L. 38. ◊ Absol. După cîtă învățătură am dobîndit de la unii și de la alții și de prin cărți, ți-oi spune că cel ce lenevește e frate cu cel ce strică. SADOVEANU, P. M. 17. 5. Intranz. (Mai ales în forma negativă sau interogativă) A face rău, a fi nefolositor (într-o anumită situație sau unei anumite persoane); a fi nepotrivit. Un pahar de vin și un hartan de miel nu strică. SADOVEANU, O. I 30. De unde nu-i, de acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de seamă nu strică. CREANGĂ, A. 11. Haide să le fac un bine, căci un bine nu le strică. CONTEMPORANUL, I 457. Gîndește că măria-ta ești preaputernic și că niște săraci boieri nu-ți pot strica. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Frunză verde, flori mărunte, Ieșitu-mi-au vorbe multe; Las’ să iasă că nu-mi strică, Că-s tînără și voinică! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ Expr. (Mai ales în construcții impersonale) Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... N-ar strica să aprindem aci o lampă și să faceți focul! C. PETRESCU, A. 279. Niciodată nu strică cineva să facă încercare. ISPIRESCU, L. 219. ♦ A fi vinovat, a fi de vină. Cine strică dacă ai îmbătrînit șef de birou? Lipsa de tact, neglijența și amorțeala în care trăiești. DELAVRANCEA, S. 111. Nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata. CARAGIALE, O. I 63. Nu strică cine mănîncă mai multe pite, ci cine i le dă (= nu este vinovat cel care face rele, ci cel care îi îngăduie să le facă). ♦ Tranz. (Cu complementul «ce» sau «nimic») A greși, a se face vinovat (cu ceva, împotriva cuiva). Și tu vrei să bag sabia în teacă? – Ce-au stricat ei? – Că s-au născut. DELAVRANCEA, O. II 148. Codrule, ce ți-am stricat, De m-ai dat de mîni legat? Eu nu mă știu vinovat, Făr’ c-o creangă ți-am tăiat. BIBICESCU, P. P. 166. Codre, vei avea păcat Cumva de m-ei da legat. Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. Ce strică? de ce-ar fi rău, de ce (să) nu? Te miră, tată, la ce am putea fi bune și noi. Și apoi ce strică dacă ne vei spune și nouă? ISPIRESCU, L. 177. 6. Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică. E o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sînt sănătos, crezi, de cînd am luat-o? CARAGIALE, O. I 245. Dar de ce plîngi, mîndră, hăi, Ce strici ochișorii tăi? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 255. ◊ Expr. A-i strica (cuiva) inima v. inimă (II 1 b). ◊ Refl. (Despre organe, p. ext. despre ființe) Să nu dai în boi prea tare Că se strică la spinare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 336. Împărate, împărate!... Unde duci catanele? Iar la foc sîrmanele? Nu le duce așa tare Că se strică la picioare. ALECSANDRI, P. P. 296. De plîns ochii li se strică, Frunza-n codru se despică. De dor mare nesfîrșit Fața lor s-a veștejit. id. ib. 379. ♦ Fig. (Despre stări sufletești) A mîhni; a doborî, a prăpădi. Dorul naibei tare strică Pe mîndruța ocheșică; Nice bea, nice mănîncă, Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gîndurile, Tare suflă vînturi reci, Rău mă strică gînduri seci! id. ib. 350. 7. Refl. (Despre vreme) A se schimba în rău. Toamna a sosit, soarele apune trist și în urma lui o baltă de sînge. Vremea o să se strice. DELAVRANCEA, A. 15. Ori părerea mă înșală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două una trebuie să fie numaidecît. CREANGĂ, P. 265. 8. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări de fapt; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. Și astfel mergeau amîndoi cătră împărăția Împăratului Verde fără de leac de frică că le va mai strica cineva traiul cel bun. BOTA, P. 90. Ah! munteanco! nu-mi strica socotelile! DELAVRANCEA, O. II 17. Blăstemat să fie... Acel om pe care Mi-l împinge firea Să strice iubirea Cea nevinovată De fecior și fată. COȘBUC, P. II 163. Harap-Alb, fiindcă ești așa de bun de ți-a fost milă de viața noastră... și nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ți fac și eu un bine. CREANGĂ, P. 237. Cine strică dragostele Mînce-i grîul pasările! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. ◊ Expr. A strica casa cuiva v. casă¹ (4). ◊ Refl. Atunci deodată tuturor mesenilor și pe loc li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Tot cheful mi se strică Cînd mă văd supus la bir, Atins tocmai la chimir. ALECSANDRI, T. I 239. 9. Tranz. A influența (pe cineva) în rău, a corupe. [Muierea aia] vine la mine în casă ca să-mi strice nevasta. DUMITRIU, P. F. 223. Ocî și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. I-a înfumurat. STANCU, D. 44. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral, a se ticăloși. Nici ciobanii nu mai sînt ciobanii din timpurile mele. S-a stricat lumea; s-au stricat și ei. GALACTION, O. I 64. 10. Tranz. A face un lucru greșit, cum nu trebuie. Croitorul a stricat haina. ▭ Graba strică treaba. REBREANU, I. 118. ♦ A deforma înfățișarea, caracterul, manifestările cuiva; a face să fie așa cum nu trebuie, urît, neplăcut, antipatic. Minunat om ar fi părintele Trandafir, dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată. SLAVICI, O. I 53. Vărsatul a stricat-o puțin și i s-a scurs un ochi. NEGRUZZI, S. I 59. De frumoasă ești frumoasă Ș-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița, Că-ți umblă ca melița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. 11. Tranz. (Cu privire la așezări omenești, înjghebări, construcții) A dărîma, a nărui, a distruge. Nu strica fîntîna, că o avem de la moși-strămoși. RETEGANUL, P. IV 18. Lăpușneanul porunci să împle cu lemne toate cetățile Moldaviei... și le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulțămiților. NEGRUZZI, S. I 142. Ei coprind orașul, îl strică și îl dau pradă flăcărilor. BĂLCESCU, O. II 75. Brazii că se legănau, Cuibulețul mi-l stricau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Refl. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit, de nu se știe ce s-a făcut. CREANGĂ, P. 89. ♦ (Învechit și arhaizant) A ucide, a mutila. Împăratul nostru preaputernic a dat poruncă să fie stricat coconul său. SADOVEANU, D. P. 33. Neagoe se răpezi încruntat cu paloșul la dînșii: Să nu stricați pe nimeni! strigă el în gura mare. ODOBESCU, S. I 91. Alelei! pe cînd eram Om întreg de mă luptam, Mulți păgîni am mai stricat! ALECSANDRI, P. P. 169. ◊ Refl. (În propoziții consecutive, exprimînd ideea că acțiunea din propoziția principală se face cu mare intensitate) Crîșma-i mare, frumușică, Beau voinicii de se strică. La TDRG. (Expr.) A se strica de rîs = a rîde foarte tare, cu hohot. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta și se strica de rîs. CREANGĂ, P. 53. Și în vîrtejul cela, răsturna tîrăbi și toate cele în toate părțile, de-ți venea să te strici de rîs. id. ib. 310. ♦ Fig. A anula, a abroga, a călca (convenții, învoieli, legi, obligații). Eu merg să fac dreptate în țară... să stric legile cele rele făcute de domnie. GANE, N. I 158. De vrei, putem strica obiceiul. RETEGANUL, P. V 30. Mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată. ISPIRESCU, L. 400. Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. ♦ (În superstiții) A dezlega, a desface (farmece, blesteme). Strică, mîndro, ce-ai făcut, Nu mă ținea om pierdut! HODOȘ, P. P. 63. 12. Refl. A rupe legăturile de prietenie (cu cineva).; a se certa. Prepeleac pusnicul se stricase acum de tot cu dracul. CREANGĂ, P. 58. Știi că unchiul d-tale a pus toate la cale cu șatrarul Nărilă. – Bine zici... o uitasem... Trebuie găsit un mijloc de a ne strica cu șatrarul. ALECSANDRI, T. 785. ♦ Tranz. A contribui ca cineva să rupă o legătură de prietenie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru ca să tragi cenușa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. 13. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). Ia, nu mai strica banii pe cocoș, Natalio. STĂNOIU, C. I. 194. De-acum trebuie să ne mai punem și cîte pe-oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanția de crăciun și noi stricăm pînea părinților degeaba. CREANGĂ, A. 100. Pe toată ziua stricam... [în vrăbii] cîte un corn de praf și cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. III 22. Ticălosul... nu plătește să strice cineva un glonț într-însul. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Fig. Nu era prea încredințat de evlavia acelor străini și n-ar fi vrut să-și strice vorbele fără folos. SADOVEANU, P. M. 18. ◊ Expr. A strica orzul pe gîște v. orz. 14. Refl. (Despre adunări, petreceri) A lua sfîrșit (prin împrăștierea participanților). Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte... spre Avrum. REBREANU, I. 32.

CIRCUMSTANȚIALĂ s. f. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau interjecția predicativă determinată din propoziția regentă. ◊ ~ de loc (locală): c. care arată locul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de loc. Este introdusă prin adverbele relative unde (precedat sau nu de prepozițiile de, pe, de pe sau până), încotro, dincotro, oriunde și oriîncotro: „...unde nu e lege, nu e nici slobozenie” (Al. Russo); „... și să apuci încotro -i vedea cu ochii” (Ion Creangă); „Du-mă-ncet cu mâinile la piept, / Adormit, oriunde vei socoate” (Șt. O. Iosif); „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu). ◊ ~ de timp (temporală): c. care arată timpul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de timp. Poate exprima un raport temporal de anterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare până și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare până ce și până să), un raport temporal de simultaneitate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „în timp ce”, și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare pe când, în timp ce, în vreme ce) și un raport temporal de posterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „imediat ce” și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare de cum, după ce, imediat ce și îndată ce). Pe lângă elementele amintite mai sus, c. de timp mai este introdusă și prin adverbele relative când (precedat sau nu de prepozițiile de sau până) și oricând și de locuțiunea adverbială relativă de câte ori (transformată uneori în locuțiunea conjuncțională subordonatoare ori de câte ori): „Când a înnoptat, l-a dus la unul din palate” (E. Camilar); „...și de câte ori pronunța cuvântul «entuziast», îl dansa cu surâsuri” (Camil Petrescu); „...