înădușire sf [At: HELI ADE, O. II, 352 / Pl: ~ri / în- + nădușire] (Rar) Nădușire.

înăduși [At: HOGAȘ, H. 33 / S și: (înv) înnă~ / Pzi: ~șesc / E: în- + năduși] 1-3 vitr (Reg) A (se) năduși. 4 vr (D. foc) A mocni.

ÎNĂDUȘI, înădușesc, vb. IV. Intranz., tranz. și refl. (Reg.) A (se) năduși. – În + năduși.

A ÎNĂDUȘI înăduș tranz. 1) A face să se înădușe. 2) (plante) A împiedica să se dezvolte normal. 3) reg. (carne, legume) A fierbe într-un vas închis; a găti la capac. 4) (acțiuni, manifestări) A împiedica să izbucnească sau să se dezvolte (prin violență); a reprima. ~ o răscoală. 5) A face să nu se mai producă. ~ un sunet. ~ focul. 6) (sentimente, stări sufletești) A stăvili printr-un efort de voință; a înfrâna. /în + a năduși

A SE ÎNĂDUȘI mă înăduș intranz. 1) (despre ființe) A nu putea respira normal (din cauza lipsei de aer, a aerului impur, a căldurii); a se sufoca. 2) fig. A se simți într-un impas moral (din cauza unor condiții nefavorabile); a se sufoca. /în + a năduși

înăduși vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. înădușesc, imperf. 3 sg. înădușea; conj. prez. 3 sg. și pl. înădușească