încondura [At: DELAVRANCEA, V. V. 161 / Pzi: încondur, ~rez / E: în + condur] 1-2 vtr (Înv) A (se) încălța cu conduri. 3 vr (Reg; fig) A se îngâmfa. 4 vt (Reg) A desena flori sau figuri. 5 vt (Reg; fig) A exagera.

ÎNCONDURA¹, încondur și încondor, vb. I. Refl. (Rar) A se încălța cu conduri.

ÎNCONDURA², încondur și încondor, vb. I. Tranz. (Rar, despre păsări) A-și înfoia penele, aripile. Șalupele cu două pînze alunecă, se întrec ca lebedele, cînd își încondură aripile și vîslesc adînc cu picioarele lor cenușii. DELAVRANCEA, V. V. 161.

ÎNCONDURA¹, încondur, vb. I. Refl. (Înv.) A se încălța cu conduri. – Din în- + condur.

ÎNCONDURA², pers. 3 încondură, vb. I. Tranz. (Rar, despre păsări) A-și înfoia penele, aripile. – Din în- + condur.

A ÎNCONDURA pers. 3 încondură tranz. rar (penele sau aripile) A face să se înfoaie. /în + condur

încondúr și -éz, a -á v. tr. (d. condur). Munt. Încalț cu conduriĭ, Fig. Înalț ca cum ar fi încălțat cu condurĭ. (Se zice maĭ ales de lebede cînd îșĭ țin aripile rîdicate, cum obișnuiesc ele cînd înoată): ca lebedele cînd îșĭ încondură aripile.

încondura, încondur sau încondurez, vb. I (reg.) 1. (înv.) a (se) încălța în conduri. 2. a se umfla în pene, a se mândri.