și n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de oboseală” (B. Șt. Delavrancea); „...să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu” (Ion Creangă); „Tot neamul Basarabilor, până să nu prinză de veste, trecuse Dunărea” (Al. Odobescu); „Și pe când spahiii lui tremurau tupilați prin bălării, din tabăra românilor se înalță... cântece de biruință” (A. Vlahuță); „Dar în vreme ce mă adânceam atât în baltă cât și în gânduri, rămăsei încremenit” (V. Alecsandri); „După ce paturile arseră... împărăteasa adună cenușa” (I. Slavici); „Imediat ce vei primi scrisoarea mea, suie-te în tren și vino aici” (I. L. Caragiale); „Cum însera, înhăma căluțul la polobocul pe două roate” (E. Camilar). ◊ ~ de mod (modală): c. care arată modul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală, felul însușirii unui adjectiv sau al caracteristicii unui adverb din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, pe lângă un adjectiv sau pe lângă un adverb, funcția unui complement circumstanțial de mod. Poate exprima o circumstanță modală propriu-zisă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum, cât și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare așa cum, așa precum, astfel cum, fără să și după cum), o circumstanță modală cantitativă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cât și oricât), o circumstanță modală comparativă – reală sau ireală (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare (față) de cum, decât să, după cum, ca și cum, ca și când și de parcă) și o circumstanță modală de măsură progresivă (marcată cu ajutorul locuțiunilor conjuncționale subordonatoare cu cât, de ce, pe cât și pe măsură ce): „...cum va zice judecata, așa să rămâie” (Ion Creangă); „Caii aleargă cât le apucă picioarele” (V. Alecsandri); „Și cu paharul plin în mâini, / Precum e felul din bătrâni... /El a-nchinat” (G. Coșbuc); „Calul se clatină încet la dreapta ori la stânga, după cum pune femeia piatra” (I. Agârbiceanu); „Fără să vrea, Felix raportă totul la moș Costache însuși” (G. Călinescu); „Muncește cât poate”; „Să oprești pentru tine oricât dorești”; „Cănuță oftă adânc, ca și cum ar fi răsuflat întâia oară” (I. L. Caragiale); „Toți aveau de spus câte ceva, ca și când ceilalți n-ar fi știut nimic” (L. Rebreanu); „...și cu cât mai mult joacă, cu atât mai vârtos se simte a da înainte” (I. Slavici); „...dar de ce umblau, de aceea se înfundau mai tare” (I. Pop-Reteganul). ◊ ~ de cauză (cauzală): c. care arată cauza desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de cauză. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, deoarece, căci, întrucât, fiindcă, cum („pentru că”), unde („pentru că”) și dacă („pentru că”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare din cauză că, din pricină că, pentru că, odată ce, de vreme ce și din moment ce: „Aș vrea să plâng de fericit, / că pot să văd ce-ai plăsmuit!” (G. Coșbuc); „Nu puteau toți să ia același drum... fiindcă drumurile erau multe” (G. Galaction); „Și cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe licurici să-i lumineze calea” (Em. Gârleanu); „Vezi, Patrocle, dacă nu le dai pace, ele te mușcă” (M. Sadoveanu); „Pesemne ți s-a făcut urât unde am tot spus anume toate soiurile de paseri și de jivine” (Al. Odobescu); „Un entuziasm poetic ne-a pătruns pe toți... căci priveliștea era vrednică de a încânta sufletele” (V. Alecsandri); „...dete o pungă de bani grădinarului, pentru că -i făcuse o grădină” (P. Ispirescu); „Și amândoi bătrânii aceștia erau... posomorâți... din pricină că nu aveau copii” (Ion Creangă); „... de vreme ce nu puteam să nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puțin în anumite ore din zi să încerc să mi-o fac absentă” (Camil Petrescu). ◊ ~ de scop (finală): c. care arată scopul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de scop. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare să, ca să și de („să”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare pentru ca să (pentru ca... să): „Și mam’mare se hotărăște să stea în coridor... să păzească pe Goe” (I. L. Caragiale); „Ca să te vindeci pentru totdeauna, / Ridică-te și vino după mine” (G. Topârceanu); „Duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decât să trăiți în robie” (Al. Russo); „Iscălesc pentru ca fiii oamenilor să nu mai piară în război” (Z. Stancu). ◊ ~ de consecință (consecutivă): c. care arată consecința sau rezultatul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă sau al intensificării însușirii unui obiect și al caracteristicii unei acțiuni, îndeplinind pe lângă verb (locuțiune verbală), adjectiv sau adverb funcția de complement circumstanțial consecutiv. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare încât, că, de, să, ca să (ultimele patru cu sensul de „încât”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare așa că și așa încât: „...și asemenea vuiet s-a stârnit... încât gâdea a fost cuprins de sfială” (M. Sadoveanu); „...era așa de frumos și de cald afară, că -ți venea să te scalzi pe uscat ca găinile” (Ion Creangă); „...urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap” (P. Ispirescu); „...vă spui eu c-o să tragă o sfântă de ploaie de un ceas, să rupă pământul” (I. Al. Brătescu-Voinești); „... și socoteau că se împrietenise de ajuns, ca să poată găsi la dânsul un sprijin” (L. Rebreanu); „Și bogotanii... nu-i plăteau tot, așa că Fefeleaga avea rămășițe mari pe la toți” (I. Agârbiceanu); „Drumurile erau nespus de grele, așa încât caii începură a îngenunchea” (M. Sadoveanu). ◊ ~ de condiție (condițională): c. care arată condiția reală sau ipoteza în virtutea îndeplinirii căreia se poate realiza acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă (de aici și felurile condiționalei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial condițional pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă, de, să și când („dacă”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare în caz că: „Fiii voștri vor ascunde a lor frunte în țărână, / Dacă voi acum veți pierde marea cauză română” (Gr. Alexandrescu); „De mi-i da o sărutare, nime-n lume n-a s-o știe” (M. Eminescu); „Să -l văd venind, / Aș mai trăi o viață” (G. Coșbuc); „Când aș ști că-mi vei fi de ajutor... mai-mai că aș face așa precum zici tu” (P. Ispirescu); „În caz că vremea se strică, nu mai plecăm în excursie”. ◊ ~ de concesie (concesivă): c. care arată o împrejurare (fie reală, fie ipotetică sau ireală) ce ar fi putut împiedica acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă, dar care n-o împiedică (de aici și felurile concesivei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial concesiv pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare deși, dacă, de și să, prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu toate că, măcar că, măcar de, măcar să, chit că, chiar dacă, chiar de, chiar să și fără (ca) să, prin pronumele și adjectivele nehotărâte relative orice, oricare, oricât, oricâtă, oricâți și oricâte și prin adverbele nehotărâte relative oricât și oricum: „Deși mulți au zis-o, eu tot o mai zic” (Gr. Alexandrescu); „Dacă (”deși„) în multe privințe erau deosebiți unul de altul, în altele se asemănau” (I. Slavici); „De piatră de -ai fi fost, nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie” (Ion Creangă); „Să știu de bine că mă duc la mănăstire, pâine și sare nu mai mănânc cu el!” (I. L. Caragiale); „Cu toate că duceam de câteva zile o viață idilică..., totuși ne mulțumirăm deocamdată cu umbra rară... a unui tânăr brad” (C. Hogaș); „...chiar de -aș ști că voi pieri, tot nu mă voi lăsa” (P. Ispirescu); „...măcar că era prea înțeleaptă, își pierdea și dânsa răbdarea uneori” (I. L. Caragiale); „Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!” (M. Eminescu); „Dar oricât s-ar fi lipit, între ele tot ar fi rămas o fisură” (Geo Bogza). ◊ ~ de instrument (instrumentală): c. care arată instrumentul sau mijlocul de realizare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial instrumental pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative ce și ceea ce sau prin adjectivele nehotărâte relative cât și câtă, precedate de prepoziția cu: „Dar cu ce are ea, cu ce ai dumneata... puteți să trăiți o viață...” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Cu ceea ce îi mai vine din arenda pământului, de-abia dacă își plătește datoriile” (G. Galaction); „Și cu câtă carte știu... pot s-ajung dichiu la vreun mitoc” (Ion Creangă). ◊ ~ de asociere (sociativă): c. care arată cine însoțește subiectul sau obiectul direct din propoziția regentă în săvârșirea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală din aceeași regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial sociativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative cine și ce și prin adjectivele nehotărâte relative cât, câtă, câți, câte, precedate de prepoziția cu sau de locuțiunea prepozițională împreună cu: „S-o pornim cu ce om apuca” (B. Șt. Delavrancea); „Zamoysky dete poruncă hatmanului Zatkiewsky de a se duce în grabă cu câte oști va putea să adune mai curând” (N. Bălcescu); „Aide, pleacă acasă... cu cine mi te-a trimis” (L. Rebreanu). ◊ ~ de opoziție (opozițională): c. care arată o opoziție față de conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial opozițional pe lângă această propoziție. Datorită mai ales elementelor introductive, ea poate avea nuanțe diferite (condițională, temporală, locală sau finală). Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă și unde („dacă”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în loc să, (pe) câtă vreme, în timp ce, în vreme ce, pe când și pentru ca să: „Paraschiv în loc să se bucure că grâul ieșise..., arăta mereu posomorât” (M. Preda); „...dacă glontele putea fi o glumă, apoi incendiul e un râs sinistru” (M. Sadoveanu); „...toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe câtă vreme dumneaei sufere... și de foame” (I. L. Caragiale); „Atunci, acela vede lumea cu ochiul liber, în vreme ce eu o văd cu o lunetă puternică” (G. Călinescu); „Unde până aci era bilșugul în casa lor, acum ajunseră negustori grei ca fulgul pe apă” (P. Ispirescu); „Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător..., pentru ca să dăm peste altul și mai crunt!” (V. Alecsartdri). ◊ ~ de cumul (cumulativă): c. căreia i se adaugă conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial cumulativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă. Este introdusă prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare pe lângă că, după ce, după ce că, plus că, lasă că, necum să, nu numai că, în afară că: „Pe lângă că suntem meșteri lemnari, apoi am și ajuns la o vreme de cărunteță” (M. Sadoveanu); „După ce că ești chior, nici n-auzi bine” (M. Preda); „Și în afară că era micuță, mai era și supraîncărcată de mobilă” (Z. Stancu); „Nici oleacă de mâncare nu mi-a dat, necum să-mi dea ceva simbrie” (L. Rebreanu); „Lasă că era tânără..., dar apoi toate mișcările ei... aveau un ce mai deosebit” (V. Alecsandri). ◊ ~ de relație (relațională): c. care arată la ce se referă acțiunea verbului sau a locuțiunii verbale din propoziția regentă sau calitatea unui obiect din aceeași propoziție. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial de relație pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau adjectivul din regentă și este introdusă prin conjuncția subordonatoare de sau prin pronumele relative cine și ce precedate de locuțiunea prepozițională în legătură cu: „Treci la badea peste drum / Să cercăm vinul de -i bun” (Jarnik-Bârseanu); „În legătură cu cine a venit ieri nu există obiecții”; „În legătură cu ce s-a spus acolo avem și noi observații”. ◊ ~ de excepție: c. care arată un raport de excepție față de propoziția regentă și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial de excepție pe lângă aceasta. Este introdusă prin adverbul subordonator decât și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în afară că și decât să: „Boierul e un om care toată ziua nu lucră altceva decât mănâncă, bea..., se culcă” (M. Sadoveanu); „...alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu); „În afară că s-a dus acolo, n-a mai făcut nimic altceva”. (Pentru clasificarea complementelor și a subordonatelor v. criteriu).

