țui¹ i [At: O. BÂRLEA, A. P. I, 340 / E: fo] 1 (Trs) Strigăt prin care i se atrage cuiva atenția să se ferească de o primejdie. 2 (Reg; întărit prin „dă ne”) Cuvânt cu care se alungă măgarul.

ȚUIU = ȚOIU: calitatea propriu zisă a țuicii nu se simte decît abia după al doilea ~ (SLV.).