șóșăĭ și -ăĭésc, șoșăĭală, V. șușuĭ.

șoșăi (-ăesc, -it), vb. – A șopti, a vorbi în taină. – Var. șoșoi, șușui, șoșoti. Creație expresivă, bazată pe consonanța șș, cf. sîst, șop, pentru var. cf. ALR, II, 11. – Der. șosele (var. șușele), s. f. pl. (lingușeli, vorbe amăgitoare), pentru semantism cf. șopîrcăială (după Philippide, Principii, 139, în loc de *șoptele, de la a șopti; după Densusianu, GS, VII, 281, în loc de șuteală); șoșet, s. n. (șoptit, murmur); șoșoi, s. m. (iepure), pentru al cărui semantism cf. șopîrlă (după Graur, 188 din țig. šošoi); șoșoit (var. șoșăit, șușuit), s. n. (murmur); șoșoitor (var. șoșăitor, șușuitor), adj. (care șoșotește); șoșoială (var. șușuială), s. f. (susur, murmur); șușta, vb. (a murmura, a vorbi de rău), cf. pol. szust „zgomot”, ceh., sb. šuškati „a vorbi în șoaptă” (după ipoteza improbabilă a lui Drăganu, Dacor., III, 700, din lat. suscĭtāre).