mărat, ~ă smf, a [At: PSALT. 286 / Pl: ~ați, ~e / E: pbl ml malehabitus] (Înv) 1-2 (Om) sărman. 3-4 (Om) nenorocit.

mărát, -ă adj. (ca și it. malato și fr. malude, bolnav, d. lat. male habitus, care se află rău, ca beat, cot d. bĭbĭtus, cŭbĭtus. Dar cp. și cu nsl. mârati, a-țĭ păsa, a te neliniști). Vechĭ. Acĭ Mac. Sărac, sărman, bĭet nenorocit. – În Ban. mărac (după sărac).

amărat, ~ă a vz mărat

mărat (mărată), adj. – Sărac, amărît, nenorocit. – Var. (Banat) mărac. Mr. mărat. Probabil în loc de *amărat, din amar, cf. amărît (REW 406). Der. din lat. male habitus › it. malato, fr. malade (Tiktin; Candrea) pare dubioasă, ca și cea din gr. μέλας, cu suf. -atus (Capidan, LL, I, 285). Întîlnirea cu sl. márati „a se îngrijora” (Scriban) pare întîmplătoare. Var. se explică prin încrucișarea cu sărac.

mărat, mărată, mărați, mărate, adj. (înv.) sărac, nenorocit, sărman.

MĂRÁT, -Ă adj. (Învechit ; și substantivat) (Om) sărman, nenorocit. Fiile Vavilonului vai de iale (măratele CV, mișiaoa D, mișelealor. H). PSALT. 286. Fiele Vavilonului măratele. CORESI, PS. 375/11. - Pl.: mărați, -te. – Probabil lat. malehabitus.