BĂRBUȘOARĂ, bărbușoare, s. f. 1. (Rar) Diminutiv al lui barbă; bărbuță. 2. Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori galbene plăcut mirositoare; micsandră-sălbatică (Erysimum repandum). ◊ Compus: bărbușoară-de-munte = plantă erbacee din familia cruciferelor, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori mici, albe sau gălbui; tunicea (Arabis turrita). 3. (Reg.) Crușățea (Barbarea vulgaris). – Barbă + suf. -ușoară.

bărbușoară s. f., pl. bărbușoare

ARABIS L. GÎSCĂRIȚĂ, fam. Cruciferae. Gen originar din America de N, nordul Asiei și Europei, cca 150 specii, vivace și anuale, glabre sau pubescente. Flori hermafrodite, actinomorfe (4 sepale, 4 petale albe-gălbui, 6 stamine, din care 2 mai scurte) albe, rar purpur, galbene sau roz-roșii, în racem. Frunzele fără stipele, caulinare, amplexicaule, cele bazale spatulate, cu reflexe argintii. Fruct, silicvă lungă, plană (PI. 8, fig. 46).

BĂRBUȘOARĂ s. 1. bărbișoară, bărbiță, bărbuță. (Purta o ~.) 2. (BOT.) bărbușoară-de-munte (Arabis turrita) = tunicea.

BĂRBUȘOARĂ s. v. crușățea.