ZGÎȚINA vb. I v. zgîlțîna.

zgîlțîĭ, zgîțîĭ și zgîțuĭ și (nord și) cîlțîĭ și cîlțuĭ, a -í v. tr. (bg. kŭlcam, toc, hăcuĭesc, vsl. klŭcam, mă clatin. Var. din hîlțîĭ). Clatin, scutur (un pom, o ușă ș. a.). Fig. Iron. Scutur, bat: gardianu îl zgîlțîi pe pungaș. Zghihuĭ: Jidanu se închina par’că-l zgîlțîĭa dracu. – Și zgîțîn, a -á (Neam. Rom. Pop. 4, 300) și zgîlțîn, a -á și a zgîțîni (vest): ușa se zgîțîne (ChN. I, 171). La Tkz. și zgîrțuĭ. V. zgîcin.

ZGÎȚÎNA, zgîțîn, vb. I. (Var.) A (se) zgîlțîna. (cf. zgîlțîna)