viitură sf [At: (a. 1826) DOC. EC. 366 / P: vi-i~ / V: (înv) venit~ / Pl: ~ri / E: veni + -tură] 1 Cantitate mare de apă (formată din ploi, prin topirea zăpezii etc.) care curge cu repeziciune și forță (antrenând o masă mare de aluviuni). 2 Creștere bruscă a debitului și a vitezei de curgere a unei ape curgătoare ca urmare a unor ploi abundente, a înlăturării unui baraj etc. 3 Aluviuni (mâl, nisip, mocirlă etc.) rămase în urma trecerii unei viituri (1). 4 (Rar) Ochi de apă lină rămas în urma retragerii unei viituri (2). 5 (Dep; în imprecații; îf venitură) Persoană care provine din altă zonă decât aceea în care trăiește Vz venetic (23). 6 (Pex) Haimana (1). 7-8 (Îvp) Venire (24-25). 9 (În industria extractivă; îs) ~ de nisip Fenomen de deplasare a nisipului din stratul de adâncime în gaura de sondă pe unde curge o dată cu țițeiul, gazele etc. extrase.

viitúră f., pl. ĭ. Vest. Timpu veniriĭ în mare număr orĭ cantitate: viitura vacilor (P. P.). Apă venită mare și răpede, undă, șivoĭ, năboĭ, povoĭ: dealurĭ sparte de viiturile șuvoaĭelor (Rom. Pit. 187). Aluviune, nomol depus de apă. – Și viitoare, pl. orĭ. V. venitură, vîjoĭ, zăpor.