PROPOZIȚIE s. f. (cf. fr. proposition, lat. propositio, -onis): unitate sintactică de ordin superior cu un singur predicat. Este caracterizată prin conținut de cunoaștere (rezultatul constatărilor vorbitorului în legătură cu realitatea) sau prin conținut afectiv-volițional (atitudinea vorbitorului față de realitate) și prin ideea de predicație unică (referirea sau raportarea conținutului propoziției sau reprezentărilor vorbitorului la realitate, prin intermediul unui singur indice de predicație: verb sau locuțiune verbală la moduri personale, expresie verbală impersonală cu verbul a fi la un mod personal, adverb predicativ, interjecție predicativă, intonație predicativă însoțită uneori de pauză, de topică și de punctuație corespunzătoare). ◊ ~ enunțiativă: p. care conține relatarea unui fapt real, realizabil sau ireal, ca în exemplele „Munca e ritmul vieții” (V. Pârvan); „Când te-aud, nu m-aș mai duce” (Folclor); „Să fi rămas la coasă” (O. Goga). v. și enunțiativă. I se mai spune și p. asertivă sau declarativă, fiind opusă interogativei și imperativei. ◊ ~ interogativă: p. prin care se formulează o întrebare, ca în exemplele „Acum, ce-ai rămas cu capul între urechi?” (M. Preda); „...cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie hăi?!” (Ion Creangă). v. și interogativă. ◊ ~ neafectivă (neexclamativă): p. care nu conține sentimente, care nu sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Frații săi prinseseră pizmă pe el” (P. Ispirescu); „Câți ani or fi de atunci?” (Z. Stancu). ◊ ~ afectivă (exclamativă): p. care conține sentimente, care sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Ce mândri sunt oțelarii de cutezătoarea lor muncă!” (Geo Bogza); „De ce nu moare omul... fericit!?” (I. L. Caragiale). ◊ ~ afirmativă (pozitivă): p. cu caracter de afirmație, de fapt pozitiv; p. care afirmă ceva, care reprezintă o afirmație, ca în exemplele „Prin ceață – obosite, roșii fără zare – / Ard afumate triste felinare” (G. Bacovia); „În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini” (I. L. Caragiale); „Ce ne facem, noi, Patrocle?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ negativă: p. cu caracter de negație, de fapt negativ; p. care neagă ceva (acțiunea verbului predicat), care reprezintă o negație, ca de exemplu „Ba eu n-am înțeles!” (Ion Creangă); „Din fericire pentru dânsul, Eminescu n-a fost martor al acestei rătăciri” (N. Iorga); „...și să nu uitați a citi cartea” (Z. Stancu); „Nu-ți dă demâncare?” (I. L. Caragiale); „Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ analizabilă: p. care poate fi analizată, care poate fi desfăcută în părțile ei componente, ca de exemplu „Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, / Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum” (V. Alecsandri). ◊ ~ neanalizabilă: p. care nu poate fi analizată, care nu poate fi desfăcută în părți componente, ca de exemplu „- Așa a spus? – Da” (M. Sadoveanu); „A intrat în pământ! – Nu... E la han” (I. L. Caragiale); „- Te întorci la Pașcani? – Desigur” (M. Sadoveanu); „(Ilinca): Fa, Oană, ție ți-e lene. (Oana): Ba.” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ simplă: p. alcătuită numai din subiect și predicat sau numai dintr-o parte principală de propoziție, ca de exemplu „Drumețul intră” (V. Alecsandri); „Petre Rădoi nu muncește” (Z. Stancu); „Era o frumusețe!” (I. L. Caragiale); „Apa e lină, adâncă, tăcută” (A. Vlahuță); „Primăvară!”; „Plouă”. ◊ ~ dezvoltată: p. alcătuită din părți principale (subiect și predicat) și părți secundare (atribut, complement și element predicativ suplimentar), ca de exemplu „Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt” (M. Eminescu); „Patria e... târâm de vis” (Ion Lăncrănjan); „...pădurea înseamnă pentru noi... o parte a ființei noastre sufletești, o notă constitutivă a noțiunii de român” (C. C. Giurescu). ◊ ~ monomembră: p. care dispune numai de una din părțile sale principale (sau numai de predicat, sau numai de subiect), la care se pot adăuga, bineînțeles, determinantele fiecăreia (poate fi deci simplă sau dezvoltată), ca de exemplu „...dimineața ninge iară” (V. Alecsandri); „De-abia se-nnoptase” (I. Slavici). „Toamnă. Pădurea fumegă” (Em. Gârleanu); „Frumoasă vreme.” (L. Rebreanu). ◊ ~ bimembră: p. care dispune de ambele părți principale (exprimate sau neexprimate), ca de exemplu „Dormi!” (G. Topârceanu) – cu subiect inclus; „A intrat în baltă” (Em. Gârleanu) – cu subiect subînțeles: „Tăceau acum toți” (L. Rebreanu) – cu subiect exprimat. ◊ ~ verbală: p. în care există un verb la un mod predicativ, ca de exemplu „Afară tuna... Afară fulgera” (I. Slavici); „Flăcăii tăcură” (Em. Gârleanu); „Lina-i vinovată!” (G. Coșbuc); „Sună clopotele” (I. L. Caragiale); „Scutură ștergarul!” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ nominală: p. în care nu există un verb la un mod predicativ, ci numai nume și determinantele acestora, ca de exemplu „Duminecă. Satul e la horă” (L. Rebreanu); „Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curtea boierului – vraiște” (Z. Stancu). ◊ ~ principală: p. care dispune fie de o anumită suficiență și autonomie semantică, limitate însă prin relațiile ei cu alte propoziții din frază, fie de o insuficiență semantică și de o lipsă de autonomie, completate de relațiile ei cu alte propoziții din frază, ca în exemplele „Maică, mulți te-au dușmănit, / Că ești neam blagoslovit” (T. Arghezi); „Ne dusesem acolo împreună cu ei, ca să cumpărăm niște lemne”; „De când a plecat, noi nu mai avem liniște”; „Oamenii au ieșit la câmp și au început culesul porumbului”; „Cred că are dreptate”; „Trebuie să mai așteptăm”; „E ușor să vorbești”; „Dorința lui este să obțină aprobarea”; „Zicea că va veni joi”; „Bineînțeles că nu mai plecăm”. ◊ ~ secundară: p. cu înțeles insuficient, care depinde lexical (și gramatical) de o altă propoziție din cadrul frazei, al cărei înțeles este completat de o altă propoziție, ea neputând exista ca unitate de sine stătătoare. Astfel: „După ce s-au dus leșii, m-am dus cât colea pe urma lor până la Cotnari” (C. Negruzzi); „Până la o sută de metri am impresia că zbor ca un tren fulger” (Aurel Vlaicu). ◊ ~ regentă (supraordonată): p. cu înțeles suficient sau insuficient, principală sau secundară, de care depinde gramatical o propoziție din cadrul frazei. Astfel: „Aici e țara, unde-i brazda ei” (Adrian Păunescu); „Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată” (Folclor); „E firesc să preferați un loc așa de frumos” (M. Sadoveanu); „Desigur că în știință lipsa de documentare supără” (G. Călinescu); „Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux și opulență a fanariotului” (N. Filimon); „Iară Lică era... precum nu fusese mai înainte” (I. Slavici); „...e fermecătoare naivitatea / să crezi / că tu poți îndrepta o țară” (Camil Petrescu). ◊ ~ subordonată (dependentă): p. cu înțeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziție, denumită regentă, și care îndeplinește pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție (de subiect, de nume predicativ, de atribut, de complement, de element predicativ suplimentar). Astfel: „Nu e basm născocit ceea ce spune mătușă-mea Uțupăr” (Z. Stancu); „Doar să te porți de acum tare bine, să mai fiu ceea ce am fost pentru tine” (Ion Creangă); „Până una alta, își căutară culcuș unde să mâie peste noapte” (P. Ispirescu); „În cele din urmă premiantul tuși și începu să spună o poezie” (M. Preda); „Faptul îl împiedica să spuie ce căuta” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ apozitivă: p. cu funcție de apoziție (v.) pe lângă substantivul explicat din altă propoziție, ca în exemplul „Avea un singur gând¹ /: / să meargă până la ei.² /” ◊ ~ independentă: p. cu înțeles suficient, cu autonomie semantică și gramaticală, neintegrată în frază, fără relații gramaticale cu alte propoziții. Astfel: „Oamenii din târg trec repede” (B. Șt. Delavrancea); „Eminescu și-a deschis singur calea spre poporul român într-o existență foarte de timpuriu împinsă înspre slujirea unor țeluri mai înalte decât acelea ale unei vieți individuale” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). ◊ ~ dependentă: v. p. subordonată. ◊ ~ coordonată: p. principală sau secundară, regentă sau subordonată, care se află în raport de coordonare (paratactică sau joncțională) cu o altă propoziție de același fel din cadrul frazei. Astfel: „Patria e conștiință și muncă, / e luptă și cinste, / e adevăr și dreptate, / e durere și bucurie” (Ion Lăncrănjan); „Nu-i simplă misiunea / și / viața nu-i ușoară” (Adrian Păunescu); „...mie îmi părea bine / fiindcă Huțu știa lecția / și / o spunea frumos” (I. Slavici); „Mi se părea / că pământul se scurge în haos... sau / mi se părea / că... niște negre și vaste cercuri concentrice se desfac” (C. Hogaș). ◊ ~ juxtapusă: p. coordonată, bazată pe o intonație de enumerare în raport cu coordonata ei, ca în exemplul „Uniți-vă în cuget,¹ /uniți-vă-n simțiri!”² / (Andrei Mureșanu).◊ ~ copulativă: p. coordonată care exprimă asocierea față de coordonata ei, cu coordonata acesteia, ca în exemplul „înalță-ți a ta frunte¹ / și / cată-n giur de tine!”² / (Andrei Mureșanu); ◊ ~ adversativă: p. coordonată care exprimă divergența față de coordonata ei, în exemplul „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt,¹ / dar / nu ne-am rupt”² / (A. Vlahuță). ◊ ~ opozitivă: p. coordonată care exprimă opoziția față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu voi sicriu bogat, / Podoabe și flamuri,¹ / Ci-mi împletiți un pat / Din tinere ramuri”² / (M. Eminescu). ◊ ~ disjunctivă: p. coordonată care exprimă excluderea față de coordonata ei, ca în exemplul „Se oprise¹ / sau / nu se oprise?”² / (M. Preda). ◊ ~ alternativă: p. coordonată care exprimă alternarea față de coordonata ei, ca în exemplul „Aci râde,¹ / aci plânge”² /. ◊ ~ conclusivă: p. coordonată care exprimă concluzia față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu ne-a trimis nici o veste,¹ / deci / vom pleca noi acolo”² /. ◊ ~ eliptică: p. căreia îi lipsește o parte principală (subiectul sau predicatul) ce se subînțelege. De aici: p. eliptică de subiect și p. eliptică de predicat: „Nu a ajuns la timp” (el, ea); „În parc, foarte mulți copii” (erau); „Nu știu¹ / când² / și / unde au plecat”³ / (ei, ele – au plecat). ◊ ~ fără subiect: p. care nu dispune de subiect gramatical (acesta nu e nici inclus, nici subînțeles măcar). Ea are aspectul unei monomembre verbale: „O, cum fulgeră de strașnic” (C. Negruzzi); „Se-nserase bine” (G. Coșbuc); „Ziua plouă” (G. Topârceanu); „Noaptea ninge” (V. Alecsandri). ◊ ~ fără predicat: p. care nu dispune de predicat (care nu este nici presupus, nici subînțeles). Are aspectul unei monomembre nominale: „Iarnă. Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curte dreptunghiulară, de câteșipatru părțile întărită, ca o închisoare” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ impersonală: p. realizată cu ajutorul unui verb sau al unei expresii verbale impersonale (v. exemplele date la p. fără subiect). O asemenea p. poate fi de multe ori regenta unei subordonate subiective: „Plouase în ajun” (M. Sadoveanu); „Și ninge ca-ntr-un cimitir” (G. Bacovia); „...acuși se face ziuă!” (Ion Creangă); „Se luminează încet, încet” (Em. Gârleanu); „Cred că în noaptea asta brumează” (Pavel Dan); „Mi se întâmpla din când în când / să mă aflu cu Caragiale într-o cafenea” (I. Slavici); „...trebuie / să ceri de la tată-tău... arcul” (P. Ispirescu); „- Nene Niță... nu e bine / să porți țidula asta în buzunar” (I. L. Caragiale). ◊ ~ hortativă (imperativă): p. care exprimă un îndemn prin modul imperativ cu care se construiește sau prin forma de conjunctiv prezent cu valoare de hortativ (imperativ) pe care o include într-un context determinat. Astfel: „Ascultați!... / marea fantomă face semn” (Gr. Alexandrescu); „Dă-mi patru mii de franci” (M. Preda); „...și-ți adă aminte în zilele tale fericite de prietenul tău Dianeu!” (I. Budai-Deleanu); „Să nu vă supărați, cucoane!” (Ion Creangă). ◊ ~ optativă: p. care exprimă o acțiune sau o stare a cărei realizare este dorită, ca în exemplele „Aș merge în excursie”; „Aș mânca o înghețată”; „M-aș odihni puțin”; „Aș sta pe iarbă”. ◊ ~ potențială: p. care exprimă posibilitatea realizării unei acțiuni, fără a preciza dacă aceasta se realizează sau nu, ca în exemplul „Cu prilejul acesta, am vedea și mănăstirile” (am putea vedea...). ◊ ~ condițională: p. circumstanțială care exprimă condiția realizării acțiunii din propoziția regentă, ca în exemplele „Dacă mergi pe aici,¹ / nu ți se întâmplă nimic rău”² /; „Să am eu bani,¹ / aș face multe”² /. ◊ ~ dubitativă: p. care exprimă o îndoială, o nehotărâre, o nesiguranță sau o bănuială, ca în exemplul „Păi, să fi fost așa, la cincisprezece-douăzeci de minute după încetarea bombardamentului” (M. Preda). ◊ ~ intercalată: p. așezată într-un loc neobișnuit, între componentele unei conjuncții subordonatoare compuse, între conjuncția subordonatoare și predicatul subordonatei pe care aceasta o introduce, între subiectul și predicatul altei propoziții, între predicatul și complementul altei propoziții, între complementul și predicatul altei propoziții etc., ca în exemplele „Asta înseamnă ca, după ce le-ai primit, să anunți imediat editura”; „Știu că, dacă întârzie, se va supăra”; „Jupânul, ca să-l îmbărbăteze, i-a dat un pumn în ceafă” (I. L. Caragiale); „...trebuie să mă urmezi – și aceasta îți va fi pedeapsa – într-o lungă controversă” (Al. Odobescu); „...totdeauna când o pedepseam se uita urât” (M. Sadoveanu). ◊ ~ incidentă: p. intercalată între părțile unei propoziții sau între propozițiile unei fraze, care aduce o informație suplimentară în comunicare, nelegată însă sintactic de fraza în care este inclusă. Astfel: „În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea... m-am frământat” (Ion Creangă); „...numai barba și punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă!” (idem); „Mie, adăugă mătușa mea Caliopi, îmi place mai ales frumoasa poftă de mâncare a domnului Ghenciu” (M. Sadoveanu); „Bagă de seamă, bărbate, – îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă” (L. Rebreanu); „Poftim, nepoate Grigri, zice, citește și te bucură” (M. Sadoveanu); „Nevastă-sa – că uitasem... – aprinsese o sumă de lumânări” (I. L. Caragiale); „Când a plecat de-acasă... mama lui – de treabă femeie! - l-a sărutat” (idem); „Ce bine ar fi fost – nu e așa, amice? – să-mi fi adus eu mai demult aminte” (Al. Odobescu); „Amicul nostru (mărturisesc astăzi / că acela eram eu însumi)... s-a grăbit a schimba vorba” (idem); „Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat...” (M. Preda). ◊ ~ relativă: 1. (rar) p. atributivă introdusă prin pronume, adjective sau adverbe relative (v. atributivă). 2. orice propoziție subordonată introdusă prin pronume, adjective și adverbe relative (v. circumstanțială și completivă). ◊ ~ echivocă: p. care conține o construcție ambiguă, neclară, echivocă sau care capătă caracter ambiguu de la un cuvânt echivoc din propoziția anterioară, ca în exemplul „...vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici” (I. L. Caragiale). ◊ parte de ~: v. parte de propoziție (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

