pâj [At: CONACHI, P. 302 / V: (reg) pâș, pinj / Pl: ~e, ~uri, (4) ~i / E: nct] 1 sn (Mol) Cui de lemn cu care se fixează între ele obezile unei roți de lemn Si: pâjele. 2 sn (Pex) Capăt ascuțit, proeminent, al unui stâlp, al unei bucăți de lemn etc. Si: pișleag. 3 sn (Reg; îf pinj) Cui la jug. 4 sm (Mol) Stâlp. 5 sn (Mol) Tigaie la vechile arme de foc. 6 sn (Îrg) Scobitură în lung, făcută la capătul unei piese de lemn sau de metal, pentru a o îmbuca cu alta. 7 (Îdt) Cută.

pâș⁸ s vz pâj

pinj s vz pâj corectat(ă)

pîj n., pl. urĭ (cp. cu rut. pyžĭ, rus. pyž, dop de tun). Est. Rar. Proeminență crestată a uneĭ bucățĭ de lemn făcută ca să se îmbuce într’alta. S. m. Fig. Stîlp: Tot pe-un pîj era atuncea și politică, și lege (Con. 280), Pentru ce pe pîjĭ pămîntu, sprijinit fără schimbare, Cele de folos dă lumiĭ cu cele de desfătare? (Con. 247). – La Stam. glosar: pîj, „tigăița tunuluĭ saŭ puștiĭ”. V. cep 1.

pîj (-juri), s. n. – Canea, robinet. Rus. pyžĭ (Tiktin). În Mold.

pâj¹, pâjuri, și pâje, s.n. (reg.) 1. cui de lemn cu care se fixează obezile de lemn ale roții; pișleag; cui la jug. 2. (înv.) tigaie de la vechile arme de foc. 3. (înv.) scobitură în lung la capătul unei piese pentru îmbucarea cu altă piesă. 4. (înv.) îndoitură, cută, pliu.