NĂRUI (-uesc, -uiu) I. vb. tr. †A doborî, a prăbuși, a prăvăli: năruind copacii cei întinați asupra lor, multă oaste leșască au perit (GR.-UR.); întîlnește un om care năruia munții în mînă de-i făcea țărnă (CRG.); năruise coșcoveala de pe doi pereți cu bătaia pumnilor (DEM.). II. vb. refl. 1 A se surpa, a se prăbuși, a se prăvăli: podul se năruia sub mulțimea pedeștrilor și călăreților (GRIG.) ¶ 2 A se ruina: zidurile cetății s’au năruit, șanțurile s’au astupat (VLAH.).

înăruĭésc, V. năruĭesc.

nărui și -ĭesc v. tr. (vsl. nyrati, a se scufunda. V. norcă). Surp, prăbușesc. Mă surp: zidurile malurile s’aŭ năruit din pricina apeĭ. – Și înăruĭesc (Șez 30, 199).