STRECURA, strecor, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la lichide) A trece printr-o strecurătoare, pentru a separa de părticele solide sau de corpuri străine și a face să rămînă limpede, omogen. A intrat aprinsă și grăbită-n casă, Donița punînd-o după ușă-n cui. Mă-sa stă crucită. «Păi, acolo o pui? Vino și strecoară laptele odată!». COȘBUC, P. I 249. 2. Refl. (Despre lichide) A curge (printr-o crăpătură), a aluneca (cîte puțin) printr-un loc îngust. Albia adîncă a pîrăului era presărată de lespezi văroase ș-o dungă de apă se strecura în liniște, înțepată ici-colo de raze subțiri de lumină. SADOVEANU, O. VII 39. De trei zile de-a rîndul, din cerul posomorît de toamnă se strecoară picături dese și reci. CAZABAN, V. 11. Luat-ați seama cînd e ger iarna și vîntul vîjîie, că dacă vă puneți la vatră dinaintea focului, auziți unele lemne țipînd și vedeți strecurîndu-se în ele o apă fierbinte? NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Fig. Dar las’ că nu scapă ei de Cuculeț... nu... De-oi ști că s-or strecura toți banii Agiei [la joc], am să-i înhaț [pe măsluitori]. ALECSANDRI, T. I 157. (Tranz.) Sultănica strecură, printre genele ei de catifea, două lacrimi ca boaba de rouă: una se întinse pe obraz, iar alta-i încreți gura. DELAVRANCEA, S. 9. 3. Refl. A-și face loc (cu greu), a pătrunde (printr-un desiș, printr-un loc strîmt). Se strecurau șoareci pe subt acoperișul de stuf. SADOVEANU, P. M. 14. Copiii răspundeau într-un glas, înfășurați de bucurie: Bine ai venit, Gherlaș! Arată-ne săbiile, să-ți vedem săbiile!... Scamatorul zîmbea blînd, strecurîndu-se printre ei cu prevedere – să nu-i lovească. SAHIA, N. 65. Ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, țiuind, scîrțîind, fluierînd, șuierînd. ODOBESCU, S. III 19. Ea că-mi înota... Și se strecura Și ea că-mi trecea Tot din stîncă-n stîncă, Și din piatră-n piatră Pînde ceea parte. TEODORESCU, P. P. 429. ◊ (În imagini poetice) Vîntul cu un freamăt dulce se strecoară prin pletele sălciilor. SADOVEANU, O. VI 51. Ce? Cînd luna se strecoară printre nouri, prin pustii, Tu cu lumea ta de gînduri după ea să te ații? EMINESCU, O. I 157. O deschisă galerie unde-a soarelui lumină Se strecoară-n arabescuri prin pereții fini de lac, Prelungește colonada-i pe-o fantastică grădină. ALECSANDRI, P. III 84. Mușchiul zidului se mișcă... p-între iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. ALEXANDRESCU, M. 13. ◊ Fig. (Despre sentimente, emoții, senzații) Nu știu de ce dară în inima ei se strecură o bucurie ascunsă. ISPIRESCU, L. 239. Dar încet-încet simți, cum se strecoară un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjeniră și el căzu ca mort în iarba pajiștei. EMINESCU, N. 20. Un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit. ALEXANDRESCU, M. 20. ♦ Tranz. A introduce ceva (cu efort) într-un loc strîmt. Scamatorul... a prins baioneta numai cu două degete – și a început s-o strecoare în gură. SAHIA, N. 69. ◊ Fig. Asfințitul parcă-mi strecurase o taină mare în suflet. SADOVEANU, O. VI 9. Fiecare avea pușca la el și mînca fără risipă de cuvinte, strecurînd priviri bănuitoare printre trunchiurile sîngeroase și sinistre. GALACTION, O. I 267. 4. Refl. A intra sau a ieși tiptil, pe furiș; a se furișa. Doamna Vorvoreanu privea pe fereastră; inima-i bătea tot mai încet... Dacă nu se va putea strecura acum, să se urce în tren, va fi pierdută. DUMITRIU, B. F. 85. Titu Herdelea se strecură afară. REBREANU, R. II 79. Nimic n-o mai ispitea în viață. Îmbrăcată simplu, în negru, căuta să se strecoare neobservată, dar, fără să vrea, atrăgea toate privirile. BART, E. 305. ◊ Fig. (Urmat de determinarea «prin viață») Îl jena felul ei de a vorbi tare și vulgar... luxul vestimentar de gust îndoielnic, tot ce-i ofensa discreția lui, cu care fusese învățat să se strecoare prin viață, atrăgînd cît mai puțin luarea-aminte a semenilor. C. PETRESCU, Î. II 213. ♦ Tranz. A așeza undeva un lucru, a introduce undeva pe cineva sau ceva cu mișcări ușoare, pe nesimțite. Vitoria strecură pe masa rotundă din mijlocul odăii plicul și foaia albă. SADOVEANU, B. 38. Și să strecor a mea mînă după gîtu-ți de zăpadă. EMINESCU, O. IV 42. ◊ Fig. Iar tîrziu, cînd taina dimprejur te cheamă Și-ți strecoară-n suflet un fior de teamă... Te cuprind deodată lungi păreri de rău. TOPÎRCEANU, B. 14. ♦ Tranz. (Cu complementul «vorbe») A rosti ușor, discret. Bîrnoavă strecură cîteva vorbe la urechea lui Șoimaru. SADOVEANU, O. VII 18. Am început a vorbi lucruri neînsemnate. Căutam să strecor vorbele pe nesimțite, dibaci, pentru a ajunge la ținta venirii mele. C. PETRESCU, S. 163. ♦ Tranz. (Cu complementul «privire») A face să lunece cu abilitate, pe furiș. Vodă rîdea în barbă și strecura în juru-i privirea-i ascuțită ca un vîrf de jungher. SADOVEANU, O. VII 74. ♦ A trece (pe lîngă cineva sau ceva) mergînd ușor, nebăgat în seamă. Masinca ridica pumnul amenințătoare. Servitoarea se strecura pe lîngă dînsa, în vîrful picioarelor. BASSARABESCU, V. 7. Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. EMINESCU, O. I 198. Dar ce văd? ce se strecoară Colo-n zare cînd și cînd? E o sanie ușoară Prin lumină lunecînd. ALECSANDRI, O. 222. 5. Refl. A se introduce, ca străin, în mijlocul unui grup omogen (de obicei cu intenții dușmănoase). Ușor în mișcări, folosind vorbe potrivite... și pe deasupra fiind necunoscut în oraș, se putea strecura ușor în încrederea muncitorilor. VORNIC, P. 196. Aici s-a strecurat între răzeși unu Sava Cerchezu, armean, care a cumpărat cîțiva stînjeni de moșie și a ajuns a fi primar. I. IONESCU, P. 397. ♦ A trece, a aluneca, a scăpa neobservat. S-a strecurat o greșeală de tipar. 6. Refl. A trece (unul) în urma altuia, a se perinda într-o succesiune. În fund, mogîldețe se ridică... și trec mereu în fugă, la stînga, spre pădure, trăgători inamici. Nu îi vedem bine decît cînd se strecoară unul după altul. CAMIL PETRESCU, U. N. 402. Cîți bani nu s-au vărsat acolo pe vin! Cîți n-au cinstit acolo! Tot Hușul s-a strecurat prin dugheana lui. La TDRG. ♦ Fig. (Despre unități de timp; astăzi rar) A trece, a se petrece; a se scurge. S-au strecurat mulți ani de-atunci. GANE, N. III 51. Dar, vai mie! vremea zboară, Zile, veacuri se strecoară, Ș-ai mei ochi nu văd lumină, Și durerea-mi nu s-alină. ALECSANDRI, P. I 86. Cum pusei acest gînd... simții o neliniște oarecare. Era aceasta oare o aducere-aminte a vremii trecute? Nu cred. Se strecurase atîta timp, se petrecuseră atîtea întîmplări, încît nu putea fi altă decît acea impresie a tinereții, care rămîne pururea. NEGRUZZI, S. I 67. – Prez. ind. și: (Mold.) strecur (PĂUN-PINCIO, P. 79, SEVASTOS, N. 289, ȘEZ. VII 75); pers. 3 pl. și: (învechit) strecor (ALECSANDRI, T. I 333).

baroc (< fr. baroque „bizar, ciudat”; portugheză barucco = o perlă cu formă neregulată, asimetrică), perioadă în istoria artelor care este cuprinsă între sfârșitul Renașterii* și mijl. sec. 18. Termenul b. – îndeajuns de controversat – desemnează noul stil apărut în arta apusului și centrul Europei, care, îndepărtându-se de tradiția și echilibrul specific Renașterii, cultivă libertatea și grandoarea formelor, bogăția ornamentației, libertatea și fantezia exprimării. Acest stil, care a părut ciudat în raport cu regulile artistice stabilite anterior și de aceea a fost denumit poate, cu acest termen peiorativ, a însemnat însă pentru întreaga artă universală o nouă etapă de creare a unor opere originale, în care imaginația creatorilor își dezvăluie pe de-a-ntregul măsura bogăției, grandorii. În muzică, b. a însemnat, de asemenea, apariția unor forme* și genuri (I, 1, 2) noi, o mai mare libertate și inventivitate. B. reușește prima sinteză în cultura muzicală vocal-instr., turnând în forme noi, superioare, atât experiența muzicii vocale (monodia* liturgică a cântecului gregorian*, cântecul pop. și coralul* protestant) cât și experiența muzicii instr. pop. și culte. Valorificarea cuceririlor polifoniei* vocale și a înflorii muzicii instr. dă b. aureola unei luminoase perioade din istoria artei sunetelor. Dacă vom considera periodizarea b. după M. Bukofzer, putem delimita trei momente în cadrul dat: a) faza de început, caracterizată prin înlocuirea încetul cu încetul a muzicii corale polif. cu omofonia cântecului solistic. Importanța acordată acestei voci (2) superioare melodice, care iese în relief (făcând totodată foarte inteligibil și expresiv textul literar pe care se baza), duce la apariția unor genuri și forme noi cum sunt opera*, oratoriul*, cantata* etc. În același timp se produce și o înflorire a muzicii instr., determinând apriția unor forme noi și genuri ale acesteia: concertul*, canzona* da sonar, sonata*, suita* etc. În lucrările compozitorilor vremii (Monteverdi, Cesti, Cavali, Giovanni Gabrieli ș.a.) muzica dobândește noi coordonate tehnice destinate a sluji expresivității: discantul (II) devine solist, basul acompaniator nu se mai scrie decât cifrat*, armonia (III) capătă din ce în ce mai multă importanță, apar o ritmică (v. ritm) și o metrică (v. metru) variată, susținută de un tempo (2) corespunzător, se caută gradații și efecte orch., elemente de culoare și contrast; b) faza de mijloc a b. ce corespunde înfloririi muzicii de operă, baletului* de curte, operei-balet. Aici se înscriu cu creații reprezentative francezii Charpentier, Cambert, François Couperin, Lully, englezul Purcell. O înflorire deosebită cunoaște și muzica instr. reprezentată în Germania de Pachelbel, Schüty, Kuhnau iar în Italia de Vivaldi, Vitali, Alesandro și Domenico Scarlatti, Corelli. Acum încep să se contureze formele muzicale ciclice* (sonata da camera, sonata da chiesa, suita, concertul instr., concerto grosso*), care au la bază construcția monotematică*, unitatea intonațională, la care se mai adaugă o bogată ornamentație a liniei melodice; c) ultima fază a b., ce se desfășoară între anii 1710-1750, desemnând marea sinteză creatoare realizată de Haendel și J.S. Bach. Acum se cristalizează și se teoretizează gândirea muzicală bazată pe tonalitate (1), sistemul tonal cu modurile* major* și minor*. Se cristalizează teoria* muzicală atât a polif. cât și a armoniei în cadrul sistemului tonal, în lucrările teoretice semnate de Rameau (Tratatul de armonie) și J.J. Fux (Gradus ad Parnassum), dar mai ales practice, în cele două volume ale Clavecinului bine temperat de J.S. Bach. Aici se relevă noul tip de polif. bazat pe funcționalitatea* armonică. Tot acum se dezvoltă orchestra*, ca un ansamblu de instr. care capătă independență și importanță, scriindu-se lucrări în genuri și forme specific orchestrale. În această epocă a b. muzica face un pas hotărâtor spre evoluția sa viitoare, prin care va depăși cadrul bisericesc și al saloanelor, laicizându-se, devenind treptat un bun al marelui public. ♦ În muzica românească, b. se afirmă sub puternica acțiune de introducere a limbii române în muzica bis. prin râvna psaltului Filotei Sîn Agăi Jipei, autorul Psaltichiei rumânești. Cântările „pre glasul românesc că iaște mai lesne și mai frumos”, vădesc, în tropare*, condace*, un stil melodic cu contururi riguroase, imprimând o atitudine nobilă, senină, în care ornamentele și arabescurile purtând turnùri specifice contribuie la accentuarea rezonanțelor baroce. Puternice rezonanțe baroce emană și melodiile orientale instr., monodice, notate de către Dimitrie Cantemir, renumit cunoscător al practicii și științei muzicale turcești. Cântecul și jocul românesc devin sursă de inspirație și obiect al interesului compozitorilor și interpreților. Introducerea unor melodii românești în codice și valorificarea lor sub formă de citat în partituri probează nu numai valoarea lor artistică dar și debutul interferenței dintre arta orală a poporului și creația profesionistă, ceea ce conferă acesteia din urmă trăsături naționale distincte. Reprezentanții acestor tendințe au fost Ion Căianu, care a notat melodii românești în Codicele care-i poartă numele (1652-1671) și Daniel Speer care le valorifică în baletul Musicalisch Türckischer Eulen-Spiegel (1688). Compozitorii transilvăneni de formație barocă dau la iveală lucrări valoroase prezentând o bogată paletă stilistică. Evident, numărul lor restrâns, adică al personalităților proeminente, nu favorizează o mare lărgire a evantaiului stilistic. Cu toate acestea, Daniel Croner apare drept un marcant reprezentant al contrapunctului acționând, anterior lui J.S. Bach, pentru cristalizarea formelor sale în muzica instr. Ion Căianu se situează pe coordonatele monodiei acompaniate; unele excepții ce se pot întâlni în piesele sale nu infirmă regula generală. Între acești doi poli se află Gabriel Reilich, care oscilează stilistic, alăturând în opusurile sale procedee polifonice și omofone. Formele și genurile cultivate de către compozitorii transilvăneni ai epocii baroce sunt: vocale – ca motetul*, aria* (cantata*) și pasiunea*; instr. – ca fantezia*, toccata*, preludiul (2), fuga* și dansul (bogat reprezentate în Codicele lui Căianu); teatrale – baletul, ilustrat de către Daniel Speer. Musica nova, slujită de compozitorii G. Reilich și D. Croner, inaugurează un stil inedit în peisajul componistic autohton impunând maniera concertantă, momentul in care virtuozitatea vocală și îndeosebi instr. implică o tehnică superioară. Dintre creațiile acestori compozitori reținem în mod deosebit: Noi concerte instrumentale; Vesperae brevissimae și Pădure spirituală și muzicală de flori și trandafiri (vol. I și II) de Gabriel Reilich și Tabulatura Fugarum, praeludiorum, Canzonarum, toccatarum et phantasiorum și Tabulatura fugarum et praeludiorum de Daniel Croner.

