a înjura ca un birjar / ca la ușa cortului / de mama focului / de toți sfinții expr. a înjura foarte urât.

A ÎNJURA a împărți urări de mamă, a înjura ca un birjar / ca la ușa cortului / de mama focului / de toți sfinții, a lua cu huideo, a se pizdui, a trece Dunărea pe cineva, a trimite (pe cineva) la origini, a trimite pe cineva la urmă.

surugiu¹ sn [At: (a. 1802) URICARIUL, I, 8 / Pl: ~gii / E: tc sürücü] 1 Persoană care conducea (călare pe unul din cai) diligențele, poștalioanele sau trăsurile boierești Si: (înv) poștalion Vz birjar (1), cociș (1), droșcar (1), mânaș, sechiraș, veturin, vizitiu. 2 (Fig) Persoană care înjură în mod trivial. 3 (Art) Constelație din emisfera boreală Si: vizitiul.

ÎNJURĂTURĂ, înjurături, s. f. Vorbă sau expresie cu care cineva înjură sau insultă; sudalmă. Printre glasurile speriate însă porniră deodată înjurături și amenințări. REBREANU, R. II 197. Strigăte, înjurături, certuri și încăierări se repetau în fiecare dimineață, subt ochii santinelelor din port. BART, E. 289. Capătă cîteva înjurături de la birjari, pe care le înghite în gîndul lui. SP. POPESCU, M. G. 50.

SERGENT, sergenți, s. m. 1. Grad inferior în armată sau în miliție, imediat superior gradului de caporal; persoană avînd acest grad. Mai tîrziu un sergent care face legătura la batalion mă lămurește. CAMIL PETRESCU, U. N. 338. Radu luă loc, privind la sergentul șef de post, Iftodiu Dumitru, cu cea mai mare nedumerire. C. PETRESCU, Î. II 170. Sergentul jandarmilor din sat a înaintat semeț prin mulțime pînă la scamatorul urcat pe scaun. SAHIA, N. 68. Se știa că la cazarmă [Bălcescu] aduna pe lîngă dînsul, în orele de recreație, mai mulți sergenți și soldați cărora le povestea despre vitejiile romînilor în luptele cu turcii. GHICA, S. A. 141. ◊ Sergent-major = persoană care urmează în grad după sergent. Îl cercetează un sergent-major. STANCU, D. 160. Instrucția pe școli o făceau sergenți-majori care uitau că nu sînt la cazarmă, astfel că vă înjurau și vă băteau ca pe soldații lor. PAS, Z. I 112. 2. (În trecut, de obicei determinat prin «de stradă») Agent de poliție însărcinat cu menținerea ordinii publice pe străzi și cu paza vieții și avutului cetățenilor; gardian, gardist. V. polițist. Căpătă de la un sergent de stradă lămuririle de care avea nevoie. GALAN, B. I 16. Pleacă, fiindcă acum chem sergentul! C. PETRESCU, C. V. 270. Birjarii... trag cu biciul, sergenții îi cară la pumni, iar țăranul zăpăcit, pierdut nu știe... unde să cîrmească. GHEREA, ST. CR. III 126.

SPURCA, spurc, vb. I. 1. Tranz. A murdări, a mînji (acoperind de murdării, umplînd cu mirosuri urîte). Descalță-te, mă, că spurci straiele alea! DUMITRIU, N. 163. Cracatița (= caracatița) mirosea, firește, a cracatiță, dar mirosea grozav... – Cucoane, da-mi spurcă trăsura, să iertați! răsuflă birjarul nemaiputînd să rabde. IBRĂILEANU, A. 121. ♦ Refl. A-și lepăda excrementele sau urina. Se spurcă în nădragi de frică. DUMITRIU, N. 95. 2. Tranz. Fig. A pîngări, a profana, a prihăni. Vă văd lungiți pe patul juneții ce-ați spurcat-o. EMINESCU, O. I 24. De cînd pe-acest pămînt Trădarea neagră calcă și spurcă pragul sfînt Al ospeției. ALECSANDRI, T. II 106. Nu-mi voi spurca vitejescul junghi în sîngele cel pîngărit a unui tiran ca tine. NEGRUZZI, S. I 164. ◊ Refl. Vasilică, te-ai dat cu năpîrca de Eftimie, te-ai spurcat cu banii lui. DUMITRIU, N. 238. ♦ A înjura. Se așeza în mijlocul străzii cu mîinile în șolduri, blogodorind măscări. Se lega mai ales de femei, pe care le spurca. PAS, Z. I 146. Dar du-te, – doamne, iartă-mă, că acuși era să zic, – du-te să nu te spurc. RETEGANUL, P. I 21. 3. Tranz. (Cu privire la alimente) A face să nu mai poată fi mîncat (provocînd scîrbă); (cu privire la vase) a face inutilizabil pentru de-ale mîncării. Umblă mai cu chibzuială! Nu-mi spurca, te rog, friptura. La TDRG. Dracul, bucuria lui că curge și din bucata sa [de broască] untură, au început s-o tot lipească de slănina lui Pepelea și să i-o spurce. SBIERA, P. 16. 4. Refl. (În practica religiei creștine) A mînca de dulce în timpul postului, a se înfrupta (cu o cantitate mică de mîncare); p. ext. a mînca ceva bun. Se duse și el să vază d-o găsi vrun cosăcel Să-și cumpere, să mănînce, ca să se spurce și el. PANN, P. V. III 82. Că n-are mălai să mînce, Nici de dulce Să se spurce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 183. ♦ Fig. A prinde gust (de ceva rău, neîngăduit), a se deprinde cu ceva și a nu se mai putea dezobișnui; a se dedulci. [Iepele] se spurcaseră la sînge de om, și asta fu de ajuns ca să le facă a nu se mai putea apropia nimeni de ele. ISPIRESCU, U. 48. V-ați spurcat în jafuri și strîmbătăți. ARHIVA R. I 54.