PEDICUȚĂ, pedicuțe, s. f. Mică plantă tîrîtoare, ramificată, cu frunze dese, cu ramuri drepte terminate cu cîte un spic de frunze fertile cu sporange; praful galben (sporii) din sporange se întrebuințează în medicină (Lycopodium clavatum); brînca-ursului. (Atestat în forma pedecuță) Pedecuța... numită și brînca-ursului, e o buruiană mică și face flori gălbioare. ȘEZ. XV 102. – Variantă: pedecuță s. f.

PEDICUȚĂ ~e f. Plantă erbacee cu tulpină culcată și ramificată, având frunze mici, aciculare, ce crește în pădurile montane; brădișor. /pedică + suf. ~uță

pedicuță f. plantă cu al cării praf galben (numit praful strigoilor) babele vrăjesc ca să iea mana vacilor, iar țăranul spală cu fiertura dintr’însa caii plini de râie (Lycopodium clavatum). [Origină necunoscută].

pedicúță f., pl. e (d. pedică). O plantă numită și pedică și cornișor. V. cornișor.

pédică (est) și pĭédică, pĭédecă (vest) f., pl. ĭ (lat. pĕdĭcă, it. piédica, pv. petge, fr. piège. V. îm-pedec, pedestru). Lucru care împedecă mersu unuĭ om, unuĭ animal, uneĭ mașinĭ, cum ar fi picĭoru pe care-l puĭ înaintea picĭoarelor altuĭa ca să-l facĭ să cadă, funia saŭ lanțu cu care legĭ picĭoarele anterioare ale caluluĭ ca să nu fugă de la păscut (V. paĭvan), funia, lanțu orĭ butucu cu care opreștĭ roata uneĭ căruțe cînd merge la vale (V. talaghir), pĭesa de oțel care ține rîdicat cocoșu puștiĭ în ainte de a lovi capsa, scîndurica care oprește sulurile la războĭu de țesut ș. a.: a pune pedică cuĭva saŭ la ceva. O plantă numită și pedicuță. Fig. Obstacul, dificultate.