ȘAGĂ, șăgi, s. f. Glumă. E poate numai șagă, numai joc. BENIUC, V. 17. M-am abătut și eu cîteodată, cu vorbe și șăgi, la fetele rumene. SADOVEANU, E. 120. Apoi dă-o dracului de șagă... M-ai făcut numai vînătăi. DELAVRANCEA, O. II 97. Măriuca îi puse căciula pe cap și cu șăgi, cu dezmierdări, îl scoase pe ușă afară. GANE, N. II 13. Au ospătat cu toții împreună tot în șăgi. SBIERA, P. 121. ◊ Loc. adv. În șagă = fără seriozitate, în glumă. Foaie verde de pe cracă, Eu cu mîndră rîd în șagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. Fără șagă = fără a glumi, în mod serios. Dar, fără șagă, ce-i cu masa? CONTEMPORANUL, VI_I 99. ◊ Expr. A face șagă = a glumi. Ș-apoi zău, nu face șagă, că nu-i lucru de mierat. CONTEMPORANUL, I 234. Nu-i vreme de șagă = nu-i momentul potrivit pentru a glumi. Vrei să șuguiești, dar nu-i vreme de șagă. NEGRUZZI, S. I 154. A se întrece cu șaga = a trece măsura, a duce lucrurile prea departe, a exagera. Văzînd că lucrurile se cam întrec cu șaga, ieși în balcon. GANE, N. II 196. Dar știi că te prea întreci cu șaga, Ivane. CREANGĂ, P. 315. A se trece de șagă = a începe să devină lucru serios. Acum se trecuse de șagă; aveam să dăm piept la piept cu hoții. GANE, N. 161. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Domnul, dacă a văzut că de șagă s-a trecut... NEGRUZZI, S. I 187. (Mai ales cu verbul la imperativ) A lăsa șaga (la o parte) sau a-i ajunge (cuiva) șaga (sau de șagă) = a nu mai glumi, a termina cu gluma, a deveni serios. Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. Agiungă-ți de șagă, Că nu-i bună, dragă. ALECSANDRI, P. P. 190. (În construcții negative sau interogative) A fi (sau a-i părea cuiva) (de) șagă (sau lucru de șagă) = a fi (sau a i se părea cuiva că este) lucru neînsemnat, care nu trebuie luat în seamă. Vezi, tu, măi Chirică? Asta nu-i șagă. CREANGĂ, P. 158. Văzînd că nu-i lucru de șagă, se lasă și el de împărăție. id. ib. 187. Nu vă pară șagă: de la Neamț pînă la Iași e cîtu-i de la Iași la Neamț. id. A. 117. (După o afirmație, spre a o întări) Nu șagă! = nu glumă, v. glumă. Asta știu c-a fost nuntă, nu șagă! GANE, N. II 111. Să știi c-a fost război Și moarte-aici, nu șagă! COȘBUC, P. II 58. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu, că doar sute și mii de brațe trebuie acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 156. – Pl. și: șegi (NEGRUZZI, S. II 219).

STRAJĂ, străji, s. f. 1. Pază, apărare, scut. Să întărească străjile la intrările și ieșirile orașului. DELAVRANCEA, O. II 146. ◊ Fig. Și peste uliți, strajă serii, Ard becuri albe ca oglinzi. FRUNZĂ, Z. 42. Trandafirul-alb veghea neadormit, păzit de straja lui de spini. ANGHEL-IOSIF, C. L. 128. Sub straja dealurilor nalte Dorm șesuri leneșe și linse Ca netezișul unei ape. VLAHUȚĂ, O. A. 79. ◊ Loc. adj. De strajă = de pază. Cocor își ațintea urechea, cum făcea în nopțile de strajă de la Dropii. SADOVEANU, M. C. 95. Pe deasupra codrilor și a munților, de strajă lîngă Olt, se desfăcea în lumină un plai înalt. GALACTION, O. I 62. ◊ Expr. A face (rar a ține) strajă sau a fi (a sta sau a se pune) de strajă = a sta de pază, a păzi, a străjui. La uși, în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe, făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Fata se culcă și Harap-Alb se pune de strajă chiar la ușa ei. CREANGĂ, P. 266. Spre amiază, cînd erai tu de strajă-n turn, Farcaș o ieșit din cetate. ALECSANDRI, T. II 20. (Fig.) Un brad nu prea înalt... stă de strajă, singuratic și încărcat de o simbolică frumusețe. BOGZA, C. O. 84. Sus în codrii de pe dealuri, Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A-și pune strajă gurii (mai rar ochilor) = a-și înfrîna dorința de a vorbi (sau de a privi). Radu... ș-a pus strajă ochilor și s-a dezbărat de năravul lui. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ Loc străjuit, post de veghe. Fata... se preface într-o păsărică și zboară nevăzută prin cinci străji. CREANGĂ, P. 267. ♦ (Învechit) Cetățuie (situată de obicei la oarecare înălțime) în care se adăposteau odinioară străjerii. Aici și-a întemeiat... Septimiu Sever straja răsăriteană a împărăției lui... din care se mai văd și astăzi urme. VLAHUȚĂ, R. P. 8. În apropiere, pe o stîncă înaltă, se văd părăginirile unei zidiri îndrăznețe – vreo strajă romană pe Olt – călugării îi zic «Turnu lui Traian». id. O. A. II 140. ♦ (Învechit și arhaizant) Fiecare dintre cele patru subdiviziuni în care se împărțea noaptea (potrivit cu schimbarea străjerilor); interval de timp cît făcea de gardă un oștean. Mai era o strajă pînă la ziuă. GALACTION, O. I 156. 2. Paznic, străjer, santinelă. Sub roata lunii argintată, Străluce Baia-Borșa toată în străveziu păienjeniș... Deodată straja se-nfioară; O umbră lunecă furiș Lîngă zaplazul de la moară. DEȘLIU, M. 35. Puntea era lăsată; porțile se aflau deschise; străjile pe ziduri. SADOVEANU, F. J. 385. Văzu în mijlocul ogrăzii... pe perceptorul Bîrzotescu, urmat, la cîțiva pași, de straja satului. REBREANU, R. I 198. De multe ori se scula noaptea din somn... și umbla prin bătătură ca o strajă de noapte. SANDU-ALDEA, U. P. 219. ◊ (Metaforic) Deodată calea coti pe o costișă... apoi începu să urce printre stejari rari, – cele dintăi străji ale codrului. SADOVEANU, O. I 13. Nuc falnic, strajă din povești, Dasupra casei părintești, Aceleași crăngi întinzi. IOSIF, PATR. 7. ♦ Gardă, escortă. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește, Iar stejarii par o strajă de giganți ce-o înconjoară, Răsăritul ei păzindu-l, ca pe-o tainică comoară. EMINESCU, O. I 152. 3. (În expr.) Foaie de strajă = prima foaie nescrisă a unei cărți. Deschizînd foaia de strajă a primului tom, am dat de versuri scrise cu creionul. SADOVEANU, E. 5. 4. Fiecare din cei patru stîlpi de la colțurile unei case de bîrne. Acoperămîntul este oblic și se drănițește, ori este învelit, ori cornurile se încheie în străji. PAMFILE, I. C. 440. 5. Apărătoare la mînerul unei săbii; gardă. Își răzimă pumnul de straja săbiei și scoase un picior înainte. SADOVEANU, O. VII 168. 6. (Învechit) Barieră (2).^[1] Și nici nu se zicea pe-atunci barieră, că nu erau bariere, se zicea strajă. CAMIL PETRESCU, O. II 88. Era straja Vergului, care nu era nici ea unde e acum bariera, ci mai încoace, chiar lîngă biserica Vergului. id. ib. 88. ♦ Vamă prin care mistica religioasă creștină presupune că trece sufletul mortului înainte de a ajunge în fața judecății. Cu acest ban, după credința unora, mortul are să plătească... vămile sau străjile ca să poată trece mai departe. MARIAN, Î. 80. 7. Sfoară sau funie folosită la diferite instrumente de prins pește. Pescarul mai ține în mînă pe degetul arătător și o mică sforișoară numită strajă, după care simte cînd a intrat peștele în sac. ANTIPA, F. I. 131. Plasa are de jur împrejur straja de funie groasă cît degetul, ca să dea tărie plășii. PAMFILE, I. C. 66. – Variantă: streajă (PAS, L. II 70, DELAVRANCEA, S. 215, ODOBESCU, S. III 18) s. f.

