❍ȚIMP, ȚÎMP sbst. Băn. 🫀 Partea piciorului de la genunchiu în sus [ung. comb].

ȚIMP subst. băn. „pulpă” < ung. czomb (Enc). 1. Țimpe, One (Met 120); -a act.; coincidență: castelul Tsimpe, din pen. Galipoli (nume trac ?), primul punct ocupat de Turci în Europa. 2. Țimpău (Buc). 3. Țînpău, Gh. (17 A V 374).