sâlță sf [At: DOSOFTEI, ap. CADE / Pl: ~țe / E: ucr силыце] (Înv) Laț.

sîlță f., pl. e (rut. silĭié, dim. d. siló, lat). Cant. Dos. Laț (cursă, capcană).

SÂLȚĂ s. v. laț.

sîlță s. v. LAȚ.

sấlță, sâlțe, s.f. (reg.; înv.) Laț, cursă, capcană. ■ (top.) Sâlța, vale și sat aparținător de com. Rozavlea; fost cătun, până în 2006. – Din ucr. sylice, dim. din silo „laț” (Scriban; Candrea, după DER).

sâlță, sâlțe, s.f. – (reg.; înv.) Laț, cursă, capcană. ♦ (top.) Sâlța, vale și cătun în partea de nord-vest a localității Rozavlea (Caia, 2002) – Din ucr. sylice, dim. din silo „laț” (Scriban; Candrea, cf. DER; MDA).

sâlță, -e, s.f. – (înv.) Laț. Sâlța, vale și cătun în partea de nord-vest a localității Rozavlea (Caia 2002) – Din ucr. sylice (Candrea cf. DER).

SÎLȚĂ s.f. (Mold.) Cursă, laț. Îmi întinseră silțe picioarelor. DOSOFTEI, apud CADE. Iară dinainte apa îl ocolește, din dreapta și din stîngă malurile cu mreji și cu silțe avea; împănate. CI, 170. ◊ Fig. El organul fărălegii, vasul otrăvii, lingura vrăjbii, tocul minciunilor, silța amăgelii, cursa vicleșugului ... să să facă priimi. CI, 173. Variante: silță (CI, 170, 173). Etimologie: ucr. sylice. Cf. capcană, clucsă, măiestrie, p r u g l ă, zăbroană.