POMENI, pomenesc, vb. IV. 1. Intranz. A aminti (în treacăt) de cineva sau de ceva, fără a insista; a aduce intenționat vorba despre cineva sau ceva, pentru a atrage atenția ascultătorului. Mie nu mi-a pomenit Mircea de nici un fel de ceartă sau de răceală între voi. DEMETRIUS, C. 8. Începu să-i pomenească despre recoltă. REBREANU, R. I 167. Nu știu încă cum și ce fel ne aduse vorba a pomeni despre grauri și aci. ODOBESCU, S. III 23. ◊ (În construcții negative, complementul fiind subînțeles) La șezători s-a dus o singură dată, de cînd e fată mare, dar de atunci să nu-i mai pomenești. DELAVRANCEA, S. 10. Nu mai pomeni, curmă al patnde; nici voi să mai aud vorbind de acele ceasuri perdute. NEGRUZZI, S. I 74. ◊ Refl. impers. [Jivinele] au răspuns toate deodată că nici n-au auzit măcar pomenindu-se de numele ei. CREANGĂ, P. 21. ◊ Tranz. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta. SAHIA, N. 32. ♦ Refl. impers. A menționa lucruri a căror amintire se transmite (oral sau în scris) din generație în generație. A fost odată ce a fost că, de n-ar fi fost, nu s-ar pomeni; au fost odată doi oameni. RETEGANUL, P. I 1. Se pomenește că Ciubuc era om de omenie; fiecare oaspe ce trăgea la odaia lui era primit cu dragă inimă și ospătat cu îndestulare. CREANGĂ, A. 19. După vremuri, mulți veniră, începînd cu acel oaspe, Ce din vechi se pomenește, cu Dariu a lui Istaspe. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. Nici că se pomenește! (sau unde se pomenește?) = nici vorbă, da de unde?; nici pomeneală. M-am uitat la cumpăna fîntînii, crezînd că poate bate vîntul; da unde se pomenește! VLAHUȚĂ, la TDRG. Acum șasezeci de ani trecuți, unde se pomeneau școli ca a lui Baloș în Moldova? CREANGĂ, A. 19. 2. Tranz. A ține minte ceva, a-și aduce aminte. Verdeș-împărat chemă slujitorii și le dete o gură de or pomeni-o. ISPIRESCU, L. 44. Noi frații tăi, potaie? O să-ți dăm o bătaie Care s-o pomenești. ALEXANDRESCU, M. 322. Vino, mîndră, să te joc! Să te joc, să fii jucată, Să mă pomenești vreodată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 361. ◊ Intranz. A pomeni că baba mea, cîte zilișoare a avea, de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. Foc și sînge am să las în urmă-mi pentru ca să pomenească veșnic de mine! ALECSANDRI, T. II 15. 3. Refl. A afla (deodată), a vedea că așa este și nu altfel. Te-ai pomenit în huzur și-n răsfăț de cum ai deschis ochii. VLAHUȚĂ, O. A. 502. A fost odată un băiat care s-a pomenit pe lume singur și fără părinți. POPESCU, B. II 84. ◊ Refl. pas. Odată se pomeneau altfel de boi pe aici. AGÎRBICEANU, S. P. 13. ◊ Intranz. Ascultă-mă pe mine, că... proastă oi fi, dar așa am pomenit de la biata mama. PREDA, Î. 164. ♦ Tranz. Moșneag albit de zile negre, Așa îl pomenise satul. GOGA, P. 23. ◊ Tranz. (Mai ales la perfectul compus și în formă interogativă sau negativă) A întîlni, a auzi. Unde ați mai pomenit voi dreptate de asta, măi creștini? REBREANU, R. II 89. Dinu era încasator în capitală, de-o îndemînare și de-o cinste cum... Săndulescu spunea că n-a mai pomenit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 80. Dar unde ai mai pomenit mata casă mai mare decît a conului Niculachi Roznovanu? GHICA, S. 152. ◊ Refl. impers. Am văzut lumina zilei într-un colț de țară sălbatic și muntos, unde nu cresc decît slabe cereale... și unde nu se pomenește de trandafirii de grădină. GALACTION, O. I 56. Fum pe coșul hagiului nu s-a pomenit. DELAVRANCEA, H. T. 14. A făcut și nunta și cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit și nici cred că s-a mai pomeni una ca asta undeva. CREANGĂ, P. 102. 4. Tranz. (Mai ales la perfectul compus) A apuca să vezi ceva (important), a trăi un eveniment. Așa zăpadă n-am pomenit de cînd eram cu nasul în sînul mamei. DELAVRANCEA, la CADE. Am pomenit domnia lui Grigorie-vodă Ghica și pe-a frate-so Alexandru-vodă. GHICA, S. XVIII. 5. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» au de propoziții introduse prin conj. «că») A se vedea pe neașteptate în fața cuiva, a ceva ivit deodată, sau în fața unui fapt care provoacă surpriză sau uimire. În dimineața anului nou... mă pomenesc cu muierea asta a mea că mă ia deoparte... PREDA, Î. 101. Ne pomenim într-una din zile că părintele vine la școală și ne aduce un scaun nou și lung. CREANGĂ, O. A. 34. Nu apucai bine să intru în cancelaria subprefecturii și mă pomenii cu un nou decret, care mă rînduia judecător la Turnul-Severinului. ALECSANDRI, T. I 371. ◊ Expr. Te pomenești că... = poate că...; se poate întîmpla să...; nu cumva... Te pomenești că scapă iarăși cine știe ce vorbe nesocotite. VORNIC, P. 10. Te pomenești că ești chiar feciorul domnului Miron Iuga...? REBREANU, R. I 15. ♦ A-și da deodată seama că a ajuns într-un loc sau într-o situație neașteptată. Se pomeni în curtea lui Lică Mătase, cu mîna pe clanța ușii. MIHALE, O. 283. Ne retrăgeam noaptea. Ne-am pomenit într-o pădure și ploua. SAHIA, N. 78. Din om ce era, se pomeni deodată măgar. ISPIRESCU, L. 281. 6. Tranz. (în ritualul creștin) A rosti numele cuiva în cadrul unui serviciu religios, pentru a atrage harul divinității asupra lui. [Popa Oșlobanu] slujește cîte trei liturghii pe zi și pomenește la hurtă: pe monahi și ieromonahi, pe stariți, pe mitropoliți și pe soțiile și copiii lor, de le merge colbul. CREANGĂ, A. 78. Bani mulți ea că da, Popi de se strîngea, Pe Constantin slujea Și mi-l pomenea. PĂSCULESCU, L. P. 170. 7. Refl. (Regional) A se trezi din somn. Dimineața, cînd se pomeniră diu somn, se trezesc în niște curți mai pompoase decît curțile domnești și pline de toate cele trebuincioase pentru trai RETEGANUL, P. V 46. Iar cînd el jos... cădea, Trei zile nu se pomenea, Săptămîna se-mplinea, Pînă cînd se pomenea. BIBICESCU, P. P. 305. ◊ Tranz. Cînd la fată ajungea, Adormită o găsea, Dar Gruia o pomenea. BIBICESCU, P. P. 305. Frunză verde floricea, N-avea murgul ce lucra, Cu picioru-n pămînt da, Pe mîndra o pomenea. HODOȘ, P. P. 76.

mod (< lat. modus „măsură, regulă, fel”) 1. Formă superioară de organizare a materiei muzicale la nivelul parametrului* înălțime (2), prin dispunerea și succedarea ierarhizată de sunete* și raporturi intervalice (v. interval); m. funcționează – asemenea unui sistem cu autoreglare – pornind în genere de la constantele și variabilele ce decurg din influența unui element cu efect centripetal (centru modal, finală*) și/sau din aceea a unui cadru spațial de congruență (terță*-tricord*, tetracord*, octavă*-octacord*). Aceste elemente, în același timp organizatoare (deci relativ statice) și cu rol de autoreglare (deci preponderent dinamice), nu contrazic implicațiile – încă neelucidate – ale formulelor (I, 3) melodice, care, înaintea afirmării oricăror concretizări grafice sau scalare, au deținut și au reușit să-și mențină și după aceea – uneori prioritar (ca în ehurile* biz.) – menirea funcțională și determinatoare. ♦ În ceea ce privește geneza m., nu se face suficient distincția între o atitudine organicistă și una organizatoare. Cea dintâi se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan instinctiv și de durată imemorială, a rolului ce revine „afinităților” dintre sunete, fie în baza desenului pregnant al formulelor, fie în aceea a forțelor pe care le declanșează tensiunea (chiar micro-tensiunea, ca în cazul ictus(3)-ului) dintre sunete în mișcarea lor (suportul teoriilor atracționiste și energetiste*), fie în aceea a perceperii subconștiente a consonanței (v. consonantic, principiu) sau a (echi-)distanțelor (v. distanțial, principiu) ce se instaurează, începând de la nivelul structurilor minimale (bi-, tri-, tetra-, pentatonice*) și continuând chiar la acela maximal al heptatonicelor*. De remarcat că, evocate în legătură cu stadiile și situațiile de primitivitate ale muzicii, aceste principii beneficiază de o firească punere în ecuație în exclusivitate aproape de către muzicologia* modernă, mai ales cea de orientare comparatistă (v. etnomuzicologie). Cea de-a doua atitudine se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan rațional, a rolului organizator al cadrelor de congruență cum sunt: terțele și cvintele (în sistemul chinez), tetracordul (în m. gr.), octava cu subdividerea sa în tetracord și pentacord* (în m. medievale); de aici, afirmarea imediată a centrelor de referință: mese*, finală, confinalis*, tonică*, dominantă* etc. Îndeajuns de vechi și reflectând în egală măsură apariția însăși reflecției despre structura muzicală, în culturile până acum cunoscute și studiate, fără să fi înlăturat, cum spuneam, datele instinctiv-empirice (subsumate, esențializate dar și lăsate doar pe seama mnemotehniei, ca de ex. silabizările de felul to-te-ta ale teoriei gr. (v. greacă, muzică, noane) sau al tereremurilor biz. (v. și cratimă) (1)), aceste organizări în spațiu* ale structurii modale au reprezentat un pas înainte pe calea sistematizării m., în lumina unei atitudini cu marcate predispoziții raționale. Speculativul a ocupat un loc preferențial în lăuntrul amintitei atitudini, sprijinit de altfel și pe dezvoltarea continuă a notației* muzicale, începând cu ant. gr., trecând prin ev. med. și prin Renaștere* și sfârșind, după o predominare a fizicalismului (de c. două sec.), cu epoca modernă (cea din urmă canalizând organizarea spațială a factorilor de congruență spre o strategie de tip geometric: proporții (I, 3), simetrii*, complementaritate). Pusă în fața alternativei pro sau contra formulelor, exegeza actuală înclină pe alocuri spre ideea acțiunii formative și permanent dinamice (și nu doar mnemotehnice) a formulelor. Cadrele tradiționale de congruență apar, în consecință, numai ca expresii spațializate, căzând în sarcina grafiei, ale mobilității interioare a substanței. Dar chiar și în această ipoteză, nu trebuie eliminat aportul operării fructuoase cu însăși aceste elemente proiective, atâta timp cât simulacrele – numite tetracord, pentacord, octocord – și uneori numai ele sunt, ca în mișcarea browniană, aceesibile practicianului și nu o ideală sau chiar ipotetică, invizibilă existență a formulelor-molecule. Or, tot notația este aceea care, în diversele ei înfățișări istoric-geografice, a declanșat noianul de speculații teoretice ce au contribuit enorm la punerea în evidență a structuralității m. prin proiecție spațială, atribute modale devenind și starea autentică și plagală, succesiunea de tonuri* și semitonuri, diviziunile (4) microintervalice*, sunetele de referință, clausulae*-le, sau, mai târziu, cadențele (1). În felul acesta și, uneori, dincolo de organicitatea lor privind dirijarea unei muzicalități primare, formulele au cedat în favoarea schemei, au fost împinse în sfera inferioară a învățării muzicii, refuzându-li-se, de ce să nu recunoaștem, pentru multă vreme statutul unui semn muzical definitoriu. Ar fi fost totuși posibilă această geometrizare, proprie cu precădere culturii europ., atingerea acelei faze necesare de raționalitate sub imperiul căreia a stat evoluția muzicii din ultimul milen.? 1. În noțiunea gr. a armoniilor (III) este cuprinsă oraganizarea într-un tot a unui material sonor unitar, pornind de la cadrul tetracordal. Dacă „armonia” se referă totuși la intervalul de octavă, atunci am putea admite că reuniunea a două tetracorduri de același fel (doric pe mi, frigid pe re, lidic pe do), într-o succesiune descendentă, în cuprinsul acestei octave, ar echivala cu ceea ce înțelegem astăzi prin m., prin scara acestuia. Dacă însă m. gr. erau „formulare”, cum crede Chailley, atunci pentru sistematizarea pe baza octavei a materialului melodic se recurge, în chip excepțional, la mecanismul tropos*-ului. Supraunitatea sistemului modal este conferită în systema teleion* de succesiunea, în aceeași ordine descendentă, a sunetelor luând ca unic etalon tetracordul doric, ceea ce probează, o dată în plus, rolul fundamental al tetracordului. V. greacă, muzică. 