ȚIF, ȚÎF subst. (soiu de iarbă, de fin). 1. Țițul log. (Isp I²); -ești s. (17 B IV 400); Țifescu, Ilie, boier mold.; Țifești s. 2. + -lea: Țiflea (16 B I 12). 3. Țîfe (Vr) < țîf (un soiu de fîn). 4. Țîfoiu fam. (Șez). 5. Țăful „din Țîf” b., (Sur VII).

Țîf, -e, -oiu v. Țif 4-6.