hălăduință sf [At: (a. 1814) TES. II, 381 / Pl: ~țe / E: hălădui + -ință] (Înv) 1 Hălăduire (2). 2 Evadare. 3-6 Hălăduire (4-8). 7 (Ccr) Locuință. 8 (Ccr) Adăpost.

‡HĂLĂDUINȚĂ (pl. -țe) sf. Scăpare, mîntuință, locuință; traiu: N’am adăpost de ~ Și în zădar plîng (stam.) [hălădui].

hălăduínță f., pl. e. Vechĭ. Locuință, sălaș.