2. În noțiunea de eh* a muzicii biz. sunt cuprinse în egală măsură aspectele scalare ale acestor m. și – într-o stare perfect conservată până în muzica psaltică – aspectele formulare, apropiate principiului maqam*, fără de care aceste m. nu pot fi nici cunoscute și nici practicate. La început în număr de opt (conform octoehului), punând accentul în chiar sistematica lor pe autentic și pe plagal – preluând, se vede, ideea de hipo* din armoniile gr. – aceste ehuri sunt într-un număr mai mare, ținând și de apartenența lor la stilurile* stihiraric, papadic și irmologic. Se spune, pe bună dreptate, că sursa originară a acestor m. este muzica siriacă și unele moșteniri micro-asiatice și din Orientul Apropiat, la care se adaugă influențele târzii arabe, persane și tc. (culminând în sec. 18). Nu se poate contesta totuși, mai ales în ceea ce privește teoretizarea acestor m., subterana dar constanta înrâurire a teoriei gr. O adevărată emulație a avut loc între teoreticienii ev. med. occid. și ai celui biz., cu deosebire între umaniștii renascentiști ai ambelor zone culturale în a raporta realitățile modale la sistematizările elinilor. Dacă occidentalii au preluat din E continentului sistemul celor opt m. (gr. deuteros) sau termenii de authentus (gr. authentos) și plagius (gr. plaghios), bizantinii au preluat, dincolo de ceea ce ei înșiși cercetaseră în vechile scrieri și mss., „elenizările” operate în occid.: etnonimia m. (doric, frigic, lidic, mixolidic). Însăși conceperea ascendentă a m. medievale, ce se instaurează și în muzica biz., deși nu a primit până acum o explicație definitivă și unanim acceptabilă, pare să nu mai fie străină de izvoarele orient. ale muzicii biz. dar nici de cele târziu romane elenizate (Boethius), care la rându-le părăsiseră, sub presiunea aceluiași extrem de prolific Orient, fumdamentele clasicismului elin. 3. (lat. modus; it. modo; fr. mode; germ. Tonard, Modus; engl. mode; key; rus. лад) organizarea înălțimilor într-o succesiune ascendentă pe baza înlănțuirii în cadrul octavei, considerată însă permanentă ca un cuplu pentacord + tetracord sau tetracord + pentacord, proprie muzicii gr. și celei occid. până la cristalizarea tonalității (1). ♦ O discuție cu privire la etimologia și înțelesurile termenului m. și ale celor sin. acestuia are o importanță nu doar istorică ci și una ontologică, dată fiind implicarea lor și mecanismele pe care le-au declanșat în gândirea muzicală modernă. După ce Boethius (De institutione musica, IV, 15) întrebuințează denumirea de modi pentru tropi sau toni, adică pentru genul de octavă al armoniilor gr., ev. med. a aplicat termenul modus pentru aceleași „decupări” octaviante ale scării generale diatonice*, dar și pentru gruparea în formații de cvartă-cvintă (species diatessaron) sau cvintă-cvartă (species diapente) a materilaului melodic. Structurile astfel concepute au devenit m. ev. med. occid. Dată fiind indecizia terminologică dintre modus și tonus, în țările de lb. lat. a fost preluată în general denumirea de m., iar cele în care stăpânesc lb. germanice aceea de „ton” (de unde în germ. familia noțiunilor Ton, Tonart și Tongeschlecht; se remarcă totuși în vremea din urmă preluarea, chiar și în muzicologia germ., a lui Modus – de ex. la Bernhard Meier). ♦ Pare neîndoielnic astăzi faptul că m. occid. au evoluat de la formula melodică spre scară. Mai departe și după modelul octoehului bis., m. occid. vot fi tot în număr de opt, menționate fiind pentru prima dată ca atare la Aurelianus Reomensis (Musica disciplina, scrisă c. 850; cap. 8-18. GS I, 39 b ff; – v. și tratatul tipărit sub numele lui Alcuin, GS I, 26 f). Inițial se pare că au fost numai patru: protus, deuterus, tritus, tetrardus dar, având un ambitus de decimă*, s-a impus necesitatea subîmpărțirii lor în autentice și plagale (primele purtând numerele de ordine 1, 3, 5, 7 iar celelalte 2, 4, 6, 8). Genul de octavă, cel aplicat de Boethius, se convertește – în ciuda autorității teoreticianului și a susținerilor sale – într-o schemă ce asociază, e adevărat, în cadrul octavei în principiu, cvarta sau cvinta, sau invers, în așa fel încât două m. (autenticul și plagalul aferent) au ambitus(2)-uri și repercussae diferite dar aceleași finalis. În funcție de succesiunea tonurilor și semitonurilor, se disting trei specii tetracordale și patru specii pentacordale: 1. species diatessaron 1-1/2-1 2. species diatessaron 1/2-1-1 3. species diatessaron 1-1-1/2 1. species diapente 1-1/2-1-1 2. species diapente 1/2-1-1-1 3. species diapente 1-1-1-1/2 4. species diapente 1-1-1/2-1. Fiecare m. se constituia pe câte o specie de cvartă și de cvintă, astfel încât, în cazul autenticului, cvarta (tetracordul) se află în partea superioară iar, în cazul plagalului, în partea inferioară. Această dispoziție alternantă a celor două specii îi conferă m. caracterul neconfundabil, hotărându-i întreg sistemul tonurilor de referință: astfel, deși se sprijină pe același gen de octavă (re-re¹), doricul (protus authentus) și cu hipomixolidicul (tetrardus plagius) nu sunt identice. Numele gr. aplicate m. medievale apar pentru prima dată la Pseudo-Hucbald (De alia musica). Datorită însă confuziei dintre genul de octavă și scările traspozitorii gr., și m. octaviante în accepția medievală, precum și a schimbării de sens (sensul ascendent), etnonimia celor din urmă mai desemnează aceeași zonă a diatoniei. În sec. 16, celor opt. m. li se adaugă încă două autentice și două plagale, căutându-se pentru acestea nume din aceeași lume a triburilor eline: eolic (respectiv hipoeolic) și ionic (respectiv hipoionic); ionicul reprezintă poate, și o asimilare a omonimului ordin din arhitectură, fără, desigur, acoperirea și cu sens etic a respectivei noțiuni, raportate la ceea ce credeau cei vechi despre virtuțile tribului atic. După Glareanus (Dodekachordon) situația structurală a m. este următoarea: doric (starea: aut. nr. tonului: 1 nr. orig.: protus species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: re-re¹ finalis: re recperc.: la): hipodoric (starea: pl. nr. tonului: 2 species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: la-la¹ finalis: re recperc.: fa); frigic (starea: aut. nr. tonului: 3 nr. orig.: deuterus species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: mi-mi¹ finalis: mi recperc.: do¹); hipofrigic (starea: pl. nr. tonului: 4 species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: si-si finalis: mi recperc.: la¹); lidic (starea: aut. nr. tonului: 5 nr. orig.: tritus species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: fa-fa¹ finalis: fa recperc.: do¹); hipolidic (starea: pl. nr. tonului: 6 species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: do-do¹ finalis: fa recperc.: la); mixolidic (starea: aut. nr. tonului: 7 nr. orig.: tetrardus species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: sol-sol¹ finalis: sol recperc.: do); hipomixolidic (starea: pl. nr. tonului: 8 species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: re-re¹ finalis: sol recperc.: do¹); eolic (starea: aut. nr. tonului: 9 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: la-la¹ finalis: la recperc.: mi¹); hipoeolic (starea: pl. nr. tonului: 10 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: mi-mi¹ finalis: la recperc.: do¹); ionic (starea: aut. nr. tonului: 11 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: do-do¹ finalis: do recperc.: sol); hipoionic (starea: pl. nr. tonului: 12 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: sol-sol¹ finalis: do recperc.: do). În practică, în ciuda sistematizărilor scalare, octaviante, ambitus-ul m. ajungea până la o nonă* sau o decimă: cu un ton sau o terță sub finală și o octavă peste acesta, în cazul autenticului, cu o cvartă sub finală și o sextă* sau septimă* peste aceasta, în cazul plagalului. Insistând într-o zonă sau alta (în funcție de finalis), o melodie este considerată ca aparținând fie autenticului fie plagalului. ♦ Apărută în condițiile monodiei* medievale, teoria m. este aplicabilă, chiar și în condițiile muzicii polif., cu deosebire unei singure voci (2); de obicei tenor(3)-ul sau sopranul (3). În general, regulile contrapunctului* au alte baze (cele ale consonanței* și ale conducerii vocilor) decât bazele structurilor interioare ale m. În plus, renunțarea treptată, în însuși procesul polifonizării (v. musica ficta), la caracteristicile intervalice și funcționale, modale, avea să îndrepte textura muzicală spre dualitatea major*-minoră* cu toate implicațiile decurgând din aceasta. Este și momentul în care se produce și distanțarea terminologică de vechile m., împinse în trecut și devenite astfel m. „eclesiastice” (germ. Kirchentöne). Totuși, cercetările mai noi relativizează dacă nu chiar rectifică această optică, socotind acele dispositiones modorum ale sec. 16 ca fiind o realitate a facturii polif. (Hermelink), iar clausulae-le modale ca ținând seama încă, în același sec., de cuplul autentic – plagal (Meier). 4. Organizări ale înălțimilor în ordine în general heptatonică, parțial diatonică și parțial cromatică*, în ariile de cultură muzicală indiană, persană, arabă și tc., ceea ce mai este cunoscut și sub numele de m. orientale. Două caracteristici sunt relevante în legătură cu aceste m. – ceea ce le deosebește în special de m. (3), dar le apropie întrucâtva de m. (1) și de ehuri: acțiunea principiului maqam și intervenția microintervalelor* (într-o cultură sau alta ca și în epoci succesive) din divizarea octavei. Reperele rămân, ca majoritatea sistemelor modale, pilonii octavei – implicând și sprijinul pe finală și tetracordul. Mai vechi se pare decât impactul teoriei gr. asupra muzicii Orientului Apropiat (cu toate că nu trebuie exclusă preluarea – probantă istoric – de către acestea a pitagoreismului sau a aristoxenismului, știut fiind că, nu numai prin Boethius și Quintilian, ci și prin scriitorii persani și arabi au fost transmise teoreticienilor Europei medievale și renascentiste cu deosebire procedeele de divizare a intervalelor), m. orient. au acceptat de la început atât octava cât și tetracordul drept cadre de congruență*. O teorie a etosului* poate fi descifrată și aici, m. nefiind legat numai de etnos ci și de ordinea cosmică, cu accent suplimentar, specific orient., pe ceea ce am numi astăzi psihologic, pe distingerea de subtile determinări temperamentale și stări sufletești în calitatea lor de componente morfologic-muzicale (ceea ce, să recunoaștem, a dat noi impulsuri ezoterismului medieval). 5. Contextul intonațional al melodiei folc., determinat de scară, ambitus, finală, cadențe interioare și terminale, stabilitate și fluctuație a treptelor, implicit de conturul (ca sumă a formulelor melodico-ritmice) și fluxul melodic descendent și ascendent. Este o definiție ideală și în același timp prolixă. Ideală pentru că, privind cvasitotalitatea datelor microstructurale ale produsului folc., ea nu se aplică, de la înălțimea abstracțiunii ei, nici unei entități muzicale constituite și prolixă pentru că, din latură sistematic-epistemologică, mizează mai mult pe dezideratul elucidării tuturor acestor date în singularitatea și, cu deosebire, în contextualitatea lor (ceea ce în demersul practic-analitic nu s-a făcut, evident, niciodată în chip concertat). Conștientizarea spațiului modal al muzicii folc. pornește nu de la preconcepte, de la scheme și reguli, ci, ca întreg materialul pe care îl reprezintă, de la organicitatea acestuia. Este poate una dintre explicațiile mai firavei conceptualizări a întregului domeniu al muzicii folc., care, din perspectiva culegătorului (v. culegere) și a cercetătorului etnomuzicolog nici nu reprezintă problema principală. O altă explicație este aceea a lipsei punților de legătură cu tradițiile constituite ale teoriei europ. a m. (I, 1, 2, 3), folclorul* și sistemul său modal fiind, indiferent de ascendentul mai mare sau mai mic pe care l-au avut culturile superioare asupra sa, prin definiție spontan, instinctiv, nepragmatic. Aici acționează legile consonanței și ale disonanței, ale afinităților (implicit atractive) dintre trepte, în cadrul unor unor formații melodice care, chiar dacă prin șirul de sunete ating heptatonica, prin osatura și prin forțele interioare își dezvăluie, dimpotrivă, originile pentatonice. De aceea, în m. pop. este dificil, dacă nu imposibil, a găsi principii ordonatoare ce țin de marele ambitus (de octavă, nonă sau decimă), de dipolaritatea autentic-plagal (deși încercări de acest gen nu lipsesc – ex. I. Husti), de raportatea materialului melodic la o dominantă, la o repercussa; dimpotrivă, cu mult mai influente sunt finalele, tendința lor coagulantă pentru restul materialului manifestându-se frecvent în cadrul unui ambitus restrâns, mai ales de cvintă (cadru ce se „deplasează” odată cu centrul – cum arată Paula Carp, Husti, Eugenia Cernea – ceea ce transformă în finale succesive inclusiv acele trepte care, la cadențele interioare, ar putea fi interpretate ca repercussae). Cu toată importanța lor funcțională, finalele unei melodii nu definesc întotdeauna – și tocmai datorită