bustușag sn [At: ȘINCAI, HR. III, 168/12 / E: nct] (Înv) Pustiire.

bustușag, s.n. (înv.) pustiire, devastare.

bustușag, bustușaguri, s.n. (reg., înv.) Supărare: „Iară care rugători va pune pizmă și nu va vrea să ne pomenească pentru vre un bustușag, pe unu ca aceea să le fie pârâș sfânta beserică...” (Bârlea, 1909; 162). – Din magh. bosszuság „mânie” (Bârlea, 1909).