pâj [At: CONACHI, P. 302 / V: (reg) pâș, pinj / Pl: ~e, ~uri, (4) ~i / E: nct] 1 sn (Mol) Cui de lemn cu care se fixează între ele obezile unei roți de lemn Si: pâjele. 2 sn (Pex) Capăt ascuțit, proeminent, al unui stâlp, al unei bucăți de lemn etc. Si: pișleag. 3 sn (Reg; îf pinj) Cui la jug. 4 sm (Mol) Stâlp. 5 sn (Mol) Tigaie la vechile arme de foc. 6 sn (Îrg) Scobitură în lung, făcută la capătul unei piese de lemn sau de metal, pentru a o îmbuca cu alta. 7 (Îdt) Cută.

pâș⁸ s vz pâj

pîj n., pl. urĭ (cp. cu rut. pyžĭ, rus. pyž, dop de tun). Est. Rar. Proeminență crestată a uneĭ bucățĭ de lemn făcută ca să se îmbuce într’alta. S. m. Fig. Stîlp: Tot pe-un pîj era atuncea și politică, și lege (Con. 280), Pentru ce pe pîjĭ pămîntu, sprijinit fără schimbare, Cele de folos dă lumiĭ cu cele de desfătare? (Con. 247). – La Stam. glosar: pîj, „tigăița tunuluĭ saŭ puștiĭ”. V. cep 1.

pâj², pâji, s.m. (reg.) stâlp.