labilității lor – finala m.. Efectul concret al acestei incompatibilități sistematice a m. pop. față de sisteme constituite, cum sunt cele ale m. (I, 3), s-a răsfrânt asupra transcrierii (2) melodiilor pop. Din motive de comparistică urmându-i probabil pe Lach și Hornbostel cu ale lor Gebrauchstonleiter (germ. „scări uzuale”), Bartók propusese transcrierea melodiilor (a tuturora) cu finala sol, ceea ce nu putea să constituie, evident, un mijloc de desemnare a apartenenței lor la un anume m. diatonic originar, pentru a nu mai vorbi doar de minimul beneficiu metodologic în stabilirea înrudirilor melodico-ritmice, a variantelor (I, 1). Resimțindu-i-se schematismul, sistemului de notare cu finala sol i s-au adus în muzicologia românească importante amendamente sau s-a procedat chiar la înlocuirea lui. În primă ipoteză, Drăgoi a propus notarea melodiilor „majore” cu finala sol iar pe cele „minore” relative* cu finala mi. În a doua ipoteză, s-a propus considerarea sfârșitului melodiei ca fiind acela ce posedă finala reală a m., în sens medieval, dar cu deosebire elin (Breazul), considerându-se melosul pop. românesc ca având, prin numeroase trăsături (între care și profilul său precumpănitor descendent) atribute și o filogenie traco-elină; pornind de la constatarea lui Brăiloiu că, în funcție de locul picnonului*, principalele pentatonici sunt perechile pe mi și pe re și perechile pe sol și pe la și acceptându-se ideea osaturii pentatonice a m. heptatonice, s-a optat în transcriere pentru aceste finale. Mai realist decât alte modalități de notare a finalelor, nici acest sistem nu a făcut lumină deplină în natura, organizarea și filogeneza m. pop. În terminologia analitică se întâlnesc cu toate acestea expresii ca: sextă dorică, cvartă lidică, septimă mixolidică, secundă (sau cadență) frigică etc., expresii care, prin convenție, raportează particularitățile modale ale muzicii folc. în exclusivitate la teoria m. (I, 3). O altă problemă ce se găsește numai în faza de început a investigațiilor este aceea a formulelor modale, într-un domeniu în care, chiar dacă formula nu are un caracter normativ sau mnemotehnic, ca în întreg ev. med., are oricum unul generativ și modelator. S-au pus astfel formulele în legătură cu baza pentatonică a m. (prezența acestora fiind marcată de anumite intervale – Brăiloiu) dar și cu funcția lor arhitectonică (Emilia Comișel), cadențial-funcțională (Mîrza) și chiar general-intonațională (Husti). O categorie a m. pop. mult controversată este aceea a m. cromatice, considerate fie constitutive în chiar folc. arhaic, și având în acest caz ca element definitoriu secunda* mărită (Ciobanu), fie de proveniență orient., biz., sau chiar cultă occid. În realitate, marea majoritate a m. constituie pe aceeași finală, prin conexarea disjunctă (v. conjunct) a unor elemente-cadru, de tipul tricordului sau tetracordului natural (ex. tetracordul doric + ionic; lidic + doric etc.) sunt m. cromatice [v. m. (I, 9)]; tot astfel, fluctuația unor trepte, ce nu indică la un moment dat simpla situație de instabilitate a pienului*, canalizează în această măsură m. diatonice spre cele cromatice. ♦ Readucerea modalului în orbita interesului componistic s-a făcut în primul rând pornind de la constatarea naturii modale a muzicii pop. Cântecul și dansul* pop., cu structurile lor fruste, ingenue și aparent inedite la scara valorilor stilistice din imediata apropiere, devenind substanța unei muzici care, în spirit și mijloace, se îndepărta treptat de canoanele tradiționale (Listz, Chopin, Brahms, școlile naționale din sec. 19 și 20), aliniau factura muzicală multivocală* la sugestiile liniei melodice pop. Primul dintre obstacolele ce trebuiau înlăturate era acela al armonizării m., în condițiile predominării unui concept care, născut din însăși negarea prin omofonie* a vechii polif. modale, nu oferea în acea fază (armonia (III, 1) clasic-romantică) decât prea puține soluții practice. Empirismului disocierii în melodic a caracterului modal i s-a adăugat empirismul constituirii unei armonii modale. Nici vechea polif., ea însăși neconformă cu melodia pop., și nici încercările de armonizare – târzii și dogmatice – ale cântului greg. (întreprinse de Școala Niedermeyer) nu au netezit calea unei armonizări modale eficiente, artistice; în afara Școlii Niedermeyer, a unui Respighi sau Stravinski (în faza ultimă a creației sale), muzica greg. nici nu a fost ținta unui interes major care să fi determinat un curs viabil al utilizării modalului, comparativ aceluia declanșat de muzica pop. La rândul lor, armonizările de muzică biz. ( datorate unor Kiriac și P. Constantinescu, ce se numără printre primele din Europa) țin seama de experiența tratării modalului din sfera muzicii pop. – muzică cu care, nu doar prin monodismul ei funciar, cea biz. se și înrudește. Abia școlile naționale ale sec. 20, depășind etapa unui armonism dominant și exclusiv, făcând apel la polif. și în speță la liniarism*, imaginând structuri autonome în care esențele unui m. se pot regăsi la toate dimensiunile și pot influența toți parametrii discursului, au redat modalului, chiar dacă disociat de fundamentul său melodic strict (ex. citatul folc.), un statut independent, l-au pus la temelia unei direcții însemnate de gândire muzicală modernă. 6. Deși, în sine, pentatonica este considerată un sistem (II, 4) se întâlnește, în limbajul uzual, termenul de m. pentatonic, paradoxal, tocmai formațiile cantitativ inferioare acesteia, prepentatonicele, sunt desemnate prin expresia m. prepentatonice. 7. Sin. gamei prin tonuri întregi, gama hexatonică*. 8. Mai vechi decât se crede îndeobște, întâlnit la Glinka, la Rimski-Korsakov și la Ceaikovski, m. ton-semiton pare să aibă origini armonice, mai precis în cromatizarea discursului de această factură. Totuși, frecvența sa în muzica modală a sec. 20 îl apropie încă mai mult și pe bună dreptate, de sfera conceptului modal (la Bartók, Enescu, Messiaen – cel din urmă integrându-l sistemului său de m.) M. ton-semiton (abrev.: t-s) traduce într-o schemă sintetică intervalică specific modală prin tonul* constitutiv și prin semitonul* de conjuncție, provenit în același timp din pien* și din oscilația treptelor modale: formula cromatică întoarsă (v. cromatism) devine un element cu adevărat formular, vehiculator al acestei microstructuri cromatice. 9. Unii cercetători, străini și români (Emilia Comișel, Ileana Szenik) numesc m. acustice trei m. având următoarea scară, de două ori transpozabilă: 1) do, re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do; 2) re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, (re) (un „major melodic”) și 3) mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, re (mi) (denumit de Pfrogner și m. istric). Coincidența apariției în scară a sunetelor fa diez și si bemol – aceleași pe care le generează seria armonicelor* superioare – nu justifică, terminologic, desemnarea acestora ca m. acustice (au fost propuși, în compensație, termenii de m. infradiatonice – Bardos, sau metadiatonice – Ghircoiașiu); ele sunt m. (1, 5) cromatice naturale, cu puternice rădăcini în folc., rezultând din asocierea de tetracorduri alogene. 10. Entități intervalice fixe, constituite inițial și de regulă în cuprinsul octavei, grupate, în unele situații, în funcție de anumite scheme geometrice și supuse unor operații permutaționale și de transpoziție limitată (redistribuire spațială a elementelor componente ce poate avea ca efect și apariția unor formații neoctaviante), proprii compoziției (2) contemporane. M. sintetizate, cum a numit W. Berger aceste structuri-entități, concentrează o întreagă experiență a modalului și se constituie într-o replică importantă din punct de vedere normativ la adresa sistemului (II, 5) dodecafonic-serial. Cu sistemele (II, 2) modale tradiționale, m. sintetizate au, ca principală legătură, preeminența intervalică (după cum opinează Vieru), vădind chiar unele proprietăți formulare, asupra imaginii succesiunii treptelor (scara). Cealaltă legătură o constituie centrarea – în cadrul octavei – pe o „finală” sau pe mai multe puncte de referință (ceea ce le opune hotărât atonalismului*). Legătura cu ansamblul de operații ale dodecafoniei* și serialismului se întrevede într-o anume autonomie de care beneficiază fiecare element al seriei modale (fapt ce nu contrazice, chiar și în aceste condiții, influența, și nu doar simbolică, a centrului modal); de aici tronsonarea segmentelor modale (ce a intervenit indubitabil în urma asimilării tehnicii similare weberniene); de aici tendința supunerii acestor tronsoane unor procedee care să ducă finalmente la atingerea totalului cromatic (principalele procedee fiind acelea ale complementarității și ale transpoziției limitate, procedee ce asociază, de ex., sunetele m. originar și pe acelea rezultate din inversarea acestuia, dar și diversele tronsoane, rezultate din materialul de bază, în diverse alte combinații). Între formațiile modale ce au premers, istoric și constructiv, m. sintetizate se numără gama hexatonică, m. t-s, m. cromatice și cele așa-zise acustice. M. create de Berger, pe baza secțiunii de aur*, sunt m. de tip sintetic, iar sistemul lor devine o expresie convingătoare a reevaluării gândirii de veche sorginte modală. II. Starea majoră* sau minoră* a tonalității (1) în sensul ei restrâns = m. major, respectiv m. minor; gen (II) al tonalității. Termenii în sine provin din lb. romanice și nu din teoria modală a intonaționalului, ci din m. (III) ritmice [v. și prolatio (2)]. Singură lb. germ. a păstrat termenii dur și moll. Genul tonalității (2) este determinat de poziția terței față de tonică*. Starea majoră sau minoră a m. (I, 3), deși o realitate, este aplicată prin retropolare în raport cu gândirea veche, căci caracteristicele acestora erau hotărâte de către un interval aparte; inserarea ionicului și a eolicului în sistemul lui Glareanus au impus terța mare și mică drept caracteristice, rămânând finalmente singurele intervale care „au făcut carieră” după restrângerea tututor m. la cele două amintite, mai bine zis, la dualitate tonală. III. (în Ars Antiqua) Schemă ritmică aplicată unei compoziții (1) și care nu se schimbă în cuprinsul unei voci (2). Una dintre noțiunile foarte puțin clarificate și intens controversate ale teoriei* muzicii, m. se bazau pe cele două valori* ritmice, longa* și brevis* (v. breve (2)), derivate, după unii teoreticieni, din valorile prozodiei* gr. Cu ajutorul ligaturilor, în notația (III) mensurală (numită și notația modală), m. puteau fi supuse combinărilor, prin treceri de la un m. la altul în conformitate cu așa-numita ordo, ce arăta frecvența și succesiunile schimbărilor schemei ritmică de bază (până la o pauză* ce readucea formula schemei inițiale). Cele șase m., stabilite în sec. 13, au fost categorisite în modi perfecti și modi imperfecti; la primele, valoarea de început corespundea aceleia de încheiere, la celelalte, aceste valori erau necorespondente. ♦ În sec. 15-16, noțiunea servea, alături de tempus [v. timp (1)] și prolatio la stabilirea mensurii (2). Astfel relația dintre maxima* și longa* închipuia modus maior (major) (m. maior perfectus: 1 maxima = 3 longae; m. maior imperfectus: 1 maxima = 2 longae), iar relația dintre longa și brevis închipuia modus minor (m. minor perfectus: 1 longa = 3 brevis; m. minor imperfectus: 1 longa = 2 brevis). Ideea de perfecțiune era, se știe, ezoteric atașată în ev. med. aceleia a simbolului numărului trei, de unde prevalența ternarului* asupra binarului*. ♦ Aflate în fond, ca și sistemul gr. al picioarelor (1) metrice sau sistemelor (II, 6) descoperite în folc., sub incidența unui principiu cantitativ de organizare a duratelor (deși raportul dintre valorile lungă și scurtă, constituit într-un șir discret, premerge sistemului divizionar al sec. 17-18), m. ritmice medievale sunt expresia perenității acestui fel de gândire cu și asupra duratelor. Existența sa latentă revine periodic la o viață istorică reală, ca de ex. în m. ritmice ale Messiaen. Surprinzătoare în cazul celor din urmă este nu atât recurgerea la valorile indivizibile (fiind mai aproape deci de sistemul ant. sau de acela parlando giusto), valori ce proliferează, dimpotrivă, prin adițiune, cât gruparea lor în emtități imuabile – m. ritmice – probând reafirmarea în muzica sec. 20 nu numai a constructivismului ci și a unui de mai înainte așteptat spirit normativ.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).